În noiembrie 2012, pentru a comemora soldaţii români, care şi-au găsit sfîrşitul tragic, în iarna anilor 1942-1943, în înfrîngerea (a se citi: catastrofa) trupelor româneşti (aflate în alianţă cu cele germane, italiene, maghiare etc.) pe Frontul de Est, la CotulDonuluişi pe Cîmpia Calmucă, în luptele de la Stalingrad din cadrul celui de-al Doilea Război Mondial, precum şi pentru a marca cei 70 de ani de la fatidicul eveniment, la Chişinău, a avut loc un parastas, dar şi o lansare de carte, neobişnuită prin conţinutul său, cu titlul Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare – o culegere de materiale, selectate de dr. în economie Vasile Şoimaru, conf. univ. la ASEM, dar şi publicist, maestru fotograf. Volumul a cuprins o înmănunchere de materiale – un pios omagiu adus celor 250 de mii de soldaţi români (după calculele specialiştilor în domeniu: circa 150 de mii din Armata Română şi circa 100 de mii din armata maghiară), căzuţi pe cîmpul de luptă pentru idealul sfînt de întregire a Patriei lor – printre care un interviu cu Iosif Niculescu, veteran de război, de la Bucureşti, alte scurte dialoguri cu foşti combatanţi din judeţul Iaşi, precum şi pagini din creaţia unor scriitori despre cel de-al Doilea Război Mondial, numeroase imagini. În anul trecut, prin străduinţa marelui iubitor de Neam care este V. Şoimaru, volumul a apărut în a doua ediţie – substanţial îmbunătăţită şi adăugită cu materiale noi.

Pe timpul guvernării comuniste, dar şi pînă nu de mult, această temă pentru istorici, jurnalişti, scriitori şi întreaga societate (şi din Republica Moldova, şi din România) a fost un domeniu tabuizat. Doar accidental evenimentul se amintea în careva articole sau studii istoriografice. Şi mai rar în cele beletristice. Cu toate acestea, în timpul din urmă ne-am ales totuşi cu un roman, apărut tot în 2012, care se numeşte Cireşe pentru Mareşal, autor scriitorul basarabean Ion Iachim. E un roman îndrăzneţ şi emoţionant despre evenimentele ce au avut loc într-un timp nu atît de îndepărtat, care practic sparge gheaţa tăcerii, cel puţin aici, pe teritoriul dintre Prut şi Nistru. Este surprinzătoare întîmplarea că un alt scriitor de la Bucureşti – pe nume Vasile S. Popa – exact în acelaşi timp (independent unul faţă de altul) scoate la lumina tiparului un alt roman, intitulat Ultima noapte la Tanais[*], la fel despre urgiile şi tragediile României din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fapt despre care ne mărturiseşte însuşi prozatorul în numărul precedent al revistei noastre: „Am avut prilejul să fac o constatare uimitoare: fără să ştim unul de altul, scriam şi publicam, în acelaşi an, unul în stânga, altul în dreapta râului care încă ne desparte, acordaţi pe aceeaşi lungime de undă, despre nefericita sincopă a istoriei noastre, despre Stalingrad, Grupul generalului Lascăr şi erorile strategice ale războiului, despre Mareşal, Rusoaica lui Gib Mihăescu, sfârşitul nemeritat al unei elite militare ce s-a distins prin profesionalism, patriotism şi onoare, pe imensitatea câmpurilor de luptă ale reîntregirii (asemenea eminentului general basarabean Victor Siminel, un poliglot, amintit în carte, de la care au ajuns la mine, în anii ’80, când se dărîma cartierul Uranus din Bucureşti, toate publicaţiile ce apăreau în Capitală în ziua când a fost decorat drapelul de luptă al Regimentului 4 Roşiori «Regina Maria», pe care acesta îl comanda). De asemenea, menţionez, în context, şi acest exemplu de acribie: faptul că amândoi am consultat sute şi sute de surse, înainte de a compune, în fraze şi capitole, el – Cireşe pentru Mareşal, eu – Ultima noapte la Tanais, romanul meu despre încercuirea de la Cotul Donului” (a se vedea: BiblioPolis, 2013, nr. 4, vol. 50, p. 255).

Tocmai această informaţie m-a făcut să-mi înşir impresiile despre lectura romanului Ultima noapte la Tanais, adus din România şi dăruit redacţiei revistei BiblioPolis de Vasile Şoimaru – generosul prieten al bibliotecii şi publicaţiei  noastre – la începutul anului curent. Cu atît mai mult cu cît, în 2012, Liga Scriitorilor Români – o organizaţie profesională democratică, care nu ţine cont de simpatiile politice ale autorilor – a acordat lui V.S. Popa un premiu special pentru romanul Ultima noapte la Tanais. Trebuie să subliniem şi faptul că nominalizările au fost propuse de o comisie din care au făcut parte scriitori cu experienţă din conducere şi unii preşedinţi de filiale.

Dar mai întîi – cîteva cuvinte despre autor, adică despre scriitorul Vasile S. Popa. Din adnotarea de pe coperta a patra a volumului amintit mai sus, aflăm că Vasile S. Popa (născut la 21 septembrie 1948, în s. Bahnari, jud. Vaslui) este scriitor, ziarist militar şi cercetător în domeniul strategiei de securitate. Face studii la Liceul „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui (1962-1964), Liceul Militar „Ştefan cel Mare” din Cîmpulung Moldovenesc (1964-1966), la Şcoala militară de ofiţeri activi de artilerie, rachete antiaeriene şi radiolocaţie din Braşov, Facultatea de ziaristica si Academia de Înalte Studii Militare, cursuri postuniversitare. A fost redactor-şef al ziarului  Observatorul militar şi şeful Grupului de presă al Armatei, apoi redactor-şef al revistei Impact strategic a Centrului de studii strategice de apărare şi securitate. A publicat volume de proză, reportaje, consemnări, studii, analize, prognoze pe teme de securitate, este prezent în trei antologii de epigrame şi o antologie a jurnaliştilor militari. Este membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.

Romanul începe cu o avertizare a autorului: „Nu trebuie să inventăm nimic: războiul le-a inventat pe toate. De exemplu, obiceiul de a ne învîrti în cerc şi a număra firele de iarbă, ca să ştim cît de mari ne-au fost pierderile.” După acest aforism atît de instructiv urmează mottoul volumului: „Pe orişice mîntuitor ţi-l răstigneşti? / Nefericit, de mii de ori nefericit popor!” – două versuri din creaţia poetică a lui Ştefan O. Iosif. Ambele citate sînt în consens cu evenimentele ce se vor derula pe parcursul celor 450 de pagini ale scrierii artistico-documentare despre anii grei ai celei de-a doua conflagraţii mondiale pe teritoriul României, dar şi pe teritorii străine, din est, pînă la… Tanais, care este numele vechi al rîului Don. Tanaisul a fost menţionat în Geografia lui Strabon, în Istoriile lui Herodot şi de Pliniu cel Bătrîn.

Trebuie, din capul locului, să subliniem faptul că scriitorul cunoaşte în detalii istoria contemporană a românilor, mai ales cea din perioada interbelică, a anilor de război şi imediat următoare. Dovadă ne stau descrierile unor întîmplări importante, evenimente de mare însemnătate pentru destinul ulterior al României, care se încadrase în luptă pe viaţă şi pe moarte cu vecinul ei de la răsărit – URSS, stat ce i-a răpit din trupul ei ceva mai înainte frumoasa Basarabie, Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa. Putem spune că romanul Ultima noapte la Tanais  este un elogiu iubirii, devotamentului, dar, în acelaşi rînd, şi o palmă trasă celor care au trădat interesele ţării într-un moment crucial în care se afla România la mijlocul secolului trecut.

Autorul vorbeşte despre diverse ordine, rapoarte, scrisori, convorbiri din perioada dată pentru a ne familiariza fără tendenţiozitate cît mai amănunţit cu mersul adevărat al faptelor istorice: cum, în ce condiţii s-au desfăşurat ele acum peste mai mult de o jumătate de secol. Se vorbeşte şi despre ciocnirile, încăierările de pe cîmpurile de luptă departe de graniţele meleagului natal, despre soarta soldaţilor şi ofiţerilor care au căzut ca eroi, în numele întregirii şi prosperării Patriei şi a Neamului românesc. Romanul este încă un document, pe lîngă atîtea altele, care dezvăluie cauzele pierderilor omeneşti şi materiale ale României la Cotul Donului, în Stepa Calmucă, lîngă Stalingrad, şi nu numai, evidenţiind veridic eroismul, curajul, rezistenţă, soldaţilor români, care au fost lăsaţi în plină iarnă (foarte geroasă!) în voia soartei, fără echipament special, fără armament şi muniţii, lucruri care în Armata Roşie erau în cantităţi suficiente, şi care, în fine, au determinat succesul repurtat de aceasta din urmă.

Ultima noapte la Tanais este un roman despre dîrzenia fără seamăn a ostaşilor români, despre jertfa lor pe altarul Patriei, despre credinţa ortodoxă care le-a întreţinut încrederea că vor învinge şi se vor întoarce la casele lor părăsite, lăsate undeva departe pe seama femeilor, bătrînilor şi copiilor. Visul de a-şi vedea Patria întregită şi înfloritoare nu i-a părăsit niciodată, ei au făcut totul ce era în puterea unui simplu ostaş (cetăţean), a unui înflăcărat patriot şi apărător al ţării. Ceea ce nu se poate spune despre persoanele din vîrful piramidei, adică de la conducerea statului, care au schimbat interesele majore ale ţării (a se citi: au vîndut ţara) pe o viaţă fără griji în braţele ocupanţilor de la Răsărit, cîştigători ai războiului. Astfel, s-a perpetuat calvarul românilor încă pe cîteva decenii, prin înrobirea ţării, aruncarea în închisori, deportarea în gulaguri, sovietizarea şi comunizarea pînă la nu se mai poate a populaţiei.

Fără îndoială, V.S. Popa a studiat numeroase documente, privitoare la istoria României din perioada mijlocului secolului XX, în arhivele statului (inclusiv cele sovietice), care i-au dat posibilitate să ne prezinte într-o versiune artistică dezastrul ce a avut loc începînd cu luna noiembrie 1942 pînă în ianuarie 1943, precum şi după această tragedie – pînă la sfîrşitul războiului. Analizînd la rece actele, ce divulgă acţiunile tuturor părţilor intrate în luptă, autorul nu se situează nici de partea celor care au dus tot greul războiului şi au fost pulverizaţi, distruşi (cu toate că au rezistat eroic în faţa unui inamic mai numeros şi mai bine echipat, dîndu-şi viaţa eroic pe cîmpul de luptă sau fiind luaţi prizonieri), nici de partea celor care s-au prezentat într-o măsură nu chiar avantajoasă, inclusiv pînă la cele mai înalte funcţii din Armata Română şi din stat. Se vorbeşte şi despre comandanţii germani care au ascultat şi au executat orbeşte indicaţiile şi ordinele führerului – un dictator şi un tiran lipsit de scrupule. Deci, autorul ne prezintă situaţiile, iar cititorul urmează să mediteze asupra lor şi să tragă concluziile cuvenite privitor la toate deciziile luate în momentele cruciale ale istoriei noastre.

În roman acţiunile se desfăşoară pe cîteva planuri – dovada stilului destul de măiestrit al autorului. Deopotrivă cu personajele reale sînt introduse şi personaje imaginare, întîmplări bazate pe ficţiune. La fel, destul de reuşit, sînt incluse citate din documentele vremii, după care urmează descrieri narative ale unor evenimente reale sau închipuite, adică născute prin fantezia prozatorului.

Personajul principal – generalul Andrei Naparu, – după părerea unor critici literari, poate fi uşor luat drept autorul naraţiunii. Viaţa personală a lui se întretaie cu cea de la un ziar militar al armatei în timpul regimului comunist, dar şi de cercetător al istoriei: „Patru destine îl obsedaseră, ca ziarist, dar mai ales ca istoric militar… Napoleon, Stalin, Hitler şi Antonescu, despre care scrisese cărţi, articole, studii. Ca să le descifreze integral opţiunile şi moravurile, judecăţile corecte sau erorile, cutreierase neîncetat arhivele şi bibliotecile, anticariatele şi librăriile, citise mii de documente, le analizase gesturile şi deciziile, urcuşurile şi coborîşurile. Cvadrupla aceasta a războiului – un melanj de virtuţi şi defecte, de măreţie şi decădere, victorii şi înfrîngeri – reunea, în arcul preocupărilor sale, cele mai hotărîte, mai conflictuale şi mai controversate personaje ale planetei.”

O mare însemnătate autorul acordă „Grupului Lascăr”, care se zbate din răsputeri în încercuirea realizată victorios de ruşi. Ostaşii-eroi români sînt prezentaţi pe întreg parcursul romanului cu o mare simpatie şi compătimire că au nimerit într-o situaţie ce nu conducea spre izbîndă. Ne uimeşte imprevizibilitatea deciziilor luate de comandanţii români, dar şi de cei ai aliaţilor, o realitate ce a creat situaţii tensionate în rîndul militarilor de orice rang. Toţi sperau că vor primi întăriri, că vor veni ajutoare din spatele frontului, dar de fapt nu s-a întîmplat chiar aşa. Generalul de divizie Mihail Lascăr este cel mai bine conturat în aceste situaţii, „fusese generalul român cel mai onorat de germani: aceştia îi acordaseră, pe rînd, toate cele patru grade ale Ordinului Crucea de Fier”. Sufletul lui este frământat mereu de ceea ce se întîmplă pe linia frontului român, în toate cazurile propune soluţiile sale de ieşire din impas. Mareşalul Ion Antonescu era să spună despre acest erou neînfricat al Patriei: „Generalul Lascăr a fost un brav, luînd exemplul de la el, Divizia 6 Infanterie a cules pe cîmpurile cele mai grele de luptă laurii eroismului mai mult decît oricare alta. Fie ca exemplul lui să servească tuturor! Ca orice om stăpîn pe sine şi bine pregătit, a organizat în perfecte condiţii de luptă defensiva diviziei sale, dîndu-i putinţa să lupte cum a luptat. Să servească şi aceasta tuturor comandanţilor! Astăzi, cînd am mărturia unui martor străin, care a trăit zi cu zi, ceas cu ceas drama acestei mari unităţi, am ajuns la concluzia definitivă în privinţa ei şi a comandanţilor. Cinste lor şi Neamului!”

Înfrîngerea Armatei Române la circa 2000 de kilometri de la graniţele statului român va rămâne o rană mereu deschisă şi sîngerîndă, căci este una inimaginabil de mare şi nu poate fi vindecată în curîndă vreme. Naparu, eroul central al romanului, specialist consacrat în istoria marilor bătălii ale lumii, „de cînd studiază sistematic istoria militară, se visează în împrejurimile Stalingradului acelui noiembrie însîngerat. În asemenea secvenţe onirice, este cuprins de obsesia soldaţilor-războinici. Se închipuie undeva, în estul continentului, păşind ca Moise, de-a lungul apelor unui fluviu leneş, pe o cărare albă, de spumă, care separă, printr-o fantă temporală, întinderile lichide: jumătatea ce spală malul stîng reprezintă vechiul fluviu, Tanais, iar cea din dreapta, Donul liniştit din cartea primită în liceu ca premiu sau din volumele împrumutate de la bibliotecă ori de la doamna învăţătoare Olga Gramaticu.”

În paralel cu activitatea de ziarist şi de cercetător este redată cu multe amănunte viaţa privată a generalului Naparu („amestecată cu viscolul zilelor de război şi de pace ale amicilor săi veterani, cu iubirile lui pierdute definitiv sau temporar şi recîştigate, cu intrările şi ieşirile subite din moarte…”). Astfel, cititorul ia cunoştinţă cu Milena (doctoriţă) – prima soţie a generalului, cu Lilia (violonistă la un teatru muzical) – a doua soţie, cu copiii acestuia – Dani şi Oana, cu nora Nana şi nepoţelul Luca. Generalul e mereu în tumultul vieţii social-politice şi ştiinţifice din România. E tot atît de frămîntat să afle adevărul evenimentelor favorabile şi nefavorabile din istoria ţării sale ca şi de viitorul ei deloc uşor în comunitatea europeană: „Oare dacă ne-am fi oprit la Nistru, în limitele misiunilor stabilite de acel prim Ordin general de luptă nr. 28, pe ce fantă a istoriei am fi intrat?… Desigur, n-am fi pierdut atîtea zeci şi zeci de mii de oameni, în luptele ulterioare, în marea încercuire şi după aceea, n-am fi condamnat atîţia ostaşi la captivitatea sovietică. Aceasta doar din cauza concesiilor, mici la început, apoi din ce în ce mai mari, pe care Mareşalul i le-a făcut lui Hitler. Dar cine ştie! Istoria nu se judecă după intenţii, ci după fapte.”

Conlocutorii generalului Naparu sînt: Profesorul, generalii Tudor Enoiu, Florian Pamfile, Ion Trestian, Aurel Dîrzu, prietenii Radu Anton Roman, Dumea, tînărul ziarist Val Băhnăreanu ş.a. O deosebită atenţie autorul acordă descrierii caracteristicilor şi acţiunilor Mareşalului Ion Antonescu, generalilor Mihail Lascăr, Ilie Steflea, Petre Dumitrescu, Ioan Sion, Constantin Pantazi, precum şi ale unor conducători din armatele aliate ale germanilor ş.a. Cititorul va afla chiar şi istoria lui Subutai, un excepţional strateg al mongolilor, prim-locţiitor al lui Genghis Han, generalul care a cucerit 32 de naţii, cîştigînd 65 de mari bătălii, care a învins iarna rusească la 1237 şi a supus cnezatele ruseşti.

Un procedeu frecvent de caracterizare a personajelor literare în romanul pus în discuţie este portretul fizic şi moral. Prezentăm doar cîteva exemple: generalul Naparu era un bărbat cu „părul bogat, sîrmos, care-l făcea să semene cu un leu”; Profesorul „fusese liantul ce-i ţinuse legaţi cu fire nevăzute în cercul său colocvial militaro-strategic”; generalul Lascăr era „un bărbat atrăgător, rezistent, de statură înaltă, cu chipul semănînd atît de izbitor cu cel al binecunoscutului artist Nicolae Leonard, faţa masivă, capul alungit, nasul drept, mare, buzele ferme, sprîncenele negre, stufoase, părul albit în război, rămas des pînă-n ultimii ani de viaţă, fruntea înaltă şi ochii mici, negri, pătrunzători”; Milena, frumoasa doctoriţă, „era ca o completare necesară, preţioasă, la existenţa lui cotidiană cu teme, obiective şi scopuri de instrucţie, soldaţi în ofensivă şi în apărare, inspecţii, trageri şi alarme de noapte, cartuşe de război şi sunet de trompetă. Femeia perfectă şi interlocutoarea perfectă – amîndouă la un loc. Cel mai frecvent se plimbau şi discutau lucruri grave, nu referitoare la medicină sau armată, cum te-ai fi aşteptat, ci la viaţa complicată, austeră de fiecare zi, iar, ca o abstragere din cotidian, la istorie, literatură, pictură, muzică, şi, adesea, la gogoriţele politice şi ideologice ce le erau transmise la cursurile de economie şi de istorie a PCUS, corvoada care îi echipa forţat cu teoria nimicului, a sărăciei egalitariste în etape judicios prestabilite”. Despre Lilia aflăm că era „un amestec minunat între iubită şi mamă, gata să preschimbe fiecare clipă trăită în familie într-un moment de taină, echilibru şi magie” sau „fină, ingenuă, plină de farmec, etalînd o frumuseţe în devenire, un profil suav, şi o aleasă delicateţe în gesturi şi în cuvinte, în comportamentul timid”, iar Dani era „înalt, distins, cu o asprime fină înscrisă pe chip şi trăsături regulate, bărbăteşti, haşurate uşor în lucirea opacă a luminii”, etc. Autorul recurge şi la alte „ornamente” pentru a-şi individualiza stilul ca să-l facă, pînă la urmă, inconfundabil.

Limbajul romanului Ultima noapte la Tanais este vioi, asigură uşurinţă în procesul lecturii, fapt care, credem, va atrage interesul celor pasionaţi de istoria noastră, deoarece contează să cunoaştem personalităţile, faptele lor eroice, care ne definesc ca neam. Recomand cu căldură această scriere panoramică şi de un interes deosebit a lui Vasile S. Popa mai ales tinerilor, celor care abia pornesc pe calea vieţii plină de zigzaguri şi care au nevoie – ca de aer – să aibă în faţă exemple demne de urmat. Totodată, adresez cuvinte de respect, preţuire şi gratitudine autorului pentru curajul de a fi abordat această temă spinoasă din istoria poporului român, discuţiile în jurul căreia, din păcate, abia încep.

Valeriu RAŢĂ

Revista BIBLIOPOLIS, nr.1, 2014