Troiţa-memorial de la Mănăstirea Comana –

Sau  răspunsul generalului Radu Theodoru la “strigătul în pustiu” al lui Vasile Şoimaru

 

        În conştiinţa naţiunilor, implicit a demnitarilor care servesc statele, memoria legată de istorie ar trebui sa fie mereu în stare activă. Poate că astfel războiul va deveni o noţiune perimată, fără corespondent în real. Dar lumea uită uşor tragediile sângeroase pe care ea însăşi, prin conducătorii ei, le-a provocat şi desăvârşit cu efecte catastrofale. De aceea războaiele se repetă, adaptate  mereu, prin maşinile lor de ucis, la cele mai performante invenţii ale timpului.

        Suntem într-un an în care memoria istoriei se cere a fi resuscitată: anul acesta se împlinesc 70 de ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Cei care nu fac abstracţie de rolul timpului trecut asupra stării timpului prezent ne semnalează asta prin fapte culturale, vrednice de remarcat. În ziua de 21 mai a.c., la M-rea Comana (judeţul Giurgiu) am fost martor la una dintre aceste fapte şi consider că e de datoria mea să fiu modestul cronicar al evenimentului.

m-rea-comana-sfintirea-troitei-49

Picture 49 of 50

Pe 19 noiembrie 2012, publicistul Vasile Şoimaru lansa la Chişinău volumul comemorativ “Cotul Donului 1942 – eroism, jertfă, trădare”, dedicat tragediei militare în care au pierit 150 de mii de ostaşi români care, parte într-o alianţă militară fiind, dincolo de războiul hegemonic al celor care l-au  provocat, se aflau într-un război al lor – pe care nu-l puteau duce singuri –, menit să salveze Basarabia şi Bucovina de Nord, bucăţi de glie smulse samavolnic din trupul vetrei strămoşeşti de hulpavii sovietici. Iniţiatorul şi coordonatorul cărţii, acelaşi dr. V. Şoimaru, intuind că statul român va rămâne în stare de amnezie la ceasul comemorării, a semnalat dânsul ceea ce nu s-ar fi întâmplat  dinspre instituţiile îndrituite (şi previziunea lui a fost confirmată), anume să se spună răspicat că  în urmă cu 70 de ani jertfa aceea masivă de sânge a avut o cauza nobilă: “Să dezrobească teritoriile româneşti Basarabia şi Bucovina, şi să-L aducă înapoi pe Iisus Hristos”. A spus asta (în cartea numită), în locul celor care încă mai tăgăduiesc să o spună, veteranul Iosif Niculescu, medic şi ostaş la Cotul Donului. Şi că, adaugă Vasile Şoimaru, în pofida acestei dăruiri supreme, nu se află acolo niciun element simbolic, ca gest reprezentativ pentru elementara cinstire datorată de statul pe care jertfitorii îl serveau; în timp ce toate celelalte state beligerante dovedesc contrariul.

Cartea, împreună cu mesajul ei, a ajuns şi pe masa de lectură (aceeaşi cu masa creatorului de anvergură sadoveniană) a generalului Radu Theodoru, cunoscut militant, prin creaţie, pentru demnitatea naţională şi adevărul istoric. Imediat între cei doi bravi români aflaţi de-o parte şi de alta a Prutului s-a înfiripat o firească relaţie de complementaritate cultural-patriotică. Nonagenarul general de aviaţie, un exemplu de vitalitate care confirmă că bătrâneţea nu e implicit şi o stare similară a mentalului, a purces la o iniţiativă care să atenueze starea de frustrare a basarabeanului, asumată profund şi de legendarul Radu Theodoru: dacă nu la locul jertfei, măcar în ţară se va înălţa o troiţă-memorial dedicată eroilor martiri de la Cotul Donului.

Şi iniţiativa generalului, receptiv la osârdia profesorului Vasile Şoimaru, peregrinul (de trei ori!) pe urmele ostaşilor români căzuţi la Cotul Donului, s-a împlinit. Fac abstracţie de faptul că monumentul, opera sculptorului maramureşean Marian Niţă, nu a fost încă montat, căci evenimentul a constat în sfinţirea şi consacrarea împlinirii în fapt a proiectului care oferă, prin aport particular, un model pentru o mult sperată întreprindere guvernamentală de proporţii, asta însemnând un eventual memorial la Cotul Donului.

Ceremonialul sfinţirii a avut anvergura unei festivităţi respectabile, cu onoruri militare oferite de o unitate din Grădiştea, cu prezenţa a doi generali (aflu şi de un al treilea, discret, în civil), cel de-al doilea fiind distinsul academician Florian Tucă, istoric militar de notorietate, a prof. univ. Ion Coja (pentru masa de internauţi serioşi, acum, un respectabil blogger), a prof. univ. dr Zamfira Mihail şi a arheologului prof. univ dr Nicolae Constantinescu (bucureşteni cu origini basarabene), a arh. Adrian Grigoriu (un mecena al faptelor culturale pe care autorii lor nu le pot concretiza singuri), a magistratului Petre Dinescu de la Râmnicu Vâlcea, un preţuit prieten al profesorulu Vasile Şoimaru, a unui grup de locuitori ai comunei Mirosloveşti, judeţul Iaşi, judeţul Iaşi, în frunte cu primarul Ionuţ Gospodaru şi sergentul-veteran Ion Paiu (unul dintre cei patru supravieţuitori de la Cotul Donului, eroii reportajului inserat în cartea amintită), a reporteriţei Roxan Iorgulescu-Bandrabur de la Radio România Internaţional (co-realizatoarea reportajului cu medicul-veteran Iosif Niculescu, parte componentă a volumului comemorativ) ş.a.

Sfinţirea a fost săvârşită de un sobor de preoţi, în frunte cu preacuviosul arhimandrit dr. Mihail Muscariu, stareţul Mănăstirii. Cu farmecul proverbial şi o vioiciune demnă de prima tinereţe, dl general Theodoru a moderat partea postreligioasă a evenimentului, făcând posibile intervenţiile pline de substanţă proteică ale sale şi ale celorlalţi vorbitori, respectiv, gen. acad. Florian Tucă, prof univ. dr. V. Şoimaru, arhim. dr. Mihail Muscariu şi ceilalţi ale caror nume (cu scuze!) nu le-am reţinut. Şi-a depănat amintirile de război şi veteranul de la Mirosloveşti, evocând episodul în care i-a fost străpuns pieptul de un glonţ inamic. O distinsă actriţă de la Ansamblul Artistic al Armatei a interpretat un grupaj de versuri patriotice, iar o formaţie de elevi din Comana a interpretat la caval două piese muzicale.

A urmat agapa, în “Sala tronului”, unde, din nou dl general R. Theodoru, redutabila  actriţă şi părintele arhimandrit ne-au relevat supremaţia spiritului asupra trupului.

Fiindcă nu sunt un cronicar de profesie, căruia deontologia îi cere să nu subordoneze informaţia propriei stări emoţionale, eu voi încheia prin a adăuga, implicit, şi starea mea de spirit de o vibrantă trăire. În consecinţă, beneficiul excedentar obţinut la acastă Sărbătoare a trimis într-un secundar neglijabil efectele rezultate din cele şase ore de disconfort fizic, suportat de călătorul ieşean pornit la drum la orele patru şi ajuns în habitatul giurgiuvean spre orele unsprezece. Aşadar, efortul meu nu a contat chiar deloc, în contrapondere cu frumuseţea relevată mie în Ziua Înălţării Domnului, 2015, anume puterea de înălţare, în dimensiunea demnităţii, a Omului din Cetate.

                                                                                                       Gheorghe Pârlea

                                                                                                    Miroslăveşti, jud. Iaşi

 

P.S. Nu pot ignora în demersul meu nici faptul că dl general Radu Theodoru ne-a oferit câtorva dintre noi privilegiul de a fi o oră musafirii dumnealui, implicit ai distinsei şi ospitalierei sale familii extinse (reunită cu prilejul evenimentului descris), la reşedinţa de la Grădiştea, împrejurare care mi-a consolidat convingerea asupra bunului  raport al faimosului general nu doar cu aerianul, la propriu, ci şi cu… pământescul.

 

Literatura și Arta, 28 mai 2015