Prima fotografie a satului Soci, sat căruia cu timpul i-am devenit prieten credincios, am făcut-o în anul 2000 după Hristos, în dimineaţa zilei de patru noiembrie, cu 57 de zile înainte de finele mileniului doi şi de venirea celui de-al treilea mileniu. Zburam cu o „Lada” rusească spre Bucureşti, după o noapte de odihnă la Şoimăreşti, peste Moldova, în judeţul Neamţ, în familia dascălilor satului Vasile şi Agripina Preutu. Viteza „Lăzii” mele era cam mare dar am reuşit să văd, la intrarea în Soci, denumirea satului, asociind-o spontan cu denumirea legendarului oraş sovietic Soci de pe litoralul caucazian al Mării Negre, pe care până la acea vreme nu-l văzusem dar, recunosc, as fi dorit mult să-l văd.

Denumirea identică a localităţilor Soci, care se aflau la o distanţă de peste două mii de kilometri una de cealaltă, m-a făcut să frânez brusc şi să fotografiez intrarea în sat, cu denumirea lui inscripţionată pe indicatorul rutier, şi câteva case de la drumul european ce leagă Suceava de Roman şi mai departe, de Bucureşti. În acea clipă, doar asocierea cu oraşul caucazian si ceva ce tine de

intuiţie m-au făcut să opresc maşina şi să fac primele fotografii ale viitorului meu prieten, respectiv satul Soci de pe Valea Moldovei. Ceea ce a urmat apoi m- a făcut să mă mir ce posibilităţi are mintea omului, ajutat de Dumnezeu, şi să recunosc că telepatia există şi că apare atunci când nici nu te aştepţi.

Abia pe 13 martie 2002 am revenit pe meleagul socean în căutarea urmelor străbunicului meu Ioan Năvrăpescu, ispravnicul de Huşi-Fălciu al lui Alexandru Lăpuşneanu (1553-1561; 1564-1567), cel care avea o moşie mare în acele locuri, pe care i-a oferit-o domnitorul Alexandru Lăpuşneanu, întinsă de la Bourenii din vecinătatea Socilor, trecând Dealul Căpăţânii, şi până la satul care-i purta numele, Năvrăpeşti, azi înglobat în Mirosloveşti. Satul Soci se afla exact între moşia lui Ioan Năvrăpescu de la Boureni şi moşia satului care-i purta numele, Năvrăpeşti. Până acum n-am nici un argument şi nu pot demonstra că satul Soci s-a născut pe vreo parte din moşia răs-străbunicului Ioan, dar nici apariţia mea în aceste locuri nu a fost deloc întâmplătoare, căci un mister mă atrage permanent, ca un super-magnet, spre acest meleag. Am revenit cu mare interes în aceste locuri, în căutarea urmelor înaintaşului meu Ioan Năvrăpescu, pentru viitoarea monografie a NEAMULUI SOIMĂREŞTILOR, dedicată celor 500 de ani de istorie (Neamul Şoimăreştilor. 500 de ani de istorie, Alexandru Furtună, Vasile Şoimaru (coord.), Ed. „Prometeu”, Chişinău, 2003), la care lucram de ceva timp împreună cu istoricul Alexandru Furtună.

Ajungând în centrul satului, cu aparatul de fotografiat asupra mea, speram să găsesc, cel puţin pe vreun monument funerar din cimitir, inscripţii cu numele răposaţilor Năvrăpescu sau chiar Şoimaru, înmormântaţi la Soci. N-am avut atunci acest noroc, dar nici peste câţiva ani n-am cunoscut prea multe despre satul Soci şi despre soceni. S-a întâmplat aceasta însă din plin abia peste zece ani, când, cu ajutorul dascălului Gheorghe Pârlea de la Mirosloveşti (cu rădăcini pe linia ambilor săi părinţi la Soci) şi al primarului de atunci, Ionuţ Gospodaru, am descoperit aici doi veterani ai celui de Al Doilea Război Mondial, doi eroi care au luptat la Cotul Donului, în cadrul tragicei Bătălii a Stalingradului, doi din totalul de şase veterani de la Don găsiţi în viaţă în întreaga comună Mirosloveşti. Dialogul lui Gheorghe Pârlea cu patru dintre cei şase veterani de la Don a devenit un capitol de referinţă în viitoarea noastră carte comună, „COTUL DONULUI – 1942, eroism, jertfă, trădare („COTUL DONULUI-1942, eroism, jertfă, trădare”, Chişinău, 2012 (ed. I), 2013 (ed. a ll-a)), carte care a făcut posibilă pe 25 octombrie 2015 inaugurarea în suburbia Volgogradului a primului Cimitir de onoare al ostaşilor români căzuţi în Bătălia Stalingradului din 1942-1943.

La Socii caucazieni, însă, am reuşit să ajung abia în iulie 2007, peste şapte ani din ziua primei fotografii a Socilor de pe Apa Moldovei, aflându-mă în acele locuri pe urmele fraţilor noştri români aruncaţi de soartă, de la poalele Caucazului până la cele ale Alpilor şi din Carpaţii Nordici şi până în sudul Epirului, Pindului, Gramosului din Balcani.

Drumul meu de la Socii de pe Valea Moldovei până la Socii de lângă Moldovioara caucaziană, şi ea fostă vorbitoare de română, a adunat 2078 kilometri – prin Moldovka din regiunea Kirovograd, printre satele româneşti dintre Bug şi Nipru, de pe râurile Ingul şi Inguleţ, prin fostele sate româneşti din regiunile Dnepropetrovsk, Doneţk şi Luhansk, parcurgând regiunea Rostov din Federaţia Rusă, înconjurând Azovul şi mergând prin satele Moldovanskoie de lângă Krâmsk, Moldovanovka de sub muntele Subsân.

Dar mare mi-a fost şi mirarea să trec cu autoturismul pe marginea aerodromului oraşului Soci, care a fost construit, începând cu anul 1941, pe moşia urmaşilor celor 48 de familii de români- moldoveni-basarabeni, fondatori ai satului românesc din suburbia Socilor cu un nume atât de cunoscut şi atât de drag nouă, de Moldovka, adică Moldovioara. Mai mult, în ţinutul Krasnodar din Caucazul de Nord, în drum spre Soci, la diferite distanţe, am mai descoperit şi „mitraliat” cu, fireşte, camerele foto şi video, şi alte două sate locuite de români istorici care au nume româneşti parţial rusificate de Moldovanskoie şi Moldovanovka. în total, în acele locuri există zece sate nord-caucaziene locuite parţial sau majoritar de români rusificaţi, şapte dintre ele purtând şi azi cu sfinţenie, după 15-18 decenii de la naştere, numele lor românesc, parţial rusificat: Soloneşti, Ciobanovka, Veselia şi, desigur, localitatea Soci! Asta, chiar dacă un specialist local de la Krasnodar a încercat să mă convingă că acest nume Soci vine de unde vrei numai nu din limba română. Dezbaterile au luat sfârşit în clipa când am întrebat: „Dar de unde vin celelalte trei denumiri legate de Moldova şi alte patru pe care le putem întâlni şi la noi acasă şi care sunt populate şi azi de români istorici, dar care nu mai vorbesc limba străbunilor lor?”. Despre provenienţa acelor români din Caucazul de Nord am scris în alte lucrări ale mele, aflate spre documentare şi în aşa-numita „Bibliotecă basarabeană” pe care am „ctitorit”-o în cadrul Bibliotecii Comunale Mirosloveşti, deci cu acces la informare şi pentru dragii mei soceni.

Dar foarte pe scurt, aceste localităţi româneşti nord-caucaziene care leaga spiritual si geografic neamul românesc de la Soci pânâ la Soci, pe o lungime de 2078 kilometri, au fost atestate între anii 1838 şi 1880, de către românii basarabeni ajunşi în Caucazul de Nord după anexarea Basarabiei de către Imperiul rus, la 1812, parţial şi mai înainte, în secolul 18, când mii de români ortodocşi, împreună cu ortodocşii sârbi din Câmpia Aradului, Voievodina şi Banat, au fost presaţi să-şi părăsească baştina istorică de către catolicii austro-ungari, sau amăgiţi cu munţi de aur şi viaţă dulce pe teritoriile actualelor regiuni ucrainene Luhansk şi Doneţk, prin Stepa Nohai sau în Caucazul de Nord, de către generalul Ivan Horvat, care slujea cu osârdie la două imperii, cel austro-ungar şi cel rus.

După doi ani, în vara anului 2009, am reluat cercetările pe terenul nord-caucazian, până în clipa când două românce nord-caucaziene s-au indignat la o masă cu plăcinte moldoveneşti de comportamentul oficialităţilor româneşti de azi faţă de ostaşii români rămaşi pentru totdeauna pe câmpul de luptă (1942-1943), în ţărâna de pe moşiile românilor nord-caucazieni. Rămăşiţele lor

pământeşti mai sunt şi azi scoase la suprafaţă de plugurile ruseşti – între ele vor fi fiind şi ale vreunui ostaş socean de la apa Moldovei neavând nici un Cimitir de onoare, iar fostele cimitire de campanie fiind arate toate imediat după terminarea celui de Al Doilea Război Mondial.

Dar o şi mai mare tragedie îi aştepta pe eroii români peste un an. Cei care au scăpat cu zile în operaţiunile militare de la Nalcik şi Cotul Donului, precum şi în operaţiunea „Linia albastră“ de la Moldovanskoie şi Krâmsk, în 1942 şi 1943, au ajuns să moară la Chişinău, Iaşi şi Soci pe apa albastră a Moldovei istorice, în august’ 1944, sau şi mai rău, au fost trădaţi şi predaţi ruşilor pe 23 august 1944, după arestarea Mareşalului dezrobitor, de către regele României, Mihai, întâiul şi Ultimul cu numele căruia pe buze mureau pe Frontul de Est ostaşii. Ca după ce au ajuns la ruşi prizonieri, să le reconstruiască acestora obiectivele economice ridicate de către americani în primele cincinale sovietice şi aruncate apoi în aer de germani, sau chiar de înşişi ruşii atunci când se retrăgeau spre râul Volga în mare grabă până pe 19 noiembrie 1942, sau să le putrezească oasele în sutele de lagăre sovietico-bolşevice, exact aşa cum le putrezeau oasele evreilor în lagările naziste.

Cu alte cuvinte: LUNG-ÎI DRUMUL DE LA SOCI PÂNĂ LA SOCI, PRESĂRAT CU SUTE DE SATE ROMÂNEŞTI^ ŞI CU SUTE DE MII DE RĂMĂŞIŢE PĂMÂNTEŞTI ALE EROILOR ROMÂNI. Cei scăpaţi cu zile de la Soci.ru, de lângă Moldoviora caucaziană, au căzut cu moarte de erou la Soci.ro de la apa Moldovei istorice.

În cele patru peregrinări pe care le-am avut la Cotul Donului şi în discuţiile cu veteranii de la Don, am avut noroc de o mărturisire ieşită din comun, cea cu veteranul de 98 de ani, medicul militar Iosif Niculescu, în care mi-a mărturisit, mie şi jurnalistei Roxana Iorgulescu-Bandrabur, un caz de legendă adevărată cu un preot militar de la Cotul Donului. Iată pe scurt cuvintele medicului militar Iosif Niculescu despre alt militar, preot la Cotul Donului: [La Gromki lângă staniţa căzăcească Kletskaia] „era un mormânt mai mare decât blocul acesta în care locuiesc, un mormânt de 30 de metri lungime şi 20 metri în lăţime. Acolo au fost îngropaţi morţii de la Divizia 11, 13 şi 14. Şi preotul Popescu, era din Ştefăneşti, Argeş, stătea la marginea gropii uriaşe şi citea rugăciunile; şi i-am spus: « Hai, părinte, că se văd ruşii! » Şi el zice: << Domnule doctor, n-am terminat rugăciunile. » Era un om conştiincios şi l-au luat ruşii prizonier…”. Mi-am amintit de această poveste a veteranului Iosif Niculescu în clipele când am văzut ctitoriile preotului de la Soci, Romică Siminciuc, Cimitirul ostăşesc de la Soci.ro cu 117 morminte ale eroilor identificaţi (şi ale altora neidentificaţi, până la vreo 500) şi Sfânta Biserică Maramureşeană din incinta Cimitirului, ctitorii desăvârşite la Socii de pe apa Moldovei, cu ajutorul Lui Dumnezeu, de parohul socean, sprijinit de vrednicii săi credincioşi, şi sfinţite în anul 2018, la 75 de ani de la tragedia eroilor români căzuţi pe câmpul de luptă din vecinătatea Socilor caucazieni şi la o sută de ani de la Marea Unire. Prin urmare, mi-am zis: atât timp cât avem preoţi români ca Popescu de la Cotul Donului si Siminciuc de la Soci, de la… cotul Moldovei istorice, Neamul Românesc nu va dispărea în veci de pe faţa Pământului.

Aşa să ne ajute Dumnezeu, pe Care îl iubim şi Care ne mai iubeşte!

 Dr. Vasile Şoimaru-Năvrăpescu, Chişinău,

în anul Centenarului Marii Uniri, 2018

(Prefață la cartea lui Gheorghe Pârlea. SATUL SOCI: La răscrucea orizontalei cu verticala. Editura Tehnopress. Iași-2018).