O CRIMĂ ABOMINABILĂ A AUTORITĂŢILOR COMUNISTE DIN ROMÂNIA:

„EXPERIMENTUL PITEŞTI”

De curînd a văzut lumina tiparului un volum ce nu-l va lăsa indiferent pe nimeni care îl va lua în mîini să-l citească.

Însuşi titlul cărţii dezvăluie o filă neagră din istoria României, dar şi a altor ţări „frăţeşti” din perioada cînd la putere s-au aflat partidele comuniste: Experimentul Piteşti – reeducarea prin tortură, aspecte privind represiunea în regimurile dictaturilor comuniste: Simpozion internaţional, ediţia a XV-a, Piteşti, 25-27 septembrie 2015[1] (Piteşti, 2016). Volumul însumează materialele Simpozionului cu acelaşi generic ce s-a desfăşurat în zilele de 25-27 septembrie 2015 la Piteşti, România. Coordonatorul acestei ediţii anuale este prof. univ. dr. Ilie Popa, preşedinte al Fundaţiei Culturale „Memoria”, Filiala Argeş. Colectivul de redacţie a avut susţinerea din partea prof. univ. dr. Cornel Constantinescu de la Universitatea Politehnică din Zürich, Elveţia. Lucrarea mai cuprinde fotografii, documente şi picturi, acestea din urmă fiind realizate de Sorin Feraru, S.U.A.

Amintim cititorilor noştri că primul Simpozion de la Piteşti s-a desfăşurat în decembrie 2001. Toate ediţiile simpozionului au avut deviza: „Să nu ne răzbunaţi, dar să nu ne uitaţi.” Acestea sînt ultimele cuvinte, rostite înainte de moarte (în închisoarea Aiud), de renumitul savant, poet, om de cultură român Mircea Vulcănescu. Volumul Experimentul Piteşti – reeducarea prin tortură… se deschide cu un dublu motto: 1) „Morţi vii, stafii şi urlete surpate de nebuni… / O, Doamne, unde eşti?! / De ce n-aprinzi minuni, minuni cereşti? / Pe unde eşti, o, Doamne, unde eşti? / Din nepătruns, niciun răspuns… / …Piteşti, Piteşti, Piteşti!” de Aurel Vişovan, fost deţinut politic trecut prin „reeducări” la Piteşti; 2) „«Fenomenul Piteşti» – cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane” de Aleksandr Soljeniţin, scriitor, disident rus.

Prof. univ. dr. Ilie Popa menţionează – în prefaţa acestei valoroase şi impunătoare culegeri de articole – că ea va constitui un mic şi modest pas în lupta împotriva uitării, contribuind la prezentarea adevărului despre istoria nu atît de îndepărtată a României şi a românilor din Basarabia şi Bucovina de Nord în timpul dictaturii comuniste, cînd în fosta puşcărie de deţinuţi politici din Piteşti au fost aplicate cele mai diabolice metode de tortură fizică şi psihică asupra tinerilor întemniţaţi pentru că s-au opus comuniştilor, instalaţi la putere de imperiul odios de la Răsărit – URSS. Prefaţatorul este convins că rostul prezentului volum este „cercetarea cu profesionalism şi obiectivitate, fără patimă, cu multă înţelegere şi toleranţă, în vederea scoaterii la lumină a unei perioade tulburi, demenţiale din istoria recentă a poporului român sub dictatura comunistă, astfel încît, asemenea orori şi crime, să fie cunoscute de generaţiile tinere şi generaţiile viitoare, la adevărata lor dimensiune şi, prin cultivarea memoriei colective, să se evite repetarea lor în orice alt colţ al lumii. Avînd convingerea că toţi oamenii se nasc egali, indiferent de rasă, de credinţă şi condiţie socială, considerăm că ei pot deveni mai buni prin educaţie, cultură, credinţa în Dumnezeu”.

Primele pagini ale cărţii prezintă pe scurt (în limbile română şi engleză) materiale de introducere în tema „experimentului” de la Piteşti: Internaţionala terorismului comunist; Directivele de bază ale NKVD pentru ţările din orbita comunistă; Reeducarea prin tortură – Experimentul criminal Piteşti (scurt istoric, metode, caracteristici, etape, urmări).

Toţi cunosc faptul că conducătorii comunismului din întreaga lume se aflau (se, probabil, mai şi află!) la Moscova, de acolo erau dirijate toate serviciile secrete din ţările „lagărului socialist”. Astfel, NKVD-ul era cel care pe o mare parte a planetei noastre indica metodele şi principalele instrumente de acţiune împotriva celor revoltaţi, neîmpăcaţi cu instaurarea regimurilor dictatoriale. NKVD-iştii practicau în abundenţă teroarea, care nu se reducea numai la mutilări fizice ori la trasul unui glonte în ceafă, ci şi la teroarea insinuată subtil, iscusit, care, aplicată binevoitor sau indiferent, ascundea neomenie, ură, viclenie, necinste, care vătăma pe cei încrezători. În acea vreme, milioane de oameni s-au îmbolnăvit de o boală care se numeşte… frica, în care simptomul cel mai nociv a fost frica de a rosti cu glas tare ceea ce gîndeşti.

În ţările din orbita comunistă (Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria, România…) a circulat un document-directivă – emis la 2 iunie 1947 – care cuprindea 45 de puncte, privind acţiunile serviciilor speciale la faţa locului. Iată cîteva indicaţii dintre cele mai îngrozitoare, care provoacă indignare, dezgust, respingere…: este interzisă primirea pe teritoriul ambasadelor a autohtonilor contactaţi de noi [organele NKVD-iste – n.n.] ca informatori; întîlnirea cu aceşti oameni este organizată de serviciul special desemnat în acest scop (1); se va urmări ca între soldaţii noştri şi populaţia civilă să nu se producă legături de nici un fel (2); se va accelera lichidarea cetăţenilor care întreţin legături neiniţiate de către noi (3); trebuie realizată unificarea tuturor partidelor într-un singur partid, avînd grijă ca toate rolurile-cheie să revină acelor oameni care aparţin serviciilor noastre secrete (5); se va acorda o atenţie deosebită persoanelor cu capacităţi organizatorice şi cu şanse sigure de popularitate; aceşti oameni trebuie cooptaţi, iar în cazul în care se opun, se va bloca accesul lor la posturi ierarhic superioare (8); în toate organele de guvernămînt, respectiv, în majoritatea uzinelor, trebuie să avem oameni care conlucrează cu serviciile noastre speciale, fără ştirea organelor administrative locale (10); a face gospodăria particulară nerentabilă; după aceea trebuie începută colectivizarea (13); trebuie făcut totul ca hotărîrile şi ordinile – fie acelea cu caracter juridic, economic sau organizatoric – să fie nepunctuale (14); sindicatele nu au dreptul de a se împotrivi conducerii în nici o problemă (17); trebuie ţinut sub observaţie fiecare institut de cercetare şi laborator, consemnîndu-se orice cercetare valoroasă (22); luările de poziţie ale conducerilor băştinaşe pot avea coloratură naţională sau istorică, dar acestea nu pot duce la unitatea naţională (27); întreprinderile proprietate personală, micii meseriaşi şi micii industriaşi să primească doar astfel de materii prime şi utilaje inferioare şi depăşite care să împiedice producţia de calitate (31); trebuie extinsă birocraţia statului în cel mai înalt grad în toate domeniile (32); trebuie acordată o atenţie deosebită bisericilor; activitatea cultural-educativă trebuie astfel dirijată ca să rezulte o antipatie generală împotriva acestora (34); din şcolile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee şi facultăţi trebuie să fie înlăturaţi profesorii de valoare care se bucură de popularitate (35); dacă se constituie o organizaţie care ar sprijini alianţa cu noi, dar totodată ar stărui asupra controlului activităţii economice a conducerii oficiale, imediat trebuie pornită împotriva ei o campanie de acuzare a naţionalismului şi şovinismului (38); trebuie ca reprezentanţii opoziţiei politice să fie închişi; în cazuri cu totul speciale se admit procese politice, care vor fi ţinute sub acuzaţia de „înaltă trădare” (40); se interzice judecarea sau chiar criticarea publică a acelor conducători numiţi de către partid, care prin activitatea lor au produs pierderi sau au trezit nemulţumirea angajaţilor (42); trebuie ca la facultăţi să ajungă, cu prioritate sau în mod exclusiv, cei ce provin din cele mai joase categorii sociale, cei care nu sînt interesaţi să se perfecţioneze la nivel înalt, ci doar să obţină o diplomă (45).

După cel de-al Doilea Război Mondial, România a intrat în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice (a fost un „târg” dintre Stalin şi marile puteri aliate). Noul guvern postbelic a adoptat ca politică de stat teroarea. Au fost arestaţi în mod abuziv mii de oponenţi ai regimului comunist: lideri politici, intelectuali de elită, cadre militare, clerici, studenţi, ţărani etc. Tuturor li s-au înscenat procese şi au fost condamnaţi la ani grei de închisoare. Consilierii sovietici controlau activitatea principalelor instituţii, organizaţii, întreprinderi. S-a interzis activitatea partidelor democratice, s-a introdus cenzura totală şi s-a adoptat sistemul sovietic de învăţămînt, cu limba rusă obligatorie, fără limbi de circulaţie internaţională şi fără religie. Au fost scoşi din învăţămînt profesorii cu vederi liberale, iar din armată – toţi ofiţerii patrioţi şi cu demnitate naţională. Anchetele penale erau o caricatură a dreptului „burghez”, iar condiţiile de viaţă din puşcării – inumane.

Promovarea urii de clasă a fost o metodă eficientă de consolidare a guvernării în perioada 1945-1961. Ura lipsită de discernămînt impulsiona acţiunile aparatului represiv. Represiunile se făceau în masă, iar în categoriile-ţintă putea să nimerească oricine. Faptele imputate erau descrise atît de vag, că aproape orice persoană putea fi făcută culpabilă. Principalul obiectiv declarat de Securitate era combaterea „elementelor duşmănoase”, care manifestau ură faţă de regimul nou-instaurat. În cadrul maşinii Securităţii se aprobau planuri (de muncă!) privind arestarea celor neloiali.

Dictatura comunistă din România a fost una dintre cele mai crunte de pe continentul european. Între 1949 şi 1958, aproximativ un milion de români au fost arestaţi sau deportaţi şi peste o sută de mii au fost exterminaţi. În ţară au apărut nenumărate puşcării, lagăre de muncă, centre de domiciliu forţat, pseudospitale de psihiatrie şi alte „instituţii” de felul acesta. Cele mai înspăimîntătoare locuri pentru deţinuţii politici au fost la Aiud, Gherla, Sighet, Canalul Dunăre – Marea Neagră (numit în popor „Canalul morţii”), dar sălbăticia maximă a ororilor s-a realizat în puşcăria din Piteşti (aici s-a experimentat metoda draconică de tortură numită în epocă „reeducare”, iar în prezent cunoscută sub denumirea „experimentul criminal Piteşti”). „Experimentul” a pornit de la ideile unor ideologi şi pedagogi sovietici (printre ei se număra şi vestitul Anton Makarenko) care puneau fotța la baza educaţiei.

La Piteşti au fost întemniţaţi mai ales tineri anticomunişti, în majoritate studenţi. Pentru a pune în aplicare experienţele sadice, Poliţia politică română (Securitatea) l-a luat în slujbă pe spionul rus Alexandru Nicolschi (pe numele său adevărat Boris Grünberg, ajuns ulterior în grad de general!), care a realizat în practică „experimentul”. NKVD-iştii sovietici l-au pregătit să recruteze deţinuţi cărora li se promitea eliberarea din detenţie şi grade superioare în Securitate, dacă vor afla de la colegii lor din celulă (prin torturare continuă!) tot ce se presupunea că aceştia nu au declarat în timpul anchetelor premergătoare. Astfel, A. Nicolschi l-a instruit întru început pe deţinutul Eugen Ţurcanu, care, la rîndul său, a format o echipă din nouă deţinuţi şi a început să aplice „arta reeducării” în ziua de 6 decembrie 1949, ziua Sfîntului Nicolae. Pe faţada puşcăriei au apărut lozincile: „Să zdrobim fără cruţare rămăşiţele reacţiunii vîndute imperialismului străin!” şi „Faţă de duşmanii poporului sîntem necruţători!”

Atingerea scopului final al „experimentului” era preconizată trecerea prin cinci etape. În etapa întîi se urmărea cîştigarea încrederii victimei. Apoi, în etapa a doua, în mod neaşteptat, începea torturarea fizică prin bătăi cumplite, însoţite de înjurături. La etapa a treia victima era constrînsă să facă „demascarea exterioară”. Astfel, deţinuţii se transformau în colaboratori ai Securităţii şi erau folosiţi ca martori în alte procese. Urma „demascarea interioară” de la etapa a patra, cînd victima trebuia să fie convinsă că este un om de nimic, netrebnic, făcător de rele, chiar infractor. Ororile culminau în etapa a cincea, în care bătăile şi torturile continuau pînă cînd victimele erau forţate să aducă blasfemie lui Dumnezeu, injurii oamenilor politici pe care îi adoraseră etc.

Enumerăm în continuare cele mai îngrozitoare, hidoase şi dezgustătoare acţiuni, metode de „reeducare pin tortură” a întemniţaţilor, aplicate în penitenciarul din Piteşti: 1) deţinuţii politici care au refuzat să-şi facă „demascarea totală” sînt împărtăşiţi (în noaptea Paştelui!) cu materii fecale; 2) deţinuţii politici sînt bătuţi cu cruzime la tălpi, pînă la leşin; 3) deţinuţii politici sînt bătuţi cu sălbăticie la fund, pînă la sîngerare şi leşin; deţinuţii – prin aşezarea unuia în spatele celuilalt, prin rotaţie – sînt forţaţi să se tortureze reciproc şi îndelung, pînă la epuizare şi leşin; 4) deţinuţii politici sînt aşezaţi cu faţa la perete, într-un picior, cu mîinile în sus şi cu o raniţă în spate plină cu pietre; 5) deţinuţii politici sînt băgaţi de către torţionari cu capul în tinete cu urină; 6) deţinuţii politici sînt forţaţi să scuipe în gură pe şeful lor de lot (de luptă anticomunistă), pentru a-l face să se răzbune; 7) deţinuţii politici sînt bătuţi cu bîtele, trecînd – fiind forţaţi – printre două grupe de torţionari; 8) deţinuţii politici sînt constrînşi să stea în genunchi, cu mîinile la spate, şi să mănînce mîncarea fierbinte direct din gamele aşezate pe duşumeaua de ciment; 9) în ziua de Crăciun, unui deţinut politic i s-a pus o pătură în spate şi a fost forţat să se aşeze pe tinetă pentru a simboliza naşterea lui Isus Hristos, în timp ce ceilalţi sînt siliţi să stea în genunchi şi să i se închine. S-au aplicat, desigur, şi alte acţiuni, metode draconice, dezumanizante, de o severitate excesivă.

În volumul Memorialul ororii, apărut în 1995 la Editura „Vremea”, se menţionează că în acea perioadă, conform datelor MAI al României, la Piteşti şi la Gherla au decedat numai 30 de deţinuţi politici şi că au fost „torturaţi şi schingiuiţi peste 700 de deţinuţi la Piteşti şi alte sute la Gherla, la Tîrgu Ocna şi Canal. Mai mult de o sută de deţinuţi au rămas cu infirmităţi fizice şi psihice grave. O parte de deţinuţi au decis să se sinucidă pentru a scăpa de torturi, iar alţii au înnebunit”. Mai adăugăm că acţiunea („experimentul” realizat strict secret) a fost unică în lume, atît prin brutalitatea metodelor întrebuinţate, cît şi prin întinderea ei. Presiunea maximă s-a exercitat, în special, asupra intelectualilor şi studenţilor, mai ales, asupra celor care erau membri ai mişcării legionare. Prin metode de constrîngere neomeneşti, prin tortură, ei au fost siliţi să-şi „demaşte” şi să-şi „reeduce” prietenii şi colegii arestaţi, folosind, la rîndul lor, aceleaşi metode de teroare.

La sfîrşitul anului 1952, atrocităţile în puşcăriile din România au devenit cunoscute peste hotare. La presiunea ţărilor occidentale, autorităţile comuniste au dispus sistarea lor şi începerea anchetelor penale împotriva unui grup de 22 de torţionari, care au fost acuzaţi de acte de teroare în grup şi de crimă de uneltire împotriva securităţii interne a statului. Pentru a camufla implicarea Securităţii şi a Partidului Comunist în acest proces, inculpaţii au fost acuzaţi că au fost instruiţi de cercuri reacţionare imperialiste străine. 16 acuzaţi, inclusiv E. Ţurcanu, au fost condamnați la moarte și executați în 1954, unula fost executat in 1957, iar unuia i-a fost comutată pedeapsa cu moartea. Au fost condamnaţi la muncă silnică – pentru perioade cuprinse între cinci şi opt ani – cinci ofiţeri, între care şi Alexandru Dumitrescu, comandantul puşcăriei Piteşti, dar după un timp aceştia au fost eliberaţi…

Reiterăm că „experimentul criminal Piteşti” este unic în lume şi constituie ruşinea autorităţilor comuniste autohtone sub directa coordonare a autorităților comuniste de la Moscova, crima cea mai oribilă săvîrşită de ele (dacă, fireşte, crimele pot fi ierarhizate). Totodată, el este o rană a poporului român care sîngerează pînă în prezent. Noi nu trebuie să uităm de aceste orori şi să aducem la cunoştinţa generaţiilor actuale ceea ce s-a întîmplat în acea perioadă întunecată a istoriei României postbelice, care nu trebuie să se repete niciodată.

„Reeducarea pin tortură” în puşcăria de la Piteşti, care a fost centrul şi laboratorul principal de realizare a „experimentului criminal”, a condus la distrugerea – în cazul a mii de persoane – a identităţii etnice şi religioase, morale şi politice a acestora. Sarcina noastră actuală este de a cunoaşte înţelegerea procesului de comunizare şi sovietizare a României, de a afla ce metode s-au utilizat şi ce factori au fost implicaţi în această acţiune inumană.

Experimentele criminale, bazate pe perfecţionarea metodelor medievale de tortură, practicate de către torţionarii comunişti nu sînt încă pe deplin elucidate, unele rămîn încă necunoscute publicului larg. Importarea metodelor staliniste de exterminare şi de aşa-zisa „reeducare proletară”, pe timpul regimului dictatorial comunist, a fost o modalitate de a ţine sub papucul bolşevic o întreagă ţară. Aceste metode barbare, violente, inumane de tortură (de „reeducare”, în limbajul executanţilor) au fost preluate în grabă de Securitatea română şi aplicate asupra elitelor intelectuale, ţăranilor înstăriţi (zişi chiaburi), studenţilor instruiţi, prevăzători şi chiar asupra muncitorilor nealiniaţi politicii impuse. Torţionarii comunişti au importat şi au experimentat cele mai cumplite metode de tortură, sub masca „reeducării”, atît în regim penitenciar (cazul din puşcăria Piteşti), cît şi în cadrul altor instituţii statale. Cu părere de rău, aceşti torţionari pînă la ora actuală rămîn în majoritatea cazurilor nepedepsiţi, adevărul despre acea epocă este spus în mod trunchiat şi cu o oarecare indulgenţă, toleranţă, lipsă de îndrăzneală. Este o datorie a statului român, în particular, a justiţiei, să-şi întoarcă faţa spre victimele comunismului, în genere, spre toţi cetăţenii cărora trebuie să li se uşureze durerea.

În prezent, cînd societatea a ieşit din infernul totalitar, trebuie să facem mai multe eforturi şi să preţuim, să cinstim victimele, care nu au avut nicio vină că gîndeau altfel decît guvernanţii. Trebuie să ne aducem aminte de cei care şi-au dat viaţa, de cei cărora li s-a deteriorat sănătatea – pentru faptul că aveau un ideal sfînt! – nu numai pe 26 iunie, cînd se marchează Ziua internaţională în sprijinul victimelor torturii (în baza hotărîrii ONU), ci mult mai larg, în cadrul simpozioanelor, conferinţelor, orelor de la facultăţi etc. Din acest punct de vedere, strădaniile organizatorice ale dlui prof. univ. dr. Ilie Popa, cu o echipă de patrioţi şi entuziaşti, merită toate laudele şi recunoştinţa românilor de pe ambele maluri ale Prutului.

Cele 50 de comunicări prezentate la Simpozionul internaţional de la Piteşti în anul 2015 au fost incluse în volumul Experimentul Piteşti – reeducarea prin tortură, aspecte privind represiunea în regimurile dictaturilor comuniste conform următoarelor trei secţiuni: secţiunea I Experimentul Piteşti; secţiunea II Aspecte privind represiunea în regimurile dictatoriale comuniste; secţiunea III Alte aspecte conexe privind regimurile dictatoriale comuniste.

În concluzie: toate comunicările de la Simpozionul internaţional de la Piteşti (ediţia a XV-a) cu genericul Experimentul Piteşti – reeducarea prin tortură, aspecte privind represiunea în regimurile dictaturilor comuniste (unele însoţite de anexe, fotografii, documente, scrisori scanate etc.) constituie o dovadă a sacrificiului suprem al unei generaţii care s-a dovedit a fi o piatră trainică (de încercare) a identităţii Neamului românesc şi a credinţei noastre ortodoxe. Volumul despre care am vorbit mai sus trebuie să se găsească în cît mai multe biblioteci din sate şi oraşe atît din România, cît şi din Republica Moldova, deoarece cuprinde informaţii veridice despre regimul comunist din perioada postbelică care a lăsat o plagă adîncă în inima şi sufletul miilor de cetăţeni destoinici de admiraţie că au rezistat atrocităţilor, dar şi de compătimire pentru cîte au avut de îndurat.

Valeriu RAŢĂ,Chişinău

[1]  Experimentul Piteşti – reeducarea prin tortură, aspecte privind represiunea în regimurile dictaturilor comuniste: simpozion internaţional, ediţia a XV-a, Piteşti, 25-27 septembrie 2015 / ed. şi coord.: Ilie Popa; trad. în lb. eng.: Rozalia Rodica Popa şi Ilie Popa; în lb. fr.: Dan Ottinger Dumitrescu; în lb. germ.: Maria Cristina Neagu; coperta: Ilie Popa. – Piteşti: Fundaţia Culturală „Memoria”, Filiala Argeş, 2016. – 672 p. – ISSN 1843-4746.