Cei care au o cât de vagă cunoaştere a personalităţii lui Constantin Popovici, ştiu că el s-a aflat în serviciul a trei culturi: română, ucraineană, rusă. Şi, fără prea multe eforturi, conchid că, prin studierea şi promovarea operei lui M. Eminescu, acest fiu al Nordului Basarabiei şi Bucovinei s-a apropiat, totuşi, cu precădere, de spiritualitatea românească. Mai mult: oricât de ciudat ar suna, însă acesta e adevărul: bunul nume al academicianului Constantin Popovici a fost asigurat, într-o măsură covârşitoare, de Mihai Eminescu. „Luceafărul poeziei româneşti” îi garantează distinsului cercetător filolog şi amintirea, pomenirea, evocarea în diferite contexte culturale.

            Admitem că, la aniversări, cel puţin, Societatea culturală a ucrainenilor din R. Moldova, alţi intelectuali ruteni de la Chişinău şi de la Cernăuţi, îl omagiază pe cel care a fost pentru ei acad. C. Popovici: în primul rând, un cercetător al culturii ucrainene din Basarabia (parţial, şi din Nordul Bucovinei); un harnic promotor, la Chişinău, Bălţi, Cahul, al literaturii şi artelor rutene. Posibil, este comemorat C. Popovici şi de unele grupări ale urmaşilor şi simpatizanţilor armatei sovietice. Doar, pe când era în viaţă, diferite organizaţii de veterani îl „curtau”, mai ales în deceniile din urmă, când simţeau nevoia ca cineva să confere mai multă prestaţie adunărilor celor omologaţi aproape că exclusiv cu hoardele de vandali ce băgaseră spaima în locuitorii paşnici ai Europei. Şi totuşi, prestigiul de cercetător şi valenţele de intelectual ale lui Constantin Popovici se asociază, preponderent, cu scrierile sale despre viaţa şi opera lui Mihai Eminescu; cu eforturile sale – incontestabil, rodnice şi folositoare – de popularizare a creaţiei eminesciene şi a personalităţii ieşite din comun a Luceafărului, în Basarabia şi în Nordul Bucovinei aflate cinci decenii lungi sub ocupaţie sovietică. Este întru totul semnificativ faptul că, în prestigiosul dicţionar enciclopedic Mihai Eminescu (Chişinău, Ed. „Gunivas”, 2012), de acad. Mihai Cimpoi, în compartimentul Eminescologi, printre cele vreo 50 de schiţe biobibliografice, este şi una consacrată lui Constantin Popovici. Aşadar, C. Popovici a intrat în analele culturii noastre cu un loc distinct, situat undeva în preajma măreţiei şi veşniciei lui Mihai Eminescu. Este, de altfel, un loc meritat – după cum vom încerca să demonstrăm în evocarea biobibliografică şi sentimentală de mai jos.

Istoric şi critic literar, eminescolog; comparatist; romancier, memorialist; doctor habilitat în filologie, profesor universitar, academician, Constantin Popovici s-a născut la 21 mai 1924, în s. Romancăuţi, judeţul Hotin, România Mare (regiunea Cernăuţi din actuala Ucraină). S-a stins din viaţă la 5 decembrie 2010, la Chişinău.

Studii liceale neterminate la Cernăuţi; licenţiat al Facultăţii de limbi romanice şi germanice a Universităţii din Cernăuţi (1951). În anii 1951-1954, tot acolo face şi studiile de doctorat, concomitent predând studenţilor filologi. În 1955 se transferă la Chişinău şi se angajează la Institutul de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. A fost cercetător ştiinţific, şef de sector, şef de secţie (1955-1993) la acest institut, iar între 1991 şi 2000 – director al Institutului de cercetări interetnice al AŞM. Doctor habilitat în filologie (1974), membru corespondent (1989), membru titular (1995) al AŞM. A impresionat prin spiritul său laborios, lăsând peste 500 de studii şi articole, circa 60 de volume de autor, culegeri, antologii. A scris în limbile română, rusă şi ucraineană.

În centrul atenţiei de savant a lui C. Popovici s-au aflat două linii esenţiale de cercetare: a) opera lui M. Eminescu, viaţa şi receptarea lui în timp; b) relaţiile literare şi culturale ale românilor cu ucrainenii şi cu ruşii. Pe tema confluenţelor literar-culturale a editat cărţile: Ion Creangă şi basmul est-slav (1967), Teatrul ucrainean la Chişinău în a doua jumătate a sec. XIX – începutul sec. XX (1974), Pagini de prietenie literară (1978, în lb. rusă), Schiţe de folclor şi literatură artistică ucraineană în Moldova (2007, în lb. ucr.) etc.

Abordarea tematicii eminesciene i-a dus o binemeritată recunoaştere publică lui C. Popovici. Astfel, a îngrijit mai multe ediţii ale operei lui M. Eminescu tipărite la Chişinău, scriind prefeţe, făcând note şi comentarii. În 1968 a editat volumul Eminescu în amintirea contemporanilor, revăzut şi completat în 1983, sub titlul M-or troieni cu drag aducerile-aminte… A fost coordonator şi coautor (cu Teodor Magder) al unui excelent album, unic pe atunci în întreg spaţiul românesc: Mihai Eminescu: viaţa şi opera în documente, mărturii, ilustraţii (ed. 1 – 1985; ed. a 2-a – 1990, în limbile română, franceză, engleză, rusă). Primele exegeze asupra operei eminesciene purtau amprenta epocii, nefiind ferite de îndoctrinare, după cum ne-o demonstrează şi cărţile: Motive sociale în poezia lui M. Eminescu (1961); M. Eminescu: studii şi articole (1966), M. Eminescu: Viaţa şi opera (prima ediţie – 1974). Cu toate astea, mai ales volumul despre viaţa şi opera lui Eminescu, a avut un rol deosebit la popularizarea creaţiei eminesciene; la menţinerea interesului, a gustului pentru literatura clasică, pentru personalităţile marcante ale culturii româneşti în condiţiile ocupaţiei sovietice a Basarabiei şi Nordului Bucovinei. Timp îndelungat, monografia lui C. Popovici a fost şi unica sursă de informare, în acest sens, pentru cei care nu aveau acces la cărţile editate la Bucureşti. În plus, cu fiece versiune nouă, autorul se debarasa de balastul doctrinar, încât ultimele ediţii (a 7-a apărând în 2008), au generat numeroase referinţe elogioase. Într-o scrisoare particulară către C. Popovici, la începutul anilor ’80 ai sec. XX, prof. Şerban Cioculescu nota: „Monografia [lui C. Popovici] este printre cele mai însemnate cinci-şase monografii care s-au scris despre Eminescu.” Peste un sfert de veac, în 2005, scriitoarea şi traducătoarea prof. Irina Mavrodin, scria în revista Convorbiri literare din Iaşi: „[…] Mi-aş dori ca în bibliotecile din România să se găsească această carte […], căci văd în ea o punte de comunicare dintre românii de pe cele două maluri ale Prutului.” Mai e de menţionat că, în anii ’70 ai sec. XX, la Chişinău s-a tipărit şi o versiune în rusă a acestei monografii care, graţie sistemului centralizat de difuzare a cărţilor, a contribuit la popularizarea lui Eminescu în imensul spaţiu al ex-URSS. Modificarea benefică a perceperii lui Eminescu şi a prezentării creaţiei lui se face simţită şi în volumul Meditaţii şi confesiuni: investigaţii şi revelaţii eminesciene (2000).

C. Popovici a scris, în limba rusă, şi câteva romane (Văpăi pe Nistru, 1977; Zori neliniştite, 1984; Destine vitrege, 1985) – toate profund angajate, dar şi schematice, insuficiente din punct de vedere estetic. A lăsat şi câteva volume de memorialistică, doar câte ceva fiind publicat (Memoria timpului: Aduceri-aminte militare, 1986, în lb. rusă). Având în vedere faptul că autorul a cunoscut bine, la faţa locului, începutul comunizării României (după 23 august 1944), a comunicat cu personalităţi extrem de diferite din acea epocă (Regele Mihai, Regina-mamă Elena, Mareşalul Antonescu, Iuliu Maniu, Lucreţiu Pătrăşcanu, dr. Petru Groza; dar şi „români” ca Ana Pauker, I. Chişinevski, Al. Nikolski; alţi mari demnitari de stat şi militari sovietici), desigur, merită valorificarea mai atentă dacă nu integrală a acestor memorii. Dovadă stă şi acest amănunt: un interviu intitulat Ultimul martor la asasinarea Mareşalului, publicat în Evenimentul zilei, apoi şi un documentar la TVR, cu participarea aceluiaşi martor (C. Popovici), efectiv au bulversat opinia publică din România la mijlocul anilor ’90.

Ceva timp înainte de decesul savantului, în 2008, Editura „Elan Inc.” a lansat iniţiativa tipăririi Operelor alese în 15 vol., care se deschide cu o ediţie definitivată a monografiei consacrate lui Mihai Eminescu şi se încheie cu biobibliografia Academicianul C. Popovici, de Ion Şpac. În genere, numele scriitorului şi savantului C. Popovici se identifică pentru majoritatea dintre noi cu contribuţiile sale la popularizarea creaţiei şi personalităţii lui Eminescu. Totuşi, de-a lungul vieţii şi activităţii a fost apreciat pentru mai multe merite, beneficiind de circa 20 de ordine şi 40 de medalii, majoritatea ale ex-URSS, dar şi din Ucraina, România, Germania, Canada, Ungaria. Distins cu titlul „Om Emerit” (1984), în 1993 i s-a acordat Ordinul Republicii; Medalia „Mihai Eminescu”, de la Bucureşti (2000) şi Medalia „D. Cantemir” – distincţia supremă a AŞM (2000), tot atunci devenind Doctor Honoris Causa al Universităţii din Cernăuţi şi membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Şcolii Superioare din Ucraina. A fost membru al Uniunii Jurnaliştilor din Moldova, al Uniunii Scriitorilor din Moldova şi al organizaţiei scriitoriceşti din Ucraina.

***

În 1944 (conform altor date – ceva mai înainte), C. Popovici a fost incorporat în Armata Roşie (sovietică), fiind translator pentru generalii şi coloneii sovietici staţionaţi la Bucureşti. A stat – nu de bună voie, desigur – la dispoziţia acestora mai mulţi ani, inclusiv după terminarea războiului. În această calitate a fost martor ocular la aşa-zisul proces al „lotului Antonescu”, asistând şi la execuţia mareşalului Antonescu şi a altor personalităţi (Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu, Constantin C. Vasiliu), inculpate de un ridicol „tribunal al poporului” ca criminali de război. Desfăşurarea execuţiei, conform mărturiei lui C. Popovici, i s-a întipărit în memorie ca „o scenă de groază”, „un coşmar” ce l-a însoţit întreaga viaţă. Nu vorbea pe această temă decât foarte rar şi, am impresia, abia în anii de relaxare politică generată de „perestroika” lui Mihail Gorbaciov, aşadar, după 1986. Povestea însă cu vocea sugrumată, abia stăpânindu-şi lacrimile: aceasta poate fi observată şi în documentarul TVR, de care am amintit mai sus. Îi rămân mereu recunoscător lui C. Popovici că a avut bunăvoinţa şi, mai ales, încrederea să se confeseze şi mie – eram la un „subotnic” („sâmbătă de muncă patriotică / voluntară”), în septembrie 1987, când mi-a fost dat să-l aud abordând acest subiect „subversiv”. Abia terminam studiile de doctorand la AŞM, şi nu eram un apropiat al lui C. Popovici, însă tocmai atunci tradusesem (din rusă), pentru revista Femeia Moldovei, un fragment din amintirile sale despre intrarea armatei sovietice în România. Era un text sec, dar angajat, cu accentul pe degradarea prin dezmăţ ce avusese loc la Curtea regală de la Bucureşti. Corect şi delicat cum era, academicianul mi-a mulţumit pentru calitatea, de fapt, pentru precizia traducerii. A fost punctul de plecare pentru o discuţie mai lungă, în câteva reprize, discuţie soldată şi cu interviul din Evenimentul zilei, şi cu acel documentar de la TVR, care sper că va fi dat cândva în reluare. Ulterior acelor prime convorbiri confidenţiale, am vorbit de mai multe ori la telefon, inclusiv în iarna lui 2008, când am publicat în ziarul Flux un interviu dedicat lui Eminescu, şi la capitolul studierea şi receptarea operei lui Eminescu în Basarabia sovietizată, în mod firesc, i-am pus în evidenţă meritele, ceea ce l-a emoţionat adânc: avea deja 84 de ani, era mai mult retras în apartamentul său de pe strada Academiei, şi acele sincere, necesare aprecieri i-au încălzit sufletul. Generos din fire, C. Popovici nu a pregetat să-mi spună nişte cuvinte frumoase referitor la felul cum am prezentat, în interviul din Flux, valoarea operei lui Eminescu, pentru toţi românii, şi pentru cei basarabeni, în special.

După cum am menţionat mai sus, C. Popovici aborda timid şi rar subiectul „implicării” sale în comunizarea României; mai mult scria pe această temă, iar scrierile „documentare” pe tema dată erau făcute de o maniera specifică, proprie militarilor şi oficialilor sovietici; aşadar, într-un „stil” cazon, prin condamnarea vehementă a „sălbaticului regim burghezo-moşieresc”, a „criminalei dictaturi carliste şi antonesciene” etc. Poate şi din acest motiv unii îl vedeau pe C. Popovici „în uniformă de general sovietic (r)”, cu „epoleţi şi alte însemne specifice trupelor NKVD”… Drept dovadă a „militarismului” şi „NKVD-ismului” lui C. Popovici era citată până şi relaţia sa cu unicul nepot, de la frate, al lui M. Eminescu – militarul şi istoricul Gheorghe Eminescu (1895-1988), fiul căpitanului Matei Eminescu, participant la luptele de la Plevna, decedat la vârsta de 73 de ani la Bistriţa, unde a şi fost înmormântat. Însuşi Gh. Eminescu era ofiţer de carieră, participase, în timpul Primului Război Mondial, la lupta de la Mărăşeşti, a avansat până la gradul de locotenent-colonel de grăniceri. După venirea la putere a comuniştilor, Gh. Eminescu a fost eliminat din Armata Română, arestat pentru aderenţă la Partidul Naţional Ţărănesc, în 1947, şi condamnat la şapte ani de închisoare, pe care i-a făcut în penitenciarele din Jilava, Aiud şi Ocnele Mari. A fost profesor de istorie militară şi a devenit cunoscut printr-o carte despre Napoleon Bonaparte (cu două ediţii în epoca lui N. Ceauşescu şi una, revăzută, în 1997). A avut o fiică – Yolanda Eminescu (1921-1998), juristă, doctor al Facultăţii de Drept din Bucureşti; specialistă în dreptul proprietăţii intelectuale, autoare a numeroase monografii şi manuale în această problematică.

Era o legătură de corespondenţă, o comunicare de suflet între C. Popovici şi Gh. Eminescu: locotenent-colonelul (r) de la Bucureşti, uimit de faptul că în Basarabia „din nou sub ruşi” se permite editarea şi cercetarea operei genialului său unchi, îl încuraja pe toate căile pe colonelul (r), ulterior, cică, şi generalul (r), dar, esenţial – eminescologul de la Chişinău, inclusiv prin generoase elogii, dar şi prin a-i pune la dispoziţie unele cărţi noi, studii sau chiar documente inedite vizând opera şi personalitatea eminesciană. În treacăt fie spus, bogata corespondenţă dintre Gh. Eminescu şi C. Popovici, din care destinatarul de la Chişinău a publicat doar câteva file, ar merita atenţia unor exegeţi şi editori de la noi.

Reconstituind ţinuta lui C. Popovici, din anii ’70-’90 ai secolului trecut, bate la ochi o strigătoare la cer contradicţie între un posibil trecut de ofiţer NKVD-ist şi cercetătorul de mai târziu de la Academia din Chişinău, respectiv, omul trăitor în mahalaua Telecentrului. Colegii, mai tineri, de la Institutul de Filologie al AŞM, îşi amintesc cu emoţie de comportamentul pilduitor al savantului, de maxima sa corectitudine, de felul galant de a comunica cu doamnele şi domnişoarele. Deţinea o funcţie la sindicatul Academiei şi, de la această tribună, avea grijă să „smulgă”  premii băneşti colegelor mai necăjite, apăsate de problemele cotidiene. Şi la Centrul Academic Internaţional Eminescu, unde venea ori de câte ori era invitat, potrivit mărturiei dnei directoare Elena Dabija, prezenţa academicianului C. Popovici nu numai că dăruia manifestărilor „un spor de eminescianism”, dar aducea multă căldură, multă lumină… S-au învederat virtuţi ale lui C. Popovici, ca omenia şi corectitudinea, şi în calitatea sa de îndrumător al tinerilor cercetători. Vom aminti numele câtorva dintre cei pe care i-a îndrumat să-şi elaboreze şi să susţină cu succes tezele de doctorat: Sava Pânzaru, Alexandrina Matcovschi, Lucreţia Bârlădeanu, Maria Şleahtiţchi, Larisa Bostan, de la Cernăuţi, Dumitru Apetri, Elena Murăscu, de la Bucureşti; Tatiana Mitracova, Irina Suhareva, Irina Şihova, Rita Cleiman, Mihail Lemster… A fost referent la susţinerea tezelor de doctor habilitat de către Sergiu Pavlicencu şi Elena Prus. Mulţi – inclusiv, sau în primul rând, academicianul Mihai Cimpoi – îşi amintesc de comportamentul extraordinar al lui C. Popovici în ziua când şi-a susţinut teza de doctor, la AŞM, mai tânărul eminescolog, preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Atunci, contrar unei triste tradiţii moldoveneşti (româneşti), C. Popovici a propus să i se acorde lui M. Cimpoi direct titlul de doctor habilitat, spunând mucalit că „la ce să mai pierdem timpul cu încă o şedinţă, peste un an-doi… vom folosi acel timp pentru alte lucruri bune…”

***

Onestitatea lui C. Popovici – de cercetător şi de om, pur şi simplu, a putut fi admirată şi în perioada când o haită de pigmei intelectuali, supranumiţi şi „dilematici”, a declanşat o campanie acerbă de denigrare a lui Eminescu. Au început cu insinuări că Poetul ar fi „patriarhal”, „depăşit de timp”, că „din cauza lui, nu putem intra în Europa” (sic! – era refrenul preferat al unui scriitoraş de la Chişinău, cooptat, pentru „extinderea geografiei antieminesciene” de către mercenarii de la GDS)… Apoi, detractorii au trecut în ofensivă, la acuzaţii grave, cu jinduite efecte internaţionale (a se înţelege: cu ecouri în gaşca lor pseudo-occidentalizată), potrivit cărora opera eminesciană (probabil, „opera politică”, adică, mai ales publicistica lui) ar fi „naţionalistă”, „xenofobă”, „antieuropeană”, „antisemită” şi altele asemenea.

C. Popovici nu s-a lansat în polemici sterile cu autorii acestor perversiuni ci, în stilul propriu, marcat de calm şi delicateţe, a prezentat în revista Săptămîna (de la Chişinău; cea de la Bucureşti se scria deja cu „î din a”) o analiză a unui „cap de acuzare” – poemului Doina. Încă în timpul vieţii lui Eminescu, Doina a fost subiectul unor controverse; se ştie că însuşi Titu Maiorescu a cenzurat-o atunci când a inclus-o în volumul Poesii de M. Eminescu, apărut la Crăciunul din 1883. Vom cita un fragment (din varianta gravată pe cartea deschisă din faţa bustului lui Eminescu, de la Putna; căci sunt mai multe versiuni ale Doinei), subliniind (cu aldine cursive) rândurile ce au provocat cele mai aprinse discuţii, respectiv, cele mai aberante interpretări:

„De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra Dornii
Au umplut omida cornii
Şi străinul te tot paşte,
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos la vale
Şi-au făcut duşmanii cale;
Din Sătmar până ’n Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român săracul,
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se ’ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui
Şi-i străin în ţara lui. ”

De fapt, conform opticii strâmbe a unor „critici” de teapa celor „dilematici”, ar trebui subliniate – ca ambigui, insinuante, dacă nu chiar periculoase! – toate versurile din acest poem şi, cu deosebire, „blestemul” din final:

„Cine ţine cu străinii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Şi neamul nemernicia!… ”

În temerarul studiu despre Doina eminesciană, C. Popovici aminteşte că asemenea „blesteme” („Cine-au îndrăgit străinii…”) se regăsesc şi în creaţia altor autori din Europa; în acea epocă – a cristalizării naţiunilor – unii poeţi recurgând şi la formulări cu mult mai dure. La fel, subliniază cercetătorul, caracterizări defel elogioase ale „muscalilor”, „jidovilor” sau „grecoteilor” apar frecvent în poezia ucraineană, la Taras Şevcenko, de exemplu; iar în creaţia unor corifei ai literelor ruse, ca Puşkin, Tiutcev sau Dostoievski, multe naţiuni – altele decât ruşii – sunt prezentate caricatural sau chiar insultător…

Mă gândesc, oare câţi „dilematici”, încrâncenaţi, cu spume la gură, au citit acest studiu calm şi convingător – pentru cine are ochi să vadă şi urechi să audă?… Dar câţi dintre aceştia o fi citit scrierile lui Eminescu?! Or, marele merit al lui C. Popovici e că a citit masiv, cu atenţie şi pioşenie Opera eminesciană, mai şi prezentând-o cititorilor basarabeni şi nord-bucovineni – da, în limitele impuse de epoca, de regimul sub care a trăit. La fel, a descris pentru aceiaşi necăjiţi şi viaţa Luceafărului. A făcut un efort demn de toată recunoştinţa noastră, dar şi de atenţia generaţiilor următoare.

Vlad POHILĂ