Motto: „[…] Românii nu sunt nicăieri colonişti, venituri, oamenii nimărui, ci, pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie nepomenit de veche, mai veche decât toţi conlocuitorii lor”. (Mihai Eminescu)

Trebuie să recunosc din capul locului că, atunci când m-am pornit, cu aparatul de fotografiat, la acest drum, cu cinci ani în urmă, nu-mi imaginam că va fi aşa de lung…

…Şi toate au pornit de la o simplă curiozitate, transformată, cu timpul, într-o mare pasiune şi fascinaţie pentru impresionanta extindere, istorică şi culturală, a etniei româneşti pe meridianele şi paralelele bătrânului continent european.  Am luat-o mai întâi spre Bucovina, mai exact spre nordul ei. Doream să găsesc – nu numai pe hartă, dar şi în realitate – „Polul Nord” al Moldovei istorice şi al României Mari. Aceasta, după ce aveam deja „negativul”, cu extrema estică a lor – Bugazul basarabean, podul peste limanul Nistrului, la Bugaz, pe care l-au numit mai târziu, sovieticii, Zatoka. În acel an, vara lui 2002, nu am putut „explora” acest „Pol Nord” al nostru. Abia după ce am învăţat a naviga mai bine prin internet, consultând harta Terrei, văzută din satelit, de la altitudine cosmică, am putut descoperi cu o precizie maximă unde se află acest punct. L-am găsit, după care am purces din nou la drum ca să ajung acolo „pe viu” – în satul Babin, fostul judeţ Cernăuţi, pe malul Nistrului, în locul unde Nistrul intra pe teritoriul Moldovei istorice. Mai departe, aşteptam clipa când voi porni spre „Polul Sud”, care se află în localitatea Ecrene (Kranevo) de pe malul Mării Negre, între Balcicul dobrogean şi Varna bulgărească, în „Valea fără Iarnă” a Cadrilaterului din România Mare.  Această nouă minune s-a întâmplat în vara anului 2004. Şi abia peste doi ani de zile, în vara lui 2006, drumurile mele au ajuns la Beba Veche – cel mai vestic punct de pe harta României, unicul din cele patru puncte extreme care a supravieţuit pe harta Ţării, aflându-se şi azi în judeţul Timiş. Tot în acel an am ajuns şi pe vârful Lăcăuţi, din munţii Vrancea, a cărui înălţime o exprimă o magică cifră – un „unu” urmat de trei de „şapte”: 1.777 metri. Am ţinut să ajung şi aici, atras de altă magie: pe Lăcăuţi se află centrul sentimental al României, locul unde se „întâlnesc” cele trei mari provincii istorice româneşti: Moldova, Transilvania şi Muntenia. Ajuns acolo, am şi scandat „Trăiască, trăiască, trăiască / Moldova,Ardealul şi Ţara Românească!”, împreună cu prietenul şi camaradul meu din acea drumeţie, Lazăr Dalica, şeful bibliotecii dintr-o localitate foarte cunoscută a Vrancei –  satul Nereju. Ce am căutat eu în aceste locuri? – mă întreb. Pentru că doream foarte mult să fac, pe o hartă a României interbelice, un montaj fotografic cu cele patru extreme geografice şi cu centrul ei sentimental. Încă era departe de finisarea acestui proiect al meu, când dna prof. dr. Sanda Golopenţia de la Brown University (Providence, SUA) m-a rugat să trec… Bugul, pentru a-i  pune la dispoziţie nişte imagini ale satelor locuite de moldoveni istorici, localităţi studiate de către tatăl ei, Anton Golopenţia, în fruntea unei echipe de  cercetători de la Institutul Central de Statistică din Bucureşti, în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Dânsa pregătea o amplă operă, soldată cu apariţia, în 2006, a două volume masive (peste 1.500 pagini!), intitulate: Românii de la Est de Bug. De la acea primă trecere a Bugului, am repetat escapadele spre Estul românimii, până dincolo de Nipru, Don şi chiar râul Kuban din Caucazul de Nord. După aceste drumeţii, dar şi datorită mai multor cărţi şi studii despre românii din afara României, mi s-a conturat definitiv ideea prezentei lucrări. Dacă e s-o luăm din punct de vedere cronologico-geografic, aceste adevărate călătorii în jurul României includ trasee bătătorite (dar şi nebătătorite) de alţii, care au cercetat respectivele spaţii sub aspect etnologic, etnografic, istoric, folcloric, lingvistic etc. Iată o sumară listă a lor. Maramureşul istoric (sau: „Maramureşul Mic”, „Maramureşul de Nord”, actualmente regiunea Transcarpatică a Ucrainei); partea de nord a Bucovinei şi localităţile din nordul Basarabiei (din fostul judeţ Hotin) precum şi Ţinutul Herţa – fostă parte componentă a judeţului Dorohoi, toate alcătuind astăzi numita regiune Cernăuţi; Basarabia propriu-zisă (numită şi „Basarabia de Sud”, „istorică”, Bugeacul), acum în regiunea Odesa, şi aceasta în componenţa Ucrainei. Actuala Republică Moldova, incluzând cinci raioane ale Transnistriei. Teritoriile populate de moldoveni / români dintre Nistru şi Bug, dintre Bug şi Nipru, mai la est de Nipru, până în Crimeea şi Caucazul de Nord. Cadrilaterul cu cele două foste judeţe româneşti, Durostor şi Caliacra; Valea Timocului –  partea bulgărească şi cea sârbească; Sudul Banatului (zis şi Banatul Sârbesc). Au urmat călătorii în Grecia, Macedonia ex-iugoslavă şi Albania, Peninsula Istria din Croaţia, regiunea friulană din Nordul Italiei, revenind în Banatul Unguresc şi Ţinutul Debreţin din Ungaria. Mai departe am mers în Cehia şi Slovacia, apoi în Polonia carpatină, precarpatină şi în Podolia, inclusiv Pocuţia. (Se ştie că Podolia se află pe teritoriul fostei Ţări a Bolohovenilor de prin sec. XII-XIII). Nu am putut să nu trec şi prin extrem de frumosul oraş Istanbul, Constantinopolul de altă dată, capitala creştinătăţii răsăritene, unde se află importante vestigii ale prezenţei româneşti. Multe din aceste drumeţii le făcuse cândva, cu 130-140 de ani în urmă, marele călător şi etnograf Teodor Burada. Aceste drumuri, de-a lungul a cinci ani, în total ar alcătui 100.000 (o sută de mii) de kilometri, ce echivalează cu înconjurul, de două ori şi jumătate, al Terrei la ecuator. În  perioada respectivă, pe aceste distanţe, am acumulat circa 1.000 (una mie) de foto filme, multe alte mii de cadre filmate cu  aparatul digital, sute de CD-uri şi DVD-uri cu imprimări, scanări ale acestor locuri sfinte pentru Neamul nostru. Aproape că fiece cadru nou a constituit un prilej de bucurie. Cu trecerea anilor şi a kilometrilor bucuriile se înmulţeau într-o progresie care avea să mă pună în faţa unui uluitor depozit de acumulări fotografice. Abia când simţeam apropierea unui final al lungilor, uneori extenuantelor drumeţii printre fraţii noştri, mi-am dat seama ce greutate mă mai aşteaptă: selectarea imaginilor pentru carte. A trebuit să fac o selecţie, apoi încă una… cea din urmă – şi, definitivă (provizoriu, totuşi, vreau să cred!) am făcut-o deja cu pictorul Simion Zamşa, designerul acestei cărţi. Cât de reuşit au fost alegerile, opţiunile noastre – rămâne deja la discreţia cititorilor, beneficiarilor.

***

Vizitele mele în punctele geografice mai sus-enumerate au motivaţii diferite, cum diferite sunt şi ponderea numerică a conaţionalilor noştri sau dăinuirea lor pe aceste pământuri. Nu mi-am propus scopul de a „uni” între copertele acestei cărţi pe „românii de pretutindeni”, acest termen fiind mai larg, incluzând diasporele româneşti de pe multe meridiane şi paralele ale Terrei. Obiectul preocupărilor mele l-au constituit aproape că exclusiv locurile de trai sedentar al românilor, în diferite perioade ale istoriei, şi nicidecum  românii împrăştiaţi de soartă, în lumea largă, mai ales în epoca actuală, a unei „tranziţii” fără de sfârşit. Cu alte cuvinte, m-am călăuzit de extrem de precisa afirmaţie a lui Mihai Eminescu, potrivit căreia „[…] românii nu sunt nicăieri colonişti, venituri, oamenii nimărui, ci, pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie nepomenit de veche, mai veche decât toţi conlocuitorii lor”. La fel, nu intenţionăm ca prin această carte – nici prin studiul introductiv de faţă, nici prin compartimentele cu imagini -, să facem un îndreptar, o lucrare cu caracter enciclopedic sau de referinţă vizând istoria, repartiţia geografică, să prezentăm amănunţit admirabilul mozaic etnografic, folcloric, cultural, lingvistic ce caracterizează comunităţile de conaţionali de ai noştri din jurul României contemporane. Nu o facem şi din motivul că la acest capitol există o literatură extrem de bogată şi cine se interesează în mod special – o poate consulta, chiar pornind de la Bibliografia selectivă alcătuită de noi şi anexată la finele lucrării. Personal, am avut ca puncte de pornire, dar şi puncte de solid reper traseele, respectiv superbele scrieri ale marilor noştri înaintaşi Teodor Burada şi Anton Golopenţia, ca să mă limitez la numai două nume, la două personalităţi cu care trebuie să se mândrească şi se pot apăra românii din afara frontierelor Statului Român. Aş menţiona şi contribuţia originală a câtorva reviste de cultură, preocupate de tematică abordată şi de noi în această lucrare: mă refer, în primul rând, la Magazin istoric, Formula AS, Lumea, de la Bucureşti, deşi, desigur, o mai fi fiind şi alte asemenea publicaţii care, ca şi scrierile înaintaşilor amintiţi mai sus, ar fi bine să fie popularizate cât mai mult în rândul comunităţilor româneşti din ţările vecine, inclusiv prin traduceri în limbile populaţiilor majoritare de acolo. Cele ce vreau să comunic cititorilor mei sunt roadele experienţei personale, ale observaţiilor fixate pe filmul fotografic sau video (dar şi pe matricea aparatului digital). Imaginile adunate – zeci de mii, din care am ales ceva mai mult de 850 – sunt, sper, mai mult decât grăitoare. Pentru cei care nu se vor limita doar la răsfoirea acestui album, se impun, totuşi,   anumite precizări. Concluziile pe care doresc să le trag au la bază exclusiv impresiile personale din aceste călătorii. Prima constatare pe care ţin să o fac are în vedere fărâmiţarea, într-un hal fără de hal, a etniei române, inclusiv la nivelul etnonimului şi al glotonimului, altfel zis – al denumirii poporului şi limbii noastre. Diferiţi cotropitori, dar şi unii vecini „binevoitori”, au făcut tot posibilul ca reprezentanţii aceleiaşi naţiuni, fii şi fiice ale aceloraşi părinţi, să fie numiţi în mod diferit, aceasta făcându-se de cele mai multe ori intenţionat, din raţiuni strategice, pentru justificarea politicilor de cotropire, de asimilare, iar în ultimă instanţă – şi de genocid al românilor. Cel mai edificator ar fi cazul pământurilor dintre Nistru şi Prut, şi am început de aici pentru că tot ce s-a întâmplat în Basarabia sub ţarii ruşi, apoi în RSS Moldovenească sub regim bolşevic, apoi în Republica Moldova, pentru a cărei independenţă (aşa credeam atunci) am votat şi eu – îmi este cel mai bine cunoscut. Nu e cu nimic mai bună situaţia din actuala Ucraină, nici din Valea Timocului (Bulgaria, Serbia), nici în Albania, Grecia… Reprezentanţii aceleiaşi naţiuni sunt divizaţi în români şi moldoveni (în R. Moldova, Ucraina, Rusia); sunt numiţi după bunul plac al „stăpânilor” actuali: moldoveni (R. Moldova, Ucraina), vlahi (Serbia, Bulgaria), „latinofoni” (Grecia); sunt înscrişi în documentele de identitate ca şi locuitorii majoritari (istro-românii sunt consideraţi croaţi) sau nu sunt recunoscuţi în genere ca minoritate etnică (aromânii din Grecia, Albania), aceasta pentru a-i lipsi de orice drepturi, pentru a-i asimila mai uşor, definitiv. De asemenea, în fel şi chip, este numită şi limba română din ţările sus-amintite; în Rusia/URSS şi în Serbia, limbii noastre mai impunându-i-se decenii la rând, alfabetul chirilic.  Divizarea, dezbinarea aceasta, dementă, se făcea şi se mai face nu numai pentru a-i rupe de la matricea românească dar şi pentru a crea, a stimula complexe de inferioritate etnico-minoritară, de populaţie „străină”, „nesemnificativă”, „înapoiată” : cel mai edificator exemplu fiind cu vlahii din Serbia şi Bulgaria, însă nu mai puţin strigător la cer este şi „modelul moldovenist” promovat la Chişinău, dar şi la Kiev. Moldovenismul primitiv de la Chişinău sau alte forme de dezmembrare etno-glotonimică, păguboase din toate punctele de vedere, au un numitor comun ce s-ar rezuma la: ura oarbă faţă de tot ce-i românesc şi dragostea necondiţionată faţă de cotropitor, respectiv, stăpânul actual. Dovada cea mai grăitoare a netemeiniciei, iar de vreţi – şi a lipsei de perspective a „moldovenismului”, „vlahismului” şi alte asemenea stă în nişte realităţi incontestabile. Apologeţii şi promotorii mai mărunţi ai „moldovenismului” sau „vlahismului” luptă cu încrâncenare exclusiv pentru comoditatea lor, pe când din rândul celor care luptă ca să-şi păstreze fiinţa românească – fie ei din R. Moldova sau din Nordul Bucovinei, fie din Serbia, Bulgaria, sau chiar aromâni din Grecia, Macedonia slavă, Albania -, există mulţi, am cunoscut personal numeroşi care sunt gata să-şi dea şi viaţa pentru această cauză, pentru adevărul istoric şi lingvistic românesc. Pe când, printre părtaşii curentelor ne-sau anti-româneşti, aceşti deznaţionalizaţi, adevăraţi separatişti, nu am nici un exemplu de generozitate personală pro-moldovenistă sau pro-vlahistă, ei limitându-se exclusiv la avantajele oferite de regimurile locale, de obicei, cu un subliniat demers antinaţional, românofob. Altă constatare ce se impune e că institutele de specialitate din România zilelor noastre nu au cercetat niciodată anumite spaţii româneşti la care m-am referit mai sus, ca, de exemplu, cele 8 (opt) sate până astăzi locuite preponderent de români (chiar dacă ei îşi zic „moldoveni”), din ţinutul Krasnodar – sudul Rusiei. Localităţile româneşti de la est de Bug  nu au mai fost studiate de nici un specialist de la Bucureşti, după superba cercetare efectuată de echipa lui Anton Golopenţia în anii celui de al Doilea Război Mondial. Dar nici la vest de acest fluviu, localităţile dintre Nistru şi Bug, nu au fost răsfăţate de atenţia specialiştilor bucureşteni. Nici măcar în Pocuţia, pământ pentru care au vărsat sânge ostaşii lui Ştefan cel Mare, nu au catadicsit să meargă în expediţii persoane învestite cu această misiune profesională. Ştim cu toţii că au existat cauze obiective, dictate de interdicţiile „frăţeşti” din timpul existenţei „lagărului comunist-kominternist”. Ne întrebăm totuşi, de ce şi după 1990 se prelungeşte aceeaşi atitudine? Ce să fie la mijloc: indiferenţa, defetismul sau poate totuşi frica de a nu supăra străinii prin simplul efort de a-ţi căuta fraţii de sânge, ramurile răsfirate ale Neamului nostru? E bine să se ştie că până în prezent, în pofida rusificării/ ucrainizării masive şi agresive a acestei populaţii româneşti, un cercetător onest şi bun patriot ar avea de cules adevărate perle ale românismului, cam vetust, arhaic, dar neperimat. Ca să nu mai spun că în aceste zone trebuie să se meargă nu numai cu microbuzul şi cu microfonul, dar şi cu ceva suvenire din ţară, aşa cum procedau, foarte generos, marii cărturari şi patrioţi Teodor Burada, Anton Golopenţia şi încă vreo câţiva, în nişte ani extrem de vitregi pentru toţi românii. Când spun „suvenire”, nu am în vedere bani, produse alimentare ş.a. asemenea, ci  CD-uri şi casete cu muzică populară, manuale, cărţi, burse pentru tinerii doritori de a învăţa în România, ba chiar pur si simplu, nişte discuţii de la om la om, de la român la român. Vreau să menţionez că, în eventualitatea că se vor face totuşi unele cercetări în aceste zone, ar fi recomandabil, ba chiar necesar, ca în componenţa echipelor să fie atraşi şi cunoscători de limbă rusă (respectiv, ucraineană, maghiară, sârbă, bulgară, greacă etc.) din rândul specialiştilor din Chişinău, Cernăuţi, Ujhorod, Vidin, Novi Sad, Szeged, Pola ş.a.m.d.  Legislaţia europeană de care se conduce şi România – membră a UE, permite acest lucru, ba chiar se acordă şi fonduri speciale pentru cercetarea minorităţilor etnice din afara graniţelor ţării. O altă descoperire – sper să nu fiu numai eu impresionat de ea – este legată de un fenomen pe care l-aş numi „Occidentul basarabean”. Germanii care, din „bunăvoinţa” ţarilor ruşi au colonizat, la începutul sec. XIX, mai multe pământuri în judeţele de la Marea Neagră (Ismail, Cetatea Albă, deci, din Basarabia propriu-zisă) – şi care s-au repatriat în 1940, urmare a înţelegerii dintre nazişti şi bolşevici -, au lăsat în urma lor nu numai bijuterii de sistematizare arhitectonică şi urbanistică, dar şi adevărate perle toponimice, întâlnite astăzi doar în Europa Occidentală: Paris, Leipzig, Strasbourg, Luxemburg ş.a.  Nimic nu a mai rămas din impresionantul nivel de cultură şi trai; la fel, în aceste localităţi, convieţuiau de minune cultura germană cu cea română, pe când astăzi starea lor este de-a dreptul jalnică, din toate punctele de vedere. Încă o constatare – pentru mine, adevărată revelaţie, din domeniul istoriei românilor: existenţa unor paralele, a unei simetrii dintre satele româneşti de la est de Bug (Ucraina) şi cele de la vest de Tisa (Voivodina). Am în vedere coincidenţa de toponime din aceste zone: satele Pancevo, Canij,  Martanoşa, Turia, Subotţi, Nadlac etc., din regiunea Kirovograd a Ucrainei  –  de la est de Bug, pe de o parte; şi oraşele Pancevo, Subotiţa şi Canija, precum şi satele Martonoş, Turia din Banatul zis Sârbesc şi Nădlacul  din Banatul nostru – pe de altă parte. Cum se explică această simpatică, impresionată simetrie de ordin toponimic? Cum se întâmplă că în localităţile de la est de Bug trăiesc până în prezent majoritar români (fiind deja rusificaţi / ucrainizaţi), iar în aşezările bănăţene-„tize”, omonime  – actualmente trăiesc doar maghiari (Martonoş, Canija, Subotiţa), sârbi (Turia şi Pancevo)?… Unde au dispărut românii de altă dată, din aceste localităţi bănăţene? Au fost deznaţionalizaţi sau poate mai curând au fost duşi cu toţii, dincolo de Bug, pe pământurile „eliberate” în sec. XVIII, de către ţarii ruşi – de tătari, turci, karaimi ş.a. asemenea – colonizare încredinţată de aceşti ţari colonelului Horvath, de origine incertă, dar probabil totuşi maghiară? Eu unul înclin spre ultima, a doua versiune, chiar dacă încă nu deţin documentele de rigoare. Alte analogii istorice mă fac să cred anume aşa: e vorba de similitudinea metodelor folosite de către toţi ocupanţii, din toate timpurile, în scopul epurărilor etnice, sau, mai simplu spus – a debarasării de băştinaşii care îi deranjau teribil pe noii stăpâni. Nouă, basarabenilor, ne sunt foarte bine cunoscute şi metodele acestora, şi consecinţele, ste pentru noi. Vizitarea zonelor sus-numite mi-au întărit impresia, ideea că există într-adevăr un miracol românesc, pentru că în ciuda trecerii anilor, în ciuda cruzimii metodelor la care au recurs ocupanţii străini, pentru a-i dezrădăcina, în ciuda asimilării, foarte mulţi conaţionali, şi-au păstrat totuşi demnitatea şi hărnicia de gospodar – pur româneşti, şi-au păstrat religia şi obiceiurile de nuntă, cumetrie, hramul bisericii satului, portul, folclorul şi, într-o oarecare măsură – chiar şi graiul, cel mai mult expus pericolelor. În acest sens, elocvent este exemplul prietenului Pepo (Josip) Glavina din Suşnieviţa istro-română (Croaţia), la intrarea în casa cea mare a căruia, am fost plăcut surprins să citesc inscripţia: „Hvala ce govorite vlaski!”, adică „Vă mulţumesc că vorbiţi în vlahă (româneşte)!”. Sau, în zona Vidinului (Bulgaria) mi-a fost dat să aud un mare şi trist adevăr: „În timpul războiului pentru independenţă, din 1877-1878, noi, românii de aici, am luptat alături de bulgari împotriva turcilor, pentru independenţa Bulgariei, după care bulgarii au prins a ne strâmtora, până să ne lichideze ca etnie, deşi noi nu am pretins niciodată, la nici un fel de autonomie”. Şi mai tulburătoare sunt şi aceste cazuri. În satul Gămzovo, în casa familiei Olga şi Simeon Nicov a fost organizată o clasă de limbă română, pentru că în şcoala sătească nu există decât clase bulgare. În aceeaşi zonă, la Boriloveţ, în casa românului Ludmil Raducanov, a fost organizat un muzeu etnografic românesc, cu exponate ce ilustrează clar dăinuirea milenară a românilor aici. Este ieşit din comun exemplul din s. Malainiţa (Valea Timocului, Serbia), unde preotul Boian Alexandrovici a zidit, în mod secret, pe moşia sa, o biserică românească, despre care oficialităţile clericale sârbeşti au aflat doar la sfinţirea locaşului sfânt, manifestându-şi deschis furia până la ameninţări de a dărâma, incendia această biserică ortodoxă, într-o ţară ortodoxă! Şi doar intervenţia Consiliului Europei a temperat agresivitatea ierarhilor sârbi. Un alt caz, dintr-un sat moldovenesc din Caucazul de Nord (sudul Rusiei). Îl surprind pe preşedintele sovietului sătesc (primarul), un bărbat frumos de vreo 40 de ani, vorbind româneşte cu locuitorii satului. La întrebarea mea: „Aţi învăţat limba maternă la şcoală?” mi-a răspuns: „De pe vremea lui Stalin nu mai avem şcoală moldovenească. Şcoala îmi este casa, familia în care am crescut. Avem un principiu: să vorbim numai moldoveneşte, ca să lăsăm şi generaţiilor viitoare ce am păstrat de la străbunii noştri veniţi din Codrii Basarabiei”. O vastă activitate culturală a dezvoltat în satul românesc Uzdin din Serbia, poetul Vasile Barbu care – pe lângă susţinerea şcolii româneşti din localitate, organizarea unor festivaluri folclorice şi de poezie, deschiderea Casei limbii române şi a Muzeului etnografic, dezvelirea monumentului lui Mihai Eminescu – sprijină energic activităţile economice ale consătenilor, inclusiv colectarea roadelor muncii de la micii producători locali. În Maramureşul istoric, în satele Apşa de Jos şi Apşa de Mijloc, în pofida presiunilor din partea ultranaţionaliştilor ucraineni, au supravieţuit şcolile şi bisericile româneşti, activează colective folclorice, au fost deschise muzee etnografice; mai mult – în Apşa de Jos un asemenea muzeu a fost deschis în casa unui mare patriot, Ion Botoş, căruia i se datorează şi revenirea, acum, la denumirea românească a satului. La Jeiani, sat istro-român din Croaţia, într-o zonă în care limba română  practic a dispărut, activează un superb grup folcloric – Zvonciarii („Clopotarii”), conducător artistic Mauro Doricici, ale cărui spectacole româneşti trezesc admiraţia întregii Europe,  la fel ca şi ansamblul folcloric din Slatina, Valea Timocului sârbesc, condus de marele patriot Draghi Dimitrievici (Cârcioabă), până la moartea sa prematura, în toamna anului 2007. O idee ce s-ar desprinde din aceste reflecţii, cu posibil titlu de concluzie, ne întoarce cu gândul la efortul ieşit din comun al savantului patriot Anton Golopenţia. Se ştie că el şi echipa sa au cercetat satele româneşti de la Est de Bug nu numai din entuziasm patriotic, nu numai din raţiuni ştiinţifice, culturale etc., ci şi cu un clar scop strategic, inspirat, de altfel, de Mareşalul Ion Antonescu. Acea strategie prevedea aducerea în frontierele de atunci ale României a conaţionalilor risipiţi în statele vecine, ca ei să populeze localităţile părăsite de coloniştii nemţi sau depopulate din alte motive, astfel consolidându-se în Ţară elementul etnic autohton. Totodată însă, cercetările efectuate de A. Golopenţia aveau în vedere aducerea acasă a unor conaţionali care îşi părăsiseră cândva baştina atraşi de promisiunile ţarilor ruşi, adică de anumite avantaje economice. În condiţiile în care astăzi, la răscrucea mileniilor II şi III, circa un milion de români basarabeni şi nord-bucovineni, alte câteva milioane de români din Ţară şi-au părăsit vetrele strămoşeşti în căutarea unei vieţi mai bune fie în Vest, fie în Est, cine ştie, poate că experienţa echipei lui Anton Golopenţia, valorificată foarte aproximativ, poate să fie pusă din nou la ordinea zilei – dacă nu acum, apoi peste un deceniu-două. În această ordine de idei, vreau să-mi exprim speranţa că albumul pe care îl ţineţi în mâini poate constitui un anumit imbold pentru reluarea mai energică, la o scară mai mare, a cercetării comunităţilor româneşti / moldoveneşti / vlahe / aromâne / istroromâne / friulane etc. din jurul României, inclusiv cu scopul readucerii acasă măcar a unei părţi din aceşti conaţionali. O readucere simbolică, desigur, mai întâi, dar care, răspunzând provocărilor timpului, cine ştie, poate căpăta şi contururi reale, concrete, practice. La Bucureşti există nişte structuri ale statului, suficient finanţate pentru sprijinirea românilor rămaşi dincolo de frontierele politice ale Patriei. Mijloacele financiare şi alte resurse, inclusiv de ordin spiritual, ar trebui canalizate doar pentru sprijinirea morală a celor în care mai pâlpâie sentimentul curat al apartenenţei la naţiunea noastră.

***

Nu pot să nu acord aici, un spaţiu cât de mic, unor oameni cărora le datorez, în mare măsură, elaborarea şi finalizarea acestei cărţi, pentru că, cei la care vreau să mă refer în rândurile ce urmează, sunt, de fapt, nişte coautori „din umbră” ai albumului. Riscând să-mi scape unele nume ce ar merita atenţia şi recunoştinţa noastră, exprimate, vrem să credem mai generos, în paginile cu imagini, încep acest omagiu cu numele marelui, regretatului prieten prof. dr. Paul Bran, rector al ASE Bucureşti, ctitor al ASE Chişinău, cel care m-a convins că reîntregirea este nu numai necesară – o ştiam şi eu – dar că e şi posibilă, demonstrând aceasta prin propriul exemplu. Poate tocmai de aceea lui Paul Bran i-am împărtăşit primul ideea proiectului, beneficiind de o călduroasă încurajare morală, dar şi de un generos sprijin material, al său şi al familiei lui. Dar, spre marea mea bucurie, pretutindeni am mai întâlnit confraţi care mi-au pus la dispoziţie nu numai informaţii preţioase despre locurile vizitate, mi-au mai oferit găzduire, m-au omenit, au împărţit cu mine bucatele ce le aveau în casă, dar şi bucuriile, iar uneori şi necazurile lor – fie familiale, fie comunitare. Tuturor celor care mi-au nimerit în cale, pe parcursul anilor de călătorii în jurul României, şi m-au tratat cu frăţie, cumsecădenie, încredere, bunătate, gândind la fel cu mine, româneşte – ţin să le spun, şi prin aceste rânduri, cele mai sincere mulţumiri. Aş continua această listă cu familia mea, care în aceşti ani a trebuit să se lipsească de sprijinul meu material, dar şi de prezenţa mea, adeseori; apoi, omul de afaceri sau pur şi simplu omul şi românul, originar de la Reni, Sergiu Cocoş, care m-a asistat în două mari drumeţii prin Balcani, având şi cea mai mare contribuţie financiară la editarea acestei cărţi; prietenul, redactorul şi prefaţatorul acestei şi altor cărţi ale mele, Vlad Pohilă, care a fost alături de mine în regiunea Cernăuţi, în Maramureşul istoric şi în Podolia; prietenii Valeriu Muravschi şi Ioan Caliniuc, Dumitru Sclifos, Gheorghe Scurtu, Iurie Ţurcanu; Ion Botoş, Gheorghe şi Elena Moiş, Nuţu şi Ana Moiş, Ion şi Angelica Grigor, Nina Munteanu, Elvira Chelaru – din Maramureş (regiunea Transcarpatică a Ucrainei); Alexandru şi Maria Puiu, Gheorghe şi Veronica Vâsoţchi, Eleonora Bizovi, Vasile Bota, Maria Aluchi, Maria Iliuţ, Ion Paulencu, Victor Captari – originari sau trăitori din actuala regiune Cernăuţi; Grigore Belostecinic, Nicolae Băieşu, Victor Cirimpei, Serafim Florea, Ludmila Bulat, Emil şi Didina Ţăruş, Andrei Vartic, Nicolae Rusu – din Chişinău; Florina Bran, Zamfira Mihail, Ion Gheorghe Roşca, Ion Ghica, Dan Stelian Mocanu, Costică Tănase, Cezar Covrig, Viorel Arhire, Marian Ţuţui, Veaceslav Goreanu – din Bucureşti; Teodor Buzu, Mircea Dan Duţu, Nicu Pastramagiu, Libuse Valentova, Jiri Nasinec, Jaroslav Sticka – din Cehia; Elisabeth Springer – din Austria; Nicolae şi Elena Plăcintă, Alexandra Pasat, Dumitru Ursu din Sudul Basarabiei şi din Odesa; Victor şi Nina Bobeico, Ion Gherjovan, Victor Ţugui – din regiunea Kirovograd, Ucraina; Andrei şi Lidia Paereli, Maria Golubenco din Ananiev, Valeri şi Vitalina Teleuţa din Kotovsk (Birzula) – din Transnistria ucraineană; Natalia şi Victor Belcenco, Vasile şi Tatiana Purcel – din ţinutul Krasnodar, Rusia; Simeon şi Olga Nicov, Victor şi Tudoriţa Ionov, Ivo şi Lucica Gheorghiev, Ivan Alexandrov, Valentin Gheorghiev,  Ludmil Raducanov – din ţinutul Vidin, Bulgaria; Branca şi regretatul Draghi Dimitrievici, Boian Alexandrovici, Vasile Barbu – din Valea Timocului şi din Voivodina; Miljurko Vukadinovic din Belgrad, Serbia; Pepo (Josip) Glavina, Enco Soldatic, Mauro Doricic, familia Sutalo – din Croaţia; Silviu State şi Ismail Meriş din Istanbul; Vasilica Disho şi Dumitrachi Veriga – din Albania; Hristaki (Taki) Sterjadovski – din Macedonia ex-iugoslavă…

***

Multe ar mai fi de spus, dar ne oprim aici. Numeroase din impresiile şi imaginile adunate prin aceste locuri, ar alcătui un extrem de curios jurnal de călătorie, în stilul celor scrise de Teodor Burada. În acest sens, aş vrea să-mi exprim din nou admiraţia pentru modelul oferit de Teodor Burada, ca, de altfel, şi de Anton Golopenţia, de membrii echipelor lui Dimitrie Gusti, şi încă vreo câţiva mari cercetători români – din păcate, nu prea mulţi, şi, iarăşi cu regret – cam toţi din trecut.  Exemplul acestor înaintaşi nu numai că ne încântă, dar ne şi îndeamnă, ne mobilizează, să facem ceva în spiritul zilei de azi, al posibilităţilor zilei de azi – poate mai complet, poate mai convingător, poate nu mai puţin impresionant. Cert este că nu ne vom opri aici, măcar şi de aceea că ce mai putem face astăzi, mâine ar putea fi prea târziu…