„Prefer să mor în mocirlă într-o Românie Mare, decât să mor în paradisul unei Românii mici”.  (Ion Antonescu)

Februarie, ca şi începutul lui aprilie, ca şi întreaga lună iunie vine cu un calendar îndoliat de date triste, cu parastase şi comemorări ale martirilor şi eroilor neamului. Tragediile se ţin lanţ în istoria românilor, mai ales a celor din ţinuturile înstrăinate de ţară. Şi chiar dacă ne-am îmbolnăvi cu toţii de amnezie, s-ar găsi „prieteni” (tovarăşi) să ne amintească de marile „păcate” săvârşite de români în istorie, îndeosebi după încheierea pactului tâlhăresc Ribbentrop – Molotov, care de altfel n-a fost condamnat oficial de Federaţia Rusă, nici de Ucraina democratică şi suverană.

Nu putem fi decât antisovietici

Liderii de la Kremlin nu ratează nici un prilej ca să arunce pietre în istoria României. Bunăoară, nu demult Ministerul de Externe al Federaţiei Ruse a „depistat” în România încercări de a retuşa sau a rescrie istoria celui de-al doilea război mondial şi, cu ocazia acestei mari „descoperiri”, şi-a exprimat îngrijorarea faţă de folosirea, în România, a unei retorici cu pronunţat caracter antirusesc şi antisovietic. Purtătoarea de cuvânt a Ministerului rus de Externe, Maria Zaharova, într-o conferinţă de presă, care a avut loc la Moscova, la 4 februarie a.c., a criticat expoziţia organizată la Bucureşti, având ca temă atrocităţile armatei sovietice săvârşite în timpul deportării saşilor din Transilvania în URSS, în 1945. În contextul în care pe plan internaţional se comemora Ziua Holocaustului, conform aprecierilor ei, la Bucureşti această dată a fost marcată “prin evenimente destul de modeste” în comparaţie cu expoziţia despre deportarea etnicilor germani în URSS, care a avut “tonuri făţiş antisovietice si antiruseşti”. Cică prea s-a pus accentul pe condamnarea acţiunilor “crude, inumane” ale “forţelor de ocupaţie sovietice” fata de etnicii germani…”. La finalul obiecţiilor critice, purtătoarea de cuvânt a MAE al FR a adăugat că, în aceste zile când este marcată capitularea naziştilor la Stalingrad, Rusia nu a uitat de partea cui a luptat armata română în acea perioadă.

Ei nu uită de partea cui au luptat, noi nu uităm pentru ce au mers la moarte românii în cel de-al doilea război mondial şi de ce au ajuns tocmai la Stalingrad. Unii experţi în istorie susţin că a fost o mare greşeală a mareşalului, că trebuia să se oprească la Nistru, să nu înainteze până la Cotul Donului, împânzind pământuri străine cu oseminte româneşti. Nu e în competenţa mea să mă aprofundez în controversele unui trecut la care nici istorici versaţi n-au pus punctul pe „i”. Dar cunosc frânturi din istoria vie a baştinei mele, mărturisiri zguduitoare de la consătenii care s-au întors cu sufletul distrus din infernul de la Stalingrad. Nu le-am înregistrat, pentru că eram pe atunci un copil naiv, care lua în serios tot ce se învăţa în şcoala sovietică. Cine ar fi crezut cum se vor schimba timpurile, că se va nărui colosul sovietic? Acest exemplu de inevitabilă destrămare inspiră speranţa că orice e posibil în timp, vorba fiind doar de câţi ani trebuie să treacă până când va bate ora dreptăţii – două-trei decenii, sau poate mai mult de-un secol şi jumătate, aşa cum s-a întâmplat cu Imperiul Habsburgic?

Citind Jurnalul de companie al lui Tudor Nandriş…

Cedate dictatorului de la Kremlin fără nici o împuşcătură, Bucovina de Nord şi Basarabia şi-au sacrificat fii în cea mai straşnică bătălie din istoria celui de-al doilea război mondial nu pentru a cuceri teritorii străine, ci pentru a reveni la sânul Patriei. Regretând că n-am ascultat amintirile de pe front a câtorva vecini, de care, de fapt, mă temeam să mă apropii în copilărie, deoarece nu erau ca toţi oamenii din cauza contuziilor, rănilor trupeşti şi sufleteşti, am citit şi recitit Jurnalul de Companie al doctorului Tudor Nandriş, medic militar pe front, aflat pe linia întâi a focului din prima zi (22 iunie 1941) şi până la sfârşitul războiului – august 1945. Volumul V al „Familiei Nandriş” cronicarul neamului, doctorul Gheorghe Nandriş, îl consacră acestui vlăstar al vestitei dinastii de martiri şi cărturari din Mahala. Şi pe timp de pace, şi pe timp de război, Tudor şi-a consacrat viaţa slujirii ţării, iar Jurnalul său de război, unde a însemnat toţi paşii până la Stalingrad şi drumul străbătut pe jos acasă este cea mai convingătoare pledoarie pentru pace. O bună parte din viaţa sa de medic şi-a petrecut-o în bubuit de tunuri, într-o continuă fierbere:„Prin văzduh urlă obuzele de toate calibrele… Pământul geme în urma exploziilor asurzitoare de tot felul… Şi în asemenea situaţie trebuie să-mi fac datoria. Cu mâinile tremurânde de emoţie pansez răniţi. Suflete nevinovate zboară spre cer şi trupuri înroşite de sânge, sfârtecate de obuze stau împrăştiate pe aceste câmpii atât de departe de ţara noastră. Aici este imperiul morţii, aici viaţa nu mai este decât o simplă scânteiere între două veşnicii, aici se clădeşte din trupuri, din suflete şi din oase, viitorul popoarelor de mâine”.

Despre ziua de 29 decembrie 1942, după ce a mărşăluit pe un ger ce îngheţa şi măduva în oase, Tudor Nandriş scrie în jurnalul său: ”Cred că Infernul lui Dante nu era nimic pe lângă aceste grozăvii. Printre sfărâmăturile căruţelor am văzut zăcând morţi pe zăpadă pe bravul meu sergent sanitar Robu Cristofor, pe conducătorul căruţei sanitare Corneanu Ion, iar ordonanţa mea, Damian Ion – grav rănit. …Bietul Damian! S-a stins în mâinile mele, mulţumit că mă vede lângă el în ultimele clipe ale vieţii sale”. În catastrofa militară de la Stalingrad, românii au pierdut peste 158.000 de soldaţi, mulţi au fost răniţi, luaţi prizonieri. Printre ei au fost bărbaţi din Boian, despre care îşi mai amintesc copiii sau nepoţii lor deja îmbătrâniţi. Mai arde lumânarea memoriei pentru un tată, un unchi, un verişor, căzuţi în Stepa Calmucă, la Cotul Donului, la Stalingrad – eroi cărora li se pregătea înălţarea unui monument în cimitirul din Boian. Dar după pământescul sfârşit al celor doi entuziaşti – profesorul Vasile Bizovi şi preotul Boris Ţapu, numai sculptorul Dumitru Gorşcovschi era interesat să-şi vadă realizată schiţa. S-a dus în lumea celor drepţi şi sculptorul, lăsând monumentul doar în mapele sale.

Boinceana Maria Toma şi-a zidit un monument în suflet, pentru unchiul ei Mihai Costel, născut în primul război mondial şi pierdut în bătălia de la Stalingrad, chiar în ziua capitulării generalului german Paulus, după cum au fost înştiinţaţi părinţii. Maria păstrează certificatul de naştere şi scrisoarea de pe front, aducătoare a negrei veşti că unchiul ei Mihai Costel este dat dispărut fără urmă în ziua de 2-3 februarie 1943. Aflat la finele anului trecut la Cernăuţi, Vasile Şoimaru din Chişinău, autorul celor două volume „Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare”, mi-a lăsat o carte şi pentru dna Maria Toma. Încă n-am reuşit să ne întâlnim să i-o transmit, însă, la telefon mi-a spus că e foarte bucuroasă şi recunoscătoare autorului pentru acest preţios dar.

FOCUL MEMORIEI ARDE ŞI PENTRU ROMÂNI

Lui Vasile Şoimaru ar trebui să-i fie recunoscătoare multă lume pentru că, în sfârşit, la Stalingrad focul memoriei arde şi pentru români. Anul trecut, de Ziua Armatei (25 octombrie), în cimitirul militar de la Rossoşka de lângă Stalingrad, a fost ridicat un monument în memoria soldaţilor români. Cimitirul intră în Complex Comemorativ Internaţional, înfiinţat în memoria militarilor germani şi aliaţilor lor de atunci, care au participat şi au căzut în oribila luptă de la Stalingrad. Mai bine de 70 de ani, soldaţii români căzuţi la Stalingrad nu au avut nici cimitir, nici cruce. Memoria lor a fost în sfârşit onorată. Ei sunt comemoraţi la fel ca germanii, italienii, maghiarii şi combatanţii de alte naţionalităţi care şi-au dat viaţa în bătălia considerată drept punct de cotitură în desfăşurarea Războiului.

Prima cruce a pus-o acolo basarabeanul Vasile Şoimaru, unicul dintre români, care a străbătut de trei ori drumul de mai bine de două mii de kilometri, prin infernul ostaşilor români aruncaţi pe Frontul de Est în cel de-al doilea război mondial. Fără susţinere de nicăieri, a pornit de la Chişinău în căutarea urmelor celor 600 mii (mai precis, 624.540) de români căzuţi la datorie – de la suburbiile Odessei până în Crimeea, Caucazul de Nord, Stepa Calmucă, ajungând până la Cotul Donului. Cimitirul românesc a fost inaugurat după apariţia cărţii sale, care a bătut alarma că numai eroii români, cu excepţia celor din Ardeal mobilizaţi în armata maghiară, n-au un cimitir acolo („Memorialul unguresc este iluminat nopţile în şir, vara şi iarna, focul memoriei nu se stinge niciodată, pentru că a fost construită şi o conductă specială de gaz pe zeci de kilometri. Locuitorii din satele din jur încă n-au conductă de gaze… La cimitirele lor ruseşti doar de ziua victoriei se aprinde pentru o zi „focul veşnic” de la o butelie de gaz”). Astfel, a apărut prima necropola de război construită pentru militarii români căzuţi în luptele de la Stalingrad. Se ştie că în Federaţia Rusă până în prezent, în diferite regiuni, au fost înălţate 15 monumente în memoria militarilor români morţi în prizonierat. Configuraţia primului cimitir românesc de onoare din Federaţia Rusă are la bază modelul crucii latine, cu o înălţime de patru metri, forma căreia se regăseşte în amplasarea aleilor şi în tipul monumentului comemorativ comun. Realizată din granit de culoare deschisa, la baza Crucii este fixata o placa din granit negru pe care este gravata inscripţia: “In memoriam militarilor români căzuţi în luptă la Stalingrad”.

Amintind de izbânda lui Vasile Şoimaru şi a susţinătorilor săi, gândul mă poartă mult mai aproape – la cimitirul ostaşilor români din Ojeve, raionul Secureni, mormintele eroilor care au căzut în bătălia de acolo având de asemenea nevoie de îngrijire.

Maria TOACĂ

Zorile Bucovinei, 13 februarie 2016

http://www.zorilebucovinei.com/news/show/1389/