După 1989, în perioada cât am fost şi eu implicat modest în politica basarabeană, am întâlnit o sumedenie de tipi fără scrupule, care, de la regim la regim, şi-au schimbat macazul ideologic, rămânând necesari şi următorului regim politic. De mirare, dar mai toţi tipii aceştia erau acceptaţi fără rezerve, a doua zi, pe lângă următorul şef, de parcă respectivii trădători aveau misiunea permanentă să slujească şeful până la căderea lui şi venirea celuilalt.

Puţini au fost oare cei care, după victoria Limbii Române şi a alfabetului latin, în august 1989, după alte izbânzi ale Mişcării de eliberare naţională, publicau cele mai naţionaliste articole, în care pe merit îl venerau pe Mareşalul Antonescu, ţineau în faţa mulţimilor cele mai antiruseşti şi mai anticomuniste discursuri, ca mai târziu să devină colegi de serviciu cu Mark Tkaciuk, Oleg Reidman şi Vladimir Socor, pe lângă tartorul comuniştilor din R. Moldova, sau să facă alianţă românofobă cu neobolşevicii de pe malul Bâcului?

Mi-am amintit de acest lucru în lunile imediat următoare prăbuşirii ruşinoase a comuniştilor moldoveni, în vara anului trecut. Unii din aceşti tipi au stat liniştit până la nereuşita referendumului constituţional din 5 septembrie curent, ca, după asta, să-şi arate din nou colţii roşii.
Să nu credeţi însă că toţi actualii lideri democraţi sunt o fericită excepţie în acest sens. Din lipsă de cadre pe potriva intenţiilor – sau poate din alte motive, pe care noi le putem doar bănui -, unii din foştii linguşitori ai odiosului regim neocomunist au continuat să-şi facă treaba lor pe lângă noii şefi. Să ne amintim doar de sumedenia de aşi (ascunşi de către cine?) în mânecile actualilor lideri, care au compromis ideea referendumului constituţional şi pe cea a distincţiilor de stat.

Pe unul dintre ei am avut nenorocul să-l cunosc bine de tot…

Astă vară, în ajunul aniversării a 19-a de la adoptarea Declaraţiei de Independenţă din 27 august 1991, eram ,,curtat” de câţiva colegi din primul Parlament să particip la una din cele două şedinţe festive organizate cu acest prilej de către doi membri marcanţi ai AIE, Mihai Ghimpu şi Vlad Filat. Fiecare dintre ei îmi aduceau argumentele sale ca să particip la o şedinţă sau alta, neprezentându-mă la cealaltă. Din cauza că preşedintele interimar şi premierul temporar nu au putut organiza o singură şedinţă festivă, la care, aş fi participat şi eu cu plăcere, am hotărât să merg în a treia direcţie… I-am luat pe cei doi nepoţei ai mei şi am plecat pentru trei zile la Marea Neagră, la Bugaz, în fostul nostru judeţ Cetatea Albă…

Ca să ajungi la destinaţie, după cum bine se ştie, trebuie să treci prin raionul basarabean Ştefan-Vodă, unde se află şi renumitul în toată lumea sat Volontiri. Renumit, pentru că în acest sat din România Mare s-a născut cea care a dus faima neamului românesc din Basarabia în toată lumea, în cea mai neagră perioadă a ocupaţiei sovietice. Sigur că da, este vorba de primadona Operei Naţionale a R. Moldova, Maria Bieşu.

De ani de zile adun imagini din localităţile în care s-au născut cei mai valoroşi oameni de cultură, ştiinţă şi artă ai Basarabiei, întâi de toate – casele lor părinteşti, bisericile în care au fost botezaţi şi şcolile în care au învăţat. Zic: iată, în sfârşit, la întoarcere, voi trece şi prin satul Mariei Bieşu. Alte vedete, născute în acest sat, nu-mi veneau în memorie şi am hotărât să iau la mare, pentru documentare, printre alte cărţi, şi monografia acestui sat (autor Simion Ciapki, originar din acest sat, care azi locuieşte în Ural).

Mare mi-a fost mirarea să aflu din această carte că mai există o ,,vedetă” basarabeană, consătean de-al primadonei, un oarecare Anatoli Durakov (AD), cică, doctor în istorie. Autorul monografiei, chiar de la începutul ei, se referă la această ,,vedetă”, precizând că ar fi scris un şir de articole despre satul său natal, cu materiale ,,împrumutate” din alte izvoare cunoscute… În contextul nostru, nu mă interesează ,,împrumuturile” acestui zis istoric, despre care TIMPUL a mai scris şi pe care l-am cunoscut în diferite circumstanţe, inclusiv ca autor de texte străine, ,,împrumutate” din ziarele basarabene şi publicate în ziarul de la Iaşi ,,24 de ore”, desigur, cu semnătura respectivului doctor în… Am avut şi eu „fericirea” să fiu publicat în aşa mod în ziarul ieşean…

Cu acest tip politic am făcut parte un timp din acelaşi partid de orientare naţională şi democratică, mai mult chiar – din organele de conducere colectivă a partidului dat, adică din Biroul Permanent. Numai că Durakov nu s-a înscris în el cu numele său istoric, ci cu pseudonimul din tinereţe, care i-a devenit mai târziu şi nume de familie, nume cu care a făcut carieră în perioada sovietică şi, mai târziu, pe lângă preşedinţii Petru Lucinschi şi Vladimir Voronin. După căderea lui Voronin, a căzut şi Durakov, dar şi alţi Durakovi din echipă. Însă, după nereuşita referendumului constituţional, Durakovii cu viziuni kominterniste n-au mai rezistat şi au ieşit (sau i-a scos cineva) din nou la lumină din vizuina lor voroninistă. Părându-i că revin ai săi la putere, Durakov a prins la curaj şi iată-l că apare în presa neokominternistă cu nişte materiale antiromâneşti, scoase din arhivele monstruosului Komintern, despre aşa-zisele răscoale ţărăneşti de la Hotin, Tatarbunar etc., ale căror esenţă kominternistă demult a fost elucidată de către istoricii obiectivi.

Dar cel mai vesel moment din câte am avut cu el a fost totuşi cel legat de o şedinţă a Biroului Permanent al partidului din care făceam parte, când Mihai Ghimpu, şi el membru al Biroului, la un moment dat, i-a scos lui Durakov din buzunarul de la piept (din dreptul inimii!), un microdictafon, cu care bietul AD înregistra şedinţele noastre, în ajunul alegerilor parlamentare din 1998, pentru nu se ştie care sume şi organe… Mare a fost mirarea multora că, după această penibilă întâmplare, Durakov n-a fost alungat din partid… Mai mult încă: personajul „cu microdictafonul la inimă” a fost promovat pe lista noastră electorală, pe care a intrat foarte curând în Parlament. N-a trecut mult timp însă şi tipul „nostru” a părăsit partidul, respectiv – fracţiunea parlamentară cu care a fost promovat, ca să „se refugieze” într-un grup parlamentar, chipurile, independent, înjghebat în mare grabă pentru sprijinirea iniţiativei preşedintelui Lucinschi cu privire la republica prezidenţială… Acum, aştept cu nerăbdare publicarea tuturor listelor electorale, ca să văd cine mai are nevoie de imaginea pocită a pretinsului istoric „patriot” Durakov…

TIMPUL, 15 Octombrie 2010