Mergând pe urma colegilor mei Vlad Pohilă şi Vasile Şoimaru spre Bran, într-o zi frumoasă zi de iunie, în compania jurnalistei Antonina Sârbu, nu mai pregetăm să admirăm frumuseţea şi grandoarea arcadelor azurii ale munţilor ce se deschideau ochilor noştri ca o filă dintr-un hrisov vechi, străvechi. Drumul spre Bran, la AlexandruLupescu, protagonistul acestui articol, duce înainte de toate la castelul lui Ţepeş, zis şi Dracula, unde domnitorul valah, prins de turci, ar fi stat închis în turnul de aici.

            Dracula între mit şi realitate

Castelul Bran, un monument istoric şi arhitectonic, a fost ridicat de cavalerii teutoni în anii 1211-1225. Ulterior, castelul are atât rolul de vamă, cât şi cel de fortăreaţă la graniţa estică a Transilvaniei, un spaţiu românesc destinat încercărilor disperate de a opri extinderea Imperiului Otoman. La 1407, Sigismund de Luxemburg dă castelul ca feudă (proprietate oferită în schimbul loialităţii) aliatului său, domnitorul Ţării Româneşti Mircea cel Bătrân, pentru a se putea retrage aici în caz de atac al turcilor. În 1419, după încetarea din viaţă a voievodului, instabilitatea politică din Ţara Românească îl determină pe Sigismund să preia castelul şi să îl încredinţeze principilor Transilvaniei. Astfel, Vlad Ţepeş, însărcinat de principii Transilvaniei cu rezistenţa antiotomană la graniţă, este aliat cu Branul şi Braşovul în timpul primei sale domnii (1436-1442). Cu toate acestea, la începutul anului 1459, în timpul celei de-a doua domnii (1456-1462), armata sa trece prin Bran şi atacă Braşovul pentru a rezolva un conflict dintre domnitorul Ţării Româneşti şi saşii care cereau taxe vamale tot mai mari şi îl susţineau pe oponentul său la tron. Vlad Ţepeş arde suburbiile şi omoară sute de oamenii, provocând comunitatea săsească să se răzbune şi să-l zugrăvească în cronici ulterioare drept un tiran extrem de sângeros.

Fapt ce i-a adus probabil contelui numele de Dracula, tatăl său, Vlad Dracul, fiind cavaler al Ordinului Dracula, ordin cavaleresc din Estul Europei ce avea drept scop oprirea extinderii Impiului Otoman. Dar acuzaţia de vampirism la adresa lui Vlad Ţepeş a fost inventată, lucru ştiut, de scriitorul irlandez Bram Stoker în anul 1897, la sugestia unui amic de-al său, ungur din Slovacia. Bram Stoker nu a fost niciodată în Transilvania pentru a se documenta la scrierea romanului său. Modelul ce a stat la baza conturării unui Ţepeş monstruos – Dracula – a fost un general al regelui Ungariei, cunoscut ca Pavel Chinezu… Pe acest caz România ar putea să acţioneze o judecată internaţională, care l-ar reabilita pe principele nostru Vlad Ţepeş.

            Inima reginei Maria

Dar faima Castelului Bran nu ar fi deplină dacă nu ar fi legată şi de inima reginei Maria. În anul 1940, când România pierde Cadrilaterul, localitatea Balcic se pierde şi ea. Din cauza acestui eveniment istoric, inima reginei Maria, aflată până la acea dată în Capela Stella Maria, la cererea fiicei sale Elena, a fost adusă la Castelul Bran şi aşezată într-un spaţiu special amenajat, săpat în stânca muntelui de lângă castel. Deoarece măreţul Castel Bran aparţinea tot familiei regale, fiica reginei, principesa Ileana, a ridicat pe un teren al castelului, în anii 1941-1942, o micuţă capelă, urmând întru totul scara şi modelul celei din Balcic. Capela avea un grilaj din fier, ornamentat cu cruci gamee, simbol des folosit de Regina Maria în timpul vieţii. Principesa Ileana îşi dorea ca Bisericuţa Inima Reginei Maria să fie locaş de slujbă pentru cei internaţi în Spitalul din Bran. Multă vreme, principesa a lucrat ca voluntar în spitalul de lângă Bran. Construit în anul 1945, spitalul de campanie din Bran a fost numit „Inima reginei Maria”.

După anul 1948, comuniştii au încercat să distrugă toate urmele lăsate în ţară de familia regală. Spitalul a ajuns în paragină, iar Capela de piatră de lângă Bran a fost părăsită şi vandalizată. Peste ceva timp, inima reginei va fi mutată în interiorul Castelului Bran. În luna iulie 1968, directorul Muzeului Bran, însoţit de mai mulţi activişti de partid, au deschis capela şi au forţat cu răngile sarcofagul de marmură aflat în interior. În sarcofag au găsit caseta de argint aurit cu inima reginei, caseta pe care au depus-o în casa de bani a Muzeului Castelului Bran. În luna martie 1971, pe motivul de mai multă siguranţă, caseta aurită cu inima Reginei Maria a fost transferatăla Muzeul Naţionalde Istorie a României, din Bucureşti, şi a fost deschisă. În ea se găsea o altă casetă, mai mică, octogonală, de argint. Şi aceasta a fost deschisă. Cele două casete au fost incluse în Tezaurul Istoric al României. Bisericuţa de lângă Bran a fost resfinţită în anul 2005, dar inima reginei încă nu şi-a găsit liniştea, continuă să stea în muzeul din Bucureşti.

            Despre o prietenie ca în cărţi

Dacă e să inversăm niţel lucrurile, vom spune că faimosul Castelul Bran al domnitorului Vlad Ţepeş se află în imediata apropiere a frumoasei vile a eroului nostru, dl Alexandru Lupescu – o casă pitorească şi compactă, cu două niveluri, construită în stil săsesc, cu o curte verde, cu multe flori şi pomi… Este un adevărat muzeu de anticariat, de arte frumoase, cu cărţi vechi şi tablouri de epocă, ceramică de Horezu, cu un Tricolor la mansardă. O mândrie a vechii vile este camera principesei Elena, care în timpul construcţiei capelei Inima Reginei Maria, a ales să locuiască aici, în casa cu vedere spre castel.

Gazda noastră, care ne iese binevoitor în întâmpinare, are un chip bonom şi barbă albă, parcă ar fi coborât dintr-un album iconografic dedicat contelui Lev Tolstoi, mai cunoscut ca autor al romanelor Război şi pace, Învierea, Anna Karenina, Sonata Kreutzer etc. În faţa casei descoperim o adevărată minunăţie: floarea de colţ, cea care înfloreşte doar pe creastă de munte! Se prezintă simplu, Saşa, şi ne pofteşte ospitalier în casă, mai bine zis în biroul său ornamentat cu cărţi, manuscrise, bibelouri şi multe amintiri. Şi ca un prieten hăt de demult, deşi ne vedeam a doua oară, ne propune să luăm masa la un pahar de vin de colecţie. Îi propunem să facem întâi interviul. Cunoscându-l dintr-un jurnal de călătorie al colegului Vl. Pohilă, publicat în revista BiblioPolis, ne simţim parcă mai degajat, mai de-ai casei. Îi place prenumele Sasha şi datorită pasiunii sale pentru limba, literatura şi cultura rusă, transmisă de prietenul său Petre Hrşanovschi-Sirin, cu rădăcini din Basarabia, o personalitate a culturii româneşti postbelice, cu care a activat, în anii ’60-’80, în cinematografia română, realizând împreună circa 40 de filme documentare.

„Om de creaţie cu o vastă cultură, intelectual de clasă înaltă, spirit rafinat, prin excelenţă, fire romantică într-un secol al unui dur realism, printre altele, în tinereţe, s-a îndrăgostit incurabil de limba rusă şi chiar dacă nu a putut face studii în domeniu, oricum a devenit un excelent cunoscător al limbii, literaturii, istoriei, filozofiei, artelor ruse. Tocmai această pasiune l-a apropiat de nişte intelectuali de marcă, cu filiaţii basarabene sau chiar pur ruse, cu rădăcini în Basarabia, după 28 iunie 1940 stabiliţi în dreapta Prutului, la Bucureşti. Aşaa intrat în posesia unor rarisime cărţi ruseşti, mai exact, volumele i-au fost încredinţate pentru păstrare şi ulterioară transmitere la persoane sau la biblioteci prin care aceste cărţi să devină un bun public.” E un portret al lui Sasha – Al. Lupescu, făcut de Vlad Pohilă, în acelaşi material din BiblioPolis, la care, practic, nu am mai avea nimic de adăugat.

După moartea prietenului drag, Al. Lupescu a făcut o donaţie de carte rară BM „B.P. Hasdeu”, îndeplinind dorinţa testamentară a lui Petre Sirin: 20 de volume ale Dicţionarului enciclopedic Efron şi Brockhaus, ediţia rusă din primii ani ai secolului XX. Petre avea colecţia de carte rusă de la maică-sa, Xenia, originară din Basarabia, profesoară de limba şi literatura rusăla Universitatea din Bucureşti. Tânărul Alexandru Lupescu a avut norocul să-i fie unul dintre studenţii favoriţi, fiind invitat la un ceai la samovarul rusesc. Moment ce i-a schimbat cu desăvârşire întreaga sa viaţă. Astfel se cunoaşte cu fiul doamnei profesoare, Petre (zis şi Pierre), între ei legându-se o mare prietenie.

Petre Hrşanovschi-Sirin (1926-2003) s-a născut la Chişinău, a decedat la Bran. Mama lui, Xenia, provenea dintr-o familie de preoţi. Tatăl, Anatol Hrşanovschi, pictor, se trăgea dintr-o familie veche de nobili polonezi. Petre-Pierre face Şcoala de Belle-Arte din Chişinău, pe atunci director fiind Alexandru Plămădeală – da, da, cel care l-a eternizat la Chişinău pe Ştefan cel Mare… P. Sirin a debutat cu desene şi caricaturi la revistele umoristice Racheta şi Pugaci, iar la Bucureşti a ilustrat mai multe manuale şcolare, inclusiv Abecedarul, Carte de citire etc. A fost unul dintre cei mai importanţi regizori de filme documentare din România, care a lucrat aproape toată viaţala Studioul „Al. Sahia”, cele mai multe pelicule realizându-le în colaborare cu Al. Lupescu. După pensionare, a fost conducătorul Catedrei de artă teatrală şi cinematografică a Şcolii Populare de Artă de la Braşov.

            Castele în Spania

O altă dorinţă testamentară a lui Petre Sirin a fost editarea post-mortem, către bunul său prieten Al. Lupescu-Sasha a romanului Castele în Spania. Naraţiunea, extrem de captivantă, este, de fapt, jurnalul lui Petre din anii 1949-1959, în care e inclusă corespondenţa sa cu Mihai Rădulescu şi cu alţi prieteni din grupul ascuns sub o metaforă a curţii regale din Spania. Născut la Chişinău, dintr-un tată polonez şi o mamă ucraineană, Petre va copilări în Bucureşti, unde educaţia familială îl pune în posesia câtorva limbi străine: rusa, germana şi franceza. Un amănunt interesant din carte e că Petre Sirin (autorul) îşi făcea uneori vacanţele la vila lui Constantin Noica în compania lui Rolan Barthes, ultimul director în funcţie al Versailles-ului.

Xenia Zaharovna, care era profesoară de limba rusă, avea o inimă cât întreaga Rusie, ne mărturiseşte dl Al. Lupescu. „Ei au fost acei care m-au adoptat, eu rămas orfan de tată, oferindu-mi o cameră. Mama nu reuşea să aibă grijă de noi, toţi cei 13 copii. Eram săraci şi locuiam în două camere. Iar aceşti oameni, străini în România, au reuşit să-mi dăruiască căldură spirituală şi materială.” În semn de recunoştinţă pentru familia Hrşanovschi, Sasha i-a fost lui Petre ca un frate. În biblioteca sa plină de manuscrise, mape, plicuri, rămase de la Petrese mai simte viu spiritul acestuia. Plin de energie şi optimism, Al. Lupescu lucrează acum la cel de-al doilea volum al cărţii Castele în Spania. În pofida celor 80 de ani…

O prietenie adevărată transcende timpul, uneori fiind mai puternică decât legăturile de rudenie, ni se confesează dl Al. Lupescu. Vorbeşte despre Pierre Sirin la timpul prezent, iar la despărţire ne invită să-i mai trecem pragul, citindu-ne una din frumoasele sale poezii: „Iarba a năpădit poteca de la poartă până-n casă / Nimeni nu-mi mai calcă pragul, nimeni nu mai dă să iasă, / Zilele se scurg aiurea ca şi norii pe măgură. / Unde-s toţi de altădată, unde-i blânda ta făptură?…”

Ne petrece până la poartă împreună cu un alt bun prieten, dl Ionică, cu chip senin de ţăran, deşi e dascăl la biserica din localitate. Este ajutorul de nădejde al lui Sasha, are grijă de grădină, de dulceţuri şi de prunii din preajmă, din care iese o minune de ţuică. Testamentar, Al Lupescu îi va lăsa casa, cărţile, manuscrisele nevalorificate ale lui Petre Sirin, demne de un muzeu, vor fi în grija dlui Ionică, astfel ca ele să dăinuie şi pentru alte generaţii.

Ioana PRUTEANU

Revista BIBLIOPOLIS, nr.2, 2014