(interviu cu Petre Dinescu, magistrat din Râmnicu Vâlcea, judeţul Vâlcea)

Drumul spre Ţară duce, neapărat, spre munte. Muntele e ca un punct de reper, ca un

sprijin, ca un prieten vechi-străvechi, care te aşteaptă, te cheamă, te copleşeşte cu imensitatea şi statornicia sa. E ca un hotar între realitate şi vis, între adevăr şi minciună. E ca o catedrală ancestrală, în aer liber, în care simţi privirile sfinţilor din icoane, pe cele ale voievozilor de pe fresce, spiritul lui Zamolxis înveşnicit în crestele de argint. Măreţia lui copleşitoare, poate fi doar sinonimă cu mă-reţia lui Dumnezeu. Aici, în preajma mun-ţilor, aerul, apa, iarba, cuvintele au alte conotaţii – mistice, sacre; sufletul parcă prinde aripi şi te surprinzi înălţându-te într-o altă dimensiune, altă stare.

Această stare atemporală am întâlnit-o şi la Braşov, unde parcă mergeam înaintea timpului sau, altfel zis, eram în regăsirea timpului pierdut. Deşi eram la sfârşit de iunie, aici am regăsit iasomia şi macii reînfloriţi. Prima oară înfloriseră acasă, la Chişinău, la sfârşitul lui mai.

Teleportată parcă în timp şi spaţiu, trăiam senzaţia unui adevărat miracol. Cu certitudine, oamenii din partea locului, moştenesc ceva din tăria pietrei şi măreţia brazilor seculari, din limpezimea apelor de munte, din statornicia lor – sunt nu ştiu cum mai senini, mai sensibili, învăluiţi într-o alură de pace, înţelepciune, demnitate. Sus, la o terasă din Poiana Braşov, unde munţii se arcuiesc într-o Coloană a Infinitului, interlocutorul meu, magistratul Petre Dinescu, „o personalitate notorie atât în Râmnicu Vâlcea, cât şi în Basarabia”, cum avea să-l caracterizeze Vlad Pohilă într-o schiţă din revista BiblioPolis(nr. 4, 2013). A devenit celebru la Chişinău şi datorită spusei sale insolite „că la 60 de ani ar mai avea încă o mie de cărţi necitite”. Această expresie, care face trimiteri la restanţele fiecăruia dintre noi în ale cititului, la continuă perfecţiune, pare să fie o maximă aristotelică ce-i întregeşte de minune portretul spiritual, ţinuta-i impozantă de om de la munte şi de intelectual de croială aristocratică. Acest ambasador de suflet al Basarabiei, m-a surprins mărturisindu-mi, la un moment, că s-a îndrăgostit de Basarabia încă înainte de a o vedea.

S-a îndrăgostit de această palmă de pământ românesc înstrăinată de Ţară de la distanţă, prin scrierile lui Eminescu, Hasdeu, Iorga, dar şi prin poezia lui Adrian Păunescu, Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija, Arcadie Suceveanu ş.a. În spiritul dragostei de neam şi-a educat, împreună cu soţia Maria, pedagog, şi copiii.

M-a surprins să aflu că şi mulţi români de dincolo de Prut, asemeni nouă, basarabenilor, privaţi de Ţară şi adevăr istoric, au dus dorul fraţilor înstrăinaţi. Sincer şi deschis spre comunicare, un interlocutor excelent, gata să-ţi răspundă la orice întrebare, te copleşeşte cu erudiţia sa despre literatură, poezie, istorie, prin sensibilitatea de percepere a sufletului basarabean, a românului în genere. Dacă nu ai şti că este jurist, ai crede că e un diplomat, când îţi răspunde la întrebări, cu fineţea şi umorul ce-l caracterizează; ai crede că e actor atunci când recită inspirat şi cu vervă din Eminescu, Sorescu, Gr. Vieru sau Păunescu; că este un istoric când îţi vorbeşte cu înflăcărare despre ora astrală a Neamului, despre Unire; un mesager de suflet al Basarabiei, când vorbeşte împătimit despre dragostea sa faţă de acest spaţiu românesc, despre proiectele sale privind apropierea spirituală şi culturală a celor două maluri de Prut. Omul celor o mie şi una de cărţi necitite, Petre Dinescu consideră că mai are de realizat şi o mie şi unu de proiecte, datorii sau restanţe legate de Basarabia, prin construirea unor noi punţi de colaborare, apropiere sufletească, noi prietenii şi împliniri.

Figură bonomă, zâmbitoare, ţinută impecabilă, înalt ca un brad din munţii Carpaţi, Petre Dinescu se luminează la chip când vorbeşte, cu o mândrie aparte, despre locurile milenare din Oltenia dragă, despre vechile biserici şi mănăstiri, zonă caracterizată printr-o mare densitate de istorie şi spirit. Mănăstirea Cozia, ctitorie a lui Mircea cel Bătrân la 1394, unul dintre cele mai vechi şi complexe monumente istorice şi de artă din România;  Mănăstirea Brâncoveni (1570), o adevărată bijuterie arhitectonică ce datează de pe timpurile lui Neagoe Basarab, Mircea cel Bătrân şi Mihai Viteazul, renovată de Constantin Brâncoveanu la 1699; Mănăstirea Horezu, avându-l de ctitor pe Constantin Brâncoveanu  (zidită în anii 1690-1693)  – iată doar câteva repere din cele 1000 de minuni ale Olteniei, pentru care, cum ne îmbie protagonistul acestui interviu, ar merita să porneşti într-un pelerinaj pe aceste locuri unde istoria s-a conservat în piatră, aer, ape, icoane, cronici şi hrisoave.Că aici e locul cel mai atrăgător pentru un pelerin, se datorează, întâi de toate, peşterii lui Zamolxis de la Polovragi. Conform legendelor, Zamolxis era deţinător al unor puteri uluitoare, fiind capabil să-şi schimbe după dorinţă înfăţişarea din tânăr în bătrân. Prin peştera Polovragi, zeul suprem al geto-dacilor intra în adâncuri pentru a ieşi peste munţi la cetatea Sarmizegetusa. Când speologii au cercetat peştera în premieră, acum circa 100 de ani, au fost uluiţi să descopere urme de picioare umane încălţate, vechi de 2000 de ani, fără îndoiala urme de daci. La Peştera lui Zamolxis se referă şi Mihai Eminescu, în poemul Memento mori. La fel de entuziasmat, luminat la chip, Petre Dinescu vorbeş-te şi despre locurile pitoreşti din Basarabia, despre literatura basarabeană, Mănăstirea Căpriana a lui Ştefan cel Mare, cetăţile de pe Nistru, prietenii de aici şi marea sa pasiune pentru acest vechi şi mult pătimit pământ românesc.

* * *

– Dle Petre Dinescu, nutriţi o dragoste specială pentru Basarabia, urmărind cu interes evoluţia şi destinul acestui spaţiu românesc. Cum aţi descoperit Basarabia, când aţi aflat adevărul despre acest teritoriu românesc?

– Încă înainte de Mişcarea de Eliberare Naţională din anii ’80 şi de Podurile de Flori. Probabil că, tentat de adevărata istorie, mă măcina nu numai dorul de fraţi, dar şi dorul de adevăr… Pe timpuri, România, Basarabia, Bucovina făceau parte din acelaşi lagăr socialist, din acelaşi lagăr cu cotropitorul. Evident, se ascundea adevărul. Legătura mea sufletească cu Basarabia, ceea ce am zis şi în alte discuţii particulare cu Dvs. şi cu prietenii apropiaţi nouă, ceea ce am zis şi la un post de radio din Basarabia, se datorează poeziei. În anul 1974 mi-a căzut în mână un almanah al fostei gazete Scânteia tineretuluiunde erau inserate şi câteva poezii de Grigore Vieru. Îmi amintesc şi acum o strofă: „Pe vale, pe culme, stau satele mele…/ Aproape de codru, aproape de stele..”Poezia lui Grigore Vieru este momentul conştientizării dragostei mele faţă de Basarabia, dragoste pe care am altoit-o şi copiilor

mei. Descoperisem un poet deosebit de sensibil, care cânta aceeaşi limbă ca a mea şi, dacă vreţi, fără nicio umbră de preţiozitate, acelaşi pământ cu al meu.

Când spunea „În aceeaşi limbă ţi-e dor de mama”, îl vedeam pe el, vă vedeam pe

Dvs., pe basarabeni, dar mă vedeam şi pe mine, pe toţi noi de o parte şi de cealaltă

parte a Prutului… Ulterior, am avut ocazia să citesc o antologie de poezie basarabeană cu Grigore Vieru, Petru Zadnipru, autorul poeziei Moldovenii, Victor Teleucă, Dumitru Matcovschi etc.

– Într-un fel, peste ani, vi s-a împlinit visul. V-aţi întâlnit cu Grigore Vieru…

– Da, a fost o întâlnire scurtă, dar de neuitat, în anul 1990. Eram cu toată familia la o întâlnire a poetului cu profesori, elevi din Râmnicu Vâlcea. Soţia mea era cadru didactic la un liceu din localitate. Şi atunci eu, soţia şi cei doi copii ai mei, care erau de o şchioapă, ne-am înfăţişat şi am stat de vorbă cu el, a fost singura discuţie pe care am avut-o cu Grigore Vieru, dar el s-a putut convinge că într-adevăr nu numai îi gustam poezia, dar o şi iubeam. Am şi un

autograf de la poet pe volumul de poezie Acum şi în veac, pe care îl păstrez cu sfin-ţenie în biblioteca mea. Era cât pe ce să ne reîntâlnim cu Grigore Vieru la o zi de naştere a lui Adrian Păunescu. Dar deja se îmbolnăvise… şi n-a mai ajuns.

– Probabil că dragostea Dvs. pentru poezie, deşi sunteţi jurist (unii vă confundă nu întâmplător cu un literat, cu un om de creaţie), se datorează şi prieteniei Dvs. cu poetul Adrian Păunescu, care avea casă la Bârca, nu departe de Râmnicu Vâlcea, şi cu care v-aţi cunoscut tot graţie poeziei… Şi a cărui prietenie valorează amintiri preţioase… de

arhivă sufletească.

– Eu sunt mai curând un judecător atipic… Probabil că, în imaginea multora, un judecător este rigid, închistat, dogmatic, gata să-şi pună roba şi să-şi pronunţe sentinţa… Ei bine, eu încă nu m-am debarasat şi nici nu am vrut vreo dată să evidenţiez grăuntele acela de om din mine… Poezia m-a apropiat şi de Adrian Păunescu, ne-a legat sufleteşte. Ne-am întâlnit odată la o recepţie. La un moment dat, nu mai ţin minte cum, la o întâlnire mai restrânsă, la o masă, am început să-i recit din poezia sa. S-a uitat şi s-a minunat că-i citeam pe din afară versurile.

– Ce poezie, vă mai amintiţi?

– Era o poezie din volumul Să ne iubim pe tunuri, care făcuse furori pe atunci, o poezie cu nuanţă patriotică, dar care, în acelaşi timp, îl exprima de minune pe Adrian Păunescu: „De unde-am învăţat să te iubesc, / nefericita mea bătrână Ţară / ce ursitori mi-au pus rutină în vin / ca tot ce văd să simt şi să mă doară?…”

– Ştiaţi că Adrian Păunescu s-a născut în Basarabia? Poate şi acesta era unul dintre motive că a simţit atât de bine durerea noastră, a basarabenilor?

– Ştiam că părinţii lui sunt olteni, mama de undeva din sudul judeţului Vâlcea. Revenind la apropierea mea de Păunescu, stăteam şi mă gândeam dacă se poate chema prietenie. Cred că într-o relaţie dintr-un om obişnuit şi un geniu ar putea să fie doar atunci când geniul ar

spune: „Judecătorul Dinescu este prietenul meu…” Pe semne am fost firul de iarbă care la un moment dat a avut fericirea să crească lângă copacul acela Păunescu. Ne-am întâlnit de multe ori la casa părintească de la Bârca, am împărţit din pâinea caldă…

– Cum era în viaţa cotidiană poetul ce putea prin vocea sa puternică să tune peste mulţimi şi care ridica în mijlocul unei dictaturi atroce, glasul libertăţii, tribunul care de o parte şi de alta a Prutului a educat generaţii?

– E vorba de relaţia om obişnuit şi geniul de lângă el… Era blând, înţelegător, holeric, omenos, sentimental, rebel… Cu o voce detunătoare. Păunescu chiar dacă nu avea sorginte basarabeană, el ar fi descoperit Basarabia şi ar fi exprimat-o prin versuri de genul: „Se urcă Basarabia pe cruce.” Sau când spunea: „De nicăieri nu-i semn de nicio milă / Şi s-a ajuns în cel din urmă hal / Şi moare Basarabia umilă / Cu capu-n vechiul sac imperial / N-avem uterea

să-mpărţim o pâine / Ne facem socoteli de precupeţi / Că tot acolo să ajungem mâine / Cu paşii doar oleacă mai înceţi…” – în Baladă pentru Basarabia. Este literatura ce o trec prin suflet şi mai puţin prin mintea specialistului… Trei poeţi ştiam la vremea respectivă că definesc literatura română a ultimelor decenii comuniste: Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi Adrian Păunescu. Dar nu erau trei, erau patru. Mai era unul dincolo de Prut care întregea întregul. Era Grigore Vieru, care exprimă o parte a unui întreg. Toţi cei patru la un moment al literaturii sunt nişte piloni.

– Cu părere de rău, s-a lovit pe nedrept în Adrian Păunescu. A fost numit poet de curte etc. Dar, fără el, aşa precum fără Eminescu, Stănescu, Vieru, s-ar face întuneric în cultură…

– Eu şi alţii ca mine de toate zilele ne credem îndreptăţiţi să judecăm geniile, să spunem că nu sunt ca noi. Lucrurile ar trebui să stea altfel. Geniul să ne analizeze pe noi… Noi vrem să-i aşezăm în firescul nostru şi să spunem că vai, Păunescu a fost poet de curte, dar a creat o poezie care va rămâne în istoria literaturii române. Cine îşi va aduce aminte – e un gând ce l-am discutat la un moment dat cu Adrian Păunescu –, cine vorbeşte astăzi de un Sándor

Petőfi, cel mai reprezentativ poet al maghiarilor, etc.?

– Probabil că şi aceasta e o trăsătură de caracter a noastră, a românilor. Nu ştim să ne preciem talentele, geniile. Doar s-a lovit nemilos chiar şi în Mihai Eminescu…

– Eu cred că istoria, istoria literaturii îşi

va spune cuvântul. Şi că moartea lui trebuie explicată. Eu nu cred că Eminescu a murit

aşa cum ni s-a spus. Şi mai cred că fiecare popor îşi are nişte stâlpi la care nu are nimeni dreptul să atenteze. Culmea e că şi noi înşine, dintr-o dorinţă de a ieşi în evidenţă

încercăm să clătinăm vârfurile… Toate popoarele care au demnitate şi se respectă au

nişte stâlpi de care nici ele nu se ating şi nici nu acceptă ca alţii să se atingă. Eminescu

este un stâlp, un reper, mereu actual ca niciodată prin poezia şi publicistica lui, de fapt,

prin întreaga sa operă.

– Deşi, cu părere de rău, în programa şcolară, Eminescu se predă superficial…

– Cu părere de rău, avem încă multe restanţe la acest capitol. Ar fi totuşi greşit să ne amintim numai de cei care au scris de rău despre pilonii spiritualităţii noastre. Să ne amintim, bunăoară, ce frumos a vorbit de Eminescu un poet de o impresionantă anvergură ca Marin Sorescu, în poezia Eminescu nu a existat: „A  existat numai o ţară frumoasă / La o margine de mare, / Unde valurile fac noduri albe. / Ca o barbă nepieptănată de crai. / Şi nişte ape

ca nişte copaci curgători / În care luna îşi avea cuibar rotit. / Au mai existat şi nişte

tei, / Şi cei doi îndrăgostiţi / Care ştiau să le troienească toata floarea / Într-un sărut.

/ Şi nişte păsări ori nişte nouri / Care tot colindau pe deasupra lor / Ca lungi şi miş-cătoare şesuri. / Şi pentru că toate acestea / Trebuiau să poarte un nume, / Un singur

nume, / Li s-a spus Eminescu.”

– Revenind la întâlnirile cu Adrian Păunescu, vorbeaţi şi despre Basarabia? Am înţeles că în casa lui de la Bârca era un fel de pelerinaj pentru basarabeni…

– Da, exact aşa cum spuneam şi întrun interviu de la Vocea Basarabiei, în casa lui Adrian Păunescu, la o aniversare a sa, i-am văzut pe basarabeni şi am văzut parcă prezentarea familiei de ţărani români – când el, fiind cel mai mare, neneasau badea, cum se spune pe la Dvs., iar ceilalţi, fraţii mai mici, veneau să primească un sfat, un îndemn, o povaţă. Aşa am văzut reprezentarea basarabenilor…

– Aţi cunoscut mai mulţi basarabeni, cu care aţi legat şi prietenii durabile?

– Primul pe care l-am cunoscut a fost Vasile Şoimaru, era entuziasmat şi profund emoţionat după ce apăruse primul volum al albumului Românii din jurul României în

imagini, în 2008. Şi cu care am legat o prietenie frumoasă. De când mi l-a prezentat

poetul am simţit că o să mă lege o prietenie de Vasile Şoimaru. O să am o legătură

de suflet. Şi aşa şi este. Apoi, s-a întâmplat anul trecut, de ziua mea, să ajungă V.

Şoimaru la Vâlcea însoţit de altcineva, de la Chişinău. Acel altcineva era cel în care

urma să descopăr eruditul, omul deosebit de cultivat şi sensibil, Vlad Pohilă. Am

stat o seară la discuţii, undeva aproape de Râmnic, am discutat inevitabil, la un pahar

de vorbă, de la literatura din Rusia şi cea din URSS, ajungând la literatura franceză,

universală. El ca un erudit stăpânea totul, deşi l-am acompaniat şi eu.

– Datorită lui Vasile Şoimaru aţi descoperit şi Chişinăul…

– Exact. Am venit astă toamnă la Chişinău, v-am întâlnit pe Dvs., am întâlnit-o pe actriţa Ninela Caranfil, pe jurnalista de la Vocea BasarabieiAnişoara Moraru, poetul

academician Nicolae Dabija, dna Ala Glavan, patroana plăcintăriei „Ştefăniţa-RC”,

cu cele mai delicioase plăcinte din spaţiul românesc. Vara trecută mersesem în Banatul Sârbesc cu Vasile Şoimaru, din echipă mai făcând parte poeţii Arcadie Suceveanu, Preşedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova, Teo Chiriac şi Nicolae Spătaru.

Astfel, cercul s-a lărgit din ce în ce mai tare.

– V-aş ruga să vă referiţi la acel moment crucial din istoria Basarabiei, anii

1989-1990?

– Nutresc o stimă şi o dragoste deosebită faţă de elita basarabeană din anii de

Mişcare Naţională. Aş face o paralelă între două momente istorice: 1918 şi 1990. Am zis, Basarabia a avut o elită intelectuală şi nu numai o elită intelectuală. De aici a pornit adevăratul spirit românesc. La 1918, elita intelectuală basarabeană a întâlnit o clasă politică destul de matură, cristalizată la Bucureşti şi s-a putut realiza Unirea prin Ion Pelivan, Pan Halippa, Ştefan Ciobanu, Constantin Stere ş.a. Din partea Bucureş-tiului era prezent Al. Marghiloman, un om politic de o dimensiune aparte în istoria României, alţi oameni politici din care fă-cea parte şi neamul Brătienilor. Era o clasă politică capabilă să recepteze o Basarabie care încă nu a pus sufletul spre Ţară. Ei, lucrul acesta nu s-a întâmplat în 1990. Aici, Dvs., basarabenii, ne-aţi fost cu mult superiori. A existat o elită călită în cei câţiva

ani de perestroikă şi venea cu sufletul şi cu mintea şi cu talentul ei spre Ţară. Dar Ţara

nu avea o clasă politică în stare să-i recepteze sau poate nu voia.

– Mai ales că aveau şcoli de partid la Moscova…

– Pe atunci se putea produce o Unire în sensul pe care l-am învăţat noi în istorie… Acum se poate vorbi de o existenţă a noastră, umăr la umăr, suflet lângă suflet, în cadrul Uniunii Europene, integrarea spirituală, familii mixte, studii la Bucureşti şi Chişinău etc.

– În cele din urmă, ei, tinerii vor face Unirea.

– Într-o altă formă, cu altă mentalitate. Dar noi, generaţiile noastre, păcătuim faţă de ei pentru că trebuie să cultivăm ceea ce se poate numi sentiment naţional şi demnitate naţională fără a ne fi teamă că suntem acuzaţi de naţionalism. Poporul român a fost naţionalist în sensul de a-ţi iubi patria şi de a accepta pe aproapele tău care nu e de aceeaşi limbă, naţionalitate.

Nu suntem naţionalişti într-un sens agresiv… Trebuie să cultivăm tinerilor ideea că-i necesar să facem acea apropiere între stânga şi dreapta Prutului, să cultivăm sentimentul de demnitate naţională, de apartenenţă la aceeaşi limbă, aceeaşi cultură, aceeaşi istorie. Naţionalismul, după cum îl defineşte şi Mircea Eliade, este– şi lucrul acesta se ştie, de la Eminescu încoace – un act de creaţie spirituală. Conştiinţa de sine a unei comunităţi omeneşti, conştiin-ţa participării la o lungă durată istorică – şi mai ales valorificarea vieţii prin această participare – sunt acte de trăire spirituală. Miturile, apocalipsele, misiunile istorice pe

care şi le revendică orice naţiune – nu au nimic de-a face cu viaţa biologică sau economică a unei aşezări omeneşti.

– Ce ne puteţi spune despre Fundaţia „Varanga”, organizată de familia Dvs. în persoana soţiei şi a feciorului?

– Soţia a fost dascăl, a lucrat ca învăţă-toare până la sfârşitul vieţii. Din păcate, a avut un sfârşit prea timpuriu. După 1990 ne-am trezit, ca toţi românii, că trebuie să întreprindem ceva. Veneam dintr-un cerc închis, venea informaţia de-a valma şi toată lumea formase fundaţii, ong-uri, de binefacere, specifice Occidentului, unor societăţi mature, cristalizate: fundaţii de ocrotire a bătrânilor, a persoanelor cu dizabilităţi, a animalelor etc. Într-o bună zi, so-ţia veni la mine şi-mi zise să o ajut să facă şi ea o fundaţie, dar una care să se ocupe de

copii din familii sărace din Vâlcea, cu rezultate deosebite la învăţătură. Şi aşa a făcut

o fundaţie cu un nume ciudat „Varanga”. Şi a avut în fiecare an câte 7-8-9 copii bursieri, cu câte o bursă de circa patru milioane lei vechi. Având vocaţia de dascăl, dar în primul rând de om, soţia mea stabilea o legătură de la suflet la suflet, de la inimă la inimă cu fiecare copil în parte. Şi aşa a dus-o până anul trecut. Înainte de moarte, m-a rugat să fie transmită fundaţia fiului nostru, cel de-al doilea jurist al familiei, Tudor Dinescu.

– Cu ea, extraordinara Dvs. soţie, aţi avut mai multe valenţe comune, între care şi dragostea de poezie?

– Da, am avut ca o valenţă comună şi dragostea pentru poezie. Şi dragostea pentru Basarabia, de asemenea, pe care am transmis-o şi copiilor noştri.

– Ştiu că mai aveţi proiecte legate de Basarabia.

– Fiind la Chişinău şi cunoscând-o pe dna Ala Glavan, de la Liceul „Spiru Haret” din Chişinău, mi-a venit ideea unui proiect de apropiere cu un liceu din Râmnicu Vâlcea. Dl Florescu, fost director la un important liceu din Râmnicu Vâlcea, a împărtăşit cu entuziasm ideea de a înfiripa o legătură de prietenie şi colaborare. Profesorul de la Vâlcea este un dascăl de suflet, în curând se va pensiona şi va avea timp să se ocupe mai pe îndelete… Cred că prin noi: eu, Dvs., Vasile Şoimaru, Ala Glavan, Vlad Pohilă, vom reuşi să facem o apropiere, să realizăm un proiect eficient şi util tuturor nouă. În momentul când voi pune capăt activității mele şi nu voi mai fi judecător, mă gândesc să-mi dedic toată energia apropierii de Dvs., a noastră de noi, să lărgim sfera de prieteni, prin proiecte comune şi nu numai…

– Vă mulţumesc şi vă doresc realizarea tuturor proiectelor!

Consemnare: Tamara GORINCIOI

Revista BIBLIOPOLIS, nr. 2, 2014