Alecu Reniță

Vreme de 5 ani de zile, un profesor basarabean a dat ocolul lumii ca sa-si gaseasca fratii de neam si de limba, dusi de destin in toate colturile pamantului. Obtuzitatea oficialilor de la Bucuresti nu l-a impiedicat sa-si implineasca visul: o calatorie documentara, soldata cu mii de fotografii, dar si o calatorie initiatica, pe urmele sufletului romanesc

Intr-o lume tot mai insensibila la chemarile si zvacnirile sufletului, este greu de imaginat un pelerin modern, care timp de 5 ani fuge de acasa cu permisiune, face peste o suta de mii de kilometri, viziteaza toate tarile din vecinatatea apropiata si indepartata a Romaniei, se avanta prin intinderile nesfarsite ale Rusiei si Ucrainei, apoi revine la Chisinau, isi trage sufletul, isi vede cateva zile familia si catedra unde este profesor, isi umple iarasi traista cu merinde si o ia in alta directie. Spre Balcani, de exemplu, trecand dintr-o tara in alta, dintr-o localitate la alta, notand cate ceva din mers, mai intrebandu-i pe localnici ba una, ba alta, dar cel mai des “mitraliind” cu aparatul de fotografiat, adunand pe film mii si mii de locuri, peisaje, localitati, chipuri, monumente, biserici, oameni… Apoi iarasi revine la Chisinau, alearga de la un cunoscut la altul, cauta si imprumuta bani, isi umple tolba cu filme foto si o apuca in alta directie. Spre Bucovina, Pocutia, Galitia, Polonia carpatina. Cand captureaza cate o imagine-trasnet, pe un varf de munte, sau la izvoarele Nistrului, uita de ultimii banuti si trimite un SMS prin care striga de bucurie, iar noi descoperim pe ce paralela se afla neobositul calator basarabean. Dar este el oare un calator pur si simplu, indragostit de drumuri si zari albastre, sau calatoria este un mijloc de-a ajunge la altceva, la un tel mai inalt? Raspunsul l-am primit pe 27 martie 2008, in ziua in care intreaga suflare romaneasca din Basarabia aniversa 90 de ani de la Unirea din 1918, iar profesorul Vasile Soimaru, inconjurat de o multime de romani de pretutindeni, cunoscuti, colegi, prieteni, oaspeti, jurnalisti adunati la Academia de Studii Economice de la Chisinau, a prezentat superbul album fotografic “Romanii din jurul Romaniei in imagini”.

Romania, repetenta la problema nationala

– Sunt ani de zile de cand duceti in suflet acelasi vis: proiectul unei carti despre romanii din jurul Romaniei. Ati batut la mai multe usi oficiale, dar nici una nu s-a lasat deschisa, desi existau numeroase argumente despre cat de importanta ar fi o lucrare in care sa-i gasim adunati pe romanii din afara frontierelor actuale ale Romaniei. Ati fost tratat cu indiferenta, purtat cu vorba si amanat, pana cand ati inteles ca autoritatile si milionarii ghiftuiti de pe Dambovita nu vor tresari niciodata la ideea unui proiect romanesc. In cele din urma, ati decis sa porniti singur la drum. Nu v-a speriat nici o clipa dimensiunea uriasa a calatoriei?

– Fireste, astazi, cand mi-am vazut 5 ani de viata adunati in albumul “Romanii din jurul Romaniei in imagini”, am acelasi sentiment ca si parintii mei cand se reintorceau acasa de la un seceris bogat. Oricat ar fi fost de obositi, aveau o lumina pe fata, izvorata dintr-o bucurie launtrica, ce mi-a ramas printre amintirile cele mai dragi. Sunt nascut la Cornova, Ungheni, vatra straveche de razesi, care a fost invrednicita inca in perioada interbelica de o monografie exceptionala, gandita si facuta de o echipa de exceptie, in frunte cu marele sociolog Dimitrie Gusti. Impreuna cu studentii si colaboratorii sai de la Bucuresti, profesorul a cercetat in anii ’30 Cornova, lasand cornovenilor si Basarabiei un monument pe care nici o Siberie, nici o ideologie nu a fost in stare sa-l demoleze sau sa-l smulga din constiinta bastinasilor. Acea monografie, ca si filmul din 1931 despre Cornova, mi-au marcat viata, facandu-ma sa inteleg ce inseamna continuitate si ce valoare uriasa poate avea un document, o marturie, o fotografie, pentru o comunitate si pentru un neam. Nu o singura data am vazut inaintea ochilor zeci si sute de localitati romanesti pierdute printre straini, care se micsorau de la un deceniu la altul si se topeau lent, fara sa-si perpetueze sau sa-si invesniceasca identitatea in monumente scrise, in documente nemuritoare. Ma gandeam cum as putea sa le invesnicesc trecerea prin timp si identitatea daruita de Dumnezeu. Documentele pastrate peste ani iti confera legitimitate in toate. Sunt cele mai adanci radacini, pe care nici o furtuna nu le poate smulge, nici un imperiu nu le poate falsifica, nici o putere a raului nu le poate distruge sau arde pentru totdeauna, fiindca ele isi gasesc in timpuri de restriste, ca un ultim adapost, memoria colectiva.

– Oare sacii pe care i-ati luat in spinare acum 5 ani nu au fost prea grei pentru un singur om?

– Ideea proiectului despre romanii din jurul Romaniei o vedeam cam dupa modelul monografiilor complexe despre satele romanesti, facute de discipolii din scoala lui Gusti. Iti imaginezi, daca eu as fi facut parte dintr-o echipa de 5-10 specialisti din diferite domenii (sociologie, lingvistica, etnologie, istorie, folclor, etnografie, religie, arhitectura, TV, presa etc.), cu ce materiale ne alegeam timp de 5 ani? Comunitatile romanesti din tarile vecine si apropiate Romaniei ar fi simtit ca Patria istorica nu i-a abandonat definitiv, ca nu sunt uitati pentru totdeauna, ca pot primi un ajutor concret de la specialistii din institutiile statului roman, ajutor manifestat legitim pe directiile recensamantului, ale drepturilor minoritatilor nationale in context european, ale invatamantului in limba romana, conservarii identitatii nationale si traditiilor, crearii de biblioteci si muzee etnografice, furnizarii de literatura si materiale in limba romana si multe altele, fiindca numai in timpul vizitelor de lucru si a cercetarilor pe teren apar la suprafata problemele adevarate, de a caror rezolvare depinde supravietuirea sau dezvoltarea unor comunitati de romani dintr-o tara sau alta. Apoi una e cand te duci la comunitatile romanesti ca persoana privata, si cu totul alta e cand ai mandatul statului roman sau al institutiilor stiintifice din Romania. O buna documentare pe teren efectuata de specialistii romani s-ar putea finaliza cu incheierea unor acorduri bilaterale dintre Romania si tara respectiva, privind protejarea grupurilor etnice, in conformitate cu standardele europene. Mai ales ca toate celelalte tari cu importante comunitati romanesti, cu exceptia Serbiei, Ucrainei si Rusiei, urmau sa devina, iar astazi sunt, membre ale Uniunii Europene. Acestea erau argumentele proiectului meu inainte de a porni la drum, acum 5 ani. Crede-ma, e dureros si umilitor sa-mi amintesc de vorbele unor pretinsi patrioti de la Bucuresti. Cand i-am auzit ce cred ei despre romanii din afara frontierelor de azi ale Romaniei, am inteles cat de actuala a ramas “Scrisoarea III” a lui Eminescu, pentru clasa politica de la Bucuresti. Ascultandu-i mi-a fost clar ca daca nu pornesc singur la drum, o sa ma transform in navetist Chisinau-Bucuresti si o sa pierd banii si timpul in van. Bine ca au trecut zilele cand tresaltam la vederea oricarui demnitar de pe malurile Dambovitei. Deja e limpede ca e nevoie de o alta relatie si atitudine a Romaniei fata de romanii din tarile vecine si apropiate, ca se cere o strategie concreta pe termen scurt, mediu si lung cu toate comunitatile sedentare de romani, care, vorba lui Eminescu, “nu sunt nicaieri colonisti, viituri, oamenii nimanui, ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populatie nepomenit de veche, mai veche decat toti conlocuitorii lor”.

Mandria de-a fi roman mai exista

– Ce trasee a cuprins odiseea dvs. derulata timp de 5 ani?

– Am avut ca puncte de pornire, dar si ca puncte de solid reper – impresionantele scrieri ale marilor nostri inaintasi, Teodor Burada si Anton Golopentia, ca sa ma limitez la numai doua nume, la doua personalitati cu care trebuie sa se mandreasca si se pot apara romanii din afara frontierelor Statului Roman. In afara de scrierile mentionate, ma documentasem si din revista de mare popularitate si simtire romaneasca “Formula AS”, in privinta comunitatilor romanesti din tarile europene, dar aveam si multe marturii orale de la basarabeni, despre localitatile de moldoveni din Rusia, stiam destul de multe despre romanii din Bucovina si Maramuresul istoric, fiindca aveam colegi de studii de acolo si pe timpuri mai trecusem pe la ei. Am fost de mai multe ori in Basarabia de Sud si Transnistria. Hotarasem sa fac un album fotografic insotit de texte rezumative despre romanii din R. Moldova, Bucovina, Maramuresul istoric, Transnistria, Basarabia de sud si, poate, o vizita in Balcani. Cam asa ceva imi schitasem la inceput. Dar cel mai important a fost ca am pornit la drum si am simtit ca merg pe drumul care imi place! De la primele intalniri cu fratii de mai departe, s-a aprins in mine o mare pasiune si fascinatie pentru felul de a fi al romanului din strainatate, descopeream multa, chiar foarte multa intelepciune in fiecare casa de gospodar, ma impresiona sufletul deschis si cald, pofta de viata si bucuria de a comunica macar cateva cuvinte in limba romana, mandria ca este vizitat de un frate de sange. Iata o sumara lista a drumetiilor mele. Maramuresul istoric (sau: “Maramuresul Mic”, “Maramuresul de Nord”, actualmente regiunea Transcarpatica a Ucrainei); partea de nord a Bucovinei si localitatile din nordul Basarabiei (din fostul judet Hotin), precum si Tinutul Herta – fosta parte componenta a judetului Dorohoi, toate alcatuind astazi numita regiune Cernauti; Basarabia propriu-zisa (numita si “Basarabia de Sud”, “istorica”, Bugeacul), acum in regiunea Odesa, si aceasta aflata in componenta Ucrainei. Actuala R. Moldova, incluzand si cinci raioane ale Transnistriei. Teritoriile populate de moldoveni/ romanii dintre Nistru si Bug, dintre Bug si Nipru, mai la est de Nipru, pana in Crimeea si Caucazul de Nord. Cadrilaterul, cu cele doua foste judete romanesti, Durostor si Caliacra; Valea Timocului – partea bulgareasca si cea sarbeasca; Sudul Banatului (zis si Banatul Sarbesc). Au urmat calatorii in Grecia, Macedonia ex-iugoslava si Albania, peninsula Istria din Croatia, regiunea friulana din Nordul Italiei, revenind in Banatul Unguresc si Tinutul Debretin din Ungaria. Mai departe am mers in Cehia si Slovacia, apoi in Polonia carpatina, precarpatina si in Podolia, inclusiv Pocutia. (Se stie ca Podolia se afla pe teritoriul fostei tari a Bolohovenilor de prin sec. XII-XIII). Nu am putut sa nu trec si prin frumosul oras Istanbul, Constantinopolul de altadata, capitala crestinatatii rasaritene, unde se afla importante vestigii ale prezentei romanesti. Aceste drumuri, de-a lungul a cinci ani, in total ar alcatui 100.000 (o suta de mii) de kilometri, ce echivaleaza cu inconjurul de doua ori si jumatate al Terrei la ecuator. In perioada respectiva, pe aceste distante, am facut circa 1.000 (o mie) de filme foto, multe alte mii de cadre pe aparatul digital, sute de CD-uri si DVD-uri cu imprimari, scanari ale acestor locuri, sfinte pentru Neamul nostru.

Un neam tare, cu radacini adanci

– Dupa sute de intalniri cu fratii romani care v-au primit in casele si sufletul lor, credeti ca exista, cu adevarat, un miracol romanesc?

– In ciuda indepartarii de matca si a trecerii anilor, uneori de ordinul sutelor, in ciuda cruzimii metodelor la care au recurs strainii pentru a-i dezradacina, in ciuda asimilarii, foarte multi conationali si-au pastrat totusi demnitatea si harnicia de gospodar – pur romanesti, si-au pastrat religia si obiceiurile de nunta, cumetrie, hramul bisericii satului, portul, traditiile de familie, folclorul si, intr-o oarecare masura – chiar si graiul, cel mai mult expus pericolelor. In acest sens, elocvent este exemplul prietenului Pepo (Josip) Glavina din Susnievita istro-romana (Croatia), la intrarea in casa cea mare a caruia am fost placut surprins sa citesc inscriptia: “Hvala ce govorite vlaski!”, adica “Va multumesc ca vorbiti in vlaha (romaneste)!”. Sau, in zona Vidinului (Bulgaria), mi-a fost dat sa aud un mare si trist adevar: “In timpul razboiului pentru independenta, din 1877-1878, noi, romanii de aici, am luptat alaturi de bulgari impotriva turcilor, pentru independenta Bulgariei, dupa care bulgarii au prins a ne stramtora, pana sa ne lichideze ca etnie, desi noi nu am pretins niciodata, nici un fel de autonomie”. In satul Gamzovo, in casa familiei Olga si Simeon Nicov, a fost organizata o clasa de limba romana, pentru ca in scoala sateasca nu exista decat clase bulgare. In aceeasi zona, la Borilovet, in casa romanului Ludmil Raducanov, a fost organizat un muzeu etnografic romanesc, cu exponate ce ilustreaza clar dainuirea milenara a romanilor aici. Este iesit din comun exemplul din satul Malainita (Valea Timocului, Serbia), unde preotul Boian Alexandrovici a zidit, in taina, pe pamantul sau o biserica romaneasca, despre care oficialitatile clericale sarbesti au aflat doar la sfintirea lacasului, manifestandu-si deschis furia, pana la amenintari de a darama ori incendia aceasta biserica ortodoxa, intr-o tara ortodoxa! Si doar interventia Consiliului Europei a temperat agresivitatea ierarhilor sarbi. Un alt caz, dintr-un sat moldovenesc din Caucazul de Nord (sudul Rusiei). Il surprind pe presedintele sovietului satesc (primarul), un barbat frumos, de vreo 40 de ani, vorbind romaneste cu locuitorii satului. La intrebarea mea: “Ati invatat limba materna la scoala?”, mi-a raspuns: “De pe vremea lui Stalin, nu mai avem scoala moldoveneasca. Scoala imi este casa, familia in care am crescut. Avem un principiu: sa vorbim numai moldoveneste, ca sa lasam si generatiilor viitoare ce am pastrat de la strabunii nostri veniti din Codrii Basarabiei”. O vasta activitate culturala a dezvoltat, in satul romanesc Uzdin din Serbia, poetul Vasile Barbu, care – pe langa sustinerea scolii romanesti din localitate, organizarea unor festivaluri folclorice si de poezie, deschiderea Casei limbii romane si a Muzeului etnografic, dezvelirea monumentului lui Mihai Eminescu – sprijina energic activitatile economice ale consatenilor, inclusiv colectarea roadelor muncii de la micii producatori locali. In Maramuresul istoric, in satele Apsa de Jos si Apsa de Mijloc, unde in pofida presiunilor din partea ultranationalistilor ucraineni, au supravietuit scolile si bisericile romanesti, activeaza colective folclorice, au fost deschise muzee etnografice; mai mult – in Apsa de Jos, un asemenea muzeu a fost deschis in casa unui mare patriot, Ion Botos, caruia i se datoreaza si revenirea, acum, la denumirea romaneasca a satului. La Jeiani, sat istro-roman din Croatia, intr-o zona in care limba romana practic a disparut, activeaza un minunat grup folcloric – Zvonciarii (“Clopotarii”), conducator artistic Mauro Doricici, ale carui spectacole romanesti trezesc admiratia intregii Europe, la fel ca si ansamblul folcloric din Slatina, Valea Timocului sarbesc, condus de marele patriot Draghi Dimitrievici (Carcioaba), pana la moartea sa prematura, in toamna anului 2007. As putea aduce inca multe alte exemple de sacrificiu si zbatere in totala singuratate, de lupta pentru supravietuirea fiintei romanesti, in conditii vitrege de tot, cand fratii nostri nu mai vad orizontul si cerul de atata strainatate, dar o sa ma limitez sa afirm ca suntem un neam tare, avem radacini necrezut de adanci, care ma fac sa cred ca exista cu adevarat un miracol romanesc. Un miracol care ne-a ajutat secole la rand sa nu disparem, dar e pe cale de epuizare. In mileniul III, se cere o alta abordare si viziune asupra pastrarii comunitatilor romanesti autohtone din afara frontierelor Romaniei actuale.

Ura oarba fata de tot ce-i romanesc

– La 27 martie 2008, de Ziua Unirii Romaniei cu Basarabia, dupa cum s-a exprimat sugestiv o liceana de la Tiraspol, albumul dvs. a fost primit cu multa dragoste si recunostinta. Sunt convins ca dincolo de cele peste 800 de imagini rascolitoare cuprinse in el, ati adunat mai multe lucruri ce merita sa fie auzite de cei care simt romaneste.

– Pornind la drum, nu mi-am propus sa fac un ghid sau o enciclopedie despre comunitatile romanesti. In mare, obiectul preocuparilor mele l-au constituit locurile de trai sedentar al romanilor, in diferite perioade ale istoriei, si nicidecum romanii imprastiati de soarta in lumea larga, mai ales in epoca actuala. Constatarile la care am ajuns sunt roadele experientei personale, ale observatiilor mele adunate timp de 5 ani, care nu ambitioneaza la adevarul de ultima instanta. Prima constatare pe care tin sa o fac se refera la faramitarea, intr-un hal fara de hal, a etniei romane, inclusiv la nivelul etnonimului si al glotonimului, altfel zis – al denumirii poporului si limbii noastre. Diferiti cotropitori, dar si unii vecini “binevoitori”, au facut tot posibilul ca reprezentantii aceleiasi natiuni, fii si fiice ale acelorasi parinti, sa fie numiti in mod diferit, aceasta facandu-se de cele mai multe ori intentionat, din ratiuni strategice, pentru justificarea politicilor de cotropire, de asimilare, iar in ultima instanta – si de genocid al romanilor. Cel mai graitor ar fi cazul pamanturilor dintre Nistru si Prut, si am inceput de aici, pentru ca tot ce s-a intamplat in Basarabia sub tarii rusi, apoi in RSS Moldoveneasca, sub regim bolsevic, apoi in R.Moldova, pentru a carei independenta (asa credeam atunci) am votat si eu – imi este cel mai bine cunoscut. Nu e cu nimic mai buna situatia din actuala Ucraina, nici din Ungaria, nici din Valea Timocului (Bulgaria, Serbia), nici in Albania, Grecia… Reprezentantii aceleiasi natiuni sunt divizati in romani si moldoveni (in R. Moldova, Ucraina, Rusia); sunt numiti dupa bunul plac al “stapanilor” actuali: moldoveni (R. Moldova, Ucraina), vlahi (Serbia, Bulgaria), “latinofoni” (Grecia); sunt inscrisi in documentele de identitate ca si locuitorii majoritari (istro-romanii sunt considerati croati) sau nu sunt recunoscuti ca minoritate etnica (aromanii din Grecia, Albania), aceasta, pentru a-i lipsi de orice drepturi, pentru a-i asimila mai usor, definitiv. De asemenea, in fel si chip este numita si limba romana din tarile sus-amintite; in Rusia/URSS si in Serbia, limbii noastre mai impunandu-i-se, decenii la rand, alfabetul chirilic.

Catedrala din Balta, Transnistria

Divizarea, dezbinarea aceasta dementa, se facea si se mai face, nu numai pentru a-i rupe de la matricea romaneasca, dar si pentru a crea, a stimula complexe de inferioritate etnico-minoritara, de populatie “straina”, “nesemnificativa”, “inapoiata” : cel mai concludent exemplu fiind cu vlahii din Serbia si Bulgaria, insa nu mai putin strigator la cer este si “modelul moldovenist” promovat de Chisinau, dar si de Kiev. Moldovenismul primitiv de la Chisinau sau alte forme de dezmembrare etno-glotonimica, paguboase din toate punctele de vedere, au un numitor comun ce s-ar rezuma la ura oarba fata de tot ce-i romanesc si ingenuncherea neconditionata fata de stapanul actual. Apologetii si promotorii mai marunti ai “moldovenismului” sau “vlahismului”, niste veritabili deznationalizati, ieniceri, lupta cu incrancenare exclusiv pentru comoditatea lor sociala, pentru avantajele oferite de regimurile locale, ce au un pronuntat demers antinational, romanofob, pe cand, din randul celor care lupta ca sa-si pastreze fiinta romaneasca – fie ei din R. Moldova sau din Nordul Bucovinei, fie din Serbia, Bulgaria, sau chiar aromani din Grecia, Macedonia slava, Albania -, foarte multi sunt gata sa-si dea si viata pentru aceasta cauza, pentru adevarul istoric si lingvistic romanesc.

Alta constatare ce se impune e ca institutele de specialitate din Romania zilelor noastre nu au cercetat niciodata majoritatea spatiilor romanesti la care m-am referit, ca, de exemplu, cele opt sate pana astazi locuite preponderent de romani (chiar daca ei isi zic moldoveni), din tinutul Krasnodar – sudul Rusiei. Localitatile romanesti de la est de Bug nu au mai fost studiate si datele nu au fost reactualizate de nici un specialist de la Bucuresti, dupa exhaustiva cercetare efectuata de echipa lui Anton Golopentia in anii celui de al doilea razboi mondial. Dar nici la vest de acest fluviu, localitatile dintre Nistru si Bug nu au fost rasfatate de atentia specialistilor bucuresteni.

Ce sa mai vorbesc despre comunitatile romanesti din Kazahstan si Kirghistan, de dincolo de Ural, pana la Amur si Sahalin? Nici macar in Pocutia, pamant pentru care au varsat sange ostasii lui Stefan cel Mare, nu au catadicsit sa mearga in expeditii persoane investite cu aceasta misiune profesionala. Ne intrebam, totusi, de ce si dupa 1990 se prelungeste aceeasi atitudine? Ce sa fie la mijloc: indiferenta, iresponsabilitatea istorica, defetismul, sau poate totusi frica de a nu supara strainii, prin simplul efort de a-ti cauta fratii de sange, ramurile rasfirate ale Neamului nostru? E bine sa se stie ca pana in prezent, in pofida rusificarii/ ucrainizarii masive si agresive a acestei populatii romanesti de la Est, un cercetator onest si bun patriot ar avea de cules adevarate perle ale romanismului arhaic, dar inca neperimat. Ca sa nu mai spun ca in aceste zone trebuie sa se mearga nu numai cu microbuzul si cu microfonul, dar si cu ceva suvenire din tara, asa cum procedau, foarte generos, marii carturari si patrioti Teodor Burada, Anton Golopentia si inca vreo cativa, in niste ani extrem de vitregi pentru toti romanii. Cand spun “suvenire”, nu am in vedere bani, produse alimentare s.a. asemenea, ci CD-uri si casete cu muzica populara, manuale, carti, burse pentru tinerii doritori de a invata in Romania, ba chiar, pur si simplu, niste discutii de la om la om, de la roman la roman.

Vreau sa mentionez ca, in eventualitatea ca se va trece de la declaratii goale la fapte si se va porni la drum pentru a face totusi unele cercetari in aceste zone, ar fi recomandabil, ba chiar necesar, ca in componenta echipelor sa fie atrasi si cunoscatori de limba rusa (respectiv, ucraineana, maghiara, sarba, bulgara, greaca etc.) din randul specialistilor din Chisinau, Cernauti, Ujhorod, Vidin, Novi Sad, Szeged, Pola s.a.m.d. Legislatia europeana dupa care se conduce si Romania – membra a UE, permite acest lucru, ba chiar se acorda si fonduri speciale pentru cercetarea minoritatilor etnice din afara granitelor tarii. Poate ca visez, dar as vrea sa vad mai multi romani adevarati la Bucuresti, in institutiile statului, asa cum erau romanii pe care i-am descoperit in afara Romaniei.

– Va multumesc din suflet, domnule profesor, pentru raspunsurile sincere si pentru frumosul cadou pe care l-ati facut romanimii, prin albumul dvs. de fotografii. Din 27 martie 2008, oricine va porni la drum spre comunitatile romanesti pe urmele lui Teodor Burada si Anton Golopentia va porni si pe urmele lui Vasile Soimaru.

de Alecu Reniță, 14 Mai 2008
Formula As