Românii din jurul României.

(Din experiența personală a unui călător incurabil)

 

Motto:

 

…Românii nu sunt nicăieri colonişti, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie nepomenit de veche, mai veche decât toţi conlocuitorii lor. Căci dacă astăzi se mai iveşte câte un neamţ singular care caută să ne aducă de peste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voieşte el… Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români şi punctum. Nimeni n-are să ne-nveţe ce-am fost sau ce-ar trebui să fim; voim să fim ceea ce suntem – români”

  Mihai Eminescu

 

România este locuită de români şi înconjurată de români”

Nicolae Iorga

Nu în zadar am luat ca Motto pentru acest articol un citat din opera lui Mihai Eminescu și altul din cea a lui Nicolae Iorga; Ele sunt edificatoare pentru români, pentru cei din Țară și pentru cei din afara granițelor ei. Citate similare puteam găsi și la alți cercetători – etnologi, etnografi, istorici, folcloriști, lingviști, ai românilor de pretutindeni cum ar fi: Bogdan Petriceicu Hasdeu, Theodor Burada, Anton Golopenția ș.a. De fapt aceste teze mi-au fost călăuzitoare în peregrinările mele: în 15 ani un sfert de million de kilometri prin românime, din care doar 30 de mii de kilometri cu avionul, restul 220 de mii– cu autoturismul personal, echivalând cu înconjurul, de șase ori, al Terrei noastre la ecuator.

Acești ani și aceste mii de kilometri de drum mi-au permis să văd, să înțeleg, să apreciez și să adun informații, cele mai multe în imagini, despre frații noștri de pe întinsurile continentului European, de la istro-românii de pe litoralul Adriaticii până la moldovenii din Caucazul de Nord și de la goralii (muntenii) din Carpații nordici până la aromânii din nordul Greciei. În  perioada respectivă, pe aceste distanţe, am acumulat circa 300 de mii de imagini, sute de CD-uri şi DVD-uri cu imprimări, scanări ale acestor locuri sfinte pentru Neamul nostru.

 

…Și toate au pornit de la o simplă curiozitate, transformată, cu timpul, într-o mare pasiune şi fascinaţie pentru impresionanta extindere, istorică şi culturală, a etniei româneşti pe meridianele şi paralelele bătrânului continent european.

Din punct de vedere cronologico-geografic aceste peregrinări prin românime includ trasee bătătorite (dar şi nebătătorite) de alţii, care au cercetat respectivele spaţii sub aspect etnologic, etnografic, demografic, istoric, folcloric, lingvistic etc. Multe din aceste drumeţii le făcuse cândva, cu circa 140 de ani în urmă, marele călător şi etnograf Teodor Burada.

Obiectul preocupărilor mele personale l-au constituit aproape că exclusiv locurile de trai sedentar al românilor, în diferite perioade ale istoriei, şi nicidecum  românii împrăştiaţi de soartă, în lumea largă, mai ales în epoca actuală, a unei „tranziţii” fără de sfârşit. Cu alte cuvinte, m-am călăuzit de extrem de precisa afirmaţie a lui Mihai Eminescu, potrivit căreia „[…] românii nu sunt nicăieri colonişti, venituri, oamenii nimărui, ci, pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie nepomenit de veche, mai veche decât toţi conlocuitorii lor”.

Și concluziile pe care le trag au la bază exclusiv impresiile personale din aceste călătorii.  

Prima constatare pe care ţin să o fac are în vedere fărâmiţarea, într-un hal fără de hal, a etniei române, inclusiv la nivelul etnonimului şi al glotonimului, altfel zis – al denumirii poporului şi limbii noastre. Diferiţi cotropitori, dar şi unii vecini „binevoitori”, au făcut tot posibilul ca reprezentanţii aceleiaşi naţiuni, fii şi fiice ale aceloraşi părinţi, să fie numiţi în mod diferit, aceasta făcându-se de cele mai multe ori intenţionat, din raţiuni strategice, pentru justificarea politicilor de cotropire, de asimilare, iar în ultimă instanţă – şi de genocid al românilor. Cel mai edificator ar fi cazul pământurilor dintre Nistru şi Prut, pentru că tot ce s-a întâmplat în Basarabia sub ţarii ruşi, apoi în RSSM sub regim bolşevic, apoi în R. Moldova, pentru a cărei independenţă (aşa credeam atunci) am votat şi eu – îmi este cel mai bine cunoscut. Nu e cu nimic mai bună situaţia din actuala Ucraină, nici din Valea Timocului (Bulgaria, Serbia), nici în Albania, Grecia… Reprezentanţii aceleiaşi naţiuni sunt divizaţi în români şi moldoveni (în R. Moldova, Ucraina, Rusia); sunt numiţi după bunul plac al „stăpânilor” actuali: moldoveni (R. Moldova, Ucraina), vlahi (Serbia, Bulgaria), „latinofoni” (Grecia); sunt înscrişi în documentele de identitate ca şi locuitorii majoritari (istro-românii sunt consideraţi croaţi) sau nu sunt recunoscuţi în genere ca minoritate etnică (aromânii din Grecia, partial și Albania), aceasta pentru a-i lipsi de orice drepturi, pentru a-i asimila mai uşor. De asemenea, în fel şi chip, este numită şi limba română din ţările sus-amintite; în Rusia/URSS şi în Serbia, limbii noastre mai impunându-i-se decenii la rând, alfabetul chirilic.  Divizarea, dezbinarea aceasta, dementă, se făcea şi se mai face nu numai pentru a-i rupe de la matricea românească dar şi pentru a crea, a stimula complexe de inferioritate etnico-minoritară, de populaţie „străină”, „nesemnificativă”, „înapoiată”: cel mai edificator exemplu fiind cu vlahii din Serbia şi Bulgaria, însă nu mai puţin strigător la cer este şi „modelul moldovenist” promovat la Chişinău, dar şi la Kiev. Moldovenismul primitiv de la Chişinău sau alte forme de dezmembrare etno-glotonimică, păguboase din toate punctele de vedere, au un numitor comun ce s-ar rezuma la: ura oarbă faţă de tot ce-i românesc şi dragostea necondiţionată faţă de cotropitor, respectiv, stăpânul actual. Dovada cea mai grăitoare a netemeiniciei, iar de vreţi – şi a lipsei de perspective a „moldovenismului”, „vlahismului” şi alte asemenea stă în nişte realităţi incontestabile. Apologeţii şi promotorii mai mărunţi ai „moldovenismului” sau „vlahismului” luptă cu încrâncenare exclusiv pentru comoditatea lor, pe când din rândul celor care luptă ca să-şi păstreze fiinţa românească – fie ei din R. Moldova sau din Nordul Bucovinei, fie din Serbia, Bulgaria, sau chiar aromâni din Grecia, Macedonia slavă, Albania -, există mulţi, am cunoscut personal numeroşi care sunt gata să-şi dea şi viaţa pentru această cauză, pentru adevărul istoric şi lingvistic românesc.

Altă constatare ce se impune e că institutele de specialitate din România zilelor noastre nu au cercetat niciodată anumite spaţii româneşti, de exemplu, cele 10 sate până astăzi locuite preponderent de români, din ţinutul Krasnodar – sudul Rusiei. Localităţile româneşti de la est de Bug nu au mai fost studiate amănunțit după superba cercetare efectuată de echipa lui Anton Golopenţia în anii celui de al Doilea Război Mondial. Dar nici la vest de acest fluviu, localităţile dintre Nistru şi Bug, nu au fost răsfăţate de atenţia specialiştilor bucureşteni. Nici măcar în Pocuţia, pământ pentru care au vărsat sânge ostaşii lui Ştefan cel Mare, nu au catadicsit să meargă în expediţii persoane învestite cu această misiune profesională.

Ştim cu toţii că au existat cauze obiective, dictate de interdicţiile „frăţeşti” din timpul existenţei „lagărului comunist-kominternist”. Ne întrebăm totuşi, de ce şi după 1990 se prelungeşte aceeaşi atitudine? Ce să fie la mijloc: indiferenţa, defetismul sau poate totuşi frica de a nu supăra străinii prin simplul efort de a-ţi căuta fraţii de sânge, ramurile răsfirate ale Neamului nostru? E bine să se ştie că până în prezent, în pofida rusificării/ ucrainizării masive şi agresive a acestei populaţii româneşti, un cercetător onest şi bun patriot ar avea de cules adevărate perle ale românismului, cam vetust, arhaic, dar neperimat.

O altă descoperire – o adevărată revelaţie, din domeniul istoriei românilor: existenţa unor paralele, a unei simetrii dintre satele româneşti de la est de Bug (Ucraina) şi cele de la vest de Tisa (Voivodina) și din Câmpia Aradului. Am în vedere coincidenţa de toponime din aceste zone: satele Pancevo, Canij,  Martanoşa, Turia, Subotţi, Nadlac și încă vreo 25 de localități (unele cu deumirile deja rusificate ), din regiunea Kirovograd a Ucrainei  –  de la est de Bug, pe de o parte; şi oraşele Pancevo, Subotiţa şi Canija, precum şi satele Martonoş, Turia etc. din Voivodina și Banatul zis Sârbesc şi Nădlacul  din Banatul românesc – pe de altă parte. Această impresionantă simetrie de ordin toponimic se explică prin migrația împreună cu toponimia locală spre Imperiul rus a creștinilor ortodocși care au colonizat teritoriile ocupate de ruși. În total am descoperit circa 30 de localități în Vest denumirea cărora se repetă și în Est. Curios este faptul că în localităţile de la est de Bug trăiesc până în prezent majoritar români (fiind deja rusificaţi/ucrainizaţi), iar în aşezările bănăţene-„tize”, omonime  – actualmente trăiesc doar maghiari (Martonoş, Canija, Subotiţa), sârbi (Turia şi Pancevo)?… Unde au dispărut românii de altă dată, din aceste localităţi bănăţene? Au fost deznaţionalizaţi sau poate mai curând au fost duşi cu toţii, dincolo de Bug, pe pământurile „eliberate” în sec. XVIII, de către ţarii ruşi – de tătari, turci, karaimi ş.a. asemenea – colonizare încredinţată de aceşti ţari colonelului Horvath, de origine incertă, dar probabil totuşi maghiară? Alte analogii istorice mă fac să cred anume aşa: e vorba de similitudinea metodelor folosite de către toţi ocupanţii, din toate timpurile, în scopul epurărilor etnice, sau, mai simplu spus – a debarasării de băştinaşii care îi deranjau teribil pe noii stăpâni. Nouă, basarabenilor, ne sunt foarte bine cunoscute şi metodele acestora, şi consecinţele, nefaste pentru noi.

Vizitarea zonelor sus-numite mi-au întărit impresia, ideea că există într-adevăr un miracol românesc, pentru că în ciuda trecerii anilor, în ciuda cruzimii metodelor la care au recurs ocupanţii străini, pentru a-i dezrădăcina, în ciuda asimilării, foarte mulţi conaţionali, şi-au păstrat totuşi demnitatea şi hărnicia de gospodar – pur româneşti, şi-au păstrat religia şi obiceiurile de nuntă, cumetrie, hramul bisericii satului, portul, folclorul şi, într-o oarecare măsură – chiar şi graiul, cel mai mult expus pericolelor. Exemple concrete în acest sens avem multeși din toate zonele vizitate.

 

Mai este ceva important: Această experiența de teren mi-a demonstrate a câta oară că noi, românii trebuie să ne mândrim că facem parte dintr-un Neam care a supravieţuit milenii pe o insulă latină înconjurată de un ocean …acid! Acest Neam nu poate fi blamat, chiar de se încearcă prin diferite vicleşuguri mediatice. Unii ne consideră chiar un popor ucigaş, învinuindu-ne și de genocid, uitând să se uite sub propriul nas şi să-şi numere crimele şi păcatele. Pentru că etniile mari şi cele mici sunt de la Dumnezeu. Şi tot de la Dumnezeu e şi îndemnul ca etniile mari să nu fie „etnovore”, înghiţând etniile mici. Uniunea Sovietică a fost o adevărată râşniţă de tocat naţiuni. Ea a şters de pe întinsurile imperiului răului de 22,4 mln de km pătraţi, prin diferite metode fasciste, bolşevice, kominterniste, mai bine de o sută de etnii!… Dar i-a venit şi ei rândul şi, în 1991, a dispărut de pe mapamond. Sârbii din fosta Iugoslavie nu recunoşteau drepturile naţionale ale naţiunilor conlocuitoare, inclusiv ale românilor din Timoc şi Banatul de Sud etc. şi unde-i azi miniimperiul iugoslav? Sârbii au rămas şi fără de sârbii majoritari din Muntenegru, însă nici acum nu recunosc drepturile naţionale ale românilor timoceni. Îi va veni rândul şi Federaţiei Ruse dacă nu-şi va revedea politica (de asuprire!) naţională a etniilor care mai vieţuiesc pe întinsurile ei. Și Ucraina trăiește o perioadă grea de tot după ani de politică imperială faţă de minorităţile naţionale, în primul rând faţă de cea românească, divizată artificial în români şi moldoveni…

Și principalul ce ar mai fi de zis: comunitățile românești din jurul României sunt pline de farmec și au toate șansele să devină pentru românii din Țară, cu o bună organizare și cu suficiente investiții, importante obiective turistice, poate chiar cel mai popular și cel mai rentabil tip de turism, etnoturismul… Mai mult, aceste comunități alcătuiesc al doilea zid al Cetății Românești care trebuie permanent întreținut, îngrijit, întărit, inclusiv  cu solide investiții, din Patria lor istorică…

(Revista Limba Română, nr.2-2017)

Autor: Vasile ȘOIMARU, dr. în economie, conf. univ. ASEM