La 27 august 1991 am votat şi am semnat Declaraţia de independenţă a R. Moldova cu gândul şi sentimentul că, în sfârşit, Basarabia se va rupe de Imperiul Sovietic şi va reveni în spaţiul Neamului din care facem parte. Din păcate, nu a fost să fie aşa, deşi premise reale au existat. Mai mult decât atât, evoluţia ulterioară a acestui stat s-a dovedit a fi foarte anevoioasă şi chiar tragică. deşi imperiul sovietic s-a dezmembrat, forţele lui nu au dispărut, iar, cu timpul, succesoarea acestuia, Federaţia Rusă, a devenit un nou imperiu, nu mai puţin periculos pentru românii basarabeni. Forţele expansioniste ale noului imperiu foarte repede au consolidat coloana a cincea din interiorul Basarabiei, care, ghidată logistic, organizată şi susţinută de către Kremlin, s-a implicat direct pentru a stopa eliberarea naţională şi a orienta Basarabia în trecutul imperial. Aşa a şi dispărut Declaraţia de independenţă, despre care se spune că, chipurile, ar fi arsă în evenimentele din aprilie 2009. Personal nu cred în aceasta. Declaraţia a dispărut ceva mai devreme, cel puţin ea a fost înlăturată, ignorată şi lăsată baltă. În aprilie 2009, când clădirea Preşedinţiei a fost devastată, iar Parlamentul incendiat, responsabilul pentru Declaraţie şi-a luat actele personale şi a şters-o, dar nu şi Actul de naştere al republicii Moldova, document unic ce îi încurca pe comuniştii aflaţi la putere.

Iată de ce s-a decis ca deputaţii în viaţă care au făcut parte din Primul Parlament să semneze a doua oară Declaraţia de independenţă, ceea ce a şi avut loc la 26 aprilie 2010. În felul acesta Declaraţia a fost restabilită. Am semnat şi eu, deşi unii îmi spuneau că nu are rost, căci republica e pe cale de dispariţie. Nu am fost de acord, trebuia numaidecât restabilit integral conţinutul acestui document, deoarece el ne înarmează şi ne arată legitim calea pe care trebuie s-o urmăm.

Declaraţia de independenţă nu convine nu numai intereselor forţelor locale proimperiale, dar şi Federaţiei Ruse, care pe parcursul acestor 24 de ani (1991-2015) de independenţă formală a noastră a făcut şi face tot ce e posibil pentru a ne distanţa de fraţii de cruce şi sânge de peste Prut, de Uniunea Europeană.

După 2009 apăruse o speranţă reală de a adera la UE şi a ieşi la suprafaţă din tunelul imprevizibil şi din sărăcia ce s-a stabilit pe „ambele picioare”. În 2013, la Vilnius (Lituania), guvernul Iurie Leancă a semnat Acordul de asociere a Republicii Moldova la UE, ceea ce a însemnat pentru Basarabia că se află deja în anticamera Uniunii Europene. Însă forţele neoimperiale au făcut tot ce e posibil pentru a stopa acest proces istoric al basarabenilor. Nu e de mirare, politicienii ruşi s-au specializat în a le face rău vecinilor şi a-i cuceri timp de mai bine de 400 de ani, pe când cei din R. Moldova au o experienţă în geopolitică doar de „o zi şi o noapte”, nu sunt uniţi, mulţi dintre ei sunt egoişti, cu puţină sau fără verticalitate şi slabi în faţa „ochiului necuratului”, a banului. De aceea lozinca de aderare la UE a fost şi este pentru majoritatea partidelor, inclusiv parlamentare, doar un brand politic. Concomitent, unii lideri ai acestor partide şi-au dat seama că în Uniunea Europeană pe ei îi aşteaptă ceea ce face DNA din România cu oligarhii, mafioţii şi cei ce nu se pot împăca cu legea. Prin aceasta se explică faptul că la summitul din mai 2015 al UE de la Riga (Letonia) s-a constatat că oficialii din R. Moldova nu doresc în UE (au realizat numai 21% din necesarul de măsuri, acţiuni şi documente). Aşa-numitul „Proiect de ţară de succes” s-a dovedit a fi ireal, iar mai-marii din UE au apreciat R. Moldova, şi mai ales liderii politici ai acesteia, foarte negativ. Reprezentanţii Germaniei, inclusiv  cancelarul Angela Merkel, au declarat pentru jurnalişti că nemţii au fost păcăliţi de oligarhii moldoveni şi Germania nu mai crede în R. Moldova (Stefan Meister, Christoph Heusgen, Elmar Brok şi alţii, unii dintre care au activat la Chişinău şi au fost martori ai evenimentelor), iar Thorbjorn Jagland, secretar general al Consiliului Europei, a declarat în presa americană că cei din R. Moldova „au creat condiţii pentru declanşarea unei noi crize de securitate europeană, ce va afecta mai multe ţări”. Preşedintele Consiliului Europei, polonezul Donald Tusk, la sfârşitul summitului de la Riga, a spus jurnaliştilor că „Moldova are dreptul de a visa la Uniunea Europeană”. Consecinţele sociale, economice şi politice sunt bine cunoscute: a fost distrus sistemul financiar-bancar, s-a furat un miliard de dolari americani, s-au lichidat trei bănci: Banca de Economii (cea mai mare, numită şi a poporului), Banca Socială şi Unibank. Moneda naţională s-a devalorizat esenţial, preţurile au crescut, sărăcia s-a aprofundat. Concomitent, oligarhii din Chişinău au „spălat”, împreună cu trei bănci din Rusia (Gazprombank, Alfa-Bank şi Interprombank) 21,3 miliarde de dolari, tocmai când Federaţia Rusă şi sistemul ei bancar au fost sancţionate de către SUA şi UE [1]. Drept urmare a acestor abuzuri grave mai-marii din UE şi-au dat seama că ei au de a face cu o nouă „Grecie”, mai periculoasă, fiindcă oligarhii din Chişinău sunt legaţi prin afaceri cu cei din Rusia. UE deci nu mai doreşte Republica Moldova în componenţa sa.

Apare, desigur, logica întrebare: De ce R. Moldova a ajuns în această situaţie catastrofală şi foarte periculoasă? Răspunsul îl găsim şi în politica de ignorare şi lichidare a Declaraţiei de independenţă, fiindcă instituţiile statului au funcţionat şi au activat, după 1993 (începând cu prima jumătate a anului 1994), nu în baza cerinţelor Declaraţiei de independenţă, ci în funcţie de doleanţele şi dictatul partidelor şi liderilor acestora care s-au perindat la putere, transformând activitatea politică în cea mai profitabilă afacere. Majoritatea covârşitoare a partidelor parlamentare de după 1993 nu au contribuit la formarea civilizată a celor trei puteri principale din stat (legislativă, executivă şi juridică), iar justiţia şi mass-media au fost politizate, deci le-au fost lichidate verticalitatea, responsabilitatea şi moralitatea. Drept urmare omul de rând, Marele public, trăieşte numai cu ziua de astăzi, nu ştie ce va fi mâine, iar mulţi nici nu se gândesc la viitor. Societatea este dezmembrată şi dezorientată de către partidele politice.

Dacă cei ce au stat şi stau în fruntea R. Moldova s-ar fi condus strict  de principiile fundamentale ale Declaraţiei de independenţă, situaţia, desigur, nu ar fi ajuns la ceea ce avem: un stat dezmembrat, fără nicio asigurare geopolitică, energetică şi fără viitor.

Realizarea în viaţa socio-economică şi politică a principiilor Declaraţiei de independenţă presupune, de la sine, nu numai însuşirea de către toate instituţiile statului, partidele politice şi organizaţiile nonguvernamentale a conţinutului acestui document, dar şi a celorlalte documente (declaraţii, hotărâri, manifestări) ce au precedat independenţa. Apoi, statul cu instituţiile sale era obligat să informeze, să fie de veghe şi să educe nu numai angajatorii săi, dar şi marele public, ceea ce, din păcate, nu a avut loc.

Înainte de a purcede la evidenţierea şi explicaţia acestor principii fundamentale, de care statul este obligat să se conducă, să examinăm hotărârile, manifestările şi procesele ce au avut loc înainte de votarea Declaraţiei. Doar Declaraţia de independenţă încheie o perioadă lungă şi grea de luptă pentru libertate şi progres.

În Basarabia s-a dus o luptă constantă contra ocupantului sovietic, au suferit zeci de mii de patrioţi, oasele cărora zac încă necunoscute în Basarabia şi multe regiuni din fostul imperiu. În 2010 am făcut parte din „Comisia Cojocaru” (30 de istorici, jurişti, un economist – autorul articolului în cauză), am avut reala ocazie să mă conving de ceea ce am afirmat. Apoi, cele trei Mari Adunări Naţionale (27 august 1989, 16 decembrie 1990, 27 august 1991), la care au participat de la 700000 la 1.000.000 de oameni din toate colţurile şi raioanele republicii, Adunări ce au scos din anonimat istoria reală a basarabenilor, interzisă şi falsificată de către ocupantul ţarist şi cel sovietic, Adunări la care se luau decizii de organizare şi luptă pentru libertate. La a treia Adunare Naţională din 27 august 1991, de exemplu, la care participase în jur de un milion de persoane, a fost votată unanim Moţiunea către Parlament, care în acea zi era în şedinţă extraordinară. În Moţiune se constată şi se declară:

„În aceste momente, când ne aflăm în încrâncenarea vremii şi când istoria ni se adresează tranşant în legătură cu prezentul şi mai ales cu viitorul neamului nostru, noi, cetăţenii R. Moldova, participanţi la Marea Adunare Naţională de la Chişinău din 27 august 1991, declarăm în numele întregii populaţii a Ţării:

Pentru afirmarea dreptului istoric şi de neam al poporului nostru…la o existenţă demnă, în concertul naţiunilor libere şi independente ale lumii, reaşezăm la temeliile zidurilor marilor noştri voievozi, Ştefan şi Mihai, dorinţa… de libertate şi hotărârea nestrămutată de a împlini visul atâtor martiri ai neamului… Mereu hărţuiţi de poftele meschine ale unor vecini puternici, gata de a sfâşia fruntariile atât de încercatei noastre patrii, precum au şi făcut-o în 1775 şi 1812, semănând moarte şi durere în mijlocul unui popor paşnic, noi am ridicat făclia luptei pentru libertate, făclia demnităţii neamului nostru, scuturând în anul de graţie 1918 stăpânirile vremelnice care au îndepărtat pe fiii aceleiaşi mame de la sânul ei iubitor, despărţind frate de frate şi copii de părinţi.

Vicisitudinile vremii ne-au lovit, însă, din nou. Întunecatul an 1940 ne-a adus robie comunistă, ocuparea prin forţă brutală şi dezmembrarea teritoriului naţional… Noi nu dorim nimic din ceea ce nu ni se cuvine. Hotărârţ însă de a încheia, o dată pentru totdeauna, o epocă măreaţă de… regim despotic, în agonie, reamintind fiilor acestor pământuri mesajul înălţător al tribunilor noştri, lansat la Marile Adunări Naţionale din 27 august 1989 şi 16 decembrie 1990, paşi necesari spre momentul istoric pe care-l trăim… şi care au sfinţit simbolurile devenirii noastre în timp.

Compatrioţi! Să cerem, aşadar, reprezentanţilor noştri în Parlament, acest sfat al Ţării, să asculte glasul şi inima poporului, să răspundă încrederii cu care i-am învestit şi să purceadă neîntârziat la afirmarea deplină a neatârnării noastre, declarând răspicat că Republica Moldova este şi rămâne un stat liber şi independent”[2].

Moţiunea în cauză a fost însoţită şi de un „Apel al Marii Adunări Naţionale a cetăţenilor Republicii Moldova către popoarele şi statele lumii”, precum şi de către „Propunerile Alianţei Naţionale pentru Independenţă 16 decembrie” – documente votate de Marea Adunare Naţională.

Apoi, aceste hotărâri şi documente votate de către majoritatea populaţiei au fost apreciate şi susţinute de Declaraţia Conferinţei Ştiinţifice Internaţionale de la Chişinău din 28 iunie 1991 cu genericul „Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele pentru Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa”, în care s-a accentuat lichidarea înstrăinării teritoriilor ocupate de către URSS.

Aşadeci, materialele, hotărârile şi deciziile Marilor Adunări Naţionale, ale Conferinţei ştiinţifice internaţionale menţionate, altor Declaraţii şi hotărâri ale maselor populare, precum şi conţinutul şi spiritul Declaraţiei de independenţă ne permit să constatăm principiile predominante şi strategia de ordin istoric, geografic, etnic, politic şi geopolitic, după cum urmează:

  1. Independenţa Republicii Moldova a fost obţinută în baza luptei de eliberare naţională, votată şi semnată de către deputaţii Primului Parlament Democratic, ce a reprezentat populaţia întregii republici, deputaţi ce au fost aleşi în baza votului direct şi democratic pe circumscripţii teritoriale.
  2. Independenţa a fost declarată faţă de Imperiul Sovietic, dar nu şi faţă de fraţii de sânge de peste Prut, deci nu faţă de România. De aceea blocarea apropierii Basarabiei de România este nelegitimă şi trebuie să fie trasă la răspundere.
  3. Independenţa a fost declarată şi faţă de Federaţia Rusă, care s-a autodeclarat succesoare a Imperiului Sovietic şi care s-a manifestat ca o nouă forţă imperială chiar în ziua de 2 martie 1992, când R. Moldova a fost recunoscută de către ONU. Agresivitatea noului imperiu s-a manifestat chiar peste 6 luni după 27 august 1991, iar cu venirea lui V. Putin în fruntea acestei ţări noul imperiu poate fi numit „URSS-2”.
  4. Toate forţele politice din R. Moldova, precum şi liderii acestora, care activează în virtutea aderării R. Moldova la Federaţia Rusă (în realitate a reocupării Basarabiei de către noul Imperiu Rus) sunt în contradicţie flagrantă cu litera şi spiritul Declaraţiei de independenţă, deci sunt în afara spaţiului juridic. Dacă am fi avut lideri politici ce s-ar fi condus de interesele naţionale în conformitate cu spiritul Declaraţiei de independenţă, iar justiţia ar fi fost în afara politicului şi cu verticalitate, de mult am fi aflat nu numai despre evenimentele din 7-8 aprilie 2009, dar şi cine şi la indicaţia cui a fost distrusă Declaraţia de independenţă. Apoi, partide ruseşti ce stopează aderarea R. Moldova la UE şi fac propagandă de aderare la noul Imperiu Rus nu ar mai fi existat în Basarabia.
  5. Litera şi spiritul Declaraţiei de independenţă obligă toate instituţiile statului, în primul rând cele trei puteri ale acestuia (legislativul, executivul şi justiţia), să promoveze principiile Declaraţiei şi să educe populaţia, mai întâi tineretul, în baza acestor principii. Numai în felul acesta am putea să avem o societate unită. Din motivul că principiile Declaraţiei de independenţă au fost negate, ignorate şi înlocuite cu interesele partidelor şi ale liderilor acestora avem o societate dezmembrată şi dezinformată, în care predomină demagogiile politice despre limbă, identitate, istorie. Ea nu poate fi nicidecum unită (această unitate poate avea loc în baza limbii române, vorbită şi de minorităţile naţionale, şi educaţiei societăţii în spiritul Declaraţiei de independenţă). Altfel se comit greşeli politice grave. De exemplu, găgăuzii utilizează oficial limba rusă, inclusiv în instruire şi educaţie, ceea ce, în conformitate cu legislaţia internaţională înseamnă că ei devin o minoritate lingvistică, dar nu etnică, pentru care au cerut autonomie. Legislaţia internaţională nu prevede o astfel de autonomie pentru minoritatea lingvistică. Depăşirea acestei greşeli politice şi juridice poate avea loc când găgăuzii vor vorbi două limbi oficiale: găgăuză şi română [3].
  6. Din conţinutul Declaraţiei de independenţă reiese că nu se recunoaşte Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele acestuia, condamnate de mai multe parlamente din lume, ceea ce obligă statul şi societatea să promoveze o politică externă de înlăturare a acestor consecinţe pentru Basarabia pe calea tratativelor. Sudul Basarabiei, de exemplu, este pentru români un teritoriu sfânt, el a participat la unirea din 1859 a Moldovei cu Muntenia. Abordarea acestor probleme dureroase este posibilă în baza schimbului de teritorii: partea stângă a Nistrului trece la Ucraina, aşa cum i-a şi aparţinut până în 1940, iar nordul şi sudul Basarabiei trece la R. Moldova. În felul acesta dispare şi problema separatistă a Transnistriei. Dar pentru aceasta SUA şi UE trebuie să condiţioneze aderarea Ucrainei şi a R. Moldova la structurile euroatlantice cu schimbul de teritorii şi să se implice serios şi real în acest proces. Precedent de schimb de teritorii în Europa de după 1990 este: Cehia şi Slovacia au procedat astfel.
  7. Un alt principiu ţine de faptul că „a sosit ceasul cel mare al săvârşirii unui act de justiţie” ce constă în revenirea basarabenilor în „spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale”, ceea ce generează necesitatea revenirii Basarabiei la Patria-Mamă, la România, la spaţiul pe care l-am avut, la cel european. Doar în Declaraţia de independenţă şi în materialele ce au contribuit la elaborarea şi votarea ei anume aşa se pune problema. Acest principiu, precum şi cele precedente argumentează faptul că Mişcarea Unionistă este în spaţiul juridic, deci legitimă, dar nu extremistă, cum declară reprezentanţii unor partide proruse. Să studieze Declaraţia conţinutul căreia îi obligă s-o facă. Extremiste şi în afara legii sunt anume partidele lui V. Putin în Basarabia.
  8. Un principiu politic ce reiese din Declaraţia de independenţă şi situaţia actuală din Republica Moldova constă în faptul că revenirea basarabenilor „în spaţiul lor istoric şi etnic” nu poate şi nici nu trebuie încredinţată niciunui partid, fiindcă partidele au interesele lor, pe când Mişcarea Unionistă se conduce de un singur interes – cel naţional. Condiţiile care s-au creat în R. Moldova în ultimii 24 de ani, dar şi starea la care am ajuns, întocmai ne obligă să procedăm astfel. Apropo de această mişcare. Ne învaţă şi experienţa evreilor, care au reuşit să se unească într-o ţară a lor pe „Pământul sfânt”. Iată, de exemplu, ce scria şi propaga liderul evreilor din Basarabia, Moisei Sluţki (1851-1934): „Noi nu suntem un partid, noi suntem evrei şi suntem exponenţii tuturor evreilor, şi nu ai unei clase anume… Alegătorii evrei trebuie să meargă (în Duma de Stat a Imperiului Ţarist – n.n.) nu sub un drapel de partid, ci sub unul de interes general naţional” [4]. Aşa şi noi, basarabenii, trebuie să revenim în „spaţiul istoric şi etnic” nu sub drapelele unor partide ce sunt şi vor fi, ci sub Tricolorul strămoşesc cu tot poporul. Acestui principiu corespunde întocmai Mişcarea Unionistă, care, apropo, din punct de vedere pragmatic, este unicul proiect real de prosperare pentru basarabeni. UE a rămas pentru ei doar un vis. Partidele, dacă se vor a fi cu interese naţionale, pot doar să susţină această Mişcare, iar statul şi instituţiile sale sunt datoare să ţină cont în activitatea concretă, de principiile Declaraţiei de independenţă. Această obligaţie a statului şi a mai-marilor acestuia este argumentată şi recomandată şi de experţi străini, inclusiv ruşi. Andrei Piontkovski, de exemplu, în interviul său pentru Adevărul Moldova despre planurile lui Putin, explică de ce R. Moldova încă nu s-a unit cu România: „Am vorbit de multe ori cu colegii din Republica Moldova, spunându-le că ei de mult s-ar fi integrat în UE prin unirea cu România… Principalul motiv – elitele de la guvernare doresc să păstreze atributele puterii, cum ar fi funcţia de preşedinte, covoare roşii, aeronavă prezidenţială şi aşa mai departe. Nicio altă ţară din Europa de Est nu a avut această şansă de a deveni peste noapte un membru al Uniunii Europene” [5].

Aşa-numiţii politicieni şi experţi de pe Bâc, de regulă, spun că procentul unioniştilor este mic, însă nimeni din ei nu a chemat Marele public la reunire. Mai mult, conducătorii ţării se străduiesc să declare contrariul. Motivul l-a explicat analistul şi politologul rus Andrei Piontkovski. E de ajuns ca cei de la putere doar 5-6 luni să explice realitatea, pericolul situaţiei în care ne aflăm şi procentajul, brusc, va creşte. Apoi, peste Prut, actualmente, sunt nu mai puţin de 1,5-2 milioane de basarabeni cu drept de vot. Am în vedere basarabenii instalaţi peste Prut înainte de 1940, 1944 şi urmaşii lor, dar şi cei plecaţi în România după 1990. Aceştia, urgent, trebuie să obţină şi cetăţenia R. Moldova şi să nu fie indiferenţi de soarta părinţilor, fraţilor, surorilor ce au mai rămas în Basarabia. Aceasta-i calea de încredere de a mai exista şi a ajunge la o cultură europeană şi un trai decent.

  1. Şi, în sfârşit, ultimul principiu generat de litera şi sensul Declaraţiei de independenţă constă în faptul că noi, basarabenii, am vorbit, vorbim şi vom vorbi limba română în graiul ei moldovenesc, ceea ce, în fond, este recunoscut de către cel mai înalt for ştiinţific – Academia de Ştiinţe – şi de către Curtea Constituţională.

Conţinutul Declaraţiei de independenţă şi principiile acesteia au la baza lor dreptul istoric şi dreptul natural (de neam) al românilor basarabeni. Aceste temelii juridice internaţionale ale noastre, ca români, nu sunt inventate de nu ştiu cine în anii de eliberare naţională de sub dominaţia imperiului sovietic. Ele au rădăcini adânci în istoria neamului nostru, au fost ştiinţific argumentate şi publicate cu mult înainte de mica unire din 1859-1861 a Moldovei cu Valahia (Ţara Românească), sau cum se spunea în vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, a Valahiei Mari (Moldova) cu Valahia Mică (Ţara Românească) – încă în secolele XVI-XVII. Dar datorită celor trei imperii ce au dominat în Europa: Imperiul Ţarist, Imperiul Otoman şi cel Austriac (ulterior Austro-Ungar), – românii au putut să se unească integral pe pământul strămoşilor tocmai în secolul XX, în 1918, dar şi atunci nu definitiv. Alte două noi imperii, cel sovietic şi cel german, ne-au dezmembrat din nou în 1940.

În 1562 Iacob Heraclide, numit Despot-Vodă, apoi Dosoftei, Grigore Ureche, Miron Costin au demonstrat cine suntem şi de unde venim, ca la 1700 Dimitrie Cantemir să argumenteze ştiinţific principiile fundamentale, care demonstrează că moldovenii, muntenii şi ardelenii sunt una şi aceeaşi etnie, deşi aşezaţi în trei  state feudale. Aşa se prezenta atunci Europa, care era şi mai dezmembrată, având state feudale aparte şi în multe oraşe: Veneţia, Florenţia, Geneva, Dubrovnik, Velikii Novgorod etc.

Marele savant de talie europeană Dimitrie Cantemir, ale căruia lucrări ştiinţifice au fost solicitate de Academia de la Berlin, în cele trei cărţi ale sale, numite „Hronicul” (se mai numea şi Prolegomene), demonstrează că „Dachii…. Adecî moldovenii, muntenii, maramureşii, românii de peste Dunăre… Căci toate acestea năroade dintr-aceiaşi romani a lui Traian să fie, nu numai limba şi graiul… Aceştia… vestiţii romani… sunt moşii, strămoşii noştri şi numele de moşie ne arată (Daco-Romania) – români chemându-ne şi limba părintească (care din românească sau latinească este) nebiruit martor ni este”[6]. Aşadeci, cărturarii secolului al XVI-lea şi Dimitrie Cantemir la 1700 ne demonstrează că cele trei principate (state feudale) se caracterizează prin:

  1. Unitate teritorială (Dacia-Romania), unde am rămas şi am trăit tot timpul, chiar şi în zilele noastre.
  2. Unitatea de origine (Descălecarea lui Traian, care formează dreptul nostru natural, etnic).
  3. Unitatea de limbă, care îşi trage începutul de la cele în jur de 100 de triburi ale geţilor şi dacilor ce vorbeau, în fond, aceeaşi limbă primitivă (istoricii antici greci).
  4. Unitatea de credinţă – creştini fiind.

Aceste criterii comune ale moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor formează un singur neam şi o singură etnie de români. Principiile argumentate de către Dimitrie Cantemir cu 300 şi ceva de ani în urmă corespund întocmai şi astăzi diferitelor definiţii despre etnie şi naţiune. Aşadar, românii nu erau altceva, demonstrează academicianul Ioan-Aurel Pop, pentru Cantemir decât românii trăitori de circa 1600 de ani în noua Romanie, făurită pe teritoriul Daciei. Şi Dumitru Drăghicescu a constatat că „Dimitrie Cantemir este printre primii care a vorbit ca om de ştiinţă europeană despre identitatea – feldeinţa (vorba lui Cantemir) a poporului român”[7].

Aceste patru criterii comune pentru principatele române au fost dezvoltate şi consolidate pe parcursul istoriei de către cărturari, voievozi, scriitori şi de marele public prin unitatea de folclor, dansuri, cântece, doine, poezii, balade, muzică populară (căluşarii vin încă de la daci – Vladimir Curbet), îmbrăcăminte, răzeşi etc., etc. Toate aceste argumente şi dovezi, ce s-au dezvoltat şi s-au păstrat până în zilele noastre, au generat nişte expresii cu o încărcătură istorică şi identitară foarte puternică, comună, după cum urmează:

Ia  este românească şi purtată de moldoveni, munteni şi ardeleni.

Limba noastră-i (românească) o comoară şi unică pentru toţi (Alexe Mateevici).

Limba română este naţiunea română (Alecu Russo).

Limba română este Patria mea (Nichita Stănescu).

Sunt român şi punctum (Mihai Eminescu).

De aceste principii şi criterii trebuie să se conducă instituţiile statului, şcoala, familia, societatea şi biserica noastră creştină, care pe parcursul istoriei, deşi a fost supusă ba de către fanarioţi, ba de ţarism şi sovietici, şi-a menţinut verticalitatea şi credinţa încă din 1401, când Mitropolia Moldovei şi a Sucevei a fost recunoscută de Patriarhul Ecumenic (Constantinopol). Apropo, Biserica Rusă a obţinut acest statut tocmai în 1589, deci cu 188 de ani mai târziu.

Actualmente, când a demarat un nou război rece şi chiar unul fierbinte pe teritoriul vecinilor noştri ucraineni, din păcate, este afectată şi biserica.

Sperăm că Biserica Naţională va rezista dictatului noului imperiu şi al Bisericii Ortodoxe Ruse şi va continua educaţia enoriaşilor în spiritul Declaraţiei de independenţă şi al principiilor acesteia, consolidând apropierea basarabenilor de trupul neamului românesc. Pentru biserica noastră, supusă bisericii imperiale, drept exemplu ar putea servi Declaraţia „Всемирного русского нарoдного собора” a Bisericii Ortodoxe Ruse din 1995, în care se constată că poporul rus este o naţiune dezmembrată pe propriul teritoriu istoric (SIC!, încă Marx şi Engels au demonstrat că Rusia a ieşit în afara graniţelor sale naturale înainte de Ecaterina) şi are tot dreptul să se reunească într-un singur corp statal. Atunci ce trebuie să facem noi şi cum ar trebui să procedeze Biserica din Basarabia? Timpul va demonstra.

Sergiu I. Chircă,

Om emerit în ştiinţă din R. Moldova,

membru de onoare al Academiei Române

 

 

Bibliografia:

 

  1. Независимая газета, Москва, 31 martie 2015.
  2. Declaraţia de Independenţă: adoptarea, distrugerea, reabilitarea. Editura Design Optim, Chişinău, 2011, p. 438-439.
  3. VONCU, Răzvan. Ruşi sau rusofoni. Adevărul Moldova din 13 octombrie 2015.
  4. COLESNIC, Iurie. Basarabia necunoscută. Editura Epigraf, Chişinău, 2015, vol.10, p.83.
  5. Adevărul Moldova din 29 iulie 2015.
  6. POP Ioan-Aurel. Lecţia de românism a românilor de la răsărit. Magazin istoric, aprilie 2014, p.7.
  7. DRĂGHICESCU Dumitru. Psihologia poporului roman, 1907.