Cu acest prilej, noi, cornovenii și prietenii din Chișinău, îi

urăm cu mult drag LA MULȚI ANI CU SĂNĂTATE, noi succese pe tărâmul pedagogic, noi și interesante cercetări istorice.

Dragă cornovene, mult bine în familia Dvs. (!) și Vă așteptăm cu drag în Gimnaziul din Cornova care poartă numele unchiului Dvs.,  Paul Mihail!

Cu ocazia frumoasei aniversări publicăm pe BLOG noi informații despre aniversar și noi articole semnate de prof. univ. dr. Dinu Ursu, fiind convinși că prezintă deosebit interes pentru cititorii noștri. 

 

ursu-d-la-80ani-imagini-03

Picture 3 of 30

 

Dimitrie (Dinu) URSU

Istoric şi etnolog, doctor habilitat în ştiinţe istorice, profesor universitar; român originar din Basarabia, stabilit în Ucraina.

Prenumele „de acasă” este Dinu; în documentele sovietice era scris Dmitri; în cele ucrainene – Dmitro. S-a născut la 22 mai 1935, în com. Cornova, jud. Orhei, deşi, în documentele de mai târziu este indicat  Condrăteşti, jud. Bălţi – satul natal al tatălui. Tatăl, Pavel Ursu (1897), se trăgea dintr-o veche dinastie de răzeşi; după absolvirea Şcolii Normale (1923), funcţionează ca învăţător la ţară.  A decedat în iul. 1941, în circumstanţe neelucidate. Mama, Nadejda (n. Mihail, în 1906), este sora mai mică a cunoscutului cleric şi istoric Paul Mihail (1905-1994). A făcut studii la Şcoala Eparhială din Chişinău, apoi la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi. Rămânând văduvă cu doi copii mici, îl dădu pe fiul mai mare, Dinu, pentru a fi crescut de fratele ei mai mare, trăitor la Bălţi, unde Dinu începe şcoala primară (1942). În 1944, Nadejda Mihail-Ursu se refugiază în dreapta Prutului, reuşind să-l ia numai pe fiul mezin, Constantin. Locuieşte la Sibiu, lucrează ca profesoară în şcoli şi licee, decedând în 1988.

Din 1945 Dinu Ursu se  află în orfelinatul din s. Cuzmin, Transnistria, însă în 1948 fuge de aici, vagabondând prin Moldova, Ucraina, Rusia. În toamna lui 1948 este luat în colonia de corecţie prin muncă a copiilor din or. Kamennomostsk, ţinutul Krasnodar, Rusia, unde învaţă la şcoală, iar concomitent munceşte zilnic patru ore la o fabrică de mobilă. Graţie capacităţilor sale excepţionale, absolvă şcoala medie de cultură generală, în or. Maikop (1953), apoi Facultatea de Istorie a Universităţii din Odesa, intrând, în 1965, la studii de doctorat, la Catedra de istorie modernă şi contemporană. Scrie disertaţia „Mişcarea muncitorească şi politica socială a Angliei în anii 1900-1914”, pe care o susţine în 1969, tot atunci conferindu-i-se gradul didactic de lector superior. În 1970-1971 studiază lb. franceză şi este trimis profesor la Ecole Normale Superieure din or. Bamako (Mali, Africa de Vest), ca să  predea studenţilor istoria universală (1972-1976). Face primele studii şi cercetări de africanistică, acestea constituind obiectul viitoarei teze de doctor habilitat. La Odesa, din 1976 este şef al Catedrei de istoria modernă şi contemporană. În 1979-1980 trece un stagiu la Universitatea Sorbona din Paris, apoi şi la Universitatea „M. Lomonosov” din Moscova (1987, 1992).

În 1985, în cadrul Institutului de Orientalistică al Academiei de Ştiinţe a ex-URSS, susţine teza de doctor habilitat „Istoriografia contemporană a ţărilor din Africa Tropicală”. După cum au menţionat oponenţii ştiinţifici oficiali, disertaţia lui D. Ursu nu avea o lucrare egală în africanistica timpului, atât în ceea ce priveşte amploarea materialului analizat, cât şi ca profunzime, abordare şi viziune creatoare. Pe baza acestei tezei tipăreşte la Moscova o monografie (1983). În perioada 1986-2005, D. Ursu lucrează în Crimeea, ca  şef al Catedrei de istorie modernă şi contemporană a Universităţii Naţionale din Taurida (până în 1997), apoi şef al Catedrei de orientalistică şi relaţii internaţionale a Universităţii de ecologie şi politologie Taurida, ambele din Simferopol. În total, a deţinut funcţia de şef de catedră de-a lungul a 27 de ani, în trei universitărţi. Din 2005, este profesor la Universitatea din Odesa.

D. Ursu a debutat ca cercetător-anglist, apoi s-a simţit pasionat de africanistică. Din 1977 este membru al Consiliului Ştiinţific pentru problemele Africii al Academiei de Ştiinţe a ex-URSS; devine coautor al unui dicţionar enciclopedic fundamental „Africa”; laureat al Concursului unional pentru cea mai bună lucrare ştiinţifică în domeniu (1985). Pune bazele orientalisticii locale, ocupându-se istoria culturii tătarilor din Crimeea. A studiat, printre primii în fosta URSS, problemele metodologice ale istoriei „vii” (orale, ne-scrise), a recurs la aplicarea metodelor cantitative în istoriografie. Şi-a publicat scrierile în prestigioase reviste academice şi de specialitate: „История и историки”, „Вопросы истории”, „Новая и новейшая история”, „Народы Азии и Африки”, „Азия и Африка сегодня”, „Советские архивы”, „Советская этнография”, „Украiнский iсторичний журнал” etc. A pregătit opt doctori în ştiinţe şi a fost consultant ştiinţific la trei teze de doctori habilitaţi.

A făcut cercetări în arhivele centrale din Moscova şi Petersburg, în Arhiva Naţională a Franţei, în Depozitul de documente ale ţărilor coloniale din Aix-en-Provence, la Arhivele UNESCO din Paris, în Arhiva Specială a NKVD. Printre primii a vizitat arhiva Colegiului Militar al Judecătoriei Supreme a URSS, în care sunt depozitate milioane de dosare ale celor supuşi represiunilor, precum şi Arhivele politicii externe a URSS (1992); a lucrat în Arhiva statului Mali, la Istanbul. A fost şi mai este un vizitator constant al arhivelor din Kiev, Simferopol, Odesa.

A participat cu comunicări la numeroase congrese, simpozioane şi conferinţe ştiinţifice internaţionale, inclusiv la Bamako (1976); Bucureşti (1980), Bratislava (1983), Moscova (1988), Conferinţa UNESCO,  de la Paris (1994), Simpozionul „Ucraina – NATO” (Bruxelles, 2001). Rezultatele cercetărilor ştiinţifice ale lui D. Ursu îşi află reflectare în circa 350 publicaţii (inclusiv 10 monografii), editate în Rusia şi în Ucraina, dar şi în alte ţări (Azerbaidjan, Germania, Mali, Mexic, Turcia, Franţa, Estonia, România etc.). A fost vicepreşedinte al Asociaţiei Ruse de istorie orală, vicepreşedinte al Societăţii Ucrainene de biografii, membru al consiliilor de specialitate pentru susţinerea tezelor de doctor la Institutul de orientalistică al Academiei Naţionale de Ştiinţe a Ucrainei, la trei universităţi din sudul Ucrainei.

De-a lungul vieţii, D. Ursu a ţinut a legătură sentimentală cu patria părinţilor, în ultimul timp această relaţie fiind alimentată şi de întâlnirile pe care le-a avut cu verişoara sa dreaptă, prof. univ. dr. Z. Mihail din Bucureşti, şi cu conf. univ. dr. V. Şomaru. A putut să recupereze din cunoştinţele de limbă română, pe care vitregiile sorţii nu i le-au şters cu totul din memorie. În ultimul timp, manifestă un viu interes faţă de  istoria românilor. Studiază în arhivele odesite şi elaborează studii pe teme ca aflarea lângă Odesa, la sanatoriul din Kuialnik a lui M. Eminescu; iar la Odesa – a basarabenilor care au făurit Unirea din 1918; problema cedării către Ucraina, în 1940, a pământurilor din nordul şi din sudul Basarabiei etc.

A se vedea şi articolul din „Calendar Naţional 2010”. – Chişinău: BNRM, 2009. – P. 83-85.

 

Bibliografie selectivă:

 

**Урсу, Д. П.  Бекир Чобан-заде: жизнь, судьба, эпоха. 2-е изд. / Д.П. Урсу. – Симферополь: Крымучпедгиз, 2013. – 276 р. – (În lb. rusă).

**Урсу, Д. П. Деятели крымско-татарской культуры: Биобиблиограф. словарь / Д.П. Урсу. – Симферополь, 1999. – 240 p. – (În lb. rusă).

**Урсу, Д. П.  Историография стран Африки: уч. пособие / Д.П. Урсу. – Москва,

1990. – 302 p. – (În lb. rusă).

**Урсу, Д. П.  История Мали в новое и новейшее время / Д.П. Урсу, С.С. Новиков.  – Москва, 1994. – 286 p. – (În lb. rusă).

**Урсу, Д. П.  Международные организации стран: уч. пособие / Д.П. Урсу. – Симферополь, 2000. – 231 p.  – (În lb. rusă).

**Урсу, Д. П.  Мовнi  та лiтертурнi зв’язки України з країнами Сходу / Д.П. Урсу [et al.]; за ред. I. П. Бондаренка. – Київ: Видавн. дiм Д. Бураго, 2010. – 472 р. – (În lb. ucr.).

**Урсу, Д. П.  Одесса в европейском научном и культурном пространстве (XIX-XX вв.) / Д.П. Урсу. – Одесса: Изд-во Апрель, 2014. – 272 р. – (În lb. rusă).

**Урсу, Д. П.  Очерки истории культуры крымско-татарского народа / Д.П. Урсу. – Симферополь, 1999. – 144 p.   – (În lb. rusă).

**Урсу, Д. П.  Современная история  Тропической Африки / Д.П. Урсу. – Москва: Наука, 1983. – 263 p.   – (În lb. rusă).

**Урсу, Д. П.  Сходознавство i вiзантологiя в Українi в iменах: Бiобiблiограф. словник / Д.П. Урсу [et al.]. – Київ: Iн-т сходознавства, 2011. – 260 р. – (În lb. ucr.).

**Урсу, Д. П.  Факультет: Воспоминания, разыскания, размышления / Д.П. Урсу. – Одесса: Изд-во Апрель, 2006. – 305 р.   – (În lb. rusă).

 

***

Ursu, D. A la recherche d’un Orphée crimeén: la biographie de Bekir Coban-zade en discussion / D. Ursu // Moştenirea istorică a tătarilor. – Vol. 2 / Coordonatori: Tasin Gemil, Nagy Poienaru. – Bucureşti: Ed. Acad. Române, 2012. – P. 507-524.  – (În lb. fr.).

Ursu, D. Reemigration attenopts of Crimean Tatars from Dobrudzha to the ir Historical Motherland in 1920 / D. Ursu, E. Seydametov // Studia Turcologica Romaniae. – 2004.  Vol. 1. – P. 225-231. – (În lb. engl.).

***

**Урсу, Д. П.  Етапи та особливостi розвитку сходознавства в Одесi / Д.П. Урсу // Схiдний свiт (Київ). – 2011. – Nr. 2/3. – Р. 92-118. – (În lb. ucr.).

**Урсу Д. Историческое голосование в „Sfatul Ţării”: судьда одного из воздерзавшихся Одессы: взгляд с другой стороны /  / D. Ursu // BiblioPolis. – 2009. – Nr. 3. – P.  67-75. – (În lb. rusă).

**Урсу, Д. П.  Осада Одессы: взгляд с другой стороны / Д.П. Урсу // Очерки обороны Одесы (1941 г.). – Одесса: Ed. Optimum, 2011. – P. 211-224. – (În lb. rusă).

**Урсу, Д. П.  Тюркологiя в Румунiї: минуле i сьогодення / Д.П. Урсу // Схiдний свiт (Київ). – 2011. – Nr. 1. – Р. 77-89. – (În lb. ucr.).

**Урсу Д. Эминеску в Одессе. Год 1885 / Д. Урсу //BiblioPolis. – 2013. – Nr. 2 (48). – P. 104-122. – (În lb. rusă).

* **

* * Дмитро П. Урсу: Бiобiблiограф. показчик / упорядники: Г.П. Бахчивань, В.В. Самодурова. – Одесa, 2006. – (în lb. ucr).

 

* **

Ильясова, Бейе. Дмитрию Павловичу Урсу исполнилось 75 лет / Бейе Ильясова // Педагогiка толерантностi (Київ). – 2011 / 2012. – Nr. 58/59. – Р. 84-89. – (Îb lb. rusă).

 

Vasile ŞOIMARU, Vlad POHILĂ

Calendarul Național, 2015