Nicolae Iorga afirmase că România e o ţară înconjurată de români.

Circa 23 de milioane de români locuiesc în interiorul frontierelor ei şi alte circa 23 – în afara acestora.

Pe timpurile lui Herodot (484-425 î. Ch.) Tracia străbună se întindea de la munţii Moraviei (Cehia de azi) şi până la pragurile Niprului, strămoşii noştri fiind cel mai mare popor european. Istoricul grec afirmă:  “Neamul tracilor este, după  cel al indienilor, cel mai mare dintre toate. Dacă ar avea un singur domnitor şi ar fi uniţi între dânşii, ar fi de neînvins, şi după cum cred ei, cu mult mai puternici decât toate popoarele…”.

Ulterior, din cauza “neunirii” lor, geţii, numiţi de Herodot “cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci, s-au divizat în mai multe ţărişoare, apoi peste ei au “curs” diverse popoare barbare: hunii, avarii, oghiuzii etc…

Astăzi, harta Bătrânului Continent pare “cârpită” cu “aşchii” din vechea Dacie: populaţie românească risipită prin toată Europa.

În secolul XIX Mihai Eminescu menţionase: “Nu există un stat în Europa orientală, nu există o ţară de la Adriatică până la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră. Începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Herţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albanii în Macedonia şi Tesalia, în Pind ca în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa şi de Kiev.”

După toate contemporane, afară de cei peste 3.300.000 de români basarabeni, mai există 459.300 de români neasimilaţi încă în Ucraina, 650.000 – în Federaţia Rusă, 33.098 – în Kazahstan, dar şi-n celelalte foste republici sovietice (Uzbekistan – 5.593, Belarusia – 4.964, Lituania – 3.223. Gruzia – 2.842 Turkmenia – 2.466 etc., etc., etc.), în Valea Timocului şi Banatul Sârbesc din Serbia – circa 800.000 şi, respectiv, 38.000, în Grecia – 400.000, în Bulgaria – 130.000, în Macedonia – 500.000, în Turcia – 40.000, în Ungaria – 28.000, în Bosnia-Herţegovina – 40.000, în Albania – 15.000, în Franţa – 200.000, în Austria – 35.000, în Spania – 950.000,  în Italia – 900.000, în Germania – 1.000.000, în Israel – 200.000, în SUA, Canada şi America de Sud – 1.350.000 etc., etc., etc. Savantul, istoricul, călătorul, cercetătorul, artisticul, patriotul Vasile Şoimaru este întâiul care a încercat să adune launloc într-un album fotografic, locurile în care mai sălăşluiesc români.

Botazaţi de vecini cu diverse nume: moldoveni, valahi, vlahi, volohi, olahi, aromâni, macedoromâni, istroromâni, meglenoromâni etc., tot străini născocindu-le şi nume diferite pentru limba pe care ar vorbi-o urmaşii lui Burebista (moldovenească, valahă, aromână etc.) V.Şoimaru venind să ne anunţe că toţi aceştia vorbesc o singură limbă – româna – el comunicând fără translatori) cu toţii făcând parte din acelaşi neam: neamul românesc.

Autorul cărţii monumentale “Românii din afara României în imagini” ca şi cum reconstituie, fotogtrafic,  din aşchiile vechii Decii, ţara noastră dintâi mare cât un continent. V.Şoimaru vine să-i dea dreptate lui Herodot, grecului care vorbea de ţara noastră acum 2500 de ani ca de  un alt sinonim al Europei, din această carte românii, vădindu-se ca unul dintre cele mai mari popoare ale Bătrânului Continent.

Românii din afara României n-au emigrat din România, ei s-au născut în acele locuri, care au fost ale lor şi ale strămoşilor lor, din vecii vecilor.
Timp de cinci ani de zile – cu automobilul, cu avionul, cu trenul, pe jos – Vasile Şoimaru a străbătut aproape toate locurile din jurul României locuite de români.
A ajuns în Transnistria de la Bug şi de dincolo de Bug la românii care se laudă că locuiesc acolo “de la facerea lumii”.

E cunoscut faptul că împărăteasa Ecaterina a II-a, impresionată de faptul că locurile dintre Nistru şi Nipru erau locuite de un număr mare de români moldoveni i-a dat iniţial noii achiziţii ţariste numele de Moldova Nouă.

Într-un recensământ de la 1792 din 69 de aşezări înregistrate aproape de Bug, 49 erau locuite compact de moldoveni (alte 20 erau tătăreşti).
Vasile Şoimaru ajunge la Novo-Kantuzinca de pe malul drept al Bugului, unde a locuit cneazul Ioan Cantacuzino, autorul primei cărţi de versuri “Poezii noi” în limba română, tipărită în 1796 de către Mhail Strilviţchi la Dubăsari.

La peştera (Pecera), lângă pragurile Bugului, găseşte urme ale palatelor lui Gheorghe Duca, domn al Moldovei şi hatman al Ucrainei.
Vizitează vechi vetre de-ale concetăţenilor noştri la Arnautovca, Alexandrovca, Velicoserbulovca, Glodos, Lupolovo, Moldovca, Nadejdovka etc. (numite odinioară Arnăut, Alexăndreni, Serbul-Mare, Glodoasa, Lupul, Moldova, Nădejdea).

În Caucazul de Nord, între munţi, în satul Moldovanskoe stă de vorbă cu Vasilina Budurin, Tudor Morari, Vera Mocan, Vasile Purcel, Nicolae Jantovan, iar în comunele Moldovanovca, Thamaha, Soloneşti, Ciobanovca şi Moldovca fotografiază case şi beciuri construite îmn stil basarabean.
În  regiunea Transcarpatică, dincolo de Tisa, românii locuiesc din vremea lui Burebvista. Tot descălecătorii şi urmaşii acestora au şi munţii din zonă, trecute astfel şi pe hărţile ucrainene: Pietrosul, Măgura, Bătrâna, Groapa dracului, Dealul Babelor etc.

Ceva mai demult, am trecut şi eu prin satele româneşti de acolo: Apşa de Sus, Apşa de Mijloc, Apşa de Jos, Slatina, Cărpiniş, Biserica Albă, Apşiţa, Strâmtura, Bălca, Găneşti, Lunca ş.a.
Unchiul meu, arhimandritul Serafim Dabija, a fost vreme de peste două decenii preot în bisericile din Apşa de Mijloc (considerată cea mai veche clădire de cult din lemn, atât din Maramureş, cât şi Ucraina, ea fiind edificată în 1428) şi în cea românească din Slatina.

Im agini cutremurătoare, martore ale istoriei noastre, din Nordul Bucovinei (Cernăuţi, Codrul Cosminului,  Ceremuş, Siret, Crasna, cetatea Hotin, şcoala “Nichita Stănescu” din Voloca, Cristineştii familiei Hasdeu, Moldiţa – “sat românesc de şase secole”, Herţa, etc), din Sudul Basarabiei (Cetatea Albă, Bugaz, Şaba, Babele, unde s-a născut generalul A.Averescu, Chilia, Ismail, Reni, Vâlcov – “Veneţia basarabeană”), din Crimeia, Istanbul, din Valea Timocului, Cadrilater (Bulgaria), şi Sudul Banatului (Serbia), Kosovo, Macedonia, Banatul Unguresc, ţinutul Debreţin (Ungaria), Grecia (mănăstirea Meteora, cu donaţii a domnitorilor români), Macedonia (mănăstirile din jurul lacului Ohrid, cartierul aromânilor din Bitolia), Albania (în Corcea se află o puternică aşezare aromânească, la Moskopolje, capitala aromânilor din evul mediu), Croaţia, Nordul Italiei (aici se află un restaurant “Cornova”, care poartă numele localităţii maestrului  Şoimaru), Cehia, Slovacia, Polonia, Podolia (cetatea Cameniţei, vechi târg al bolohovenilor în sec. X-XII) ş.a., vim ca o completare, ca un comentariu la un manual de Istorie a Românilor de Pretutindeni.

Cartea “Românii din jurul României în imagini” de Vasile Şoimaru” e un dar făcut României, cum a menţionat şi Andrei Vartic, la cei 90 de ani ai Unirii Basarabiei cu Patria-Mamă.
România, sugerează autorul, are nevoie de toţi românii şi, prin intermediul acestei cărţi, el ca şi cum ar deschide ferestre către toate locurile unde mai locuiesc fiii şi fiicele ei împrăştiaţi în lume, ca să-i poată cunoaşte mai bine, ca să le vadă aievea vetrele şi chipurile imprimate de aparatul de fotografiat al inimii lui Vasile Şoimaru.
E o carte de excepţie, unică în felul lui, care merită toate premiile româneşti şi nu numai.

Volumul este o valoare devenită comună pentru românii din toată lumea, care ulterior, la alte ediţii, va putea fi completat cu imagini ale unor localităţi de pe continentul american, din Australia, de dincolo de Cercul Polar, din Noua Guinee etc., pretutindeni unde au ajuns şi mai locuiesc concetăţeni de-ai noştri.

În această carte Vasile Şoimaru se postează în rolul unui regizor: fiecare imagine vine ca o completare a celeilalte, o imagine parcă ar sugera-o pe alta, dovadă certă a vocaţiei de mare artist al autorului ei.

E o idee milenară aşezată pe file.

Să-i mulţumim autorului pentru că a putut realiza un vis al mai multor generaţii.

de Nicolae DABIJA, Literatura și Arta, 17 Aprilie 2008