1. Morții noștri – Pecinginea de pe obrazul politrucilor români postdecembriști

De cîte ori plec în străinătate pentru a vedea un loc istoric mă năpustesc asupra cărților pe care le am în bibliotecă despre locul respectiv.
Pe multe despre ele le-am citit.
Pe altele le-am cumpărat sau le-am primit cu dedicație, dar, deoarece la vremea întrării lor în Biblioteca de acasă eram preocupat cu alte subiecte de scris, le-am pus pe rafturile corespunzătoare domeniului abordat de ele sau pe podea, în așteptarea unui moment cînd voi găsi loc pentru ele într-un apartament unde nu mai am loc de cărți.

În pregătirea călătoriei la Stalingrad am căutat în Bibliotecă tot ce aveam despre Marea Bătălie.
Așa am descoperit cartea Cotul Donului.1942, tipărită de dr Vasile Șoimaru la Chișinău în 2013, într-o ediție a doua revăzută și completată.
Mi-a fost dată cu dedicație în 13.01.2014, ca din partea „unui călător la Cotul Donului”.

Cartea, pe care am citit-o cu pasiune, ne dezvăluie preocupările care l-au făcut faimos pe Vasile Șoimaru.
Despre ele scrie autorul pe site-ul Necenzurat în articolul din 14 ianuarie 2014 intitulat România se mai află în război? titlu bazat pe o cugetare militară: „Războiul se termină atunci când este înmormântat ultimul soldat!”:
„Chiar dacă în 2015 lumea va aniversa 70 de ani de la terminarea oficială a celei mai mari conflagraţii planetare, România se mai află încă în război, fiii ei fiind uitaţi de Statul Român, la mii de kilometri de ţară.
În ultimii cinci ani am întreprins câteva expediţii dificile în căutarea urmelor ostaşilor români din cel de Al Doilea Război Mondial, la Odesa, în Crimeea şi Caucazul de Nord, la Harkov, Cotul Donului, Stalingrad şi Stepa Calmucă, devenind adevărate pelerinaje pline de descoperiri neaşteptate şi de dezvăluiri ale unor adevăruri mult prea durute. În rezultatul acestor expediţii am reuşit să tipăresc o carte în două ediţii: „Cotul Donului – 1942. Eroism, jertfă, trădare”. Dar speranţa cea mare consta în posibilitatea de a aprinde o lumânare în locurile gravelor bătălii, pe teritoriile unor posibile Memoriale sau Cimitire de onoare sau, pur şi simplu, lângă nişte simple cruci din două scânduri, în memoria zecilor de mii de ostaşi români trimişi la moarte aproape sigură şi căzuţi acolo la datorie. Dar „surpriza” cea mare, inimaginabil de mare, a fost că n-am găsit, practic, niciun semn de recunoştinţă pentru jertfa eroilor români, din partea Statului Român, postdecembrist, autodeclarat în decembrie 1989, anticomunist!”

Dintre aceste cimitire, Vasile Șoimaru a vrut cel mai mult și mai mult unul la Stalingrad.
În articolul de pe site, el relua cele scrise în cartea Cotul Donului. 1942:
„Pentru comparaţie am căutat şi locurile unde au fost înmormântați reprezentanţii armatelor celorlalte popoare, participante în acea conflagraţie mondială pe teritoriul U.R.S.S.: nemţii, ungurii, italienii etc. şi m-a cuprins invidia constatând că guvernele, şi ele de după 1989, au construit şi inaugurat pe teritoriul Rusiei adevărate complexe memoriale ale eroilor lor, căzuţi în locurile de maxim tragism pentru armatele lor.
Memorialul german, de exemplu, unul de toată frumuseţea – nimic asemănător nu văzusem până atunci şi nici nu ştiu de mai există aşa ceva în lume – a fost inaugurat pe 15 mai 1999, după o perioadă de doi ani de negocieri dintre guvernele Germaniei şi cel al Federaţiei Ruse, urmată de încă cinci ani de muncă asiduă pentru construcţia lui, dar şi pentru restabilirea sau renovarea satelor din jur, inclusiv a satului Rossoşki, construcţia unui drum asfaltat, de 30 km, de la autostrada M6 ce leagă Volgogradul de Moscova, până la Rossoşka, a unui pod peste calea ferată, în localitatea Gumrak etc.
Acest memorial constă din cimitirul vechi, amenajat în 1942, dar reconstruit totalmente în zilele noastre, şi cel nou, din 1999, reprezentând un grandios mormânt comun înconjurat de un zid de granit de formă cilindrică cu un diametru de 150 de metri şi 3-5 metri înalţime, unde au fost reînhumaţi circa 240 de mii de ostaşi germani, căzuţi la Stalingrad, numele cărora au fost dăltuite în zidul de granit şi pe cele 107 cuburi memoriale de alături. Într-un colţ al cimitirului vechi, în anul 2000, au fost reînhumate rămăşiţele pământeşti ale 625 de ostaşi români, descoperite în raionul Serafimovici, în extrema nordică a Cotului Donului, lângă fostele poziţii ale unităţilor italiene. În 2003 a avut loc şi ceremonia de înhumare şi inaugurare a acestui colţ memorial, fiind instalată o plăcuţă comemorativă din marmură neagră, pe care este încrustat doar următorul text în limbile română şi rusă: „Aici odihnesc militari români căzuţi la Stalingrad în cel de Al Doilea Război Mondial”. (…)
Într-unul din volumele de istorie a Ungariei, este un compartiment special, intitulat Tragedia de la Voronej, în care este descrisă cu lux de amănunte bătălia de la Don, aşa-zisa operaţie Ostrogojsk-Rossoşani, de pe teritoriul regiunii Voronej, şi sunt arătate pierderile armatei ungare în acea operaţie, alcătuind o jumătate din toate forţele armate maghiare, sovieticii lichidând practic, şapte divizii, sau 140 de mii de ostaşi, inclusiv 80 de mii de morţi şi 60 de mii de răniţi, numărul dispăruţilor nefiind indicat în acele statistici.”

Potrivit lui Vasile Șoimaru, 100 de mii de unguri au fost „reînhumaţi în memorialele de la Rudkino (cel mai grandios memorial unguresc din Europa) şi Boldârevka, ambele construite de către administraţia ungară. (…)
Memorialul de la Rudkino, cel mai grandios memorial unguresc, este iluminat nopţile în şir, vară şi iarnă, iar „focul memoriei” nu se mai stinge niciodată, pentru că a fost construită şi-o conductă specială de gaz de zeci de kilometri. Invidia locuitorilor din jur nu are margini pentru că în satele lor încă n-a ajuns conducta de gaze, iar cu energie electrică sunt asiguraţi cu întreruperi. Totodată la cimitirile lor militare, ruseşti, doar de ziua victoriei, la 9 mai, se aprinde pentru o zi „focul veşnic” de la o butelie de gaz, fiind adusă în localitate pe 8 mai şi care dispare din localitate pe 10 mai”.

Am redat pe larg cele scrise de Vasile Șoimaru din simplul motiv că aflăm astfel că politicieni români postdecembriști, deși plesnind de vorbele patriotice care se umflă în ei, balonîndu-i, n-au catadicsit pînă în 2015 să se ocupe de un Cimitir de onoare la Stalingrad, în timp ce nemții, ungurii, italienii, au demult Cimitire la Stalingrad.

Inaugurarea Cimitirului de la Rossoșka pune capăt unei situații incredibile pentru o țară în care se face atîta caz de Morții noștri.
Asta nu înseamnă că rușinea de a nu avea pînă acum acest Cimitir nu rămîne ca o pecingine pe obrazul politrucilor noștri postdecembriști.

Ion Cristoiu (http://www.cristoiublog.ro/gindul-de-simbata-24-octombrie-2015/)

N.R. – Vasile Șoimaru, autorul cărții menționate în articolul lui Ion Cristoiu, cu o zi mai devreme a participat la Mănăstirea Comana la inaugurarea primului după 73 de ani de la tragedia de pe Don, monument (o grandioasă troiță maramureșeană), ridicat în memoria ostașilor români căzuți la Cotul Donului în noiembrie 1942-februarie 1943. Sfințirea troiței a avut loc cinci luni mai devreme, pe 21 mai a.c., de Ziua Eroilor, de către Societatea civilă!!! În cadrul inaugurării Troiței-monument a fost dat citirii a unui Hrisov de ctitorire semnat de către cei șapte ctitori ai monumentului dat. (RJR)

2. Biserica, Armata, SRI, alături de români la Sfințirea Troiței-Monument de la Mănăstirea Comana

La Sfânta Mânăstire Comana Episcopia Giurgiului, în ajunul Zilei Armatei Române, sâmbătă, 24 octombrie 2015,Starețul Mânăstirii Comana, Arhim. Dr. Mihail Muscariu și Generalul de Flotilă Aeriană, veteran de război, Radu Theodoru, împreună cu un grup de patrioți români, au organizat o procesiune de Sfințire a Troiței – Monument (o troiță maramureșeană) în memoria celor 250.000 de Eroi români căzuți la Cotul Donului în 1942, 150.000 de soldați ai armatei române și 100.000 de militari transilvăneni din armata ungară, pentru al căror sacrficiu suprem, Statul Român nu s-a îngrijit deloc în ultimii 70 de ani să le dea onorul și grija cuvenită, așa cum alte state ca Italia, Germania au făcut pentru Eroii lor.

Au dat onorul celor 250.000 eroi români căzuți la Cotul Donului în noiembrie – decembrie 1942, alături de organizatori, inițiatori și patrioții români din toate colțurile lumii, ofițeri și generali activi și în retragere ai Armatei Române, copii de la Școala Comana, scriitori și oameni de cultură, Unitatea militară 0445 SRI (Grădiștea) unitate care a asigurat Cermeonialul Militar, Forțele Aeriene Române reprezentate de Escadrila de elicoptere IAR 330 Puma, condusă de Căpitan Comandor Aviator – Comandant de formație, doctor în Științe Militare  – Vasile Stanciu și restul echipajelor din care au făcut parte Căpitan Comandor Aviator – Constantin Grigore, Căpitan Comandor Aviator – Daniel Popescu,  Căpitan Comandor Aviator – Mihăiță Grosu, Locotenent Comandor Aviator Ioan Ieșean,  Locotenent Comandor Aviator – Radu Tabacu, Maistru Militar – Nicoșor Stan, Maistru Militar – Robert Dumitru, Maistru Militar – Adrian Ionițăși Marian Cojocaru pilotul cu parapantă și tricolor care a „vegheat” deasupra celor adunați la comemorare pe toată durată procesiunii.

Acum 70 de ani, la 19 noiembrie 1942, la o distanță de exact 1942 de kilometri de Chișinău, se declanșa cea mai tragică operațiune militară din istoria Armatei Române, cea de la Cotul Donului, componentă a marii Bătălii de la Stalingrad. În lupta de la Cotul Donului și din Stepa Calmucă au pierit 150.000 de ostași români. Dar, conform datelor publicate de profesorul Raoul Șorban în cartea sa „Invazie de stafii „(Editura „Meridiane”, 2003), acolo s-au pierdut și 100.000 de români ardeleni care făceau parte din armata maghiară…
Înfrângerea din Cotul Donului a generat încordarea relațiilor româno-germane și acuzații la adresa militarilor români cum că nu au vrut să lupte și s-au facut vinovați de situația tragică ce s-a creat pentru Armata a 6-a Germană.

În realitate românii au luptat ca la Mărășești, au suportat bombardamentele de artilerie de o duritate extremă, au primit atacul unei numar mare de tancuri, care au trecut peste ei, românii neavând armamentul necesar pentru a riposta. Mareșalul Manstein aducea grave acuzații românilor.
În scrisoarea de raspuns a maresalului Ion Antonescu către maresalul Manstein, la scrisoarea memoriu, care aducea grave acuzații românilor, șeful armatei române face dovada clasica de ceea ce înseamnă mândria și demnitatea unui comandant dăruit, obligat să suporte invinuiri nedrepte, ce atingeau onoarea unei armate loiale, sacrificată din vina comandamentului german. Mareșalul român trimisese repetate avertismente OKW-ului asupra comportării trupelor sovietice, ceruse întărirea frontului defensiv prin armament și muniție, dovedise ineficiența rezistenței liniare, slabe peste tot, statice, fără rezerve și fără posibilitatea de intervenție a comandamentului.  Nu se luase nici o măsură!.

Maresalul Manstein este obligat să recunoască partea de vina a comandamentului german și „serviciile aduse cauzei comune de către România”. Bilanțul pierderilor la Stalingrad este grav: din cele 14 divizii române participante, patru divizii de infanterie și o divizie de cavalerie au fost încercuite, patru divizii de infanterie și divizia blindată au suferit pierderi grele, iar patru divizii au rămas în aceeași formă combativă. Armatele 3 si 4 române, care avusesera la 19 noiembrie 1942 un efectiv de 228.072 oameni, mai aveau la 7 ianuarie 1943 doar 73.062 de militari valizi. Factorii dezastrului de la Stalingrad pot fi considerati: presiunea germană privind angajarea forțelor „oricum și oriunde”, folosirea abuzivă a trupelor române și desparțirea trupelor de comandamentele organice; folosirea artileriei grele, a aviatiei etc. doar în folosul trupelor și sectoarelor germane, fără a ține cont de nevoile sectoarelor românești; atribuirea de misiuni trupelor române care le depășeau capacitatea tactică și operativă; comportamentul inadecvat față de militarii români și nerespectarea regulilor elementare ale unui război de coaliție…  Vie fie amintirea
supremei jertfe a Eroilor Români și fie ca Neamul Românesc să se ridice la nivelul sacrificiului lor (DORIAN THEODOR)

.

EROII NU MOR !
decât dacă sunt uitați.

Veșnică Odihnă Dragi Eroi!

Mulțumiri e-Syv Systems SRL – Servicii de monitorizare juridică pentru sprijinul acordat la realizarea acestui material.

O parte din textul prezentării este extras din Cartea „La Cotul Donului 1942” a autorului Vasile Șoimaru, prezent și el la comemorare.

Publicat de Dorian Theodor – romaniabreakingnews.ro

3. Cotul Donului 1942 – Mînăstirea Comana 2015

Mînăstirea Comana, cu un trecut marcat între 1461 – 1728 de șase domnii glorioase (Vlad Drăculea-Țepeș, Sfîntul Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Radu Șerban, Matei Basarab și Sfîntul Constantin Brâncoveanu), apoi închinată Patriarhiei Sfîntului Mormînt din Ierusalim, iar din 1863 despuiată samavolnic prin secularizare de cele ale sale, își urmează menirea specială de comemorare a eroilor neamului (în 1932 s-a construit în incinta sa Mausoleul Eroilor căzuți în primul război mondial). Astfel, la 24 brumărel 2015, s-a sfințit aici o troiță ridicată în cinstea celor 150.000 de români căzuți la Cotul Donului la 19 noiembrie 1942. Inițiativa aceasta lăudabilă a societății civile sensibilizate de scrisul unor patrioți precum Vasile Șoimaru a declanșat și demersul oficialităților – vorba omului simplu: mai bine mai tîrziu decît niciodată! – dar despre aceasta, voi scrie cu alt prilej.

Deocamdată trebuie scris că sufletul acțiunii finalizate sîmbătă – zi de pomenire a Sfîntului Mare Mucenic Areta, precum și a Sfinților Mucenici Marcu, Sotirih și Valentin – a fost uimitorul nonagenar Radu Theodoru, spirit exemplar prin luciditate și patriotism, veteran de război, general de flotilă aeriană în rezervă, scriitor prolific – între cărțile sale de succes citez, pentru că trebuie neapărat citită România ca o pradă, aflată deja la a patra ediție. În mai 2015, de Ziua Eroilor, prin elanul aceluiași vrednic locuitor al comunei, troița a fost dezvelită în prezența ultimului supraviețuitor al bătăliei de la Cotul Donului, Ion Nică Paiu, de 95 de ani. N-am putut lua parte la acel moment, dar participînd la sfințirea din 24 brumărel a.c., pe lîngă recunoștința și admirația pe care le nutresc organizatorilor, nu mi-am putut reține gîndurile pioase la un alt nonagenar, trecut la Domnul în 2012 (la 98 de ani – odihnească-se-n pace!), medicul Iosif Niculescu, și el combatant pe frontul de Răsărit pentru reîntregirea țării. L-am cunoscut în 2008, la acțiunile cultural-creștinești ale unei fundații patronate spiritual de părintele Arsenie Boca, aflînd consternat amănuntele înfrîngerii armatei române din 1942 – am scris deja despre acestea și nu e cazul să revin (cf. http://limbaromana.org/blog/2014/08/cotul-donului-1942-o-carte-cit-un-tratat-de-istorie/).

Dacă evoc în aceste rînduri pe dr. Iosif Niculescu și pe prof. Vasile Șoimaru alături de generalul-scriitor Radu Theodoru, spiritus rector al evenimentului din incinta sfîntă pe care Istoria și-a pus o pecete de neșters, este fiindcă lor le datorez apropierea lămuritoare față de momentele istorice atîta vreme trecute sub tăcere de istoricii oficiali. Grație unor asemenea oameni pe care nu întîrzii a-i face cunoscuți elevilor mei, putem ajunge la concluzii surprinzătoare, chiar opuse celor vehiculate în numele unei stupide „corectitudini politice“, aflate, între altele, la originea anacronicei legi despre care am scris recent cu indignare și obidă (cf. O lege a rușinii). Din fericire, alături de reprezentanții armatei – o unitate de aviație din Comana și UM0445 Grădiștea –, Biserica Ortodoxă Română, prin obștea Mînăstirii Comana, în frunte cu starețul ei, părintele Arhimandrit Mihai Muscariu și reprezentanții societății civile – peste două sute de scriitori, arhitecți, profesori, medici, istorici, actori, ingineri ș.a.m.d. din București, Cluj-Napoca, Tîrgu Mureș, Iași, Chișinău etc. au dovedit că păguboasa dezbinare românească poate fi depășită dacă există cauze înalte precum comemorarea eroilor neamului.

Concret, întrunirea la care am luat parte sîmbătă, 24 brumărel 2015, între orele 8 – 18 la Mînăstirea Comana a avut următorul program: 08:30 – 10:00: Sfînta și Dumnezeiasca Liturghie; 10:00 – 12:00: Slujba de Sfințire. Depuneri de coroane. Alocuțiuni; 12:00 – 13:30: Simpozion „Bătălia de la Cotul Donului în istoria celui de-al doilea război mondial“; 13:30 – Agapa. Moderator a fost, spre surprinderea mea, însuși domnul general Radu Theodoru! Cu umor și spontanaitate, d-sa a făcut scurte introduceri pentru vorbitori și i-a unit într-o exemplară, înaltă ținută demnă de o comemorare. Regret că moderatorii televiziunilor subvenționate de stat și ai acelora așa-zis comerciale n-au avut parte de lecția originală a d-lui general!

Am obligația de a menționa cîteva idei din alocuțiunile ținute:

Vasile Șoimaru, autorul cărții Cotul Donului 1942 (cf. și recenzia mea indicată supra) și-a exprimat bucuria de a asista la un asemenea eveniment, socotindu-l o mare dreptate făcută după șase ani de cînd a semnalat anomalia de la locul dezastrului militar din 1942. Totodată, a informat asistența că „mîine (duminică 25 brumărel – nota mea) se va ridica un monument la Stalingrad, la o sută de kilometri de Cotul Donului, unde alți 100.000 de români au căzut la datorie. În total, un milion de litri de sînge românesc a fost vărsat acolo. Neamul românesc va fi salvat de Biserica Ortodoxă Română…“

Între timp, o escadrilă de elicoptere survolează, în semn de salut, adunarea din curtea mînăstirii. În trei-patru rînduri, cu evidente manevre de simpatie (de pildă legănarea laterală a greoaielor aparate în zborul lor la joasă înălțime!), cele trei elicoptere militare au oferit un minispectacol aviatic. Am reușit să rețin numele cîtorva piloți și maiștri militari cărora le mulțumesc prin aceste modeste rînduri: Laurian Anastasov, Vasile Stanciu, Constantin Grigore, Daniel Popescu, Mihăiță Grosu, Radu Tabacu, Robert Dumitru, Adrian Ionică… Înaintea lor, Marian Cojocaru, un localnic proprietar al unui mic aerodrom în zonă, a înconjurat la joasă înălțime locul unde ne aflam cu o parapantă de care legase o lată panglică tricoloră de circa șapte metri lungime. Un veritabil dialog cromatic avea loc de jos, din rîndurile noastre, căci patru-cinci participanți, la rîndul lor, au agitat steaguri tricolore, de-a lungul întregii perioade a alocuțiunilor. Totul fără ostentație, fără gesturi ori cuvinte de prisos! Metaforic – a fost vorba de o baie de tricolor! De aceea, atmosfera a fost, cu adevărat, înălțătoare sufletește!

Revin la alocuțiuni. Poziția puțintel ingrată din cauza felului meu de-a fi (fără vocația… ieșitului în față vocal și vizual), nu mi-a permis fotografii spectaculoase de pe telefonul mobil; dar am fost, cum se spune, ochi și urechi. De aceea, voi continua redarea din notițele luate cu transcrierea vorbelor moderatorului – generalul Radu Theodoru: „Clasa politică actuală este pușcăriabilă și poate face orice, dar nu va reuși. 1.200.000 de români au băgat comuniștii în pușcării (în perioada 1947-1989 – nota mea, M. F.), dintre care 50.000 au murit acolo. Totuși Biserica, așa cum spunea domnul profesor Vasile Șoimaru, dar și Armata – așa cum puteți observa și dv., la această comemorare – vor salva România!… Alături de noi este dl Brătianu (își declină dreptul la cuvînt – iată că sînt mulți alții, cu nume mai sonore, retractili ca mine!! – nota mea, M. F.). De ziua acestor eroi, un moment patriotic, așa cum ați văzut și auzit, au pregătit acești copii – «Fluierașii» din Comana, îndrumați de dl învățător Cucu… Iată că tinerii pot prelua ștafeta…“ (…) „În 1942 pe aliniamentul de la Cotul Donului au fost un român la șaptezeci de ruși. Așa au ținut frontul, săpînd gropi, în gerul de minus 39 grade, dezechipați, doar cu ZB-uri (un tip neperformant de puști – nota mea, M. F.). Imaginați-vă dv.!… Nemții ne-au mințit, căci nu acolo trebuia menținut aliniamentul… Cînd rușii au declanșat ofensiva, aliatul nostru nu și-a ținut cuvîntul și ne-a lăsat descoperiți în fața inamicului… Cînd am citit cartea lui Vasile Șoimaru, un sentiment de rușine m-a cuprins… De aici hotărîrea care a dus la ceea ce vedeți aici. Au fost alături de mine inginerul Popa, Gheorghe Ștefan și Camelia Ștefan…“ (lor li se alătură fiul domnului general, inginerul Horia Theodoru – nota mea, M. F.) (…) „Tinerii nu sînt așa cum s-a tot spus“ (nepăsători, superficiali, comozi – de acord: nu toți iubesc manelele, vorbirea șleampătă, tutunul, alcoolul, drogurile și desfrînarea sexuală. Depinde, în chip hotărîtor, în primul rînd de familiile din care provin și în al doilea rînd de dascălii pe mîna cărora încap. Bunăoară, cinste cadrelor didactice din Comana, care au adus pe cei aproximativ douăzeci de copii, unii îmbrăcați în minunate costume populare, la această slujbă de sfințire! – nota mea, M. F.).

I se dă cuvîntul unui profesor, care a evocat pe Nelu Zaharia, fost coleg de ciclu școlar primar, care scrisese o poezie, Tăticul meu, tot înainte, închinată tatălui său căzut pe frontul de Est, încheiată cu versurile: „Eu mor, băieți!/Voi tot ’nainte!“ Încercarea vorbitorului (al cărui nume, din păcate, mi-a scăpat!) de a recita poezia lui Radu Gyr Stepă ucraineană [din vol. Crucea din stepă. Poeme de răsboiu, București, 1942] eșuează, prilej pentru moderator de a comenta cu umor: „Vezi, dom’ profesor? Sînt bune fițuicile elevilor și studenților uneori!“. Drept compensare, o redau aici integral, ca intermezzo liric de genială valoare ce se cuvine să nuanțeze comemorarea celor 150.000 de camarazi pieriți la datorie în stepa calmucă:

Strîmb croită din șindrile ciunge,

între vînturi aspre și sirepe,

zarea într-o coastă o împunge,

colbăind-o cu tristețile din stepe.

Din înalturi, păsări cad, năuce,

– zdrențe negre – pe schiloada șiță.

Numai casca arde, sus, pe cruce,

ca o frunte jupuită de arșiță.

Fierul ei julit de vînt, de ploaie

și de schije și de moarte, parcă plînge…

Dimineața, răbufnind din ududaie,

pune pe metal un cheag de sînge,

și, pe groapă, soarele aprinde

bălării amare și uscate…

Dar pribeag, cu sacul de merinde

spînzurînd la șold, cu arma-n spate,

ars de veghea lungă-n vizuină,

năclăit de humă și nămoale,

el, ostaș, pe zarea de rugină,

lîngă cruce pasul și-l domoale.

Vine din tăceri ucrainiene

și din pînda nopții veninoase,

cu bocancii sparți, cu mîini osoase,

cu tăciuni tremurători sub gene.

În sfințenia de foc a dimineții,

istoviți, genunchii lui se pleacă

pe țărîna gropniței, săracă,

unde, sterpi, au năpădit scaieții.

Stă, privește crucea aplecată,

împietrit în lînceda lumină…

Mîinile, de zgură și de piatră,

frămîntate dîrz pe carabină,

i se strîng acum în rugăciune,

pîlpîind ciudat ca o beteală,

în amara stepei uscăciune,

sub un cer de mare oboseală.

Spune șoapte moi ca o mătase

pentru camaradul din țărînă.

Mîngîie cu grele mîini sfioase,

scîndura beteagă într-o rînă,

lung, sărută casca de pe cruce,

se ridică, șterge-o lacrimă din geană,

și, cu liniște de sfînt și de icoană,

către zări care ucid se duce…

De la New York – ni se anunță – vine înaintea noastră unul dintre aceia care au răspuns printre primii subscripției pentru proiectul finalizat astăzi, „o somitate a literaturii române, criticul Mircea Nicolae Rusu, redactor al publicației «Lumină lin㻓 – brașovean de origine, după cum aveam să aflu, documentîndu-mă pentru articolul de față, stabilit în America din 1992. Cum pe 28 octombrie este ziua sa de naștere, profit de ocazie spre a-i ura sănătate și putere de a-și împlini mai departe chemarea. Am notat din cuvîntul său: „Emoționat și marcat după zbor, vreau să vă spun că în Brașov a existat pînă la căderea lui Stalin un monument închinat în 1945 unui soldat rus… Un singur soldat și un monument… Șaptezeci de ani însă niciun guvern nu a găsit loc pentru un monument ridicat în cinstea soldaților români căzuți la Cotul Donului… Aș vrea, de asemenea, să evoc pe un om de 86 de ani fugit cu vaporul în America. A urmărit bătăliile din Transilvania și din Europa la care au luat parte și românii și a recunoscut acum, cînd a aflat de proiectul acestei troițe, patriotismul renăscut, de aceea a făcut și el o donație…“

Colonelul (r) Dumitru Stavarache – căruia îi transmit gîndurile mele bune pentru onomastica sa prin intermediul acestor rînduri concepute și tastate în aceste zile dedicate pomenirii Sfinților Dimitrie Izvorîtorul de mir și Dimitrie Basarabov, ocrotitorul Bucureștiului – este specialist în relația Armată-Biserică. Pasionat de istorie, d-sa amintește că a existat în 1921-1948 o episcopie a armatei, care a asigurat preoții militari în războiul mondial. Au fost publicate documente și jurnale – spre exemplu acela al lui Dumitrescu – în care sînt consemnate slujbele făcute pe front și în campanie. Furat de subiectul preferat, anume despre viața și contribuția misionară a ierarhului Visarion Puiu, numit de Nicolae Iorga „călugărul ostaș“, vorbitorul a deplîns dezinteresul oficial pentru acest „criminal condamnat la moarte de Tribunalul Poporului“, în 1946, după ocuparea țării de armata roșie. Viața vrednicului de pomenire ierarh vizionar este, într-adevăr, de cercetat, fiind pilduitoare. Îmi permit să copiez aici doar un fragment emoționant din testamentul publicat pe site http://www.ortodoxia.de/html/testamentul_mitropolitului_visarion_puiu.html:

Domnişoarei Maria Mihali*
Viels-Maisons (Aisne) France

Marioară,

– Pentru toate tulburările mari sufleteşti pricinuite mie de cei doi inşi din Paris, fostul popă Vasile Boldeanu şi Ion Miloaie, i-am dat Anatemii cu blestem arhieresc.
– De’ţi va ajuta Dumnezeu să te întorci cu bine în ţară, sau ori pe unde vei umbla, în rugăciuni nu mă uita.
Regret mult că n-am fost în stare să-ţi răsplătesc truda pusă ani de zile, pentru îngrijirea mea; dar, rog pe Dumnezeu şi pe Sfînta Sa Maică, să te ocrotească şi să-ţi răsplătească cu mila şi cu îndurările lor.
– La mormînt, nu uita, să mi se pună o piatră simplă numai cu inscripţia: Mitropolit Visarion Puiu – România  1879 – 1958. (n.b. cifra „58” este anulată cu aceeaşi cerneală cu care Vlădica Visarion a făcut o schiţă a pietrei de mormînt, după care şi-a scris numele sub cele spuse mai sus)
† Mitropolit Visarion.

Înaltul ierarh avea să treacă la Domnul în 1964, fără a i se mai comuta odioasa pedeapsă a bolșevicilor. A se cenzura însă, în zilele noastre, activitatea și numele său, constituie o mîrșăvie strigătoare la cer! Scriu aceasta fiindcă dl colonel Dumitru Stavarache, președinte de onoare al asociației, ne-a semnalat sec: „din pricina presiunilor din țară asupra președintelui Asociației «Visarion Puiu», aceasta și-a mutat sediul la Bălți“!

Argumentîndu-și optimismul despre tineri, dl general Radu Theodoru l-a adus la microfon pe Dragoș Burghelea din Tîrgu Mureș, preşedintele Asociaţiei Culturale „Dacii liberi”. A fost pentru mine o încîntare să-l aud vorbind curat românește pe acest tînăr: „Mulțumiri extraordinarilor oameni din Basarabia, din București și din sud, de peste tot! Să luptăm pentru țara aceasta! Unirea cu Basarabia este unul dintre obiectivele asociației noastre. Am adunat 9.000 de volume de carte românească pe care o să le trimitem. Mă bucur că văd aici fețe bisericești și cadre militare. Glorie eternă armatei și soldaților români!“ Aplauzele asistenței mi-au subliniat emoția!

În aceeași ordine de idei, moderatorul nostru plin de umor și de energie a mai subliniat: „Dascălii de la țară au luminat oameni valoroși, precum Cucu Ion, învățătorul acestor copii pe care i-ați văzut aici – i-ați auzit în cor, cu «Treceți, batalioane române, Carpații!». El are și o fiică, se numește – stați că mi-am notat, să nu greșesc! – Cucu Cătălina – nume frumos, românesc! – și… Bianca – numele ăsta e, mă rog, italienesc… Dar important e că anul acesta ea este șefa promoției de ofițeri de marină „Regele Ferdinand“! Plecată de pe Neajlov, o fată – e remarcabil!…“

În continuare, o actriță, Eleonora Arbănaș, a recitat cu aplomb un grupaj de versuri din creațiile semnate de Dan Verona și Voica Theodoru – fiica generalului Radu Theodoru. Tematica a fost adecvată: „Ostașului român căzut la Cotul Donului“.

A urmat simpozionul, desfășurat într-o încăpere de la etajul întîi al anexei mănăstirești aflate în stînga bisericii. Curînd ea s-a dovedit neîncăpătoare pentru numărul participanților. Prin ocrotirea vădită a Arhanghelului al cărui nume îl port, am reușit să ocup un loc pentru a putea să-mi iau notițele necesare.

Și aici inepuizabilul domn general Radu Theodoru și-a asumat rolul de moderator. În introducere a amintit că interdicția de a vorbi despre propria istorie e însoțită de plimbarea peste tot a unor inși gen H. R. Patapievici ori L. Boia, cu lecții despre ce ar trebui să fim noi, cu scrieri menite să ponegrească țara și oamenii ei. L-a poftit mai întîi pe dl colonel Dumitru Stavarache să-și dezvolte opiniile despre ceea ce-l preocupă – anume fosta episcopie a armatei și viața ierarhului Visarion Puiu. Fapt îmbucurător, „în 1996 – ne-a informat vorbitorul – a ieșit prima promoție de preoți militari“. Subliniez acest aspect necunoscut nu numai mie, ci majorității românilor: după mai bine de cinci decenii de ateism programat și regim semiclandestin aplicat Bisericii, vocația creștină a intelectualității române se poate din nou proba faptic. Natural, evocarea celui care a fost luminător de mase și ctitor de lăcașuri, azile pentru sărmani și pentru orfani, mitropolitul Visarion Puiu, a constituit principala preocupare a d-lui colonel. D-sa a scos în evidență că locuința ierarhului obligat la exil a devenit proprietatea lui Mihail Sadoveanu, mirîndu-se că în corespondența purtată între cei doi nu s-a putut ajunge la consens, deși ei „se aflau în relații bune“… Cercetînd arhivele, călătorind pe urmele exilatului (pentru a-și asigura cuantumul bănesc necesar ne-a mărturisit că și-a vîndut automobilul), dl colonel Dumitru Stavarache a descoperit la Freiburg o prețioasă arhivă. În 2002 a scos și o carte. Mai aflăm că la Verona există într-o biserică închinată unui sfînt local, Don Calabria, un basorelief cu figurile importante ale teologilor și ctitorilor care merită imortalizați, printre ei figurînd și românul Visarion Puiu. Este vorba despre același paradox: mai bine cunoscut și apreciat peste hotare decît în propria țară! La Roma catolicii au vrut să-l atragă, însă fără succes. Se păstrează și o corespondență Visarion Puiu – Don Calabria. Mitropolitul român e pomenit la slujbele catolice din Lugano. Acolo exista prin 2003 un preot care-l cunoscuse și vorbea aprins despre înaltul ierarh ordodox, care făcuse demersuri importante pentru cauzele românismului în Europa pe lîngă generalul Ch. de Gaule și pe lîngă Organizația Națiunilor Unite, iar în America pe lîngă alți potentați ai vremii.

Moderatorul l-a invitat apoi pe profesorul Vasile Șoimaru, venit special din Chișinău, să-și expună o parte dintre ideile care-l animă exemplar. Decomplexat ca întotdeauna, în curgătoarea sa română din care doar o ureche exersată de lingvist ca a mea mai recunoaște vagi accente cauzate de intensa, dramatica rusificare a Basarabiei suferită în timpul amar al ocupației, acest intelectual patriot cum rar găsești în întreaga Românie ne-a vorbit despre volumul său dedicat Cotului Donului (în special citînd din capitolul 6) și, tangențial, despre opera sa principală – albumul fotografic depunînd mărturie despre românii din jurul României, aflat în 2014 la a doua ediție (http://limbaromana.org/blog/2015/03/vasile-soimaru-autorul-unui-album-monumental/). Celor două moldovence întîlnite de el în Caucazul de Nord le datorăm, de fapt, ardoarea căutării urmelor eroilor căzuți de către Vasile Șoimaru: „Cu durere am plecat de la acele moldovence la Cotul Donului – mărturisește vorbitorul. Pe osemintele românilor stau monumente sovietice. Am fost acolo în 2012 cu un preot și am făcut un parastas. Cînd am cunoscut pe veteranul medic Iosif Niculescu, de 98 de ani, grație unui DVD scos de Fundația Creștină «Părintele Arsenie Boca», am fixat la telefon un interviu și l-am întrebat ce să-i aduc. «Niște brînză – mi-a spus. Așa brînză bună ca-n Basarabia n-am mai mîncat!». «Dar niște vin ca pe la noi, n-ați vrea?» «Ei, dacă s-o putea, adu și-o leacă de vin…» Și i-am adus… I-am luat un interviu – așa cum se poate găsi în carte… De la domnul Niculescu am aflat și cazul unui preot român care, la Gromki, avea de făcut o slujbă pentru opt sute de soldați căzuți. «Hai, părinte, că se văd rușii!» «Domnule doctor, n-am terminat rugăciunile», și rușii l-au luat prizonier“ (…)

Extraordinară scenă! Un preot român, la marginea unei gropi comune uriașe, de treizeci de metri lungine și douăzeci lățime, slujind imperturbabil sub gloanțe! Nu cred că se poate imagina o mai impresionantă imagine a datoriei îndeplinite jertfelnic!

Preotul Popescu, din Ștefănești, Argeș și medicul Iosif Niculescu aveau să se întîlnească, peste ani, în România: Dumnezeu i-a scăpat și pe unul, și pe celălalt spre a mărturisi și a ne fi pilde celor ce avem inimile treze…

Revin la simpozion. Părintele Arhimandrit Mihai Muscariu a rostit cîteva cuvinte de mulțumire organizatorilor și și-a reafirmat susținerea pentru inițiativa comemorării soldaților căzuți la Cotul Donului: „Acest lăcaș n-a fost ales întîmplător – a ținut P.S.-sa a menționa. Este o necropolă voievodală, iar la 21 mai 2015, de Sfinții Împărați Constantin și Elena, am fixat această zi pentru sfințirea acestei troițe. Dumnezeu ne-a dat o zi cu soare, chiar dacă sîntem în plin șantier și-mi făceam griji…“

Informat la zi, domnul general ne semnalează un articol al profesorului Ion Coja despre trădarea la români (am identificat, odată ajuns acasă materialul la http://ioncoja.ro/doctrina-nationalista/o-vorba-nesabuita-care-circula-bine-romanii-tradeaza-usor/). Apoi îl cheamă la cuvînt pe Mircea Alexa, care ne anunță despre publicația „Călugărenii“. După aceea, ne mai semnalează un articol curajos în „Cultura“ împotriva curentului antiromânesc slujit, vai, și de anumiți intelectuali aflați în grațiile oficialităților…

Finalul ratat al manifestării și l-a asumat același neobosit general Radu Theodoru! Citînd din arhicunoscutele inepții semnate p(r)ostmodernist de H. R. Patapievici, d-sa a încheiat în cele din urmă cuviincios: „Atîta vreme cît port această uniformă al cărei fiecare petec poartă sînge românesc, am obligația morală să spun adevărul!“

Desigur, adaug; dar vorba-ceea: nu-i bine a bate toba la urechea surdului!

Organizatorii au proiectat, ca ultim act al simpozionului, un scurt metraj realizat de UM 0445 Grădiștea dedicat activităților specifice.

Ziua s-a încheiat pentru grupul din care am făcut parte (al cărui organizator a fost arhitectul și locotenentul în rezervă Adrian Grigoriu – calde mulțumiri pentru toate!) cu o agapă la iarba încă verde.

Trebuie să-mi recunosc ignoranța, dar mi-o ispășesc, iată, prin această mărturisire: zona Comana adăpostește o extraordinară deltă a Neajlovului, ce este declarată rezervație naturală de mare valoare.

Fotografiile anexate nu-s decît o palidă ilustrare și o invitație directă pentru cititorii acestor rînduri de a o vizita.

Conchid cu emoție că a fost pentru toată lumea o zi rodnică și binecuvîntată.

Înainte de plecare, dl Adrian Grigoriu ne-a prezentat un om de o modestie remarcabilă, Marin Panait, cercetător împătimit al siturilor arheologice din zonă, făcînd parte din cultura Boian. Artefactele descoperite au o vechime de aproximativ 5000 de ani, constituind o dovadă a dăinuirii neîntrerupte pe aceste meleaguri, pe care Dumnezeu le-a hărăzit, în continuare, să poarte peceți voievodale și să ne cheme, în acest zbuciumat început de mileniu, să trimitem smerite rugăciuni de pomenire a militarilor eroi de la Cotul Donului.

(26-28 brumărel 2015)

Mihai Floarea