Cu prilejul zilei de naștere îi adresăm minunatului prozator, patriot și consătean de la Cornova

MULȚI ANI RODNICI ȘI MULTĂ-MULTĂ SĂNĂTATE

ca să le reușească pe toate!!!

Cu acest prilej RJR propune cititorilor săi un set de materiale, care îl vizează pe sărbătorit,  publicate în săptămânalul Literatura și Arta din 1 ianuarie 2015, precum și o expoziție foto de 65 de imagini din viața prozatorului Ion Iachim.

Ion Iachim la 65 de ani

65 Photos

„UN SCRIITOR TREBUIE SĂ FIE OM AL CETĂŢII”

(Interviu realizat de Marcela Mardare cu prozatorul Ion Iachim)

Marcela Mardare: – Cornova (Ungheni), satul în care V-aţi născut, şi Codreanca (Străşeni), unde V-aţi petrecut copilăria şi adolescenţa, se regăsesc în creaţia artistică a scriitorului Ion Iachim?

Ion Iachim: – Se ragăsesc, dar nu în calitate de “personaje centrale” şi cu numele, uneori,

modificate. Ce-i drept, în ultimul meu roman, “Păstorind cu Ahile”, satul Codreanca figurează

cu numele propriu, un alt sat, Cărpineni , unde am făcut o lungă armată de pedagog, îl găsiţi cu numele de Goruni.Satele acestea mi-au servit drept cronotop, esenţialul că în ele locuiesc personaje bolnave de nostalgia trecutului, care, vai, nu se mai întoarce…

– Cine dintre profesorii din Şcoala Medie Codreanca V-a influenţat şi aţi decis să Vă înscrieţi la Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic “Ion Creangă”?

– Nu putea să decidă altcineva pentru mine. Aş fi putut deveni şi profesor de istorie sau de

geografie.Dar nu şi tractorist sau matematician, n-am nicio înclinaţie pentru aceste profesii. M-a

influenţat, într-o anumită măsură, Constantin Bobeică, fostul meu dascăl de limba şi literatura

română.

– În 1972, după absolvirea cu eminenţă a facultăţii, aţi fost repartizat la Şcoala Medie

din Cărpineni, Hâncesti. Cum Vi s-a părut „pâinea de pedagog”?

– Şi dulce, şi amară, dar, mai ales, interesantă. Atâtea am învăţat, învăţându-i pe alţii!Am trăit

fermecătoarea ardere de tot (formulă biblică), mai ales în anii tinereţii. Scenele, întâmplările din

şcoală mi-ar ajunge pentru zeci de romane.

– Între anii 1975 şi 1978 aţi făcut doctorantura la Institutul de Limbă şi Literatură al AŞM. Deşi aţi avut la toate examenele note excelente, nu V-aţi definitivat teza de doctorat.

Din ce cauză?

– Din mai multe. Una, esenţială, a fost că, citind multă-multă literatură, mi-am dat seama că

pot scrie nu mai rău ca aşii realismului socialist. M-a furat beletristica.

– În ce relaţii aţi fost cu scriitorul Alexandru Cosmescu, cel care V-a prefaţat cartea de

debut “Întoarcerea la mare”? Cine V-a sugerat titlul cărţii?

– Am fost în relaţia maistru-învăţăcel. S-a mai spus că Alexandru Cosmescu s-a risipit în

istorii, povestiri, poate şi în romane orale, pe care le spunea cu o generozitate de prinţ. În preajma marelui cărturar Cosmescu trebuia să fii atent cum vorbeşti, să nu comiţi greşeli de limbă. Deşi ne corecta cu multă bunătate, ne era ruşine că ştim aşa de puţin limba noastră. Titlul cărţii „Întoarcerea la mare” l-am găsit singur – o povestire din volum chiar aşa se numeşte.

– Aţi scris numeroase articole, material cu tematică pedagogică în presa republicană,

aţi scos de sub tipar o culegere de eseuri pedagogice (Apostol fără nimb), aţi fost coautor la

manualul „Literatura română pentru clasa a VII-a”, dar nu aţi perseverat în domeniul respectiv, dând câştig de cauză…literaturii artistice. Ce V-a motivat alegerea?

– Faptul că am scris (mai scriu şi acum publicistică pedagogică nu a fost de ajuns ca să mă

fac autor de manuale. Am editat, apoi şi reeditat manualul de care amintiţi (la care am fost doar

coautor), într-o perioadă când începuse revenirea la rădăcinile noastre naţionale, pe atunci ministru al Educaţiei era Nicolae Mătcaş. Trebuia sa avem manuale noi, nesovietice, şi am fost angajat în această activitate. De ce nu am perseverat în domeniul respectiv? Din simplul motiv că acum avem autori care fac manuale mai bune decât acelea de la începutul anilor ’90 ai secolului trecut.

– Mulţi ani aţi activat ca profesor, munca Dvs. fiind înalt apreciată – Vi s-a acordat titlul

Eminent al Învăţământului din Republica Moldova şi Premiul de Stat al Republicii Moldova în domeniul învăţământului. Nu regretaţi că aţi părăsit şcoala? Nu tânjiţi după copii?

– Regret şi tânjesc după şcoală. Însă nu pot să mă împart în mai multe domenii: ziar, literatură

artistică şi şcoală. N-aş putea lucra în şcoală doar cu o treime de gabarit. Aşa că am fost nevoit să

renunţ la ea.

– Pedagogul şi scriitorul Ion Creangă ocupă un loc aparte în creaţia Dvs. Romanul “Cu

jăraticul pe buze”, al cărui personaj central este marele povestitor humuleştean, cunoaşte

patru ediţii (1994, 2000, 2004, 2012). Cum explicate aceasta popularitate a romanului? Ce

tangenţe aveţi cu Ion Creangă?

– Cred ca Jăraticul a plăcut. De la ediţie la ediţie am făcut redactări şi completări. În privinţa

tangenţelor– iartă-mi, Doamne, lipsa de modestie! – am anumite afinităţi cu marele povestitor…

N-aş putea scrie, în ruptul capului, să zicem, un roman despre Ioan Slavici, cu toate că şi pe el tot

Ion îl cheamă.

– Numiţi câţiva scriitori notorii care au apreciat romanul „Cu jăraticul pe buze”.

– Spiridon Vangheli, Nicolae Rusu, Ion Proca, Marcela Mardare, Eugenia Bulat, şi de dincolo

de Prut – Virgil Raţiu, Theodor Codreanu, Ion Buraşi…

– Mai aveţi câteva volume care au cunoscut câte 2-3 sau mai multe ediţii? Numiţi-le,

Vă rog.

– O istorie a expansiunilor ruseşti, Teia, Amintirile piţigoiului Zbanţ, Decameron basarabean.

– V-a legat o mare prietenie de fostul Dvs. profesor şcolar Constantin Bobeică. M-a impresionat o frază pe care aţi rostit-o în una dintre discuţiile noastre ce se referea la Domnia Sa: „Şi azi am ce învăţa de la el!” Ce a luat pedagogul şi scriitorul Ion Iachim de la Constantin Bobeică?

– Un răspuns laconic: perseverenţa în muncă, simplitatea în relaţiile cu oamenii, devotamentul

faţă de cauza românismului şi faptul de a fi incapabil de obedienţe ideologice. Parcă-i puţin?

– Criticul literar Theodor Codreanu, de care vă leagă o prietenie mai veche, referinduse

la volumul „Ca floarea de măr, fericirea”, nota: Ca prozator, excelează în surprinderea

psihologiei adolescentine, cu o rară fineţe a nuanţelor”. Aveţi în proiectele Dvs. noi lucrări

adresate adolescenţilor?

– Ca şi majoritatea scriitorilor, am şi proiecte, şi manuscrise pregătite pentru tipar. Inclusiv cu

tematică adolescentină. Dar nu mă grăbesc să le scot din sertar, fiindcă ştiu: cu cât o lucrare este

ţinută mai mult la rece (în sertar), cu atât are şansa să devină mai bună.

– Ce înseamnă pentru prozatorul Ion Iachim spusa maestrului Spiridon Vangheli

„Ion Iachim e un povestitor cu har de la Dumnezeu, un povestitor de care nu prea avem

mulţi…”? Am participat la mai multe lansări/ prezentări de carte ale scriitorului Ion                                     Iachim, la întâlnirile lui cu cititorii săi din republică (Chişinău, Cojuşna, Cărpineni, Hâncesti, Ialoveni, Glodeni etc.), care s-au transformat în sărbători de suflet. Cum credeţi, prin ce-i atrage creaţia Dvs. pe copii?

– Aprecierea maestrului Spiridon Vangheli înseamnă mult pentru mine.Este un pinten pentru a

crea şi alte opere, dar e şi un îndemn la o mai mare responsabilitate în faţa cititorului.

În ceea ce priveşte partea a doua a întrebării, am să vă răspund cu un citat al unei eleve din

Micăuţi, Străşeni (o cheamă Mihaela Dorogan): „Romanul m-a impresionat într-un mod inexplicabil. Este o carte minunată (…), citind-o, sincer vă spun, am râs în hohote şi am plâns cu lacrimi amare, nu sunt vorbe în vânt(…). Atâta haz şi atâta nostalgie la care eu nici nu m-am aşteptat”. Deci, o carte trebuie să fie sinceră şi numaidecât, numaidecât, numaidecât să emoţioneze. Să te facă să trăieşti momente de zbor sufletesc, dar şi de dosadă adâncă.

– În ultimul timp sunteţi atras de romane cu tematică istorică – „Decameron basarabean

sau Dumnezeu i-a dat omului puşca”, pânza epică de proporţii „Cireşe pentru Mareşal”,

avându-l ca personaj principal pe mareşalul Ion Antonescu. Prin ce se explică acest

interes sporit pentru istorie?

– Am considerat întotdeauna că un scriitor – dacă Dumnezeu l-a dăruit cu har – trebuie să fie şi

un om al cetăţii. Tocmai acesta a fost motivul care m-a determinat să scriu cele două romane menţionate de Dvs. Şi nu doar aceste două. Nu-i vorba de un simplu interes pentru istorie, ci, cum aţi menţionat, de unul sporit. Aş mai adăuga: interesul pentru momentele/personalităţile care au fost/ mai sunt şi astăzi puse la index, dar lumea trebuie să cunoască adevărul. Tot adevărul, nu doar acel pe care-l enunţa, de exemplu, în Observator cultural un Cristian Cercel, care, în raport cu Goga, Eliade, Mareşalul Antonescu, ia între ghilimele cuvântul patriot. Intenţionez să realizez o trilogie, un roman-zigurat, ce ar arăta jertfa supremă a ostaşilor

români în cel de al Doilea Război Mondial. Două cărţi (Decameron şi Cireşe pentru Mareşal)

deja le-am scris. Mai rămâne a treia. În altă ordine de idei, O istorie a expansiunilor ruseşti dezminte mitul veşnicului eliberator. Dar o fac şi cu instrumentele scriitorului, nu doar ale istoricului. Am încercat şi cred că am reuşit să fac în această carte o istorie care îmbibă artisticul ca un burete. Constantin Bobeică scria despre cartea în cauză: „Îmbinarea fericită a talentului de prozator cu cea de cercetător în domeniul istoriei naţionale şi universale, plus acea doză specifică de fină, dar şfichiuitoare ironie, fac din O istorie a expansiunilor ruseşti o veritabilă desfătare spirituală”.

– Câteva dintre cărţile pe care le-aţi semnat au apărut la edituri din România. Cum aţi

fost apreciat de către cititorul de peste Prut?

– În România mi-au apărut, până în prezent, patru cărţi. Am fost apreciat cu calificativul bine,

dacă pot spune aşa. Vă dau un citat al unui cititor de peste Prut: „…romanul Cireşe pentru Mareşal nu e doar a nu ştiu câtă carte a prolificului scriitor Ion Iachim de la Chişinău, ci, în mod excepţional, cartea sa e omagiul scriitorului basarabean adus celui care s-a ridicat, în fruntea Statului Român şi a Armatei Române, spre a aduce la Vatra Neamului ţinuturile româneşti smulse…” (Gheorghe Pârlea, com. Miroslăveşti, jud. Iaşi).

– Truda asupra Cuvântului V-a fost apreciată cu numeroase premii, diplome, menţiuni,

care dintre ele vă sunt mai aproape de suflet?

– Dintre toate premiile, diplomele, cele mai apropiate de suflet sunt aprecierile din partea cititorilor. Nu e o făţărnicie în ceea ce afirm. Avem şi scriitori premiaţi care îşi dau aere de cezarism dispreţuitor, care se cred la un pas de premiul Academiei Suedeze, dar care nu au cititori. Eu am cititorii mei şi, vorba ceea, mă mândresc cu ei!

– Criticul literar şi profesorul universitar Timofei Roşca a scris un studiu monografic

despre creaţia literară, activitatea publicistică şi didactică a lui Ion Iachim („Dublă revelaţie a chemării”). Cum apreciaţi această muncă a fostului Dvs. profesor?

– Ce să zic? Sunt flatat că domnul Roşca a socotit de cuviinţă să scrie un studiu monografic

“despre creaţia literară, activitatea publicistică şi pedagogică a lui Ion Iachim”. Tocmai 255 de pagini. Îi sunt recunoscător şi îi doresc sănătate, ani mulţi, ca să ne bucure cu noi ediţii despre cărţi şi scriitori.

– Care sunt orele preferate ale lui Ion Iachim când îşi dă întâlnire cu Muza?

– Întâlnirile cu Muza le aşteaptă poeţii. Munca/corvoada (dulce) de prozator presupune altceva

decât îmbrăţişările Muzei…Ore fixe de scris, de cercetare, de gândire. Dacă nu munceşti, nu

devii prozator. Sigur, e necesară şi inspiraţia. Fără ea, chiar muncind mult, ajungi grafoman. Eu „mă întâlnesc cu Muza”, vorba Dvs., de regulă, dis-dedimineaţă, între orele 3 şi 7-8.

Ion Iachim: Un povestitor pentru toate vârstele!

Un cuvânt bun despre un apropiat al sufletului meu

   Este o mare bucurie pentru oamenii de la țară când le vine pe ospețe un scriitor, savant sau artist. Oamenii se bucură și-l întâmpină după obiceiul românesc, cu pâine și sare. Aceste întâlniri

sunt de neuitat și adeseori catalogate ca unele istorice. După întâlnirile cu oamenii de cultură, artă și literatură prin sat încă mult timp mai circulă amintirile frumoase însoțite de cuvintele: Mai ții minte când au fost la noi Grigore Vieru, Nicolae Dabija și Spiridon Vangheli? Ce întâlnire de suflet?! Ai auzit, se zvonește că-n curând ne va veni pe ospețe însuși Titus Știrbu?Trebuie să ne pregătim serios de-această întâlnire istorică. Cuvântul, cântul și dansul constituie pentru om hrana spirituală de care nu se poate sătura niciodată, căci și acest triumvirat artistic face parte din identitatea noastră națională. Când un scriitor pășește pragul școlii ca să se întâlnească cu

elevii ei, în interiorul copilului au loc niște perturbări emotive, care fără doar și poate îi pot schimba lui și gândirea, și acțiunea, și mentalitatea, determinându-l ca să privească cu alți

ochi la lumea din jurul său și să se orienteze spre un alt viitor.

Nu este secret că mulți absolvenți ai instituțiilor de învățământ superior fac tot posibilul ca să lucreze neapărat în capitala țării, la vreo catedră, organizație republicană, revistă, radio sau televiziune. La Chișinău viața li se pare mai ușoară, dar și cariera profesională personală are mai multe perspective. Scriitorul și profesorul de limba și literatura română Ion Iachim nu s-a gândit la acest privilegiu, chiar dacă a absolvit cu mențiune Facultatea de Filologie a Universității

Pedagogice „Ion Creangă” din Chișinău. Domnia Sa, fiind convins de obligația civică față de consătenii săi cărpineni și profesorii care i-au dat carte și l-au petrecut la drumul mare

al vieții, revine la baștină în satul Cărpineni, Hâncești, ca să-i învețe și să le altoiască elevilor săi dragostea de limba și literatura română. O mai mare bucurie pentru copiii și părinții lor

nici că se poate de imaginat, doar în persoana lui Ion Iachim ei aveau nu un simplu profesor, dar un scriitor și savant sadea. Trebuie să iubești foarte mult copiii și meseria ta de pedagog,

ca și după studiile de doctorat la Institutul de Limbă și Literatură al Academiei de Științe a Republicii Moldova tot să revii la școala ta, la profesorii și elevii ei. Anturajul, oamenii

și frumusețea satului cu datinile și obiceiurile strămoșești l-au inspirat și l-au ajutat pe tânărul pedagog și scriitor Ion Iachim să ticluiască nuvele și povestiri de valoare, iar colegii și învățăceii să-i fie primii cititori, care i-au apreciat pe bune creația. Astăzi noi, scriitorii, ne căutăm cititorul, ca să ne mai răsfoiască și să ne citească volumele noastre de proză și poezie. Ion Iachim n-a avut nevoie de-această cerșire, căci cititorii lui au fost alături de dascălul lor chiar de la prima sa

carte, Întoarcere la mare, apărută la Editura Literatura Artistică în 1983. Profesorul Ion Iachim devine pentru învățăceii săi un adevărat Ion Creangă, care pe lângă lecțiile de limbă și literatură română le citește povești și povestiri, ca mai apoi să le înmănuncheze în cărțile aparte: Un dar de la Moș Dănilă și Amintirile Pițigoiului Zbanț. Viața de basm de la țară i-au insuflat povestitorului de la Cărpineni să semneze și alte cărți de povești, cum ar fi: Lăcrimioara, Iulia, Trăncănel, dragii mei elevi; Piciorul de aramă al căprioarei; În Țara Poveștilor și Cântă cucul în proverb. Mai mult, povestindu-le elevilor săi atâtea și atâtea istorioare despre legendarul povestitor de la Humulești, scriitorul și profesorul Ion Iachim ctitorește un roman despre Ion Creangă, Cu jăraticul pe buze, în care dezvăluie momente mai puțin cunoscute, dar destul de curioase din viața povestitorului numărul unu din țara românească, roman editat și reeditat la solicitarea cititorilor. Basmele și romanul lui Ion Iachim se transpun cu brio și în piese pentru

micuți și vârstnici, ca să fie și editate, și montate pe scena teatrală. Piesele Nu mai plânge, Păsărilă! și Cu jăraticul pe buze, îi dau tot dreptul lui Ion Iachim ca să fie inclus în cohorta

dramaturgilor de la noi. Și dacă profesorii de la țară merg la Chișinău să-și perfecționeze măiestria pedagogică, cei de la școala din Cărpineni nu au avut nevoie de-acest lucru, căci

savantul și autorul de manuale, eseuri și lucrări metodice activa chiar cot la cot cu ei. Aceste perle pedagogice au intrat pe bune în Fondul de aur științific autohton și evident că se cer

a fi enumerate: Literatura română (manual-crestomație pentru cl. VII); Apostol fără nimb (eseuri pedagogice); Compoziții literare; Receptarea și crearea operelor epice în școală; Mereu sub steag (publicistică pedagogică); Cum să scrii o sinteză pe nota zece și Calendar literar. Munca științifică şi pedagogică a savantului Ion Iachim s-a învrednicit de înaltul titlu de Laureat al Premiului de Stat în domeniul Pedagogiei. Revenind la Chișinău, scriitorul povestitor și savantul profesor Ion Iachim este angajat la redacția ziarului pentru pedagogi Făclia și profesor de limba și literatură română la Colegiul de Economie și Drept „Socrate” din Chișinău, ca să se dedice

totalmente literaturii și să semneze mai multe cărți de proză și poezii. Astăzi Ion Iachim este recunoscut ca un scriitor format, editat și solicitat în tot arealul românesc, iar distincțiile de stat, multiplele premii și diplome vin și ele să confirme acest lucru meritat. Despre creația literară a scritorului Ion Iachim au scris cu căldură colegială Spiridon Vangheli, Theodor Codreanu, Virgil Rațiu, Ion Ciocanu, Victor Prohin, Marcela Mardare, Nicolae Rusu, Ninela Caranfil, Corneliu Florea, Gheorghe Cutasevici și a. Cea mai înaltă distincție însă este cea a cititorului, a colegilor profesori și a învățăceilor săi.

Chiar la începutul noului an 2015 scriitorul, savantul și profesorul Ion Iachim împlinește frumoasa vârstă de 65 de ani. Cunoscându-l de ani de zile pe bunul meu coleg de pană, pot să afirm cu certitudine că Ion Iachim este un scriitor împlinit, un bun familist, un salahor harnic pe ogorul scrisului și un Om de omenie! Aceste și alte calități cu adevărat omenești, creștinești m-au și inspirat să ticluiesc și să scriu din suflet și cu suflet rândurile de mai sus. La mulți ani, dragă coleg Ion Iachim, și multă inspirație pentru noi cărți așteptate de către cititor!

Ion CUZUIOC

REFERINŢE
***
Romanul „Cireşe pentru Mareşal” se citeşte cu mult interes; Ion Iachim a înfăptuit un studiu amănunţit, s-a documentat în mod conştiincios în domeniul ales drept subiect al scrierii sale, a răsplămădit într-un mod al său vastul material factologic referitor la viaţa şi activitatea Mareşalului şi a reuşit să prezinte o imagine amplă şi adecvată a marelui martir şi Erou al neamului nostru, determinându-ne să fi cu toată finţa alături de
acel „copil din viitor” care e – în roman – Alistar Vărzărescu din Codreanca basarabeană.
Ion CIOCANU
***
Nu ştiu de ce, dar cred că numai un scriitor basarabean putea să creeze imaginea unei Basarabii a Mareşalului. Li se
va părea unora idealizantă şi „incorectă politic”. Cert e că ea convinge, căci autorul rupe din adâncurile finţei sale ingenuitatea atât de necesară artei şi pe care postmodernitatea a pierdut-o.
Theodor CODREANU
***
Întotdeauna am fost fascinat de titluri, mai ales când le întâlneam pentru unele creaţii care, prin autori sau virtual
conţinut, erau noutăţi pentru mine. Încercam că afl totul din titlu, integrându-l într-o imaginară cheiţă de aur, de argint sau bronz, descuind lacăte.

Păstrându-mi integral vechea admiraţie, mă simt însă copleşit de largile, complexele şi tulburătoarele semnificaţii, directe sau încifrate, ale unui nou titlu, „Cireşe pentru Mareşal”, desemnând un roman devenit drag  mie şi semnat de Ion Iachim.
Ion Iachim a depăşit, însă, barierele lipsei de comunicare, impunându-se în peisajul publicistic de limbă română
cu zeci de titluri, majoritatea sugerând o fericită simbioză între literatura propriu-zisă şi interesul, uneori dureros,
pentru istorie: „Decameron Basarabean sau Dumnezeu i-a dat omului puşcă”, „O istorie a expansiunilor ruseşti”, „Cu jăraticul pe buze”. Dar, uneori, căutând să redea luminozitatea şi puritatea copilăriei: „Ca flarea de măr, fericirea”, „Amintirile piţigoiului Zbanţ”.
Dan RAVARU
***
După lectura romanului simţeam că trebuie să fac ceva. Tot Dumnezeu m-a luminat. M-a dus la Sfânta Biserică,
m-am rugat pentru sufltul Martirului şi am aprins o lumânare de sufltul lui Ioan Antonescu. Iar alta – pentru sănătatea autorului, ca să mai scrie cărţi la fel de bine.
Ninela CARANFIL
***
„Teia” lui Ion Iachim constituie, în opinia mea, un roman, aş spune, un roman în miniatură.

Uimeşte clarviziunea autorului în materie de psihologie adolescentină, măiestria sa de a haşura portrete, acţiuni, erudiţii. Şi mai există în această carte ceva esenţial – misterul unei lumi tinere, interesante, ce te cheamă s-o admiri, şi, mai cu seamă, s-o înţelegi.

Felicitări autorului şi cititorilor acestei opere literare impresionante.
Gheorghe CUTASEVICI
***
Ion Creangă s-ar f mândrit cu o asemenea pătrundere a psihologismului eroilor creaţi de Ion Iachim. Şansa unei asemenea „reînvieri” se datorează intuirii climatului social, a atmosferei morale în care trăia şi se manifesta îndrăgitul personaj. Naratorul trage în plămâni aerul acelui timp ca să poată respira protagonistul său, precum şi celelalte personaje.
Ca şi cum ne-am afl într-o poveste bine
cunoscută. Cine e înzestrat cu har poate
continua fiul gândurilor, cine nu – rămâ-
ne cu propria-i uimire.
Timofei ROŞCA

Literatura și Arta, 1 ianuarie 2015