Cotul Donului – al patrulea pelerinaj

(1)

În iulie 2009 am ascultat reproșurile a două românce din Caucazul de Nord, în primul din cele nouă sate locuite de români, în Moldovanskoie (altele fiind, Moldovanovka, Moldovka, Solonești, Ciobanovka ș.a)., precum că rămășițele pământești ale ostașilor români căzuți în luptele din acele locuri în anii 1942-1943, n-au fost adunate într-un cimitir, nu au niciun monument din partea conaționalilor lor vii, plugurile rusești și azi întorcând brazdele cu oase românești. A doua zi, după ce am auzit aceste informații înfiorătoare, am schimbat direcția programată, dinspre Vest, în Basarabia, unde mă aștepta familia mea, spre Est, la Cotul Donului. Acolo mă așteptau, după cum am constatat mai apoi, 158 de mii de oșteni români care s-au prăpădit în luptele din toamna anului 1942 – iarna lui 1943, și să mă conving dacă și acolo este aceeași situație ca cea descrisă de cele două românce din Caucaz. După un drum de 700-800 de kilometri, cu o Toyotă la a doua tinerețe, trecând în grabă prin Rostov pe Don, prin stanițele Morozovskaya și Kalaci-pe-Don, prin nordul Câmpiei Calmuce și prin sudul Cotului Donului, pe fostele poziții ale Armatelor, a 3-a și a 4-a, române, am ajuns și m-am convins. Nicio deosebire, niciun cimitir, niciun monument românesc, nici măcar o cruce aruncată de vreun român din avioanele Pactului de la Varșovia! De parcă în acele locuri n-a călcat picior de ostaș român în cel de-Al Doilea Război Mondial și n-a căzut niciunul din ei în Bătălia Stalingradului.

În alte locuri pe unde au mai luptat ostașii români până la granița cu fosta U.R.S.S., la Odesa, în Crimeea, Doneț, Harkov, Izium ș.a. fusesem mai devreme, înainte de 2009. Cunoșteam deja situația, la fel de oribilă, unde mă sufocam când mergeam pe fostele drumuri estice ale celor două Armate Române și nu întâlneam în cale nici un însemn că acolo s-au prăpădit, conform datelor publicate de acad. Dinu C. Giurescu, 624.540 de ostași români… Pe întinsurile fără de sfârșit unde trebuia să le văd pe ale noastre întâlneam doar monumente ale ostașilor sovietici, dar și tancuri, tunuri, avioane, katiușele rusești, ridicate sus pe postamente.

În acele clipe îmi aminteam de cimitirele ostașilor sovietici inaugurate prin toată Basarabia și România, prin alte state pe unde au mai trecut sovieticii, până la Berlin, ca s-o elibereze, de fapt ocupând-o și bolșevizând o bună parte din ea pentru patru-cinci decenii mai departe.

Am călătorit și prin locurile bătăliilor de pe Frontul de Vest, unde am văzut o cu totul altă situație în acest sens și unde am găsit cimitire românești bine proiectate și bine îngrijite, de exemplu, cel de la Brno, în Cehia, sau cel de la Zvolen, în Slovacia.Multe doream să fac pentru a urni din loc carul indiferenței noastre proverbiale, să țip la deal de sat, ca să trezesc românimea, „din somnul cel de moarte”, în care s-a adâncit de-a binelea după pierderile suferite pe Frontul de Est. Oricine ştie bine că mai fiecare familie românească a pierdut pe cineva acolo: un soț, un tată, un frate, un unchi, un văr, o rudă mai îndepărtată… Dar am găsit puteri în mine ca să tac și să fac, să mă pregătesc pentru alte bătălii care bănuiam că vor avea loc și nu vor fi ușoare…

În august 2012, am fost pentru a doua oară în nordul Cotului Donului, în satele din raioanele Kletskii și Serafimovici, apoi și în satele din Sud, din raioanele Surovikino, Kotelnikovo, Kalaci-pe-Don, la Volgograd ș.a. Tot atunci am instalat prima cruce din niște crengi uscate cu tricolor, pe dealul deasupra staniței Kletskaya, pe înălțimea 169,4m plină de sânge românesc vărsat acolo în septembrie-noiembrie 1942.

Tot atunci mi-am dat seama că în subsolul acelei stepe zac de 3-5 ori mai mulți români decât azi cazacii care trăiesc deasupra lor și am jurat eroilor români care se aflau sub piciorele mele că nu-i voi uita și nu-i voi trăda niciodată orice s-ar întâmpla cu mine sau… cu rămășițele lor pământești. Și nu spun doar cuvinte frumoase. În septembrie 2013 am repetat aceste drumuri împreună cu preotul Viorel Cojocaru de la Mitropolia Basarabiei, iar la sfârșitul unei zile cu ploaie rece de toamnă, pe data de 27 septembrie, la cinci kilometri de fostul cătun Gromki și opt kilometri de stanița Kletskaya, lângă șoseaua care leagă stanița de cea mai apropiată stație de cale ferată, Surovikino, am instalat pe o altă înalțime cunoscută din hărțile anului 1942, de 166,2m, o nouă cruce cu tricolor și o coroană de flori artificiale, de această dată aduse de la Chișinău. Părintele Cojocaru a „oficiat” un modest parastas în amintirea ostașilor români care zac în acel pământ. Pe cruce am inscripționat următorl text din …14 cifre: „19.11.1942: 150.000″ (atunci încă nu știam de numărul oficial al pierderilor Armatei Române de 158.000… de ostași).

În august 2017 cînd mai rămâneau încă trei luni până la împlinirea a 75 de ani de la începutul Bătăliei Stalingradului, am mai făcut o escală, un nou pelerinaj, al patrulea, începând cu vara anului 2009, la Volgograd, Rossoșka, Cotul Donului. Apoi am mers și în regiunea Voronej, pe urmele Armatelor, a 2-a maghiare, în care majoritatea ostașilor nu erau unguri, și a 8-a italiană, în care toți ostașii erau italieni.

Doream să mai vizitez odată acele tragice locuri pentru toate părțile participante la Bătălia dată, în cel de-Al Doilea Război Mondial. Pregăteam pentru 18-19 noiebrie 2017 la Chișinău o Conferință Științifică Comemorativă: „75 de ani de la participarea Armatei Române la Bătălia de la Cotul Donului. Eroism, Jertfă, Trădare”, dar visam totodată să inaugurez la Chișinău și o Troiță închinată eroilor de la Don. Credeam că ar fi bine să mă mai treacă odată fiorii mergând pe urmele Armatelor Române și să vizitez și Cimitirul ostașilor români de la Rossoșka, să ajung, însfârșit, la Gromki, Golovski, Perelazovski ș.a., peste care rușii au aruncat în dimineața zilei de 19 noiembrie 1942, primele sute de tone de rachete Katiuşa, îndreptate de pe capul de pod Kletskaya, Raspopinskaya și Serafimovici și alte obiective de pe hărțile topografice militare. Erau locuri pe care n-am reușit să le vizitez altă dată din cauza condițiilor meteo sau a lipsei de timp, dar și a inexistenţei căilor de acces la acele locuri tragice. Mai aveam și-un angajament față de un Om drag mie și basarabenilor mei, dl Radu Theodoru, General de Flotilă Aeriană, veteran de război, de 94 de ani, căruia i-am promis să-i aduc de la Gromki o cutie de pământ îmbibat cu sângele ostașilor români care au căzut acolo în primele zile a contraofensivei sovieticilor și a Operațiunii „Uranus”.

Pentru că la Cotul Donului de această dată era un timp favorabil am reușit să ajung însfârșit pe teritoriul fostelor cătune Gromki și Golovski, actualelor Perelazovski, Jirkovski, Bolșaia Osinovka, Verhne Cerenskii, Ivanușenskii, Ievstratovskii etc., apoi și mai la Est, la Perekopskaia și la Mănăstirea Kremenskaya. Fericit că am văzut cele trei foste capuri de pod unde și azi mai funcționează podurile plutitoare de la Raspopinskaya, de la Novo și Starogrigorievskaya, de la Sirotinskaya. Datorită acestora, rușii ajutați de americani, au reușit în câteva luni să-și înarmeze unitățile de pe malul drept al Donului și să distrugă Armata a 3-a Română ș.a.

Am fotografiat atunci imagini ale stanițelor și cătunelor căzăcești de azi pe care le-am înveșnicit într-un viitor album întitulat: „Cotul Donului în imagini de ieri şi de azi”, imagini pe care le-au văzut ostașii români înainte de a închide ochii pentru totdeauna…

Pentru că de această dată vremea era favorabilă, trecând prin văgăuna Solomakovka – afluient al râului Kurtlak -, am descoperit în inexistentul azi hutor Gromki, fostul cimitir cu câteva cruci și morminte, probabil ale ultimilor cazaci care au supraviețuit până la dispariția deplină a cătunului. Acolo am reinstalat crucea mea din anul 2013, pe o altă înălțime cunoscută, de 169,1m, cu un nou Tricolor, mai mare, cu un colac de la Chișinău și două lumânări aprinse pentru câteva minute.

De la Rudkino-Voronej, speram să filmez și să aduc acasă întreaga listă a ostașilor din Armata a 2-a maghiară înmormântați la Rudkino-Voronej, printre care, conform datelor profesorului Raoul Șorban, majoritari erau românii din Ardealul ocupat în septembrie 1940 de către armata horthystă.

Parțial, am reușit și am revenit acasă cu mult mai multe informații față de alte călătorii în acele locuri, chiar dacă de această dată am călătorit cu cinci avioane și cu patru taximetre pentru care n-am cheltuit mai mult față de călătoriile cu propriul automobil din anii precedenți. Printre alte informații utile viitorilor turiști în acele locuri le pot împărtăși părerea mea: în călătoriile cu automobilul prin Ucraina și Rusia doar pentru zisele „amenzi” fără chitanțe plătite direct polițiștilor de la intersecțiile de drumuri cheltuiești la fel de mult cât pentru benzină, chiar dacă-i mult mai ieftină decât în România. Și un sfat pentru turiștii care vor merge la meciurile din Volgograd ale Campionatul Mondial la fotbal, dar și la Cimitirul din Rossoșka, dar poate și la cel mai dureros loc al Tragediei Române de la Cotul Donului: zburați cu avioanele pentru că nici companiile rusești, nu mai folosesc avioanele lor, ci mai mult Boeing-urile americane și Airbus-urile franceze.

(2)

25 octombrie 2015 – După 73 de ani de așteptare au și ostașii români un Cimitir de onoare la Rossoșka, Volgograd…

La 25 octombrie 2015, la Rossoșka, lângă Volgograd, a fost inauguat, însfârșit, un Cimitir de onoare pentru ostașii români căzuți la Cotul Donului, Stalingrad și Câmpia Calmucă. Acesta este ultimul din seria de cimitire și memoriale inaugurate pe teritoriul Rusiei, în care au fost reînhumate rămășițele pământești ale ostașilor Axei căzuți în Bătălia Stalingradului. Despre toate câte s-au întâmplat acolo, la Rossoșka, în 2015 și 2017, jurnalistul Ion Cristoiu, care a fost de două ori la Volgograd, a publicat ample informații în revista „Historia”, pe blogul său personal şi în revista ART-EMIS.

Eu, chiar dacă înainte de 2015, făcusem trei drumuri acolo și nu doar la Volgograd și Rossoșka, ci, mai ales, și pe fostele câmpuri de luptă ale Armatelor, a 3-a și a 4-a, Române, la Cotul Donului și Câmpia Calmucă, publicând două cărți și zeci de articole, interviuri, participând la emisiuni Radio și TV, organizând conferințe și comemorări, n-am fost nici invitat, dar nici măcar anunțat. Aş fi mers în orice condiții, chiar pe propria cheltuială, așa cum o făcusem de fiecare dată. Mai ales că participarea mea ar fi fost de real folos pentru oamenii implicați în pregătirea și desfășurarea manifestării de inaugurare a Cimitirului.

Am vizitat cele mai tragice locuri, cunosc mai mult decât alții realitățile locale, dar și limba rusă – pe care sunt convins că o cunosc și alți participanți din România – cred că-i convingeam pe organizatori să nu ne mai facă de râs pe mapamond reînhumând rămășițele oștenilor români în niște cutii de carton care se găsesc cu miile aruncate în spatele moll-urilor din Volgograd. Le-aş fi oferit niște adrese din România unde mai viețuiesc și azi veterani de la Cotul Donului, chiar un participant viu, sănătos și capabil să meargă cu orice fel de transport, nu doar la Cotul Donului – drum făcut de el pe jos, tur-retur -, în 1942/1943. Organizatorii au găsit de cuviință că-i mai bine s-o invite la Rossoșka pe fiica și pe nepoata ostașului Gheorghe C. Popescu, care a luptat și a căzut la Axai, în Sepa Calmucă, în 1942. Mai mult, cred că i-aş fi convins, le-aş fi găsit și modalitate de transport pentru românii doritori să meargă pentru o zi în cel mai tragic loc al ostașilor români, la Cotul Donului. În primul rând la Kletskaya, la 150 km de Volgograd, unde de fapt era locul construcției acestui Cimitir de Onoare, lucru absolut posibil dacă România convenea cu rușii să renască măcar două cătune de lângă Kletskaya, Gromki și Golovski şi să construiască 10-20 de kilometri de drum până la ele. Așa au procedat nemții, ungurii şi italienii în localitățile unde au inaugurat memoriale și monumente pentru cinstirea ostașilor lor. Le-aş fi oferit și soluții economice pentru realizarea acelor investiții. În primul rând, amânam pentru o perioadă de timp reparația capitală a obiectivelor sociale din niște sate basarabene care nici după acele investiții n-au devenit mai românofile cum este, de exemplu, baștina românofobului Dodon, Sadova. Acesta, după investiția făcută de România acolo din banii contribuabililor români, a minţit că el a făcut-o.

Poate reușeam să ajungem cu delegația română și în Câmpia Calmucă, peste Canalul Volgo-Don, dar poate și la Nalcik, cel mai îndepărtat punct din Sudul Caucazului de Nord, din Kabardino-Balkaria.

Chiar simbolic, ar fi fost bine să meargă la Rossoșka și-un român basarabean pentru că cei 158.000de ostași români s-au prăpădit în acele locuri după ce au dezrobit Basarabia; Nordul Bucovinei și Ținutul Herța și nu puteau să nu treacă și Nistrul, pentru deplina încredere a Dezrobirii acestor teritorii românești, dar și pentru posibila dezrobire de mai târziu a Ardealului, pământ Românesc precum afirma în 1944 un mare jurnalist american, un evreu corect cum azi mai rar întâlnești, pe numele său, Milton G. Lehrer, în excepționala sa carte „Ardealul – pământ românesc”, posibil, ultima carte naționalistă, retipărită pe vrema lui Nicolae și Elena Ceaușescu. Coincidenţă sau nu, rezoluţia „Bun de tipar” a fost pusă pe data de 27 martie 1989, chiar în ziua celei de a 71-a aniversări a Unirii Basarabiei cu România. După aceasta, cei doi au mai dus-o doar încă 273 de zile și nopți, fiind împușcați în Ziua Nașterii Domnului nostru Isus Hristos, pe data de 25 decembrie a aceluiaș an…

Există controverse, că armata română ar fi trebuit să se oprească la Nistru, dar era posibil? Declaraţia Conducătorului Statului din şedinţa Consiliului de Miniştri din 5 septembrie 1941 dă un răspuns: „Şi în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? […] Puteam eu să spun: Eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici? […] Ar însemna să dezonorez şi Armata, şi poporul român, pe veci. Ar fi fost o dezonoare pentru noi să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi: la revedere! […] Se înşală cine crede că ne-ar fi dat cineva Basarabia şi Bucovina, dacă nu ne-am fi bătut pentru ele cu ruşii”.

Pentru că așa sunt legile războiului, în 1944 rușii au procedat la fel, neoprindu-se nici la Nistru, dar nici măcar la Prut. Atunci când au revenit, pe malurile acestor râuri, ei și-au continuat „misiunea lor de eliberare a Europei”, mergând fără opreliști până la Berlin, iar, dacă nu erau opriţi, și-i ajutau în continuare americanii, mergeau și până la La-Manch, visând din 1917 la o „Republică Sovietică Socialistă Mondială” sau măcar la o structură europeană, la care visa și Ulianov-Lenin, zisă „Statele Unite ale Europei”.

În august 2017 revenind, după patru ani, la Volgograd, Cotul Donului și Stepa Calmucă, apoi și mai la Nord, la Voronej, pe unul din primele locuri se afla vizita la Cimitirul Românesc din Rossoșka, dar și alte obiective din cele două regiuni limitrofe.

Despre Cimitirul din Rossoșka pot spune fără ocolișuri: putea fi mai bun, dar bine că măcar așa este. Și mai trebuie de menționat că inaugurarea acestui cimitir a devenit posibilă doar după ce a fost învestit în funcția de ambasador în Rusia dl Vasile Soare. Ce a fost capabil acest Ambasador, aflându-se în aceeași funcție în Kazahstan? Odată cu înființarea și consolidarea primei Societăți culturale românești din Kazahstan, „Dacia”, cântecele, dansurile și vorbirea românească, au început să renască la românii din Kazahstan.

De altfel și intenția privitor la construcția unui cimitir la Rossoșka, putea râmâne încă mulți ani de zile tot intenție, așa cum s-a întâmplat cu cimitirul românesc de la Kurgan-Odesa. Aici au reușit să ridice „Crucea Mare” în centrul terenului viitorului cimitir și 12 piloni de gard – din peste 70 necesari -, care de vreo zece ani de zile nu se văd din bălăriile de cucută, urzică, pălămidă, brusturi, tufari, și n-au mai devenit cimitir. Asta după ce au cheltuit toți banii prevăzuți în bugetul cimitirului, iar alte sume nu s-au mai alocat, constructorii au părăsit Kurganul. Despre cimitirul de la Veliki Dalnik, pe care eu cu greu l-am descoperit, mai mult de ciudă, după ce l-am întrebat pe unul din cei bine salarizați la „Cultul Eroilor”, dacă ei pot în baza hărților pe care, posibil, le au în organizație, să-mi arate locul unde se află fostul cimitir de campanie de la Veliki Dalnik, am rămas perplex de răspunsul primit: „Dacă-l descoperiți anunțați-ne și pe noi și venim neîntârziat…”. Aceasta a fost prima și ultima mea consultare solicitată de la profesioniștii „Cultului Eroilor”…

Cu durere am constatat la cimitirul ostașilor noștri de la Rossoșka lipsa listelor celor reînhumați acolo. Ceilalţi participanții ai Axei căzuți în bătălia dată au fost reînhumați în memorialele lor. Nemții, maghiarii, italienii, au încrustat pe plăci, pe zidul sau pe cuburile de granit numele și prenumele ostașilor căzuți în lupte, anul nașterii și cel al morții, la nemți – data nașterii și a morții, primele informații preluate de pe plăcuțele sau jetoanele cu numele soldaților, prinse, legate, de hainele fiecărui ostaș, indiferent din ce armată făcea parte.

Am văzut exemple de astfel de plăcuțe românești în „Muzeul Memoriei” din centrul Volgogradului și nu pricep unde au nimerit ele după deshumarea rămășițelor ostașilor români. Au fost aduse în România ca să fie transmise familiilor de unde au plecat soldații pe front – de care mă cam îndoiesc -, sau rămășițele pământești ale eroilor români au fost descoperite de alții, în primul rând de către nemții, care au săpat stepa Donului câutând morții lor. Al doilea răspuns este mai probabil, pentru că primii 625 de ostaşi români, reînhumați la Rossoșka, au fost cei descoperiți în anii ’80-’90, în timpul săpăturilor de către partea germană, în extrema nordică a Cotului Donului, la Serafimovici, lângă fostele poziţii ale unităţilor Armatei a 8-a italiene.

În 2003, pe 22 iulie, a avut loc şi ceremonia de reînhumare a rămășițelor pământești ale eroilor români, şi de inaugurare a colţului memorial, tot atunci fiind instalată o placă comemorativă din marmură neagră, pe care este încrustat următorul text în limbile română şi rusă: „Aici odihnesc militari români căzuţi la Stalingrad în cel de al Doilea Război Mondial’. Scurt, clar şi cuprinzător, dar mai ales cuprinzător, fiindcă şi aici germanii au fost foarte generoşi, omenoşi şi „ospitalieri” ca şi în cazul Cimitirului german din Odesa, unde odihnesc de veci circa 900 de români, cu toate că la 23 august 1944 Armata Română a întors armele împotriva aliaţilor germani, iar după victoria din 1945 România să ajungă în rândul ţărilor învinse cu toate consecinţele economice, politice și sociale, fiind bolșevizată și sărăcită, plătind sovieticilor ani în şir despăgubiri de război, după ce a pierdut întreaga Basarabie, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei.

Îndoielnică mi s-a părut și lista localităților indicate pe plăcile de marmură de pe mormintele comune, copiate de la nemții care au efectuat săpături în regiunile Volgograd și Rostov: dacă s-ar fi făcut săpături în toate localităție indicate pe plăci numărul reînhumaților ar fi fost infinit mai mare. Doar de la Gromki și Golovschi, dacă românii ar fi făcut acolo săpături, ar fi fost deshumați un număr mai mare de oseminte decât și-au găsit până acum locul de veci la Rossoșka, din totalul de 78 de localități încrustate pe plăci… Regretabil și faptul că mulți români din țară, care au avut rude ce s-au prăpădit în acele locuri, nu sunt informați privitor la existența acestui cimitir, un argument în plus pentru a ajunge la această cocluzie.

După vizita la Rossoșka am rugat taximetristul, să mă lase pe Colina Mamai la grandiosul memorial al ostașilor ruși, pe care îl mai vizitasem de două ori și, acolo din primele clipe am întâlnit o grupă de turiști, sportivi sau angajați ai unei companii din județul Prahova, toți îmbrăcați în același costum sportiv cu o denumire de firmă, inscripționată pe piept. Am reușit să-l întreb pe unul dintre ei de unde au venit, cu ce scop și de ce pe Colina Mamai, când la 27 de kilometri se află un cimitir al eroilor români căzuți în Bătălia de la Stalingrad? Tânărul a recunoscut că nimeni din întreaga echipă n-a auzit despre acest cimitir, că s-ar fi dus și într-acolo.

Pentru că în timpul vizitei mele la cimitirul din Rossoșka lipseau drapelele de stat ale Federației Ruse și României, am legat eu un Tricolor Românesc de ramurile salcâmul din stânga Crucii centrale a Cimitirului și cu asta mi-am luat rămas bun de la cei circa o mie de români care zac în cimitirul de-acolo. După o lună, însă, pe 29 septembrie privind știrea TVR de la o nouă reînhumare la Rossoșka, n-am văzut Tricolorul meu în salcâmul din cimitir și mă gândeam că poate a intrat pe acolo vreun cazac de pe Don și crezând că tricolorul dat fiind atât de asemănător cu al lor l-o fi luat acasă ca să-l pună la icoană… Poate în timpul curățeniei generale din cimitir din ajunul reînhumării din 29 septembrie 2017, Tricolorul lăsat de mine a fost aruncat împreună cu buruienile uscate de la intrarea în cimitir…

(3)

Memorialul celor 100 mii de români ardeleni căzuți la Voronej.

Vara trecută, la Voronej, m-am convins încă odată că dacă dorești să te documentezi mai bine fă tot posibilul să rămâi măcar pentru câteva zile pe teren. Informația pe care am adunată în trecut despre participarea ungurilor și a italienilor în campania din Est cel puțin s-a dublat. Adevărat că am avut și niște ghizi locali mai buni și timp am avut suficient… Chiar dacă am găsit porțile „Memorialului de la Rudkino”, închise mi-am zis fie ce o fi, dar sar gardul șă-mi fac treaba până la capăt, că nu se știe dacă mai ajung în aceste locuri. Mai ales că peste gard, unde au fost reînhumați circa 20 de mii de ostași ai Armatei a 2-a ungare, mulți erau de origine română, înregimentaţi de unguri din satele și orașele ardelene după ocuparea Ardealului, în septembrie 1940.

În aceste locuri în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în cadrul operației „Ostrogojsk-Rossoșani”, conform datelor enciclopediei maghiare, s-au prăpădit 140.000 de ostaşi: 80.000 de morţi şi 60.000 de răniţi, numărul dispăruţilor nefiind indicat în acele statistici. Alte date am găsit la Raoul Șorban, în lucrarea sa „Invazie de stafii” (Editura Meridiane, 2003) precum că: „Ungaria a participat la războiul antisovietic cu o armată – a 2-a – compusă din 256.000 combatanţi, dintre care cca 150.000 erau români, iar ceilalţi proveneau din rândurile altor « naţionalităţi » (slovaci, şvabi, ruteni etc.). Dacă la Cotul Donului armata ungară a suferit cea mai dezastruoasă înfrângere din întreaga sa istorie modernă, pe planul intern al politicii de maghiarizare, înfrângerea militară, cu pieirea a 100.000 de români, morţi şi dispăruţi, a reprezentat un succes în conformitate cu ansamblul doctrinelor ungare de maghiarizare a ţării”.

În a doua zi de aflare la Voronej am pupat porțile și ușa de la muzeul memorialului căutând o gaură în gardul lung cât un stadion de mare, cu vergi ascuțite ca sulițele vechilor slavi de pe Don și, negăsind niciuna, am încercat să pătrund sărind gardul cu… M-am lăsat de aventura dată imediat cum am auzit, de la vreo sută de metri, un glas electronic care mă avertiza să mă las de năstrușnica idee de a pătrunde și de a tulbura liniștea ostașilor care odihnesc pe veci acolo. Am filmat cu un obiectiv mai puternic plăcile din apropierea gardul care înconjoară Memorialul. Revenind la hotel am verificat în primul rând imaginile plăcilor de la Rudkino, dar fiind prea mici literile de pe plăci n-a fost reușită investigația mea de pe teren.

După o noapte de nesomn și de gânduri negre despre cheltuielile făcute fără rezultate bune, a doua zi, am pornit din nou la drum spre Rudkino. Ca să mă lase în pace roboțelul de pe deal am coborât în vale, mai aproape de râul Don, unde gardul este construit din piatră locală, pe care l-am sărit fără mari eforturi… Taximetristul care m-a adus și a doua oară din Voronej a înghițit în sec aproape toată ziua și la un moment dat m-a întrebat dacă nu-mi este foame sau sete că el nu mai poate răbda… Totuşi, pentru că plata pe care o negociasem era semnificativă, fără să ardă benzina, a rezistat până eu m-am săturat să filmez plăcile cu inscripția numelor morților. Am reușit să filmez cam un sfert din plăcile Memorialului. Am agăţat de gard un mic tricolor românesc împreună cu cel de-al doilea colăcel adus de la Chișinău, pe care l-am păstrat de la fostul hutor Gromki, apoi am mers la Voronej, la hotel, să cercetez materialul filmat şi să pot lua o decizie despre ce am de făcut departe, adică să mai merg odată la Rudkino sau de dimineață să pornesc spre Rossoși unde au luptat ostașii Armatei a 8-a italiene. Pentru că de această dată filmările au fost satisfăcătoare calitatev, am decis ca în următoarea zi să plec la sud, la fostele poziții ale italienilor, la 200 de kilometri de Voronej.

Despre Memorialul unguresc am scris acum cinci ani. Este uriaș și cel mai scump după memorialul german de la Rossoșka, și al treilea după Memorialul Mamaiev Kurgan din orașul Volgograd. Din fotografiile pe care le-am făcut la Memorialul din Rudkino am așternut liste întregi ale celor înmormântați acolo dar nu m-am grăbit să le public până nu mă voi consulta cu specialiști români în domeniul numelor de persoane. Cred că aceste liste vor fi utile transilvănenilor care și-au pierdut străbunii care au luptat în acele locuri, pentru visata de Horthy… „Ungaria Mare”.

Italienii, unicii care și-au dus morții acasă…

Pentru că doream să văd cimitirele și modul de reînhumare al ostașilor italieni căzuți la Don, în regiunea Voronej și Belgorod, am parcurs împrejurimile localităților principale, Rossoși (atenție, până la Rossoșka-Stalingrad, este de parcurs exact 600 de km!), Novopostoyalovka, Livenka (reg. Belgorod) ș.a. unde au luptat ostașii din Armata a 8-a italiană, în 1942-1943, cu Armata Roșie.

Cu regret n-am văzut prea multe în afară de terenurile fostelor bătălii, monumentele consacrate memoriei alpinilor italieni din orașul Rossoși și din suburbia lui, grădinița de nivel european și parcul municipal ambele finanțate de italieni care au convenit fără mari dezbateri cu administrația locală a municipiului Rossoși. Aceste lucruri le-au făcut, după cum am mai menționat și nemții la Rossoșka, ungurii la Rudkino, dar nu și românii, măcar în una din localitățile Kletskaya, Gromki, Golovski, Vodino, Abganerovo etc, la demolarea cărora au participat și ostașii noștri, dar mai ales Katiușele rușilor, dar n-am găsit niciun loc de înhumare, niciun cimitir italian. Abia la Novopostoyalovka, cel mai tragic loc al Alpinilor italieni, am aflat secretul lipsei cimitirilor italienilor. Din anul 1998 italienii și-au dus rămășițile pământești ale alpinilor acasă, în Italia, nu puțini în acele tragice locuri. Din totalul de 235.000 de ostași italieni din Armata a 8-a o jumătate s-au prăpădit la Voronej-Ostrogojsk-Rossoși, morți, răniți, prizonieri, pierduți fără urmă.

În vara lui 2014, la 14 august, aflându-mă în căutarea verilor noștri din munții Alpi am reușit să vizitez și comuna Don de vis-a-vis de orășelul Romeno, unde mă aștepta de câțiva ani o familie de italieni, care administrează un hotel cu restaurant și care poartă numele de… Cornova, acelaşi cu al satului meu natal din Basarabia, cercetat la 1931 de către monografiștii profesorului Gusti.

Don este un sătuc de 250 de locuitori dar face parte dintr-o comună mai mare care a luat din 2016 încoace numele prichindelului Don, doar pentru că de aici au făcut parte mai mulți ostași din uinitatea militară Alpinii din cadrul Armatei a 8-a italiană care au luptat în regiunea Voronej în cadrul Bătăliei Staligradului. Graba nu mi-a permis să caut dacă este în viață vreun Alpin din 1942-1943, dar am reușit să aflu despre manifestările organizate de către primărie în memoria alpinilor… Însăși schimbarea denumirii comunei spune despre multe… Aici nu se tem să-și amintească de trista aflare a Armatei Italiene pe Frontul de Est. Și cu asta am spus totul despre Italieni în Rusia….

(4)

Cele trei culori românești de până la 1918, devenite drapel național al cazacilor de pe Don, la 4 mai 1918…

Atunci când treci prima dată frontiera cu Rusia din cele trei regiuni ucrainene, Harkov, Lugansk și Donețk, spre regiunile ruse, Belgorod, Voronej, Rostov, apoi și Volgograd, îți faci impresia că ai ajuns în niște teritorii cândva românești. În primul rând, pe o parte și pe alta a frontierei, multe localități au denumiri aproape românești: Șerbani, Lozova, Popasnaya, Troițkoe (fost Purcari), Konstantinovka, Dmitrievka, Kantemirovka, Voroneț (a nu se confunda cu Voronej), Voevodovka, Cebotariovo, Dercul, Voloșino și multe altele. Unele din ele le-au fondat oamenii lui Dimitrie Cantemir după fuga lor de la Stănilești, din 1711, alte denumiri au fost aduse cu ei la mijlocul secolului al XVIII-lea de către migranții ortodocși, români și sârbi, din Voivodina și Câmpia Aradului, organizați de către generalul Horvath, originar din Imperiul Austro-Ungar, dar slujitor cu osârdie al Țarinei Rusiei, Elizaveta I. După anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus, la 1812, au apărut și basarabenii, și ei tot cu toponimia de acasă. Dar cel mai vizibil, la trecerea prin aceste regiuni de frontieră, este, totuși, tricolorul cazacilor de pe Don, cu fâșiile orizontale ale celor trei culori, care este identic cu cel al românilor începând cu anul 1848 și până la Marea Unire, când culorile au fost poziţionate pe verticală.

Am observat această asemănare încă din vara lui 2009 când am mers prima dată la Cotul Donului, prin regiunile Rostov și Volgograd. M-am gândit când, unde și dacă nu-i o întâmplare că Tricolorul nostru a devenit și drapel național al cazacilor de pe Don. Nu vreau să exagerez, dar nici nu pot trece cu vederea bănuielile și coincidențele observate de mine: acest Tricolor, pe data de 4 mai 1918, a devenit simbolul principal al statului independent Marea Oștire a Cazacilor de pe Don, care a fiinţat doar doi ani.

Să vezi și să nu crezi! Principalii mari conducători ai Oștirii cazace, ai Mișcării albgardiste, generalii Piotr Krasnov și Anton Denikin, au venit în Novocerkassk, în capitala Oștirii de pe Don, de pe Fronturile Primului Război Mondial: Krasnov de pe Frontul de Sud-Vest, de pe malurile Nistrului, din Galiția și nordul Moldovei Istorice (al Bucovinei, până la 28 noiembrie 1918, și al României Mari, după această dată), iar Denikin de pe Frontul Românesc, Focșani, Râmnicu Sărat și Buzău, care conducea, în septembrie 1916, Corpul 8 de armată rusă, alături de Corpul 2 al armatei române (în acea perioadă acolo se afla și preotul militar basarabean, Alexe Mateevici, autorul poemului „Limba noastră”. Pe 1 martie 1917, Denikin a fost arestat, iar în septembrie a aceluiaș an, după arest, a venit la Novocerkassk, la Marea Oștire a Cazacilor.

Să nu fi avut acești doi conducători ai Mișcării Albgardiste din Rusia Roșie Sovietică nicio întâlnire cu Tricolorul Românesc în teritoriile românești de unde au revenit la Novocerkassk? Mă îndoiesc. Odată cu lichidarea Republicii secesioniste a cazacilor de pe Don a fost dat uitării și tricolorul. Abia în 1990 cazacii și-au redobândit dreptul la drapelul lor.

În cel de Al Doilea Război Mondial, în anii 1942-1943, oștirea cazacă sub conducerea generalului Krasnov a luptat alături de nemți, adică alături şi de ostașii români, pe care îi unea nu doar dorul de răzbunare pentru jertfele comise de bolșevici înaintașilor lor (deportări, naționalizări, colectivizări etc), dar și aceste trei culori.

La începutul lunii iunie 1962, pe timpul când P.C.U.S. era condus de Nikita Hrușciov, în capitala cazacilor Novocerkassk au avut loc proteste vehemente cu participarea a mii de oameni împotriva anunțului puterii centrale privitor la creșterea prețurilor la produsele din carne și lapte, iar pe 2 iunie 1962, în timpul celui mai mare miting și marș de protest armata și miliția au tras în manifestanți, 22 de participanți la proteste au fost împușcați mortal, zeci de oameni răniți, cei mai mulți dintre ei având între 18 și 25 de ani, iar morții i-au îngropat peste rămășițele pământești ale ostașilor români dintr-un cimitir de campanie de lângă Novocerkassk, din perioada bătăliei Stalingradului, 1942-1943. A scris și presa rusă de după 1990 despre această nouă tragedie a cazacilor de pe Don.

Privitor la participarea cazacilor alături de nemți la războiul antibolșevic, întreb de partea cui puteau ei participa dacă odată cu venirea la putere a bolșevicilor în Rusia pe cazaci îi aștepta pericolul dispariției fizice, în condițiile când bolșevicul Lev Troțki-Bronștein sprijinit de Ulianov-Lenin și Stalin-Djugașvili, a programat lichidarea cazacilor prin Directiva de la 8 februarie 1918? În conţinutul acesteia, cu o ură animalică pentru cazacii de pe Don, se sublinia: „Vechea căzăcime trebuie arsă în focul revoluției sociale…”. Acele decizii bolșevice l-au făcut pe generalul Krasnov să stea în fruntea oștii cazace în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, pe care după război bolșevicii l-au judecat și spânzurat pe data de 17 ianuarie 1947.

Căzăcimea de pe Don, în toată perioada de după războiul civil, aștepta un izbăvitor al pericolului dispariției lor și când au apărut nemții pe Don cazacii primii (kalmâcii un pic mai târziu) i-au întâlnit nu ca ocupanți ci ca eliberatori, care le-au promis întoarcerea proprietățillor, a tradițiilor, credința și bisericile. Doar autoritatea marelui lor scriitor de limbă rusă, cazac de pe Don, din stanița Vioșenskaya, Mihail Șolohov, laureat al Premiului Nobel pentru romanul „Donul Liniștit, a mai stăvilit ura bolșevică îndreptată împotriva căzăcimii.

Despre toate aceste lucruri dar și despre bătălia de la Cotul Donului, mi-a vorbit un scriitor local, originar din stanița Kletskaya, care mi-a dăruit ediția a treia a cărții sale, una deosebit de curajoasă, care cuprinde toată istoria căzăcimii de pe Don până în zilele noastre. Scriitorul se numește Piotr Eliseev, iar cartea pe care mi-a dăruit-o pe data de 27 septembrie2013: „На земле тихoнo Дона, Волгоград, 2011″ – Na zemle tihono Dona (Pe pământul Donului liniștit). Volgograd, 2011″, care conține multe informații despre viața și tragica istorie a cazacilor de pe Don, despre răsculăcirea și răscăzăcirea bolșevică a cazacilor, despre participarea cazacilor în conflagrația mondială.

(Comunicarea prezentată în cadrul Sesiunii de comunicări și dezbateri ştiințifice „2017 – 140 de ani de la Războiul de Independenţă, 100 de ani de la bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, 75 de ani de la confruntarea de la Cotul Donului – Stalingrad”, organizată sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, în zilele de 8-9 septembrie 2016, de Filiala Maia-Catargi a Asociației Cavalerilor de Clio și Asociația ART-EMIS).

Conf. univ. dr. Vasile Soimaru

Publicat în revista electronică Art-Emis, din 15, 18, 22 și 29 iulie 2018.