Destinul Basarabiei unificate

Despre schimbul de teritorii dintre R. Moldova şi Ucraina se vorbeşte şi se scrie de mulţi autori şi de mult timp. Primii, însă, care au ridicat această problemă şi chiar au insistat cât nu ar fi de straniu, au fost primii conducători comunişti ai fostei RSSM. Apoi, am aflat de la un coleg deputat din Primul Parlament (1990-1994), tatăl căruia a fost în relaţii prieteneşti cu Molotov, că, chipurile, acei conducători comunişti nici nu au semnat documentul oficial de stabilire a frontierei dintre RSSM şi Ucraina şi de dezmembrare a Basarabiei în trei părţi. Rămâne ca istoricii noştri să studieze arhivele de la Moscova. Şi încă un factor de care trebuie de ţinut cont: Stalin şi Hruşciov, când au creat în 1940, nelegitim, agresiv şi artificial RSSM, conştient au încurcat lucrurile încât nodul cu interese şi contradictorii să nu fie dezlegat fără acordul Kremlinului, iar după 1991 – şi fără consimţământul Kievului.
Şi noi, încă în 1996, am propus ca problema în cauză să fie abordată paşnic cu participarea tuturor vecinilor Ucrainei, de la care Kievul s-a ales cu teritorii şi populaţii ce nu i-au aparţinut, accentuând că această ţară „va deveni cu timpul una din cele mai mari din Europa şi un centru nou în sistemul geopolitic european” (vezi: Sergiu Chircă. Basarabia. Lupta continuă. Editura ARC, Chişinău, 2000, p. 81-95).
Actualmente, existenţa R. Moldovei (în realitate a celor şase din nouă judeţe ale Basarabiei), precum şi problema Transnistriei, au devenit geopolitice cu interese contradictorii ale UE, SUA, NATO şi ale Rusiei, iar evenimentele curente, declanşate în martie 2014 de către Vladimir Putin în sud-estul Ucrainei, ne obligă să actualizăm unificarea Basarabiei, dar şi întregirea, în sfârşit, a României. Apropo de aceste evenimente ruso-ucrainene, noi le-am prevăzut încă în 2011 într-un Memorandum al nostru expediat principalilor actori politici din Europa şi SUA (prin intermediul ambasadelor de la Chişinău), conţinutul căruia şi-a găsit locul într-o carte a noastră în limbile rusă (fenomen Basarabia) şi engleză (Bessarabia. Un Known to the West – Basarabia uitată de Vest), publicată în 2013 (şi expediată principalilor politicieni din Europa, SUA, NATO, Rusia, China şi Turcia), după cum urmează: „Influenţa geopolitică a Moscovei în sudul Ucrainei va fi de neînlăturat (prin acţiunile ei în portul Odesa, Nicolaev, Ismail, Reni şi alte oraşe). Atunci nu numai Moldova, dar nici Ucraina nu vor putea să adere la structurile euroatlantice, iar Rusia va predomina în delta Dunării”. Mai mult, tot în această carte (p. 19-20) noi am argumentat şi tehnologia schimbului de teritorii. Aşa că politicienii europeni, inclusiv germani, americani, chinezi şi turci cunosc această tehnologie.
Mai trebuie de ţinut cont încă de doi factori. Primul se referă numai la sudul Basarabiei (judeţele Ismail, Cetatea Albă şi Cahul). El este pentru români, pentru România un teritoriu sfânt, fiindcă aceste judeţe au participat la unirea iniţială a românilor din 1859-1861 şi, deci la plămădirea micii uniri. Al doilea factor ţine de recunoaşterea primului preşedinte al Ucrainei Independente, Leonid Cravciuc (1992), că ţara sa se va confrunta cu probleme teritoriale, însă Domnia sa spera că aceste probleme vor fi abordate la masa tratativelor. Din păcate, Rusia lui V. Putin a ales o altă modalitate. Dar şi Ucraina, trebuie să recunoaştem, a ignorat mesajul lui L. Cravciuc. Mai mult, politicienii acestei ţări au dat dovadă de neglijenţă şi ignorare a istoriei reale, de o aroganţă mai ceva decât a sovieticilor faţă de minorităţi, inclusiv faţă de români (moldoveni) şi teritoriile româneşti, ocupate de către imperiul sovietic în 1940 şi 1944. Drept dovadă ne servesc mai multe publicaţii ale istoricilor şi declaraţiile unor politicieni regionali ucraineni că Basarabia şi o mare parte a Moldovei de peste Prut sunt teritorii „istorice” ale Ucrainei. Conducerea Ucrainei promovează o politică dură de deznaţionalizare a românilor (moldovenilor). Numai în perioada Iuşcenco – Timoşenco, în sudul Basarabiei, au dispărut 18 şcoli româneşti. Apoi, până în 2014, în toate concepţiile oficiale despre doctrina militară şi securitatea Ucrainei, România a fost apreciată drept pericol şi inamic extern principal, deşi Bucureştiul a susţinut şi susţine aderarea Kievului la UE şi NATO. Sunt şi alte fenomene şi politici oficiale ale Kievului faţă de românii (moldovenii) basarabeni şi bucovineni, inclusiv şi din partea bisericii. Ar trebui să conştientizăm foarte serios şi responsabil faptul că Ucraina a fost până în 2014 un pericol major pentru concetăţenii noştri. Nimeni nu poate garanta cum se va purta Kievul în viitor, când va adera la UE şi poate la NATO, iar războiul ruso-ucrainean va fi depăşit, doar orişice război se termină cu o pace. De aceea politicienii noştri, cei de la Chişinău şi cei de la Bucureşti, ar trebui, în sfârşit, să mediteze la viitor şi să activeze în comun şi coordonat în plan intern şi mai ales extern, să informeze Occidentul, China, Rusia, Turcia etc. despre realitatea tragică a Basarabiei şi Nordul Bucovinei, dar şi despre dreptul natural şi istoric al românilor de a se reintegra cu Ţară. Românii, actualmente, sunt unicii în Europa, dezmembraţi pe teritoriul lor istoric, în două state. Chiar şi „duşmanul natural al României – Rusia” (Take Ionescu) începe să se familiarizeze şi să înţeleagă dreptul natural şi istoric al românilor. Istoricul rus Boris Socolov (2012), de exemplu, a recunoscut că „România a luptat contra URSS din cauza Basarabiei şi a Bucovinei”.
Aşadeci, sud-estul Europei a devenit o zonă geopolitică actuală ce s-a transformat într-un conflict fierbinte local şi a declanşat începutul unui război rece mondial, ceea ce actualizează unificarea Basarabiei şi propunerea argumentată a matematicianului Sergiu Miron despre integritatea Basarabiei, dar care nu ne spune principalul: Cum de realizat. Cu atât mai mult că dorinţă şi motivaţie de schimb de teritorii avem numai din partea majorităţii populaţiei R. Moldova, dar nu şi din partea politicienilor noştri. Această motivaţie lipseşte şi din partea Ucrainei, a Occidentului şi a Rusiei. Occidentul de exemplu, actualmente, promovează în Transnistria o „geoeconomie” care, chipurile, o să înlocuiască „geopolitica”, instalată acolo puternic de către Kremlin. Cu alte cuvinte, speră să înlăture separatismul şi mai ales ura şi frica faţă de SUA, NATO şi UE cu un comerţ liber, cooperare şi investiţii. Însă Occidentul nu înţelege că rădăcinile ucrainenilor şi ale ruşilor de acolo (ruşii sunt cei mai organizaţi şi activi) ce constituie în jur de 60%, dar şi o parte a moldovenilor din stânga Nistrului, nu pot fi rupte de matca lor istorică (Ucraina şi Rusia), şi nici înlocuite cu o geoeconomie a Vestului, deşi populaţia de acolo preferă şi comerţ liber, şi cooperare, şi investiţii. Doar în ultimii 215 ani (1800-2015), Transnistria (fără oraşul Tighina) a existat împreună cu Basarabia (real cu şase judeţe) doar numai 46 de ani, şi atunci formal. Pe când rădăcinile basarabenilor şi a bucovinenilor au o altă matcă de sute de ani – actuala Românie. Apoi, ucrainenii din sudul Basarabiei au fost deportaţi de către Hruşciov din regiunile centrale ale Ucrainei (în 1940 şi după 1944) în locul nemţilor din sudul Basarabiei, chemaţi de acolo de către Hitler cu consimţământul lui Stalin (în 1940), iar cei rămaşi – deportaţi în Siberia şi Kazahstan în 1941. Aşa că suntem obligaţi să ţinem cont de toate procesele ce au avut loc şi de problemele ce s-au acumulat şi s-au aprofundat, care nu sunt uşoare, în schimb contradictorii. Din aceste motive sudul Basarabiei a rămas în urmă în dezvoltarea sa atât de Ucraina, cât şi de R. Moldova. Anterior Moscova, apoi Kievul s-au străduit doar să stoarcă din acea zonă şi să distrugă elementul local românesc.
Ţinând cont de cele menţionate, ar trebuit să recunoaştem, că în funcţie de evoluţia puterilor militare, economice şi financiare ale Rusiei, pe de o parte, şi ale Occidentului, pe de altă parte, există doar două căi (modalităţi) de abordare a problemelor existente şi instalarea în zona în cauză a stabilităţii şi progresului, după cum urmează:
– în favoarea expansionismului Federaţiei Ruse în această parte a Europei, inclusiv şi la Marea Neagră, dar în detrimentul UE, SUA, NATO, R. Moldova şi Ucrainei;
– în favoarea Occidentului (UE, SUA, NATO), R. Moldova şi Ucrainei, dar şi drept barieră de încredere a expansionismului imperial al Rusiei.
Prima cale presupune mai multe variante (apropo, preferate de SUA, UE, NATO, dar şi de Rusia, de Ucraina): statut special pentru Transnistria, federalizarea sau confederalizarea R. Moldova etc. Aceste şi alte variante nicidecum nu vor contribui la o stabilitate durabilă în zonă, ele vor promova o transnistrizare a R. Moldova, cu care basarabenii niciodată nu vor fi de acord şi vor lupta, va fi o instabilitate în creştere la frontierele UE, NATO şi a Ucrainei în această parte. În schimb considerabil va spori poziţiile militare, economice şi geopolitice ale Rusiei, iar proiectul Kremlinului „Novorussia” devine mai real.
A doua cale dispune de o singură variantă de lungă încredere: partea stângă a Nistrului (fără or. Tighina) trece la Ucraina, cum i-a şi aparţinut până în 1940, iar nordul şi sudul Basarabiei, cu partea maritimă corespunzătoare – la R. Moldova, cum i-a şi aparţinut celor două județe basarabene de până în 1940. La aceasta ne îndeamnă şi conţinutul Declaraţiei de Independenţă a R. Moldova din 1991: în Europa prin România şi cu România împreună.
Dar pentru aceasta este nevoie de a motiva R. Moldova şi Ucraina să procedeze astfel, deci în interesul securităţii lor. Pe când Occidentul (UE, SUA, NATO) trebuie să condiţioneze aderarea acestor două ţări la structurile euroatlantice cu schimbul de teritorii şi să se complice direct şi activ cu toate pârghiile disponibile în acest proces. Implicarea UE, SUA şi NATO presupune şi participarea obligatorie a României, participare ce serveşte drept motivaţie şi garanţie că Rusia nu va ocupa delta Dunărei ce, actualmente, aparţine Ucrainei. Chestiunea ţine de faptul că nici Ucraina, nici R. Moldova nu sunt şi nici nu vor fi în stare să protejeze partea maritimă a Basarabiei şi delta Dunăii. Aceasta o poate face numai România ca membru al UE şi NATO. Precedent de shimb de teritorii după 1990 avem deja în Europa: Cehia și Slovacia. Actualmente și în spațiul ex-sovietic au loc tratative privind schimbul de teritorii între Uzbekistan și Tadjikistan.

Sergiu I. Chircă, deputat
în Primul Parlament al R. Moldova (1990-1994),
profesor universitar, membru de onoare al Academiei Române