Interviu solicitat de Elena Vornicescu (directorul revistei  online NEGRU pe ALB) învăţătorului Gheorghe Pârlea, membru al respectivului site literar. Interviul a fost publicat cu titlul “De n-ar fi Învățătorii, n-ar exista nici poeţii” în Salonul interviurilor “Omul de lângă noi”   (a apărut şi în format tipărit, Negru pe Alb nr. 13/ 2014)

De n-ar fi Ei , n-ar exista nici Poeţii

Cine e Omul de lângă noi?

Este fiinţa cu care împarţi, la un moment dat, acelaşi aer, care este animată ca şi tine, de anumite idealuri, are împliniri de infăptuit, probleme de rezolvat… 

Lângă el te-a aliniat întâmplarea pentru a parcurge, umăr la umăr, o cale mai lungă sau mai scurtă din existenţa ta. Cu el stabileşti anumite relaţii, în faţa lui vrei să apari într-o lumină cât mai favorabilă, să te afirmi. Uimirea, bucuria, întristarea   iţi intensifică trăirea sufletească pe care o ai la un moment dat. 

Ne-a adunat aici Cuvîntul , care , fiind pus in suflet , naşte Poezia , cuvântul ,care rupe tăcerea faţă de um minunat Om de lănă noi- Gheorghe Pârlea

1. Care a fost factorul determinant în alegerea meseriei de pedagog?

O să încep participarea la demersul dumneavoastră, distinsa Elena, prin a vă da un răspuns  pe care, probabil, nu-l aşteptaţi. Nu aveam de gând să mă dedic profesiei de dăscăl, deşi firea îmi era/este  compatibilă cu o asemenea profesie. Dar mi-a ieşit în cale întâmplarea (destinul?), despre care aflăm de la Sadoveanu, prin intermedierea unui personaj, că e “cel mai tainic şi mai iscusit meşter al lui Dumnezeu”. Prin anii 60 ai secolului trecut, în Moldova din dreapta Prutului era mare criză de educatori la acest nivel al şcolii, adică acolo jos, la temelie. Am fost recrutat, împreună cu alţi elevi de la câteva licee teoretice, pentru Şcoala Pedagogică din Bârlad, instituţie convertită, “din mers”, în Liceu Pedagogic. Elevii au fost selectaţi după un criteriu sumar. Garantul acestei reconfigurări de traseu era un om de mare respect: inspectorul şcolar Gheorghe Sireteanu, învăţător emerit, un promotor al “şcolii active” în judeţul Iaşi. “Vă dau pâinea şi cuţitul în mână. Peste patru ani vă întoarceţi ca învăţători în satele voastre.”, au răsunat vorbele cu efect ale inspectorului. Era după primul trimestru al celui de-al treilea an de liceu. Dintre cei doi ani de liceu deja absolviţi li se echivala elevilor transferabili numai unul. Însemna asta pentru elevul ajuns acum la pensie micul “tribut” care trebuia plătit în schimbul acestei perspective sigure. Iar tonul convingător al inspectorului şcolar a reprezentat şi vaccinul pentru germenele aspiraţiei mele la o eventuală facultate.

În privinţa factorului determinant pentru alegerea profesiei, observaţi că el nu a existat la modul implicit, a fost o decizie spontană, nu elaborată. Dacă am ales să accept acest transfer, presupun că n-am făcut-o chiar fără o estimare a chemării pentru această profesie. Ştiu că atunci mi se declanşase automat imaginea dragă a învăţătoarei mele, modelul ce avea să mă stimuleze pe parcurs, o ialomiţeancă “moldovenizată” (vorba vine, căci n-am auzit-o rostind niciun cuvânt în nuanţa locului în care şi-a trăit două treimi din viaţă). Era mândră, am aflat după ce i-am devenit coleg, că se înrudea (ca verişoară) cu academicianul Eugen Simion, de două ori preşedintele Academiei Române. Asta m-a ispitit în a citi, de timpuriu, din presa literară exegezele reputatului critic literar.

2. Dacă ar fi să puteţi relua firul vieţii, aţi alege acelaşi drum? 

În contextul acestei întrebări, simt nevoia să mă completez pentru întrebarea anterioară. Motivaţia pentru profesie, dacă nu există  o incompatibilitate între specificul ei şi structura intimă a persoanei,  se capătă în şcoală. Condiţia e ca şcoala care formează pedagogul să aibă ea însăşi dacălii compatibili cu misiunea lor de formatori de confraţi în educaţie. Eu am avut dascăli care m-au ataşat de meseria mea didactică, teoretic şi practic. Anul cinci de studiu a însemnat aproape integral practică la catedră, în şcoala de aplicaţie. Primind apoi Diploma de învăţător şi, prin repartiţie guvernamentală, un post corespunzător chiar în satul natal, am început să acumulez experienţă prin efort propriu şi să mă ataşez profund de această profesie de vocaţie.

Dacă ar fi să aleg altă profesie? E o întrebare uzuală interviurilor, una “de loc comun”, cum se zice. Majoritatea răspund invariabil la această întrebare: “… tot pe asta.”. Eu ce să zic? Am avut mari satisfacţii în cei 44 de ani de profesare (pardon, am întrerupt un an şi patru luni, ceruţi de patrie pentru satisfacerea stagiului militar obligatoriu). E o purificare sufletească să fii 4-5 ore pe zi (în timpul anului şcolar) în compania puiului de om, mângâiat de inocenţa şi candoarea lui. Pentru minte nu e însă acelaşi confort. E o meserie care ţine sufletul şi mintea într-un balans mereu supravegheat. Din acest control se naşte ceea ce se numeşte măiestria didactică.

Observaţi? Ezit să răspund la întrebare. Dar am s-o fac totuşi, căci nu am decât a exprima o probabilitate anterioară, fără consecinţe asupra viitorului. Poate că, spre exemplu, aş fi ales să fiu tot pedag, dar să predau limba şi literatura română. Aş fi evoluat şi în pasiunea asta a mea (pe care arar caut să mi-o explic) în a căuta să pun în bună relaţie gândurile intime cu potenţialul excepţional al limbii române, în scris, evident. Aici, poate, e zona din care ar putea rezulta un răspuns la întrebarea dumneavoastră punctuală.

 3. Care este diferenţa dintre învăţător (sau altă titulatură pe care o hotărăşte Ministerul Educaţiei) şi DASCĂL (în viziunea lui M. Sadoveanu, B.Şt. Delavrancea)?

Se ştie că şcoala, ca fenomen social, la noi, românii, a început în… Biserică. Si că primul “meseriaş” al şcolii a dost dascălul (cântăreţul bisericesc), ştiutor de carte la modul elementar. Abia după reforma învăţământului, sub auspiciile domnitorului Alexandru Ioan Cuza, dascălul a devenit învăţător, bineînţeles cu pregătire specifică în domeniu. După mine e nesemnificativă titulatura din nomenclatorul profesiilor (dascăl, învăţător, institutor, profesor pentru învăţământul primar – termeni vehiculaţi până acum). Termenul pedagog e unul generic, se potriveşte tuturor celor care lucrează îndrumaţi de ştiinţa numită pedagogie. Eu i-aş numi pe toţi profesori, diferenţierea pe niveluri de învăţământ făcându-se după alte criterii. Predilecţia mea pentru termenul arhaic (dascăl) ţine şi de ataşamentul meu faţă de clasicii care au imortalizat dascălul de şcoală în opera lor. Şi, am mai spus, pledez pentru a nu dizolva complet limba noastră (“Limba  noastra-i o comoară/ În adâncuri înfundată,/ Un şirag de piatră rară/ Pe moşie revărsată. …”)  în fluviul acesta de neologisme (cu aluviuni, desigur), pătruns, în mare măsură nejustificat, din alte limbi. Şi apropo de cei doi clasici invocaţi în întrebare, ambii mi-au atins meleagul, imortalizând în cărţile lor locul şi oamenii baştinei mele.

4. De ce aţi avea nevoie pentru a vă simţi răsplătită munca (nu neapărat din punct de vedere material)?

Începând din vara anului trecut, nu mă mai poate atinge nicio răspată pentru munca mea. Am devenit pensionar. Poate doar retroactiv, legat de pensie, căci învăţătorii pensionari abia îşi asigură subzistenţa. Dar nici ca salariaţi nu sunt privilegiaţi învăţătorii. Desigur, în cazul dascălilor în exerciţiu, motivarea salarială crează şi disponibilităţi de practicare calitativă a profesiei. Pedagogul e profesionistul care, ca şi doctorul, are nevoie de eliberarea deplină de factorii perturbatori, de stresul cotidian, rezultat din lipsuri materiale, ca să se poată dedica plenar profesiei delicate pe care o desfăşoară. Apoi dascălului, ca să se simtă răsplătit (căci omul nu poate face abstracţie de răsplata muncii), îi este necesară reabilitarea sa ca om al cetăţii. Silit să lucreze în lipsuri materiale şi după paradigme aleatorii, mereu în schimbare, inadaptabile în unele segmente, consecinţele negative au fost îndreptate numai asupra lui, slujitorul şcolii devenind aproape o paria, în raport cu alte categorii de angajaţi din suprastructura societăţii. Nici măcar modestele titluri onorifice pentru dascălii eminenţi nu se mai acordă astăzi ca în trecut.

5. Talentul de a compune poezii l-ati descoperit o data cu dedicarea dvs asupra meseriei de invăţător?

Ştiu că din acea perioadă datează poemul meu dedicat învăţătoarei amintite; nu l-am păstrat, dar imi amintesc câteva versuri: “Unul din ghioceii buclelor tale/ E sădit de mâna inocentă a uceniciei mele/L-am udat cu lacrimile neputinţei/ Şi-a crescut suav în calea mersului meu spre putere”. Imediat ce-am devenit învăţător am condus un cenaclu literar-artistic. Am recitat din poeziile proprii la Radio Iaşi (“Miracolul românesc”, se numea una dintre ele, pe care n-am păstrat-o), iar un pamflet versificat, “Scuturăm de zor covoare”, de fapt un scenariu pentru  grupul satiric pe care îl conduceam,  mi-a fost inserat într-o plachetă, prin anii ’70,  editată la Iaşi de “culturnicii” vremii (mă mir că l-au acceptat, căci nu avea nimic partinic, ci din contra). Sora mea mă ceartă şi acum că am pierdut o poezie  pe care i-am dedicat-o (era o copilă atunci). Dorul de meleagul natal din timpul şcolarizării a fost tema primelor poezii. Nu-mi pot explica de ce le-am scris pe manşetele paginilor Dicţionarului româno-rus. Odată cu dicţionarul au dispărut şi poeziile. Se vede că nu am crezut prea mult în perspectiva de a fi cucerit irezistibil de poezie. Mi-am reactivat acestă stare de spirit, cum numeşte poezia Nichita Stănescu, după eliberarea din mrejele ideologice. Şi se pare că un “bob de jar” mocneşte în sufletul meu, căci mostre ale scrisului propriu, ca expresie a acestei modeste combustii interioare (simt asupra mea disconfortul lipsei de modestie), apar  în circa cincisprezece volume – nu, nu de autor, ci unele în coautorat şi ca antologii de grup, altele având doar inserate textele mele în volumele unor autori (exclusiv din iniţiativa lor) şi doar un singur volum de autor.

 6. Cum vă explicaţi realitatea, nu îmbucurătoare, că poezia modernă este puţin citită de tineretul zilelor noastre?

Nu pretind că eu pot da un răspuns pertinent la această întrebare. Dar adevărul acesta crud e pe cât observat, pe atât dedus şi de mine. Tinerii nu prea mai citesc în general, de aici rezultând mai întâi absenţa poeziei din lectura lor. O audiază însă intens (vai!), sub forma textelor aferente genurilor muzicale, promovate de business-ul în materie, capul de afiş fiind… manelele.

Tinerii sunt ţinuţi la distanţă de lectură, implicit de poezia propriu-zisă, ca urmare a excesului de libertate, foarte puţin dirijată de familie şi şcoală. Profesorii îi trimit la bibliotecă, dar ei greşesc itinerarul şi ajung la alte destinaţii “culturale”. Excesul de formule dedicate divertismentului, preluate din Occident, e o cauză precisă care depărtează de lectură, chiar dacă nu singura. Apoi, o cauză ar fi noile ierarhii legate de valori, răsturnare pătrunsă şi în manualul şcolar. Rezultatul, aici, e ca o grefă respinsă (cum spun mediciniştii). Organele transpantate nu sunt compatibile cu trupul care suportă anexarea. Am trecut în ultimele două decenii printr-o revoluţie culturală. Deschiderea graniţelor a însemnat ceea ce reprezintă avaria unui baraj al unui lac de acumulare. Nu se poate stopa deversarea furioasă a apei, separat de  aluviunile conţinute.

Sigur că, similar cu această imagine “hidrologică”,  a pătruns şi noul suflu cultural, un alt mod de raportare la conţinuturile şi stilurile culturii şi artei. Cu acest filon au intrat, pe la punctele de frontieră, şi noile curente literare aşa-zis “globaliste”, care nu cuceresc, constat, decât… elitele, mai degrabă elitiştii, cei cu disponibilitate intrinsecă (sau, poate, cred oponenţii, extrinsecă) pentru această deschidere. Dar n-am căderea să înţeleg pe deplin fenomenul, deci nici să-l evaluez. Observ însă cu îngrijorare firească, contextualizată profesiei mele (de care, în sine, nu mă pot detaşa), că masa tineretului nu mai ştie nici de Eminescu, nici de Sadoveanu. Dar asta nu doar din motivele invocate. Trebuie să constatăm că poezia – nu atât modernă, căt cea postmodernă – e scrisă azi, preponderent, într-o nouă formulă structurală, în înţelesul meu, anume într-o cheie ermetică, neagrementată de “muzicalitate”, de emoţiei. E o poezie pentru care trebuie să ai răbdare, să te intrebi: “… unde bate asta?, ce-a vrut să spună poetul ?”. Tinerii nu au această răbdare în a căuta ieşirea din labirint, găsirea codului, altfel spus. Poezia aceasta post-posmodernistă e o poezie pentru minţi formate, cu o oarecare cultură generală şi literară (unii adversari răutăcioşi zic că, din contra, nu e pentru minte). Dar specialiştii ştiu mai bine de ce nu mai citesc tinerii poezie. Aşa că e musai să mă opresc, ca să le dau o “şansă” şi lor, specialiştilor, să mă completeze (glumesc respectuos).

7. Cum ar trebui să fie o poezie ca să reziste timpului?

Elena, dumneavoastră ţineţi morţiş să vedeţi până unde poate merge diletantismul meu. Poezia trebuie să atragă cititorul, în primul rând. O poezie necitită moare “în faşă”. Ea trebuie să ispitească şi prin temă, şi prin stilul de comunicare. Nu trebuie să fie neapărat facilă, dar nici alambicată până la disperare, pentru cititor, implicit abandon. Accept si absenţa prozodiei clasice. Dacă aş respinge asta, i-aş nega pe N. Stanescu, pe M. Sorescu, ceea ce nu e cazul. Sau aş eluda poemul “între Orfeu şi Hristos” (şi alte câteva) al lui Grigore Vieru.  Nu ştiu ce să zic. Poate că ar trebui  să nu se renunţe definitiv la rimă. Presărarea rimei pe ici-colo, chiar dacă lipseşte ritmicitatea canonică, e ca un tam-tam care provoacă ciulirea urechilor. Şi încă ceva: eu însumi nu-s atras de o poezie lungă, în care mesajul, difuzat în toată masa ei, e greu de extras. Presiunea timpului cotidian, care lasă fereastre mici pentru lectură, determină cititorul ca în timp puţin să obţină o diversificare a destinderii prin lectură. De aceea şi romanul pierde cititori în favoarea prozei scurte. Mă rog, aşa se zice. Se mai zice că unii poeţi scriu doar pentru ei, că tehnica nu trebuie raportată la cititor, ci la gustul propriu al creatorului. Cititorul n-are decât să-l citească sau nu. Şi astfel fiecare stil va avea “majoretele” lui (cer iertare dacă mă întrec cu gluma).

 8. Ce poet admiraţi? Dacă aţi  sta faţă-n faţă cu  el, ce întrebare i-aţi adresa?

La prima întrebare am şi eu răspunsul majorităţii, mă rog, cu unele excepţii neînţelese de restul: EMINESCU! Dar a sta faţă în faţă cu el nu-mi permit nici măcar să-mi imaginez. Cine sunt eu?,N-aş îndrăzni, o dată fiindcă ar fi un gest de infatuare din partea mea, mi-aş excede statura de liliputan. De fapt, literar, nu am statură deloc, nu exist. Apoi, el nici măcar nu m-ar observa. Cât despre ceilalţi poeţi, clasicii şi moderniştii români, mai toţi mi-au plăcut/îmi plac, ei fiind cei care mi-au format gustul pentru poezie (atât cât îl am). Am un sentiment special, prin poemele lor, pentru basarabenii Grigore Vieru (ce destin crud!) şi Dumitru Matcovschi (şi el aproape un martir), descoperiţi de mine dupa ’90. Dar am mulţi poeţi preferaţi între poeţii în viaţă. Pe Nicolae Dabija, ieşenii Emil Brumaru şi Daniel Corbu, pe Mircea Dinescu, Ilena Vulpescu… Cu poeziile pentru copii ale Anei Blandiana mi-am încântat elevii din ultimele cinci-şase cicluri. Dacă ar fi să stau faţă în faţă cu un poet preferat, ca să-i adresez o întrebare, atunci aş alege un poet de azi. Acesta, între alţii, ar putea fi poetul Romeo Tarhon, căruia i-am citit poemele din revistele online. Întuiesc că e un poet de o mare forţă literară. E foarte productiv, scrie numai în prozodiea clasică şi e un maestru al metaforei şi rimei. În poemul erotic e greu de egalat (între cei pe care i-am citit prin acelaşi vehicul electronic). Mesajele sale sunt moralizatoare, cu un uşor nerv naţionalist, dramatic, dar, dată fiind starea spirituală a prezentului, poetul Romeo Tarhon e absolut necesar timpului nostru. De întrebat, l-aş întreba de unde a… răsărit, căci nu ştiu să aibă notorietate prin opera tipărirtă, deşi trebuia să se întâmple asta, căci poetul e la o vârstă respectabilă. Îmi plac mulţi poeţi de pe site-ul nostru, dar nu-i nominalizez, ca să nu-i supăr pe ceilalţi (pe mulţi nu i-am citit, din motive ce ţin doar de mine), sau să nu-i tentez pe cei preferaţi să-mi dea like-uri gratuite.

  9. Susţineţi undeva că  ÎI SUNTEM MEREU DATORI LUI… EMINESCU (http://gheorgheparlea-navrapesti.blogspot.ro/2014/01/ii-suntem-mereu-datori-lui-eminescu.html). Care sunt aceste datorii?

Faţă de Eminescu avem datoria de moştenitori, ce-i suntem. Să-l păstrăm  viu în conştiinţa noastră, fără a-l zeifica, dar recunoscându-i măreţia omenească, forţa lui poetică, reprezentativă pentru literatura română, de la naşterea ei încoace. Numai viitorul va decide asupra reconsiderării poziţiei sale în panteonul culturii româneşti. Prezentul nu are argumente să o facă. Eminescu trebuie înţeles, în ce priveşte tematica poemelor sale – cele  raportate la social, la istoric –,  numai raportându-l la timpul său, timp în care popoarele Europei erau într-o efervescenţă a deteminării naţionale şi a reformelor sociale. Desigur, ceea ce am exprimat aici despre Eminescu e rezultatul rezonării mele depline cu opiniile specialiştilor asupra lui Eminescu. Fără această înţelegere, profesorii nu vor avea motivaţie suficientă ca să-l ofere şi să-l explice  în continuare elevilor pe Eminescu.

 10. Marele Blaga  a menţionat că,, Veşnicia s-a născut la sat”.Sunt sigură că  îi daţi dreptate. Am vrea sa-l  vedem pe Gheorghe Pârlea în mojlocul acestei veşnicii.

Această credinţă a lui Lucian Blaga, de fapt un vers din poemul “Sufletul satului” (“Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”),  “unge la inimă” omul satului, care, se ştie, are o demnitatea a sa, ce se vrea recunoscută. Dar el a suportat cele mai grele consecinţe ale umilirii, între celelalte categorii sociale. Cât despre imaginea poetului- filozof, încerc şi eu (în replică, păstrând proporţia) o imagine deloc entuziasmată, anume că satul îşi va păstra veşnicia numai în cealaltă dimensiune a existenţei omeneşti, trecând dincolo odată cu ultimii deţinători ai valorilor rustice. Poate că, de la o vreme, îngerii vor purta costume populare româneşti. Revenind în real, satul a îmbătrânit repede, a scăzut natalitatea în interiorul său, deci nu prea mai are moştenitori, iar modernitatea, pe lângă binefacere, lucrează şi împotriva valorilor arhaice, cele care ar da satului perenitate. Numai privind azi arhitectura lui, şi capeţi imediat pesimismul, cu privire la credinţa lui Blaga. Tăvălugul europenizării şi  globalizării dezrădăcinează, denaturează satul, îl înstrăinează de tradiţiile neamului. Există totuşi o pavăză în faţa acestui vânt vestic, adică  un organism instituţional care se ocupă de conservarea tradiţiilor în fiecare judeţ. Satul meu, Mirosloveşti, aflat la intersecţia judeţelor Iaşi, Neamţ şi Suceava are o bună relaţie cu această instituţie. Ca urmare, şansa veşniciei pâlpâie încă la mine în sat, printr-un ansamblu folcloric numit “Şăzătoarea”, care promovează, la  festivalurile de profil, exemple din viaţa satului istoric. Şi ca să mai îndulcesc un pic pesimismul meu, poate că totuşi, în perspectiva timpului, satele-muzeu, după modelul celui din Bucureşti, ar mai putea rezona cu intuiţia lui Lucian Blaga.

În privinţa prezenţei mele în mijlocul veşniciei, fireşte, nu am nicio şansă. Eu sunt muritor de rând. Voi muri deci odată cu persoana pe care o reprezint. Dar poate voi dura o vreme, atât cât vor rezista cele trei cărţi dedicate expres comunităţii mele sătesti, la scrierea cărora am contribuit ca autor (la una) şi coautor (la celelalte două). Poate  şi prin arhivarea revistei “Glasul satului”, publicaţie de cultură şi tradiţie al cărei cofondator sunt şi pe care am coordonat-o, prima de acest fel în istoria satului meu. Din păcate, criza financiară i-a înterupt apariţia. Şi de ce să nu mă amăgesc, ar putea contribui la această prelungire, cât timp le va trebui cariilor să-l mistuiască, şi un catastif al Primariei cu numele “Cetăţenilor de Onoare” ai comunei, titlu care îmi supraestimează, desigur, meritele.

11. Stiu , simt că  Basarabia  are un loc special in inima dvs .

Da! Din toată inima, da!. Şi pătrunderea Basarabiei în inima mea datează de vreo doisprezece ani, de când profesorul universitar Vasile Şoimaru de la Chişinău a venit în satele comunei mele ca să-şi găseasca rudele rezultate din strămoşii săi de demult, anume Neamul Şoimăreştilor. Şi i-a găsit. De atunci  s-a înfiripat o legătură specială între un grup de distinşi intelectuali chişinăuieni şi reprezentanţii comunităţii noastre săteşti. Ne-a istoricizat baştina prezenţa de mai multe ori la noi, în comună, a poetului-academician N. Dabija, a scriitorilor Vlad Pohilă şi Nicolae Rusu, a actriţei Ninela Caranfil, Artistă a Poporului, a maestrului Vasile Iovu, Artist al Poporului, rapsodul Tudor Ungureanu şi celebra sa formaţie “Ştfan-Vodă”, de asemeni, şi formaţia “Haiducii” din Costeşti. În contextul acestei legături de suflet românesc, ca o punte peste Prut, avem o secţiune de carte basarabeană încorporată bibliotecii comunale, am participat la evenimente culturale de pe ambele maluri ale Prutului. Eu am devenit “cronicarul” acestei relaţii speciale, ilustrând-o prin colaborări la Literatura şi arta, BiblioPolis, Timpul (din Chişinău), Tribuna învăţământului (Bucureşti). În acest context a luat fiinţă şi revista noastră sătească, Glasul satului. Şi ca o expresie a recunoaşterii prezenţei Basarabiei în inima mea, venită chiar din Basarabia, în noiembrie 2013, la Editura “Balacron” din Chişinău mi s-a întrupat volumul “Opunte peste Prut” (prin iniţiativa editorială a conf. univ. dr. Vasile Şoimaru). Volumul (300 pg.) cuprinde într-un capitol o parte din publicistica mea şi în altul creaţii literare care-mi aparţin. Capitolul “Referinţe” este semnat de scriitorii Nicolae Dabija, Vlad Pohilă, Nicolae Rusu şi publicistul Valeriu Raţă, nume care mă onorează şi mă îndatorează.

12. Credeţi că odată si odată  ea va veni ACASĂ?

Cum să nu?! În contextul acestei speranţe s-au întâmplat cele relatate mai sus, pe care, evident, le-am săvârşit doar cu gândul la împlinirea deplină a readucerii Acasă a fiicei răpite de zmeul de la Răsărit. Iar eu cred că aceasta se va face pe o cale naturală şi mai grabnică decât în perspectiva intrării R. Moldova în U.E. şi apoi Unirea. Ader deplin la proiectul FDRM-lui condus de cel mai fervent promotor al Unirii, tribunul Nicolae Dabija. Sper că politicienii de pe cele două maluri ale Prutului vor rezona, într-un final aşteptat, cu proiectul Forumului unionist cel mai legitim, prin numărul membrilor şi reprezentativitatea personalităţilor acestui organism civic.

13. Dacă ar fi să vă adresati basarabenilor  mei,  care ar fi mesajul  ?

Sper că nu vă deranjează dacă îmi voi adresa mesajul pentru basarabenii dumneavoastră (şi fraţii mei de Neam) în versuri:

Hai, frate, vino repede  la Prut

Şi-îneacă-n în el suspinul tău durut!

Nu-i chiar aşa de aprig, frate, bietul râu,

Hai, vino de-l înfruntă grabnic pân’ la brâu!

Căci iată eu pe mal abia aştept

Să-mi strâng cu drag iar fratele la piept.
 14. Pe Blogul dvs. aţi remarcat numele Nicolae  cu ocazia Sf. Nicolae şi aţi numit şi nişte nume basarabene cum ar fi Nicolae Dabija , Nicolae Botgros. Dar ştiţi că aveţi un tiz în lumea artei Basarabene – Gheorghe Pârlea ?

Da, ştiu. Şi mă onorează această coincidenţă. Dar, mai mult decât atât, întâmplarea aceasta  nu e doar o coincidenţă, ci şi o dovadă, cu valoare istorică, legată de formarea numelor româneşti după acelaşi tipar toponimic, pe ambele maluri ale Prutului.

Preţuiesc actorii. În oraşul în care m-am format ca dascăl fiinţa Teatrul de Stat “Victor Ion Popa” (Bârlad). În deceniile de comunism, marii actori bucureşteni erau pomada frustrărilor noastre, prin teatrul tv. şi radiofonic. Iar la Chişinău, probabil în compania distinsului meu tiz, îşi practică arta distinsa doamnă Ninela Caranfil, actriţa care m-a copleşit ca interpretă a poeziei româneşti, ca om fermecător şi româncă de înalt patriotism, atunci când, în câteva rânduri, am avut privilegiul să fiu între distinşii săi însoţitori (în secundar). În decembrie 2013 m-a onorat (la Chişinău) cu o succintă prezentare a cărţii mele, în contextul evenimentului dedicat cărţilor profesorului universitar Vasile Şoimaru, oferindu-mi totodată sublima onoare de a-mi interpreta două dintre poeziile mele.

15. Un minunat membru al site-ului   nostru , Ion Ionescu Bucovu scrie:
“Trunchiul meu s-a umplut de inele,
Am ajuns stejar bătrân,
Bat viscole prin frunzele mele,
Iernile-mi fură frunza din sân.
……………………………………………….
M-am ascuns adesea-n cuvânt
Mi-au plăcut nopțile cu lună,
Am plutit fericit  pe aripi de vânt,
Am avut iubirea  cunună.”
……………………………………….
(Inele)
Scrieţi  vă rog varianta  dvs. a strofei  a doua.   

Îmi propuneţi deci un test de… compatibilitate cu arta literară propriu-zisă, căci domnul Ion Ionescu- Bucovu e un scriitor consacrat, membru al Uniunii Scriitorilor, un promotor activ, pe site-ul nostru (şi nu numai), al istoriei literare româneşti. Îl citesc cu plăcere. În privinţa propunerii dumneavoastre, prin ceea ce voi reuşi, voi atinge doar o zonă aflată în proximitatea celei care îl include pe distinsul poet, modelul oferit mie în acest ingenios exerciţiu (trebuie să recunosc asta). Voi proceda astfel: am să aleg din fiecare vers al strofei-model câte un cuvânt-suport (cuvânt, noapte,vântul, iubirea), pe care voi construi apoi strofa mea, bineînţeles, în corelaţie logică şi cu prima strofă a domnului Ionescu. Să vedem ce a ieşit:

Cuvântul mi-e leac în strânsoare,
În noapte smulgându-mi inele,

Şi vântul  ce-nvăluie-n boare

Parfumul iubirilor mele.

16. Ce aţi face, domnule Pârlea, cu o sumă fabuloasă în 2014?

Această întrebare e absolut suprarealistă, deci nu mi-am pus-o niciodată. Ca dovadă, nu joc la loto. Când eram tânăr mi-am testat norocul, fără succes, la loz în plic. Dar, totuşi, un puseu de reflecţie asupra a ceea ce se numeşte noroc îmi amintesc că am avut, căci am scris o poezie cu titlul “Trifoi cu patru foi” (simbolul norocului). Să fabulăm deci – eu, dumneavoastră fiind … doar confidenta acestei iluzii. Ce-aş face cu o sumă fabuloasă? Întâi mi-aş face griji asupra potenţialilor tâlhari. Apoi i-aş distribui repede. Fiindcă sunt om ca toţi oamenii, întâi mi-aş salva de la starea incertă cei trei copii ai mei, de la care am câte o nepoată. Cea mai mare, Diana, acuşi-acuşi absolventă  cu media zece (cf. semestrului I) a ultimului an de liceu, la Colegiul Gh. Vranceanu din Bacău (va merge la Universitatea din Bucureşti, la Cibernetică). Apoi, mi-aş scoate din marasmul crizei rudele celelalte, fratele (profesor) şi sora (învăţătoare). Aş răspunde, categoric, şi mesajelor de solidaritate postate de dumneavoastră pe Negru pe alb. Şi, fiindcă vă referiţi la o sumă fabuloasă, desigur, aş avea şi cu ce investi într-o afacere prin care să-mi aduc doi dintre cei trei copii Acasă (acum sunt cu traiul în Italia) şi aş da de lucru şi unor tineri care au nevoie de asta. În privinţa mea şi a soţiei, m-aş mulţumi cu pensiile modeste pe care le avem. Doar pe timpul iernii ne este necesară o suplimentare financiară. O, ce bine mă simt dupa un asemenea… exercitiu! Mulţumesc! Nu însă şi pentru efectul revers: deziluzia.

17. Dacă până acum aţi fost foarte sincer fată de Dumnea­voastră, acum vă rog să fiţi la fel de sincer faţă de noi, spunându-ne ce credeţi despre  site-ul nostru ?

Vă îndoiţi de sinceritatea mea, de vreme ce mă atenţionaţi asupra ei. Bine faceţi, căci omul nu poate fi pe deplin sincer. Nici eu, bineînţeles. Sunt împrejurări când, neputând fi sincer, ca să nu supăr, recurg la omisiuni, ocoliri, dar nu mint propriu-zis. Mi-e greu să fiu ipocrit de-a binelea. Contaţi însă, în legătură cu întrebarea, pe parerea mea că  siteul Negru pe alb e un beneficiu categoric pentru limba şi literatura română în primul rând, fiindcă el, site-ul, e un atelier, un câmp de aplicaţii, de exerciţii în folosul acestui miracol care este limba, comunicarea prin intermediul unuii complex cod ce ne detaşează colosal de lumea necuvântătoarelor. Bineînţeles, condiţionat de o bună relaţie a limbii cu altă minune ce ne face oameni: inteligenţa. Salut faptul că revista noastră se bucură şi de prezenţa scriitorilor consacraţi, ca astfel noi, cei doar pasionaţi de scrisul literar, să putem avea repere (n-am zis modele, căci în literatură, în artă conceptul de model e “periculos”) . Desigur, apreciez că membrii site-ului socializează, cei drept, în cercul de prieteni. Genul acesta de comunicare ar trebui să fie mai extins. Nu am remarcat prea multe cazuri de “conflicte” în relaţiile membrilor. Câteva contacte “contondente” (dar numai de o parte) am observat. Cel mai inteligent însă a cedat, fireşte. În privinţa conţinuturilor, atât cât le-am putut acoperi eu prin lectură, acestea au  tematici diverse şi exprimă proiecţii personale, reale sau imaginare, asupra vieţii (cum altfel?). Nu agreez genul de literatură, cu frecvenţă mică pe site-ul nostru, care face uz de trivialităţi. Dacă înţeleg prezenţa acestora în proză – când autorul trebuie să contureze structura unui personaj în mediul lui precar –, n-o înţeleg deloc în poezie, căci ea, poezia, e arta de a emoţiona şi nu de a frapa, de a agasa. Am laude sincere pentru revistele site-ului nostru, cu regretul că, departe de oraş fiind, deci şi de pârghia care facilitează obţinerea revistelor tipărite (nu avem bancă în sat), nu m-am învrednicit să le comand până acum. Am paricipat însă, în calitate de coautor, la apariţia antologiei de umor, pe care am achiziţionat-o prin poştă .

Dumneavoastră, generoasa fondatoare a site-ului, trebuie să vă declaraţi mulţumită pentru ceea ce ne-aţi oferit. Presupun că iniţiativa asumată împlică o dăruire deosebită în a manageria revista şi e firesc să aveţi aşteptări şi din partea noastră, a beneficiarilor. Eu, deşi am timpul limitat de factorii perturbatori ai vârstei şi de specificul vieţii ruralului, privesc revista aproape ca pe un mod de a fi eu insumi, poate cel mai  apropiat, intre celelalte,  de nevoile spirituale ale fiinţei mele. Şi vă mulţumesc cu sinceritate maximă (reţineţi gradul de sinceritate) pentru asta!

18. încheiere, mulţumindu-vă pentru interviul acordat, pentru sinceritatea şi generozitatea Dumneavoastră, ce doriţi  membrilor site-ului ,,Negru pe alb”?

Mai ales eu vă mulţumesc pentru  această atenţie privilegiată. Persoana mea, în sine, nu e reprezentativă pentru un asemenea gen de demers. Am acceptat însă participarea la interviu doar pentru că reprezint aici, într-o oarecare măsura, satul, mediul aproape absent în virtual, prin ceea ce înseamnă el cultural-spiritual, dincolo de peisajul rustic (acesta omniprezent online).

Membrilor site-ului nostru le doresc să fie mereu ei înşişi, cât mai sinceri, cât mai activi. Celor care exersează aici spre a-şi definitiva, consolida formaţia de condeieri le recomand, cu timiditate, să fie preocupaţi de autocontrol. Să consulte dicţionarele când nu au siguranţa deplină asupra semanticii, să revadă constant normele de punctuaţie (când scriu proza şi poeme în canonul clasic) şi ortografice (în orice tip de text). Să comenteze textele colegilor în măsura în care ştiu bine ce fac, să aibă curajul, la modul civilizat, să atenţioneze asupra unor nereguli, să îndraznească în a cere asistenţă. Şi să nu se considere deţinătorii adevărului absolut.

Nici ceea ce reprezintă aici răspunsurile la chestionarul distinsei mele interlocutoare nu pretind a fi altceva decât expresia percepţiei şi reprezentărilor  asupra a ceea ce vede, ce aude, ce află, prin lectura-i modestă, un anonim dascăl de şcoală sătească, aflat acum la pensie.

Sănătate, înainte de celelalte toate!

Mulţumesc din suflet , domnule Pârlea, pentru interviul acordat. Un lucru aşi vrea să menţionez în incheiere:   De n-ar fi Învăţătorii, n-ar exista nici Poeţii!

http://negrupealb.ning.com/m/group/discussion?id=6421959%3ATopic%3A990858