Astăzi, 29 iunie 2015, se împlinesc 110 de la nașterea lui Paul MIHAIL,

teolog, memorialist, istoric, bibliograf și publicist român.

110 ani de la nașterea preotului basarabean Paul MIHAIL (1905-1994)

40 Photos

 Născut la 29 iunie 1905, în Cornova-Orhei, decedat la 11 octombrie 1994 în București. A terminat Seminarul Teologic la Chișinău (1916-1926), Facultatea de Teologie din Chișinău (1926-1930) și de Istorie din Iași (lic. 1932). În 1945 a susținut teza de doctorat la Râmnicu Vâlcea, unde se evacuase Facultatea de Teologie a Universității din  Cernăuți. A facut multe călătorii de studii în Iugoslavia, Bulgaria, Grecia și Turcia (1930 – 1932), unde a descoperit numeroase documente privitoare la români. A avut diferite funcții în Chișinău: diacon și preot la biserica ,,Soborul Vechi” (1932-1944), profesor de Istorie (1933-1944, secretar al Secției pentru Basarabia a Comisiunii Monumentelor Istorice, subdirector (1933), apoi director (1941) al Muzeului istoric-bisericesc din Chișinău, director al Școlii de cântăreți bisericești (1941-1944); după 1944 preot la biserica “Bunavestire” din Râmnicu Vâlcea (1946), apoi la biserica ,,Banu” din Iași (1946-1975), asistent la Facultatea de Filologie a Universității din Iași (1948-1949). Participant la congrese istorice internaționale. Prin studiile sale istorice, a adus o contribuție importantă la descoperirea și studierea surselor medievale ale istoriei nationale, fiind cel dintâi cercetător român al arhivei metocului Sf. Mormânt din Istanbul (Constantinopol). Multe din documentele inedite pe care le-a descoperit și publicat, ca și unele manuscrise și obiecte de artă, le-a dăruit Bibliotecii Academiei Române, Bibliotecii Centrale Universitare din Iași, Arhivelor Statului din Iași, Institutului de Istorie din Iași. În alte lucrări se ocupă de legăturile bisericești româno-ruse, studiul manuscriselor slave și românești, circulația vechilor tipărituri românești.

Noi, cornovenii, ne mândrim şi îi cinstim memoria, astfel încât Paul Mihail să rămână mereu în sufletele noastre. Îl omagiem, profund recunoscători pentru tot ce a făcut ca să ne menţinem în continuare oameni de omenie, cu credinţă în Cel-de-Sus, o parte integrantă şi vie a Naţiunii Române.

Cu prilejul împlinirii a 110 ani de la nașterea  cornoveanului Paul Mihail publicăm comunicarea, la Conferința științifică internațională, „75 de ani de la anexarea de către URSS a Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului Herța – 28 iunie 1940” (Chișinău, 12-13 iunie 2015) și expoziția de fotografii „110 ani de la nașterea preotului basarabean Paul MIHAIL (1905-1994)”.

Jurnalul lui Paul Mihail despre tragedia zilelor de 27-29 iunie 1940

(Comunicare la Conferința științifică internațională: „75 de ani de la anexarea de către URSS a Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului Herța – 28 iunie 1940”, Chișinău, 12-13 iunie 2015)

Pentru locuitorii Basarabiei anunţul la Ştiri Radio România – Bucureşti din seara zilei de Joi, 27 iunie 1940, privind ultimatumul  sovietic referitor la pretenţiile teritoriale asupra pământului românesc dintre Prut şi Nistru ca aparţinând URSS-ului, a fost recepţionat fără impact mediatic puternic. Reţeaua de radio avea o mică densitate, în genere, în România era concentrată în marile oraşe şi doar la nivelul locuitorilor care aveau un venit ce le permitea achiziţionarea aparatului de radio, instalarea lui şi achitarea lunară a abonamentului. Cu atît mai puţine erau aceste receptoare în Basarabia.

Informarea de la om la om prin telefon era şi mai precară în 1940, la Chişinău fiind un mijloc de comunicare între instituţii şi  rar între persoane  fizice ; de obicei acestea erau şi persoane publice. Dacă primăriile din mediul rural aveau un asemenea aparat, el funcţiona doar prin operatoarele de la pupitrul de comandă al unor centrale orăşeneşti sau judeţene.

Cotidienele/ziarele care publicau, în dimineaţa zilei de vineri, 28 iunie 1940 «ediţii speciale», strigate pe toate străzile de către băieţii care vindeau ziare, erau mai cu seamă tot cele din Bucureşti. La Chişinău ziarele au furnizat informaţia catastrofală după ce timpul începuse să curgă împotriva românilor.

În Basarabia, cu toate lucrările militare începute pe malul Nistrului,  populaţia civilă era puţin sau deloc informată – pentru ca să nu se creeze panică.  «Fusese o iarnă lungă, de 8 luni. Până la începutul lunii mai mereu a fost frig şi ghiaţă. Abia la 21 mai au înflorit liliecii», scria la 21 mai 1940 Paul Mihail în Jurnalul său. Domnea o atmosferă paşnică.

Invadarea s-a produs asemenea unui cutremur de pământ, când, în chiar momentele în care se produce dezastrul, oamenii trebuie să ia hotărâri decisive pentru viaţa lor. (1) Cum a reacţionat populaţia din Basarabia în zilele cruciale 27-29 iunie 1940 în faţa neprevăzutului şi (2) ce a însemnat grozăvia ocupaţiei străine sunt întrebări care încă nu şi-au aflat răspunsuri documentate, complete, şi, mai ales, pe care istoriografia are datoria să le cerceteze şi să le analizeze pe baza unor surse care încă mai aşteaptă să fie scoase la lumină. Lucrarea  care va fi  lansată astăzi, 12 iunie 2015: Dezmembrarea României. Anexarea de către URSS a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa – 1940 este o astfel de descoperire a documentelor.

Cum s-a desfăşurat istoria “jos”, la nivelul  oamenilor care au intrat sub tăvălugul invadării?  Cel mai sugestiv sunt  relatate asemenea momente de martorii oculari, fie că o fac prin provestiri orale, fie în scris. Spre deosebire de memorii, care reprezintă o naraţiune povestită mult timp după momentul evenimentului şi reflectă mentalitatea/dispoziţia povestitorului din momentul relatării nu al înfăptuirii, jurnalele zilnice sunt  mai directe, se bazează pe prima reacţie a celui care scrie şi care consemnează imediat  / sau după puţin timp  evenimentele şi încă sub povara lor. De aceea, cu deosebire jurnalele zilnice fac parte din categoria de mărturii pe care istoria le priveşte atât prin unghiul relatării fruste, sesizând amănunte pe care o relatare globală le scapă din vedere sau nu le acordă importanţa cuvenită cât şi din cel al oglindirii (involuntare) a personalităţii diaristului «persoană care comentează într-un jurnal zilnic evenimentele mai importante (şi le comentează)» / diarium «jurnal zilnic» DEXI (Arc&Gunivas, 2007). De la povestirea introspectivă din secolele trecute, jurnalul de însemnări (zilnice, periodice sau la date aleatorii, obligatoriu consemnate în proximitatea datei menţionate) capătă tot mai mult expresia unei relatări «obiective» a evenimentelor şi, astfel, calităţi de document  calificat pentru a fi invocat printre mărturiile istorice revelatoare. De aceea ne-am oprit la o astfel de mărturie: autenticitatea şi simultaneitatea integrală a consemnării; relatări obiective, fără imixtiuni literare emfatice sau subiective. În genere,  este un text care a reprezentat, de-a lungul vietii autorului o supapă de destăinuire şi un tovarăş în clipele de bucurii şi de tristete ale vieții zilnice, altfel spus, oglinda vieții unui om. Faptul că în cazul de faţă autorul are și formaţie universitară de istoric a adaugat textului o rigoare de respectare a adevarului istoric, fără colportare de zvonuri sau povestire de fapte «după spusele altora».

Ceea ce a trăit, aceea a şi scris în caietele sale Paul Mihail(ovici) începând de la 13 ani şi până în preziua morţii, la aproape 90 de ani. El a ţinut aproape de el, în orice împrejurare, caietul în care a notat gândurile, impresiile şi faptele vieţii sale. Geneza acestei deprinderi o aflăm din cele scrise la începuturi de către orfanul de cleric, care a crescut în orfelinatul mănăstirii Hârjauca de la șapte ani, apoi în internatul Seminarului din Chișinău ca bursier, devenind, în 1926, la înfiinţarea Facultăţii de Teologie din Chişinău student al acestei facultăţi,  pe care a urmat-o în paralel şi cu Facultatea de Istorie a Universităţii «Al.I. Cuza» din Iaşi. Relatările sale nu au fost destinate publicării. După 1989 a fost sprijinit de istoricul Gh. Buzatu de la Iași să dea la iveală o parte din Corespondenţa purtată cu sute de personalităţi de-a lungul anilor. Postum, familia a propus tipărirea şi a Jurnalului său şi astfel a apărut, la cinci ani după decesul său, Jurnal 1940-1944. Aceasta este lucrarea pe care ne sprijinim analiza de faţă, confruntată şi cu relatări din textul rămas în manuscris autograf.

Grija pentru «viitorul care este din ce în ce mai ameninţător» este consemnată de autor la 4 ianuarie 1940, după ce la 1 septembrie 1939  Polonia a fost atacată de către Germania şi URSS. Îngrijorarea era pentru «situaţia documentelor, cărţilor şi manuscriselor mele în caz de evacuare sau de război» (a se vedea fotografia bibliotecii cu cărţi vechi şi manuscrise din vol. Născut în Cornova, coord.Vasile Şoimaru, Prometeu, 2006, p.265). Da, ameninţarea plana, dar nimeni nu a prevăzut dezastrul care  a fost anunţat intempestiv şi cinic, ca detonarea unei bombe.

Ultimatumul presupune, în termenii dreptului internaţional, predarea (a ceea ce se impune prin acest tip de act în forţă) în statu quo – adică în starea în care se află în momentul respectiv – în cazul Basarabiei, atât teritoriul, cât şi locuitorii, cu toate bunurile lor şi ale statului. De aceea,  statul român şi-a retras doar armata şi personalul administrativ cu funcţii de răspundere în instituţiile centrale. Este firesc ca populaţia să rămână în vetrele strămoşeşti, de aceea nici nu a fost lansată ideea unei refugieri din calea năvălitorului; politica „terra deserta” nu a fost posibilă în secolul XX şi nici nu ar fi fost de imaginat, de vreme ce, după începerea războiului, la 1 septembrie 1939, la fel fusese anexat teritoriul Cehiei şi se desena o nouă hartă a Europei.

Realitatea din Rusia sovietică de după 1918 devenise tot mai bine  cunoscută în Europa prin relatările zguduitoare ale celor care reuşiseră să scape de acolo ca şi ale unor intelectuali occidentali,  printre care şi românul Panait Istrati care, vizitând-o, au scris adevărul despre viaţa şi politica acestui stat. Prigonirea religiei şi a bisericii ortodoxe ruse era proclamată ca doctrină oficială. De aceea, panica printre intelectuali a fost puternică. De altfel, încă din septembrie 1939 unii demnitari şi intelectuali „din Vechiul Regat”, aflaţi cu serviciul în Basarabia, începuseră să ceară transferul să plece.  Date oficiale despre numărul celor care au putut să ajungă în România înainte de închiderea frontierelor se bazează pe înregistrarea la evidenţa populaţiei (de către Prefecturi şi poliţii) a celor care reuşiseră să treacă frontiera la 27-29 iunie 1940 (comunicarea colegului nostru juristul Petru Dinescu ce va fi prezentată aici este o premieră în acest sens). Iar documentele ulterioare datei de 3 iulie 1940 au înregistrat persoanele care au putut părăsi Basarabia oficial, prin aşa-numitul „schimb de populaţie”.

Vestea invadării Basarabiei preotul Paul Mihail a aflat-o vineri, 28 iunie, dimineaţa devreme, când, fiind în biserică, „o femeie intră strigând: Vin ruşii!”. Soţia, întoarsă alergând de la piaţă, îi confirmă vestea că “Rusia Sovietică  a cerut Basarabia şi Guvernul roman, sub puterea forţei, a cedat Basarabia şi Nordul Bucovinei”.  Familia nu avea radio, nici telefon. După şocul acestei ştiri, primul drum – de la Soborul Vechi, aflat în zona de astăzi a bulevardului Grigore Vieru (pe locul unde, biserica fiind demolată într-o noapte, după 1962 s-a ridicat cinematograful „Moscova”, azi Teatrul Eugen Ionescu) a preotului este la sediul Arhiepiscopiei, vizavi de Catedrală, unde se află acum Casa Guvernului. Arhiereul Efrem please spre Bucureşti în timpul nopţii, fără să lase nici un fel de ordine sau recomandări pentru cei din subordine. Preotul Mihail se întoarce acasă (în curtea bisericii Soborul Vechi) şi se pregăteşte să fugă,  folosim acest verb  pentru că în acest scurt răstimp, când cronometrul avansa împotriva românilor, nu era posibilă o plecare organizată.

Urmărind cinematografic traseul tânărului de 35 de ani, istoric şi preot, în acele ceasuri, ne dăm seama că primul lui gând, de a fugi din calea năvălitorului, pentru supravieţuire, a fost absolut normal, era patriot, scrisese despre drepturile românilor asupra Basarabiei şi ştia despre reprimările preoţilor de către bolşevici.

Lipsa mijloacelor de comunicare ale lui Paul Mihail sunt evidente, fără posibilitatea de a se sfătui cu rude sau prieteni. În clipele marilor hotărâri acţionează după cum îi dictează conştiinţa. Panică, disperare, jale. «Luam geamantanul cu documentele şi manuscrisele mele, mă uitam la ele şi le lăsam jos. Încotro pleci şi cu ce mijloace?»

Despărţirea de „mormintele părinţilor, de pământul natal, de casă, de agoniseala materială, de documente, cărţi şi icoane” este sfâşietoare: „iau drumul pribegiei cu câteva cărţi, însemnări, o pâine şi încălţat cu bocanci, pornesc”. Soţia  cu fiica de trei ani abia împliniţi rămâneau pe loc: „Genea a zis, pleacă tu, că eu voi orândui aici şi voi veni!”. De faţă şi bunica Genei, ”am rugat-o cât poate să păstreze cărţile şi documentele”.

Drumul de la Soborul Vechi la gara Visterniceni trecea prin cartierele mărginaşe. Autorul  intră în decorul dezastrului care se profilază: „Încă o sărutare celor dragi şi cu şiroaie de lacrimi pornesc grăbit prin mulţimea ce manifesta şi prin marea dezordine ce domnea” … „Agitaţii pe străzi, manifestaţii de ale evreilor şi muncitorilor şi bararea drumurilor cu maşini, camioane şi căruţe. Armata care se retrage cu capetele în piept, dezarmată, fără ofiţeri superiori şi tulburările care au început. Se aude ţăcănitul mitralierelor.” Cităm în continuare desfăşurarea pas cu pas a plecării: „La gara Visterniceni, plină  cu soldaţi şi evrei, mi se spune că trenul nu mai merge spre Iaşi. Aştept o bucată de timp apoi pornesc pe jos pe linia ferată. Înaintea mea sunt atâţia. Întâlnesc  geamantane părăsite, buccele şi bagaje. Toţi fug, toţi cu spaimă. O doamnă cu o căldare spartă în mână, gesticulează şi vorbeşte într-una. Nimeni nu o ascultă”. În fine,  abia răsuflând, autorul ajunge la gara Ghidighici. „Aici găsesc trenul românesc. Mă urc peste bagaje şi lume într-un vagon. E ora 12 amiază şi Chişinăul a fost ocupat”. (Ceea ce corespunde cu informaţia din documentul semnat de Jukov, Borisov, Vatutin din  lucrarea pe care o lansăm aici [p.48], care consemnează că: „La 28.6.1940 au fost ocupate oraşele Cernăuţi, Hotin, Bălţi, Chişinău, Akkerman”). Timpul pentru retragere stipulat în Ultimatum fusese flagrant încălcat de trupele sovietice!!!

 Continuăm să reproducem textul din Jurnal: „Seara ajung la Iaşi. Trenurile veneau unul după altul. Întâlnesc pe Sergiu Roşca (cumătru, preot-ziarist, nu l-a contactat înainte de a pleca din Chişinău [completarea noastră]. Abia la Iaşi îmi dau seama că am făcut o neiertată greşeală, de a fi fără soţie şi copil. Gara Iaşi e un haos. Mii de refugiaţi, bagaje, copii şi vagoane. Mereu cu gândul că Genia poate va veni cu vreun tren…O stare de nervi cum nu am mai avut. Nu pot sta o minută locului.  Îmi tremură mâinile şi picioarele”. Astfel va începe calvarul celor trei săptămâni,  până la reîntregirea familiei, soţia şi fiica sosite la Iaşi la 19 iulie 1940 cu primele eşaloane ale „schimbului de  populaţie”.

Derulăm filmul evenimentelor zilei de 28 iunie 1940, prin acest studiu de caz pentru a răspunde la prima întrebare pe care ne-am pus-o: Cum au reacţionat locuitorii Basarabiei. În cazul lui Paul Mihail scularea a fost într-o ambianţă normală („Ce seară liniştită a fost aseară [pe 27.06] nimic nu ştiam”, avea să scrie în jurnal) cu mergerea la biserică de dimineaţă la slujire,  pentru că era  vineri şi în ajunul sărbătorii Sf. Petru şi Pavel, apoi, ca un trăznet,  vestea terifiantă a invadării Basarabiei şi succesiunea de fapte: 1) „am alergat la Arhiepiscopie, m-am informat, apoi, trecând pe la Catedrală, am bătut metanie pe scări” şi 2) revenirea acasă: „disperare, jale şi tânguiri. Gândul să plecăm cu toţii la Iaşi”, dar imposibilitatea de a părăsi totul într-o clipă şi cu copil mic: „Încotro plecăm şi cu ce mijloace”.  Intervine un fel de blocaj psihic: „imposibil de a mai face mişcări. Dispreţ faţă de tine însuţi” şi despărţirea dramatică de familie şi de tot ceea ce constituia universul său de cercetare, documentele, teza de doctorat la care lucra de mai mulţi ani, cărţile vechi româneşti pe baza cărora scrisese lucrarea Tipărituri româneşti în Basarabia între 1812-1918, care era sub tipar la Editura Academiei din Bucureşti şi pentru care va primi Premiul „Năsturel” al Academiei Române.

Pe un alt plan, în jurnalul lui Paul Mihail este relatarea concomitentă despre tabloul schimbărilor alarmante pe care le constată în oraş: apariţia manifestaţiilor pe străzi, pe când se întorcea din centrul oraşului, de la Arhiepiscopie, probabil pe la orele 8 – 9. În perspectiva a ceea ce se ştie acum despre mişcările subterane organizate şi finanţate de către bolşevici, se poate explica coagularea rapidă a unei asemenea organizări  de „barare a drumurilor cu maşini, camioane şi căruţe” care nu a fost nici spontană, nici aleatorie. Reţeaua prosovietică s-a manifestat prin evrei şi muncitori, scria atunci autorul, mai degrabă mici meseriaşi de cartier, căci Chişinăul nu a fost un oraş „muncitoresc”, apoi elemente de la periferia societăţii, veşnicii nemulţumiţi sau vagabonzi dornici de jafuri şi distrugeri, abrutizaţi de alcool şi instigaţi de agenţi special plătiţi, infiltraţi în cartiere. Scopul era crearea haosului şi generalizarea panicii, care a şi devenit acută în gara Visterniceni. Însă autorităţile române au asigurat retragerea şi a populaţiei. Din gara Ghidighici  pleacă trenurile româneşti, cu care ajunge  la Iaşi şi autorul. El notează, în zorii zilei următoare, 29 iunie, aşteptându-şi soţia şi copilul: „Sunt în picioare la gara Socola, unde mereu sosesc trenurile cu refugiaţi”. Dar, consemnează cu părere de rău, la 19 iulie: „ prin ziare şi reviste puţin s-a scris despre pierderea Basarabiei şi Nordului Bucovinei. Toţi întru aşteptarea războiului cu Ungaria. Guvernul Gigurtu face sforţări pentru ordine şi repartizarea refugiaţilor”.

La a doua întrebare: ce a însemnat grozăvia ocupaţiei străine, pe lângă pierderea a nenumărate vieţi omeneşti şi distrugerea destinelor milioanelor de deportaţi, în studiul nostru de caz constatăm cu durere şi distrugerea deliberată, sistematică, a numeroase mărturii istorice de românitate a provinciei dintre Prut şi Nistru ceea ce a creat goluri de neînlocuit în istoria şi istoria culturii româneşti în genere şi a celei a provinciei noastre, în special. Paul Mihail a suferit sufleteste toata viața de pe urma faptului  că la 3 iulie 1940 a venit o echipă la locuința sa, membrii ei perfect informaţi despre tot ce se găsea în casa sa şi, în faţa soţiei infricoşate cu copila de trei ani in braţe, au confiscat şi ridicat biblioteca, manuscrisele sale şi documente. La 19 iulie Paul Mihail  consemnează: „Genea a venit mult slăbită şi năucită. Nici un document, nici un manuscris şi nici o icoană n-a putut aduce, fiindcă îi era teamă că o vor aresta”. Documentele scăpate de la rechiziţia din 3 iulie fuseseră îngropate de Eugenia Mihail, dar la revenirea în august 1941 ele nu mai erau în ascunzătoare. Misterul dispariţiei lor a fost luat în mormânt de rudele care rămăseseră în locuinţa din str. Mihai Viteazu (astăzi M. Eminescu), nr.3. Pierderea tezaurului de documente descoperite de el (circa 1000 de documente româneşti), unele aduse de la Constantinopol (Istanbul) în 1931, din care incepuse publicarea din 1932 la Iasi, sub autoritatea istoricului Ilie Minea^[1] este cu atât mai mare cu cât unele, puţine, au fost identificate după război la Arhivele Naţionale ale RSS Moldovenești (de văzut recenzia publicată de el în Izvestia Akademii Nauk M.S.S.R., Chişinău, 1965, nr.1, p.81-84, cu sprijinul onest al acad. E.M.Russev), în care a indicat documentele aduse de P. Mihail de la Istanbul în 1931 (care păstrau notele sale marginale autografe), publicate în volumul Moldavia v epohu feodalizma. Slavjano-moldavskie gramotî  XV v. – pervaja cetvertj XVII v. Sbornik dokumentov (fără indicarea provenienţei), dar altele sunt încă de neglijat. Relatarea acestei drame în articolul 33 de ani de la aflarea documentelor româneşti de la Constantinopol, în Jurnal 1940-1944, p. 257-274. A fost obolul de muncă şi jetfelnicie a tinereţii unui cercetător istoric care a fost strivit, şi el, astfel, sub tăvălugul istoriei.

                                                                                   Vasile Şoimaru