La 30 de ani de la încheierea Celui de-al II-lea Război Mondial, tânără ziaristă atunci, am avut ideea unui reportaj, într-un sat de la Dunăre, cu văduvele celor căzuţi pe front. Am văzut atunci fotografii şi scrisori decolorate de lacrimi, aduse cu mâini şi pleoape tremurânde de răscolirea durerii, şi am auzit asurzitor suspinul înăbuşit al femeilor îmbătrânite în veşmântul negru al doliului pe care nu l-au mai părăsit. Atunci m-am confruntat cu împărţirea lor în două categorii, sub avertismentul autorităţilor: puteam să stau de vorbă cu cine doream, dar pentru scris nu contau decât cei care nu s-au mai întors de pe frontul de Vest.

Mi-am adus aminte de întâmplarea de demult deschizând cartea „Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare”, Chişinău, 2013, proiect coordonat de cunoscutul universitar şi publicist basarabean Vasile Şoimaru şi avându-i coautori, pe lângă Domnia Sa, pe Iosif Niculescu, Gheorghe Pârlea şi Roxana Iorgulescu-Bandrabur. Cred că multe din informațiile oferite de paginile ei sunt astăzi ştiute, devenind cunoscute îndeosebi în ultimul sfert de secol când a fost reabilitată şi memoria ostaşilor români îngropați departe, pe pământ rusesc şi de când urmaşii lor (câţi mai sunt) beneficiază de aceleaşi drepturi ca şi ai celor care au luptat şi au fost răpuşi după întoarcerea armelor. Această recunoaştere a implicării României în prima parte a conflagraţiei în faţa publicului larg cu date, mărturii, controverse, şi această cinstire oficială, prin punerea în drepturi a tuturor celor nedreptăţiţi de vechiul regim, nu scad însă satisfacţia lecturii cărţii. O lectură răsplătitoare prin interesul faptelor amintite, narate, prin tonul direct, confesiv, al supravieţuitorilor colone Iosif Niculescu, medic militar, din Bucureşti, Ion (Nică) Paiu, Minai Dascălu, Eugen şi Vasile Isachi, din comuna Mirosloveşti, fireşte, toţi trecuţi de 90 de ani, dar şi prin povestea, la persoana întâi, a drumurilor lui Vasile Şoimaru la Cotul Donului, pe urmele tragediei, căreia, „cu toate manualele, monografiile (care nu-s prea multe…), tot Oceanul NET cu toate mările şi golfurile sale, nu i-au fost cuprinse încă, în întregime, „laturile”.

In ceea ce priveşte datele, noutatea lor şi concluziile pe care le susţin, acestea, în opinia noastră, rămân preponderent în sarcina cercetărilor istorico-militare, a istoricilor, deşi nu sunt de neglijat, cum ne-o dovedeşte (şi) acest volum, nici mărturiile participanţilor (sub arcada convingerii exprimate de veteranul Iosif Niculescu: „Armata Română nu şi-a închipuit că va putea cuceri Rusia. Armata Română a fost pe Frontul de Est ca să dezrobească teritoriile româneşti, Basarabia şi Bucovina, şi să-L ducă înapoi pe Iisus Hristos”), şi nici documentul literar, „Cotul Donului 1942″ incluzând, inspirat, un fragment din romanul lui Ion Iachim, „Cireşe pentru Mareşal” (Ed. Vicovia/ Babel, Bacău, 2012), versurile „găsite în raniţa unui soldat mort în toamna anului 1918, pe muntele Sorica, din Carpaţi”, poemul lui Mircea Vulcănescu, „Scrisoarea lui Ştefan-Vodă”, scris în 1942, şi cunoscuta poezie a lui Nichita Stănescu „Nu-1 uitaţi” („Nu-l uitaţi pe cel căzut în război, /lăsaţi-i din când în când un loc liber la masă…”).

Cruzimea cifrelor în opoziţie cu sensibilitatea, căldura relatărilor, generată de o previzibilă implicare afectivă dau notă distinctivă cărţii lui Vasile Şoimaru. Pe de o parte. Pe de alta, o deosebesc tristeţea, amărăciunea, revolta privind indiferenţa României faţă de tinerii ei soldaţi căzuţi pe pământ străin, aşa cum le-o arată călătorului şi locuitorilor acelui pământ. Ajuns, în staniţa Kletskaia, pe dealul cel mai mare unde stăteau ostaşii români în 1942, Vasile Şoimaru improvizează o cruce, o împodobeşte cu imaginea Tricolorului, şi o înfige „cât mai adânc posibil în pământul alb ca varul răzmuiat de ploaie”, lăsând un semn, cu speranţă, încă vie, că „poate-i luminează Dumnezeu, în cel de-al 12 ceas, pe actualii guvernanţi ai României să se lase de bătăliile intestine, politice şi financiare, şi să convină cu ruşii pentru nişte săpături acolo, pentru inaugurarea de cimitire ale eroilor români căzuţi acolo, trimişi la moarte sigură de Statul Român, pentru dezrobirea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei… Pentru că România, întreaga Europă de Est, este plină cu cimitire ale soldaţilor ruşi, pe când în Stepa Calmucă, la Cotul Donului, în Caucazul de Nord, în Crimeea, la Dalnik, lângă Odesa etc. nu veţi găsi niciun cimitir, un monument, o troiţă, în memoria ostaşilor români căzuţi pe Frontul de Est… Dar pe Frontul de Est, România a pierdut conform datelor academicianului Dinu Giurescu, 624.540 de români…”

Pe cât de îndurerată, pe atât de necesară, cartea lui Vasile Şoimaru este, ca şi crucea sa de la Cotul Donului, tot un semn.

DOINA CERNICA

Crai nou nr. 6601 din 2014-07-19 (Suceava)