V-am cunoscut, dragă prietene Vasile S. Popa, în primăvara anului trecut, aici, la Bucureşti, când ne-am oferit reciproc cărţile ce le-am dedicat comemorării celor 70 de ani de la marea tragedie românească din Est: eu – un exemplar din prima ediţie a volumului „Cotul Donului 1942”, dv. – romanul „Ultima noapte la Tanais”, din care, la finele lui 2013, am inclus, în ediţia a doua a cărţii mele, un capitol şi un poem de-al dv. închinat memoriei ostaşului român. Cred că a venit vremea ca şi potenţialii cititori din stânga Prutului să vă cunoască. Vorbiţi-ne puţin despre filonul primar al talentului dv. literar!

Frate Şoimaru, deşi bucureştean prin adopţie, eu aparţin prin naştere, după cum ştiţi, de Bahnari, o suburbie a Vasluiului. De aici, afinităţile mele de obârşie cu dv., bucuria că mai sunt oameni, ca un Vasile Şoimaru, ce luptă pentru pulverizarea oricăror graniţe care îi separă pe români. În legătură cu filonul la care faceţi referire, vă voi spune că darul scrisului, poezia, misterul şi credinţa vin, precumpănitor, dinspre mama mea, fiinţa ce mi-a transmis cu multă dragoste Doina eminesciană, povestirile eroice şi rugăciunile învăţate de a ea în şcoala primară. Ridicarea noastră, a celor patru copii ai familiei, la condiţia de intelectual i-o datorăm mai ales ei. Mama se trage, ca şi dv., dintr-un neam de răzeşi moldoveni care au dat numele lor satului Burgheleşti de Vaslui. Talentul meu literar are certe rădăcini materne, pentru că, într-o singură generaţie, suntem trei rude burgheleştene – eu, Eugen Burghelea şi Dumitru Roman – condeieri, conducători de publicaţii şi autori de carte cunoscuţi în mediul militar. Asprimea şi adâncimea expresiei le moştenesc, totuşi, de la tata şi bunicul patern, din Bahnariul copilăriei mele, suburbie a Vasluiului, peste care s-a altoit vocabula amalgamată munteană.

Vasluiul şi Moldova rezonează, deci, puternic în inima dv.?

Vasluiul este oraşul meu de suflet. Am plecat de exact o jumătate de secol din el, dar în forul interior am vibrat mereu pe frecvenţa meleagurilor moldoveneşti, inclusiv a Basarabiei, care este partea stângă, infarctată de străini, a inimii mele. Ca vasluian, am o afecţiune specială faţă de fraţii noştri de dincolo de Prut (păstrez în bibliotecă, v-aţi convins, multe numere din revista „Literatură şi artă”, în chirilice, şi în grafie latină, la care ţin foarte mult), înstrăinaţi prin forţă şi dictat, care au făcut parte cândva din acelaşi întreg, iar acum vor să revină la el, prin integrarea în Europa.

Căror persoane le datoraţi devenirea literară?

Admirabilei profesoare de limba şi literatura română din primii ani de liceu, petrecuţi la Vaslui, doamna Ana Potoceanu, şi poetului emblematic al Vasluiului, regretatul Ion Iancu Lefter – ce fusese remarcat deja de marele George Călinescu – care s-a aplecat critic, cu răbdare şi sentimente de frate mai mare, timp de aproape un an, asupra scrisului meu. Alături de ei, îl plasez cu pietate pe profesorul meu de română şi istorie din liceul militar, Constantin Bărboi (autor de romane valoroase, scoase, sub pseudonimul C. Badersca, la editurile ieşene). Sentimente asemănătoare le port şi excelenţilor mei profesori de la Facultatea de ziaristică, Gh. Bulgăr (limbă şi stil), şi Al. Oprea (literatură română). Istoricul literar Al. Oprea mi-a imprimat meticulozitatea în cercetarea surselor, susţinută de un aforism al lui Montaigne, pe care domnia sa ni-l repeta mereu la cursuri: „Dacă nu suntem făcuţi să găsim adevărul, cel puţin să-l căutăm!” Era adeptul acribiei ştiinţifice.

Cum aţi luat opţiunea pentru liceul militar? Dar pentru profesia de jurnalist?

Proveneam, am mai spus, dintr-o familie numeroasă, cu mulţi copii. Perspectiva unei cariere sigure şi a unor condiţii de studiu excelente a fost hotărâtoare pentru a mă decide să fac acest pas. După ce am devenit ofiţer şi am început să public în presă, mi s-a aprobat să urmez Facultatea de ziaristică. De-acum, intram în malaxorul profesiei de jurnalist.

Când şi cum aţi debutat?

Publicistică am început să scriu intens în primăvara anului 1972. În proză, am debutat colaborând la o carte despre cutremurul din 1977, urmată de un mic volum de schiţe, apărut în 1979, la Editura Militară. Debutul consistent, în roman, s-a petrecut cu „Ultima noapte la Tanais”, după cel de-al 12-lea lustru de viaţă, când am simţit că pot scrie şi spune lucruri grave. Un an mai târziu, am debutat în volum cu poezie, prin „Îngerul de seară”, iar recent am publicat cartea de texte satirice „Divina tragicomedie”.

După facultate, aţi lucrat câteva decenii în presa militară, de la redactor la redactor şef al săptămânalului armatei, apoi, aproape nouă ani, v-aţi dedicat cercetării ştiinţifice pe teme de securitate şi aţi condus revista „Impact strategic”. Aţi scris, se înţelege, foarte mult…

Un istoric al presei militare va putea găsi în arhive, sub semnătura mea, câteva mii de pagini cu reportaje, interviuri, consemnări, mese rotunde, articole de doctrină, teorie şi artă militară, editoriale risipite prin publicaţiile oştirii. La acestea s-ar mai adăuga numeroasele studii de securitate, rezultate din cercetarea ştiinţifică, tipărite în cărţi sau broşuri, ca şi articolele apărute în revista „Împact strategic”.

De ce aţi scris „Tanaisul”?

Pentru că povestirile despre luptele de la Don (fostul Tanais), aflate de mine în copilărie de la consătenii mei care s-au întors vii de acolo, mi s-au întipărit adânc în memorie, odată cu întâmplările din război ale bunicului şi străbunicului patern (din Primul război mondial şi din cel de Independenţă), inflamându-mi imaginaţia. Acumulările de mai târziu mi-au permis să consider marea tragedie a Armatei 3 Române de la Cotul Donului, unde consăteni de-ai mei din Regimentul 25 Infanterie Vaslui s-au jertfit pentru refacerea hotarelor, ca un fel de tezaur al nostru de artă militară – uitat, asemenea tezaurului de la Moscova,  undeva la marginea continentului – ce trebuie recuperat integral de la cei care au luptat acolo, crezând cu putere în datoria sfântă de a apăra pământul ţării, a-l elibera şi feri de comunism.

Se regăseşte în vreun fel formaţia dv. de militar în paginile acestui roman?

Fără îndoială. N-aş fi putut aborda aspectele strategice ale războiului din Est, dacă nu eram ofiţer şi licenţiat în ştiinţă militară. Creaţia literară presupune mai întâi competenţă, cunoaştere, acumulări culturale şi abia apoi talent narativ. Altfel este o însăilare sterilă, fără valoare. Scrisul la roman a ţinut extrem de puţin în raport cu documentarea în arhive, ce s-a întins pe mai mulţi ani.

Ce spune „Tanaisul”?

Tratează problema erorilor grave la nivel strategic de la Cotul Donului şi subliniază patriotismul mareşalului Antonescu, personalitate uriaşă, despre care se vor mai scrie tomuri întregi fără ca subiectul să se epuizeze. Narează, pe bază de documente de arhivă, luptele în încercuire şi pentru ieşirea din încercuire ale Grupului „General Lascăr”. Cartea se încheie cu redarea unor crâmpeie din luptele duse de ostaşii noştri în primăvara şi vara anului 1944, pe teritoriul Moldovei, cu tragedia părăsirii fraţilor noştri dintre Prut şi Nistru în Marele Gulag şi căderea românilor din ţara-mamă sub teroarea stalinistă.

Cum a receptat critica romanul încercuirii?

Critica mi-a fost, în general, favorabilă. A remarcat perspectiva realistă pe care o am asupra evenimentelor, valoarea documentară a cărţii, dorinţa de a spune lucrurilor pe nume şi a arăta că istoria nu va mai fi scrisă sub embargouri şi dicteuri. Toţi recenzenţii au apreciat că „Tanaisul” este un roman al generalilor, al eşecurilor şi victoriilor lor, al iubirii de pământul sfânt al ţării – azi ignorată de noile generaţii, adepte ale unor idealuri dominate de puterea banului şi devenirea prin minimă implicare.

Aveţi nişte autori preferaţi?

Totdeauna am admirat creatorii care poartă pe frunte semnul distinctiv al geniului. Va fi pentru mine, oricând, o adevărată desfătare să revăd, de exemplu, marile dezvoltări epice ale lui Lev Tolstoi, prozele lui Marcel Proust, William Faulkner, Ernesto Sabato, Camil Petrescu şi Laurenţiu Fulga, ca şi poezia lui Mihai Eminescu, Adrian Păunescu, Grigore Vieru, Nicolae Dabija şi Dumitru Matcovschi, dacă e să mă refer, destul de sumar, la ceea ce a dat şi dă liricii lumii spaţiul meu de suflet, Moldova.

La ce lucraţi în prezent?

Pregătesc un nou volum de versuri, intitulat „Cartea sentimentelor”, şi lucrez, în paralel, la un al doilea roman, „Ultima noapte la Tanais. Pagini regăsite”, rezultat parţial din secvenţele şi capitolele care, din lipsă de spaţiu, au rămas în manuscris. Am în lucru, totodată, o carte de rememorări şi interviuri cu veterani din ultima conflagraţie şi luptători din 1989, intitulată „Război şi revoluţie”.

Să ne revedem, dragă prietene, cu cărţile pe masă!

 

Vasile ŞOIMARU,

Literatura și Arta, 11 decembrie 2014