Trei autori, trei cărți și un singur recenzent

  1. SOCIOLOGUL ANTON GOLOPENŢIA DESPRE PROBLEMELE TINERETULUI

 În 2015 la Editura Enciclopedică din Bucureşti a apărut un volum[1] al lui Anton Golopenţia, avînd drept temă tineretul. Îndreptar pentru tineret este o lucrare neterminată a distinsului sociolog şi geopolitician român, concepută în prima perioadă a anilor de studii în Germania. Atunci, în 1934, A. Golopenţia împlinea 25 de ani.

Anton Golopenţia s-a născut la 12 mai 1909, în Prigor, jud. Caraş-Severin, atunci în Austro-Ungaria. A fost licenţiat în drept şi filosofie, cu doctoratul obţinut în Germania, unde primise o bursă Rockefeller şi unde a intrat în contact cu savanţi de vază germani. Între 1941 şi 1943, o echipă de cercetători de la Institutul Naţional de Statistică, în frunte cu A. Golopenţia, au efectuat cercetări în regiunile Harkov şi Doneţk ale Ucrainei de astăzi, în scopul „identificării românilor de la est de Bug”. Rezultatele cercetărilor întreprinse între râurile Nistru şi Bug, dar şi dincolo de Bug, precum şi rapoartele lui A. Golopenţia din acea expediţie au fost publicate abia în 2006, în lucrarea în două volume intitulată Românii de la est de Bug.

  1. Golopenţia a colaborat cu Dimitrie Gustila elaborarea de studii de sociologie şi filozofie. Sub conducerea acestui renumit sociolog A. Golopenţia a turnat, împreună cu Henri Stahl, filmul sociologic Un sat basarabean – Cornova (1931). În perioada 19471948 a ocupat funcţia de director general al Institutului Central de Statistică. A fost unul din membrii fondatori ai revistei Geopolitică şi geoistorie. În ianuarie 1950 a fost arestat – pe motive politice, în „dosarul  Pătrăşcanu”. Moare la Bucureşti, un an şi jumătate mai tîrziu – pe 26 mai 1951 – în penitenciarul (fosta mănăstire) Văcăreşti.

Manuscrisul Îndreptar pentru tineret  se prezintă sub forma unor fragmente notate pe foi răzleţe, aflate în arhiva familiei Golopenţia, cărora li se alătură pagini bătute la maşina de scris,  incluzînd corecturi şi adaosuri regrupate de dr. Sanda Golopenţia, lingvistă, profesor emerit la Brown University, din Providence, SUA, fiica ilustrului savant (s-a născut la 2 martie 1940, la Bucureşti; părinţii – sociologul Anton Golopenţia şi folclorista Ştefania Cristescu – au făcut cunoştinţă în anul 1931, la Cornova basarabeană din judeţul Bălţi, pe cînd au făcut parte din echipa lui Dimitrie Gusti, care a sosit aici în scopul efectuării cercetărilor sociologice; în 1980, fiind persecutată de regimul comunist, se stabileşte în SUA).

Lucrarea dată, desigur, nu este cea definitivă la care a aspirat Anton Golopenţia, însă permite cititorilor de astăzi să-i întrevadă problematica. Trebuie să menţionăm şi faptul că fragmentele, rămase din timpul studenţiei autorului la Berlin, au fost tipărite între anii 1983 şi 1986 în revista Lupta, care apărea la Paris (director Mihai Korne, redactor Antonia Constantinescu). Ulterior, S. Golopenţia a descoperit alte materiale ale tatălui său şi a predat o nouă înfăţişare lucrării în cauză. Ordonarea tuturor fragmentelor în capitole îi aparţine.

Volumul se deschide cu introducerea Ochi şi gînd al acestei ţări de dr. S. Golopenţia, după care urmează opt capitole de bază: Tineret, îndreptar, orientare; „Generaţia tînără”; Tineretul românesc; Drumul; Fundătura; Cultură, cărturari; Bidimensionalitatea vieţii; Orientare originară în România modernă. La sfîrşit se dau anexe, note, repere bibliografice şi ilustraţii.

În introducere este redată istoria apariţiei acestei lucrări (aranjarea fragmentelor în capitole), precum şi conceperea acesteia de către autorul care traversa în timpul cela o perioadă grea, într-o Germanie tensionată de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Împins de circumstanţe, A. Golopenţia ajunge la concluzia că adevărata cunoaştere a faptelor trebuie întreprinsă „din perspectiva poporului căruia îi aparţinea”, adică a României ca „axă imuabilă”.  În consecinţă, tînărul cercetător, pe lîngă ocupaţia sa de bază ce se referea la teza doctoratului, scrie o serie de articole („pretexte” sau „marginalii româneşti, la cărţi străine”) în formă de eseu care vor servi ulterior la formularea unei idei privind tineretul şi România, în genere. Îndreptarul, care la început era planificat ca destinaţie pentru tinerii din capitală, cu încetul s-a extins asupra întregului tineret românesc. Pe măsură ce munca înainta, se schimba şi titlul lucrării, ca pînă la urmă să se stabilizeze la Îndreptar pentru tineret.

Trebuie să menţionăm că tema tineretului în România interbelică era destul de des abordată. Între anii 1928 şi 1937 au apărut articole sau cercetări de Mihai Ralea, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Pompiliu Constantinescu, Stelian Popescu, Pamfil Şeicaru, Octav Onicescu, Eugen Lovinescu, Constantin Rădulescu-Motru, George Brătianu, Felix Aderca, Constantin Argetoianu, Octavian Goga,  Constantin Enescu, Lucian Boz, Alexandru Claudian, Tudor Vianu, Zaharia Stancu, Vasile Băncilă, iar între anii 1938 şi 1947 de Vintilă  Horia, Ştefan Baciu, Constantin Rădulescu-Motru, Petre P. Negulescu ş.a. În această listă se înscrie şi Anton Golopenţia cu o descriere a problemei vizate observată din mai multe puncte de vedere.

Capitolul „Generaţia tînără” redă ruptura între generaţii, între cei „încăpuţi la slujbe” şi cei care, surprinşi de criză, aspiră fără şanse să-şi găsească o nişă în viaţă. Tinerii preiau fără discernămînt toate crizele şi conflictele Apusului, în felul acesta îşi marchează eşecul. Din pricina că se profilează o ruptură între generaţii suferă cauza generală şi este deci o problemă a întregului tineret al ţării. Iată una dintre soluţiile autorului: „Ce trebuie de făcut. Legătura întregului tineret, în cadrul vrerii de a lucra pentru România. Nu e vorba ca toţi să devină intelectuali, ci ca toţi să aibă ţeluri lămurite şi clare. Fiecare să facă pentru toţi ceilalţi ce e de chemarea lui… istoricii, istorie, poeţii, poezii. Altă viaţă, sănătoasă, orientată, «românească».”

Capitolul Tineretul românesc se prezintă ca un răspuns la cel precedent. Autorul subliniază că tineretul românesc este dispersat, grupările politice, diverse organizaţii obşteşti îl izolează de problemele stringente ale momentului istoric: „Tineretul românesc ca unitate nu există. Ţărănimea tînără stă deoparte, ucenicii, calfele, muncitorii tineri de la meşteşugari şi din întreprinderile comerciale şi industriale din oraşe – de alta, tineretul înşcolat, în sfîrşit, – iar de alta. Inşi singuratici, în fiecare din aceste categorii; din cînd în cînd, grupuri înăuntrul lor, chemate la viaţă de partide politice, de organizaţiile muncitoreşti, asociaţii pentru a apăra interese materiale, grupările unor reviste sau formule patriotice răsuflate.”

Cea mai agitată, cea mai bogată în evenimente era viaţa politică a tineretului din Bucureşti şi Iaşi. Tineretul ardelean îşi manifesta atitudinile la Cluj, iar la Timişoara, Cernăuţi, Chişinău de abia se întrevedeau „începuturi de viaţă locală, dacă nu vegetare ca în mai toate capitalele de judeţ”. A. Golopenţia e de părerea că criza tineretului din România are mai multe faţete, aspecte sociale: „Situaţia «materială» a aproape fiecăruia din cei ieşiţi din şcoli în anii din urmă e mai mult decît dubioasă: scriitorii tineri se destramă sufleteşte şi vorbesc despre «ratarea generaţiei»; legionarii diferitelor formaţiuni politice tinereşti sînt destul de încrîncenaţi ca să se jertfească, dar lozincile lor nu s-au dovedit constructive pînă acum. Iar la tineretul muncitoresc, meşteşugăresc şi plugăresc, ale cărui perspective nu sînt întru nimic mai bune, ajuns într-o fază de însuşire lesnicioasă a formei de viaţă pînă acum proprie exclusiv păturilor orăşeneşti, pe cale de a se emancipa de prestigiul social al acestora, tot mai sensibil şi mai dispus să se socotească nedreptăţit, gata în curînd de a-şi satisface singur nemulţumirile, se strîng nodurile unui conflict care poate primejdui existenţa statului românesc.”

Autorul crede că toate generaţiile (după vîrstă) trebuie să creeeze împreună posibilitatea mai multor tineri să-şi dezvolte încrederea, simţul răspunderii, respectul de sine şi răspunderea civilă: „Tineretul nu iese la iveală ca atare decît numai cînd certitudinile axei de orientare a unui neam se prăbuşesc. Atunci, părinţii şi conducătorii nu mai ştiu cum să-şi îndrumeze copiii şi pe cei tineri; iar aceştia, simţind nesiguranţa obştească, îşi fac de cap nestruniţi, ori iau asupra lor sarcina găsirii îndreptarului nou. Debandada tineretului şi, la fel, sentimentul datoriei de a reforma totul sînt o acuzare continuă a lipsei de autoritate substanţială a generaţiilor celor maturi şi bătrîni.”

Un succint parcurs istoric ne prezintă capitolul Drumul. Sînt trecute în revistă epapele principale ale dezvoltării societăţii româneşti din ultimele două secole. În genere, România în această perioadă s-a aflat permanent în ascensiune: s-au unit principatele, s-a întregit ţara, s-au împroprietărit ţăranii, iar industria a păşit cu mult înainte. Sînt aduse în prim-plan activităţile pe tărîm social ale înaintaşilor noştri: Nicolae Bălcescu, Mihai Eminescu ş.a. Însă, criza economică de la începutul secolului al XX-lea a răsturnat toate planurile, „atmosfera de prosperitate a dispărut, urmată de o schimbare totală a aspectului ţării”. De aici A. Golopenţia trage concluzia că „viaţa politică sănătoasă” ar cere din nou alegeri democratice, iar „tineretul, în tot cazul, trebuie să se pregătească în vederea soluţionării problemei sociale.”

Fundătura – capitolul ce urmează –   ne introduce în România anilor ’30 ai secolului trecut, cînd dezorientarea populaţiei cerea de urgenţă ca guvernanţii, oamenii politici să facă schimbările necesare în domeniul economico-social. Pentru a reuşi era necesară coeziunea tuturor păturilor din societate.

În atenţia tînărului savant s-a aflat şi cultura ţării (a se vedea capitolul Cultură, cărturari), care, după părerea lui, trebuie să capete o orientare reală românească (inclusiv, prin prisma unei diviziuni a muncii materiale şi imateriale): „Trebuie văzut dacă o anume nevoie poate fi satisfăcută de o instituţie europeană; dacă da, luată, dacă nu, creată una. Europeanul nu trebuie şi nu e util global. Ştim că nu ni se potriveşte pe de-a-ntregul.” Un rol important autorul îi acordă cărturarului: „Trebuie să scoatem din noi oameni noi […]. Oameni calmi şi conştienţi, ai faptelor conştiente.” Cărturarul este un îndrumător, nefiind asociat cu idealuri sau programe, el trebuie să fie conştient de destinaţia şi misiunea sa: „De fapt, cărturarul-îndrumător (nu interpretul, pedagogul…) e chemat să vadă, să tălmăcească, să familiarizeze oamenii cu situaţiile noi, să le facă cu putinţă reacţiuni şi comportări adecvate, tuturor, şi oamenilor de acţiune într-o oarecare măsură.”

Autorul prezintă şi o simbioză între existenţa individuală şi existenţa în cadrul comunităţii româneşti. Cele două planuri în care trăim ni se deschid în capitolul Bidimensionalitatea vieţii.  Niciunul din aceste planuri nu poate fi dominat: „Nici în viaţa noastră cu noi şi în lume, nici în viaţa neamului nu ne e dat să stăpînim absolut; ne e dat să trăim într-un dialog cu menirea noastră, cu viaţa neamului, cu lumea. Le înţelegem, ne putem orienta în cadrul lor. Le putem mlădia, întrucît ne supunem lor, întrucît rămînem în linia lor. Trebuie să rămînem însă totdeauna faţă în faţă cu viaţa noastră, cu realitatea naturii, a neamului şi a istoriei. Nu trebuie să aşezăm între noi şi ea perdeaua unor «idealuri» şi «tâlmăciri» răsuflate.”

În capitolul Orientare originară în România modernă autorul îl îndeamnă pe fiecare locuitor al României să conştientizeze perspectiva istoriei ţării şi problemele care sînt puse în faţa ei într-un cadru global, eliberîndu-se de balastul unor porniri greşite, îndeosebi privind tineretul: „Ridicarea României nu poate veni de la ideologii care speculează asupra naţionalismului, a ortodoxiei ori a antisemitismului. E vremea chiar ca toţi aceştia, intelectualii, ca şi politicienii, să fie chemaţi la ordine şi readuşi la adevărata lor funcţie. Chemarea aceasta la ordine nu poate veni decît din lumea prefacerilor obiective. Ideile noastre şi atitudinile cărturarilor şi ale politicienilor (dintre tineri) sînt mai mult în urma realităţii economice sau sociale.” Şi în continuare: „Cu toţii însă avem un scop: a ne pune în slujba acestei Românii care se ridică. Nu sînt locuri, se va spune. Trebuie să nu ne lăsăm striviţi de acest fapt. Dacă ne e de România şi de noi, putem aştepta un an, doi. Ingineri fiind, să intrăm muncitori la o fabrică. Medici, să ne aşezăm într-un sat şi să tratăm gratuit ţăranii… Vom ieşi căliţi, iar vîntul proaspăt care suflă în România va fi întărit şi roadele lui vor căpăta trăinicie.”

Dorinţa sinceră a autorului pentru  tineri este  ca ei să descopere  adevărata  însemnătate a rolului lor în societate. A. Golopenţia a găsit timpul şi ocazii de a lucra pentru tineri, de aceea se prezintă în lucrarea sa ca un îndrumător, ca un mentor care arată direcţia, linia, sensul activităţilor cu adevărat necesare: „Ceea ce trebuie de făcut: să nu reducem problema tineretului la criza materială, decepţie. Fireşte că trebuie soluţionată. (Cred că şi aici trebuie să intervină o inovare: aceea că tinerii trebuie să înceapă în mult mai mare măsură să-şi ajute ei lor înşişi, să nu mai aştepte totul de la administraţie.) Dar trebuie ca această criză de acum să devie pricina unei reveniri în fire. Rămaşi pe dinafară, ducînd-o greu cu viaţa, cei tineri pot să vadă vidul înspăimîntător al anilor din urmă, această lăsare în voia lor a tuturor, cu toată mulţimea intenţiilor bune, incapabile toate de o soluţionare eficace. Această criză de acum, absurdă în sine, poate deveni prilej de schimbare, al unuia din acele salturi creatoare prin care neamurile se regenerează.”

Sau: „Ca schimbarea aceasta să devie aievea, depinde de chiar cei tineri, depinde întîi de toate de cărturari şi de naturile active. Depinde întîi de o duzină care acceptă să se ia în serios şi să se străduiască să vadă pentru ceilalţi, să încerce, ca să le fie îndrumători. Nu e de ajuns să iei hotărîri frumoase, nu sînt de ajuns nici programele. Trebuie să se ia hotărîri şi să le ducă la îndeplinire, fără să dea înapoi, pînă la urmă, ani de-a rîndul. Duzina aceasta deschide un alt drum.”

Tînăra generaţie trebuie să găsească ieşirea din situaţia creată, fiecare trebuie să-şi simtă responsabilitatea civică, să pătrundă mai adînc în studierea situaţiilor concrete: „Situaţia noastră în această parte a Europei şi în lume, buna organizare a aparatului de stat, proporţia de populaţie de neam străin, aspectul nou al problemei sociale, toate acestea sînt o serie de probleme pe care nu le putem evita dacă vrem să ne înrădăcinăm cu adevărat în românesc. Ele dau de lucru tuturor celor meniţi să fie cărturari printre cei tineri (în vremuri de criză morală, ştiinţa trebuie mai mult decît în alte vremi să fie imediată, să lămurească şi să îndrumeze; să evite chiar şi aparenţa de gratuitate). Consacrîndu-se lămuritului problemelor pe care le pun omul şi realitatea românească, oraşul şi mahalaua nu mai puţin decît satul, ei trebuie să obişnuiască lumea de la noi cu gîndul că a face ştiinţă nu înseamnă a celebra teorii create cine ştie unde şi uitate de atunci la locul lor de origine, ci a explora cele dimprejur, a le cunoaşte şi a le mînui. Zeci de ani de muncă intensă sînt necesari pentru a face cu putinţă o politică românească, o imagine limpede a românului despre el. Vom trebui să învăţăm şi mai departe de la străini; dar pentru a ne trata problemele noastre, nu pentru a-i reproduce, crezînd în orice inutilitate care i-a dat în gînd cuiva.”

Dar trebuie să se ia în consideraţie: „Problema viitorului României e adevărata problemă a tineretului românesc; criza materială, eşecul politic şi destrămarea în literatură trebuie să aducă convingerea aceasta în sufletul fiecărui tînăr. Viitorul României îi cere fiecăruia o viaţă conştientă şi disciplinată prin acceptarea răspunderii pentru destinele României. Locul lui nu e de pe acum, înainte de vreme, în fruntea treburilor, pentru că numai dacă se pregătesc temeinic poate fi mai bun decît cei de azi. Criza materială trebuie soluţionată întîi de toate de chiar cei tineri, ca să se încredinţeze de tot ce e în puterea lor şi ca un început de altă viaţă.”

Cugetările lui Anton Golopenţia despre tineret – scrise în anii 1934-1935 – se deosebesc radical de tratările şi dezbaterile altor contemporani ai săi care au luat în discuţie această temă spinoasă, greu de abordat şi de realizat. Autorul fragmentelor – închegate iscusit şi ingenios de dr. Sanda Golopenţia – face un excurs în istoria şi tipologia sociologică a tineretului românesc şi, totodată, prezintă soluţii de a ieşi din criza materială şi morală atît pentru tînăra generaţie, cît şi pentru celelalte pături sociale. A. Golopenţia accentuează asupra răspunderii pe care o au mai ales tinerii pentru viitorul ţării.

Pentru a ieşi din „fundătura” prezentului şi a moderniza din temelie orînduirea românească, A. Golopenţia trasează pe drumul care trebuie parcurs un şir de obiective spre care tineretul va trebui să se orienteze. Tineretul, după cum sînt toţi de acord, reprezintă viitorul ţării, de aceea trebuie să se facă un efort unit al societăţii întru îndrumarea lui de a merge pe o cale corectă, dar cel mai mult trebuie să-şi dea interesul în această privinţă însuşi el, tineretul.

         Îndreptar pentru tineret de Anton Golopenţia este o carte de o importanţă vitală pentru generaţia tînără, care nu îşi pierde actualitatea pînă în zilele noastre. Eseurile / fragmentele, care au format conţinutul sumarului, nu ar trebui neglijate nici astăzi, deoarece sînt şi interesante, şi bune de a fi luate drept repere în activităţile grupurilor de tineret contemporane, care sînt în permanentă căutare a vectorului propriu de deplasare în labirintul crizei de acum actuale, care pare să nu aibă sfîrşit.

Îi sfătuiesc pe tineri, dar nu numai, să citească această carte, măsură care cu siguranţă va contribui la formarea unui caracter destoinic de a fi menţionat de posteritate. Toţi vor căpăta avantaje spirituale. Tinerii trebuie să memoreze cele mai importante teze din culegerea de faţă şi să le aplice în practică – fără îndoială, vor căpăta rezultate vizibile în toate ceea ce fac pentru binele lor personal, dar şi al societăţii.

  1. Golopenţia parcă a dat alarma: tineretul trebuie în permanenţă orientat, îndrumat, deoarece doar performanţele contează. Este deosebit de important ca tinerii să-şi developeze capacităţile lor de a realiza potenţialul reformator, care s-a acumulat pe parcursul deceniilor, şi să-şi găsească nişa lor în societate. Tinerii sînt gata de a-şi schimba viaţa, însă ei trebuie să se autoorganizeze efectiv şi să recurgă la acţiuni sincere şi deschise. Ei trebuie ajutaţi, încurajaţi în maniera lui A. Golopenţia. E de asemenea important ca acţiunile tinerilor să aibă loc în echipă, care să fie în rol de locomotivă a tuturor ideilor. În acest sens volumul analizat mai sus, cu toate că a fost conceput acum trei pătrate de veac, este valoros şi eficace pentru timpurile noi pe care le trăim.

Tinerii de azi, ca şi cei din secolul trecut, sînt pragmatici, individualişti, în faţa lor se deschid zeci de opţiuni de activism, le este foarte greu uneori să aleagă ceva pe gustul inimii, de aceea le va fi mai uşor dacă vor fi orientaţi de aceste valoroase schiţe ale unui tratat ştiinţific. Şi acum ne aflăm într-o criză periculoasă, de aceea încă o dată îndemn tinerii să citească această lucrare prestigioasă şi marcantă din domeniul sociologic şi să o aibă drept călăuză în luarea deciziilor pe care posibil le vor lua – să nu se sfiască de a prelua experienţa unui cercetător notabil, cu o experienţă inestimabilă cum este Anton Golopenţia, dar să se familiarizeze cu tot ce a scris cercetătorul despre cei în ale căror mîini se află viitorul nostru.

Tînăra generaţie este una din cele mai importante şi valoroase resurse pe care le poate avea o ţară. Cu adevărat, Îndreptar pentru tineret de Anton Golopenţia poate servi ca o platformă de autoafirmare pentru oricare tînăr dornic de a fi de folos Patriei sale. Să sperăm că investiţiile noastre nu vor fi zadarnice şi că nu vom regreta că zicem despre tineri că sînt viitorul Ţării.

Valeriu Rață, Chișinău, Revista BIBLIOPOLIS, nr. 2, 2016

 

2. JURNALUL DE TRECĂTOR CINIC AL LUI CORNELIU FLOREA

     În rîndurile ce urmează vom pune în atenţia cititorilor scrierile publicistice ale medicului Corneliu Florea, amintind că revista BiblioPolis a scris despre el mai întîi publicînd eseul Un medic ce a devenit scriitor, un canadian ce a rămas român: Corneliu Florea de Vlad Pohilă (2003, nr. 3) şi recenzia Dulce-amară, Bucovină de Constantin Bobeică (la volumul Risipirea – cronică bucovineană; 2009, nr. 4). A inserat revista noastră şi două recenzii semnate de protagonist: Veritabil tratat de cultură românească (Şi totuşi, limba română de Vlad Pohilă; 2010, nr. 1) şi Noi adevăruri despre falsul eliberator al popoarelor (Spărgătorul de gheaţă de Viktor Suvorov; 2012, nr. 1).

Corneliu Florea (pe nume adevărat Dumitru Pădeanu; născut la Timişoara, pe 5 ianuarie 1939) este un scriitor, publicist, memorialist, promotor cultural şi editor român din Winnipeg, Canada. Profesia de bază – medic, dar de mult este pasionat şi de scris. Editează de unul singur patru numere pe an ale publicaţiei Jurnal liber („mică revistă de critică socială”), care apare în limba română, fiind distribuită prietenilor în întreaga lume. Volumele ce îl reprezintă plenar pe C. Florea sînt: Jurnal de lagăr liber (1987); Constituţia de la 29 februarie (2 ed., 1988, 2008); Cine tulbură liniştea Transilvaniei (2 ed., 1990, 2012); Afacerea holocaustului (1991); Jurnal pe frunze de arţar (2 vol., 1993); Note de pe drumurile lumii (2 ed., 1995, 2010); Coloana infinită şi totemurile canadiene (2 ed., 1997, 2006); Semnale semenilor mei (1999); Vremuri antiromâneşti (2001); Jurnal de medic (2 vol., 2002, 2011); Libertatea de a iubi adevărul (2004); Fiecare cu America lui (2005); Polemos (2007); Risipirea – cronică bucovineană (2 ed., 2009, 2011); Peregrinări – note de călătorie (2010); Glose medicale (2013) ş.a.

În 2014 Corneliu Florea editează volumul (despre el va fi vorba în continuare) Jurnal de trecător cinic[2], cu o postfaţă de Cristian I.C. Popescu, în care acesta îi atenţionează pe cititori: „Să mai spunem, spre deliciul publicului, că ignorarea Adevărului sau tratarea lui în răspărul înfloritoarei băşcălii din societatea prezentului românesc, duce, inevitabil, la manifestări de cinism. Ce altă dovadă mai grăitoare decît situaţia de azi a celor «conduşi» şi cum sînt reflectate toate astea în mass-media. Nu întîmplător, «conduşii» e în ghilimele: în fapt, fiecare din puternicii zilei face «ce vrea muşchiul lui», fiindcă modelele ce ar trebui să fie, printre altele, şi sacerdoţi ai Adevărului, măcar la sfertul de veac trecut, fie oficiază slujbele parohiilor străine, fie, atrase de sindromul «mimosa pudica intellectualis», stau deoparte de zgomotul arenei, ai vieţii însăşi! Asta nu înseamnă dispariţia cinismului ci, dimpotrivă, bunăstarea unei forme de «supercinism» mult deasupra celei de «cinism» al omului de pe stradă. Vă las pe dumneavoastră, cititorii, să ghiciţi cine întrupează «supercinicii».”

Ne propunem în cele ce urmează să descifrăm scrierile din această carte şi să-i dăm pe faţă, să-i scoatem la iveală, să-i arătăm lumii întregi cine sînt ei cu adevărat.

Culegerea Jurnal de trecător cinic de C. Florea cuprinde 12 compartimente (eseuri, reflecţii spirituale) de factură polemică despre realitatea românească, toate (dar absolut toate!) pun în dezbatere adevăruri istorice, pe care majoritatea celor din tagma scriitoricească sau a jurnalismului românesc din Ţară, dar şi de pe diferite meridiane ale Terrei noastre, le ocolesc, ceea ce nu poate face C. Florea, chiar dacă este rezident în Canada (din 1980), deoarece, cum se vede, este un incontestabil patriot al Neamului său. Reflecţiile spirituale ale lui C. Florea dau consistenţă Jurnalului…, toate (dar absolut toate!) trădează inteligenţă, sensibilitate şi cunoaştere a faptelor concrete, a evenimentelor derulate în România şi în arealul din jurul ei. Unele din ele delectează mintea, altele nasc emoţii şi te fac să meditezi profund asupra istoriei noastre. Dar să începem a le „dezghioca” pe rînd.

Primul compartiment – Anno Domini 2013 – pune în discuţie mai multe probleme cu privire la adevăr, despre care înţelepciunea populară zice: „Vremea cu-ncetul poate să le descopere pe toate, descoperă şi adevărul.” Sau: „Vrei duşmani să dobîndeşti, grăieşte adevărul.”  Cel mai elocvent caz este tocmai cel cu poetul nostru naţional Mihai Eminescu, pe care unii – nonvalorile, puternicii zilei (se dau nume) – din varii motive ticăloase încearcă să-l falsifice, să-l marginalizeze (se citează). O descoperire de ultimă oră este cauza morţii celui mai mare poet al românilor. C. Florea nu a lăsat deoparte nici implicarea evreilor în chestiunea dată, nici politica Uniunii Europene faţă de naţiunile mai mici de pe continent ş.a.

În al doilea compartiment – Nesfîrşita cale a cunoaşterii – autorul se concentrează asupra parodiei, dar nu a celei din literatura artistică sau muzica uşoară, ci asupra parodiei lucrurilor sfinte pentru întreg poporul, căci se găsesc unii „deştepţi” care parodiază istoria neamului românesc. Se analizează un eseu cu vădit caracter antiromânesc, al cărui autor, Lucian Boia, debitează inepţii de te ia groaza, împroaşcă noroi verbal la stînga şi la dreapta, de la un capăt pînă la altul („sîntem analfabeţii Europei”; „românii nu au onoare”; „românii au cedat rînd pe rînd totul”; „credibilitatea României a ajuns la un punct foarte scăzut”; „s-a petrecut şi o accentuată românizare a României”; „Casa Poporului este o excrescenţă monstruoasă”; „din secolul al XIV pînă astăzi, românii par să bată pasul pe loc: nu au urcat nicio treaptă, comparativ cu celelalte ţări europene”; „mai sînt românii o naţiune?” ş.a.m.d. în felul acesta). Replicile lui C. Florea sînt vehemente şi tăioase, deoarece scrierea aceasta a bulversat opinia românească. Părerea finală este că o astfel de scriere este „un vector de încărcături negative ce duce la multe efecte defavorabile printre români”.

În cel de-al treilea compartiment – Echinox cu fantome iredentiste – C. Florea ne comunică despre faptul că, mai mult de douăzeci de ani, România este bîntuită de fantomele, nălucile iredentismului unguresc, iar în ultimul timp se mai înalţă şi un steag secuiesc în vîrf de suliţă. Adepţii Ungariei Mari redeşteaptă visul de acaparare a teritoriilor statelor vecine, teritorii care, după cum zic ei, le aparţin din străvechime. Însă toate obrăzniciile lor sînt combătute de C. Florea prin probe din istoria adevărată a ţinuturilor româneşti „revendicate” de hungarişti.

Al patrulea compartiment – De dragul timpului pierdut – este o reflecţie filozofică (ce este viaţa? cum a apărut? ce se poate face ca viaţa să nu părăsească corpul? ş.a.), precum şi despre unele episoade din mitologia antică greacă (cu zei şi semizei: Zeus, Hages, Apollo, Coronis, Esculap, Asclepios, Higiea, Panaceea, Aceso, Iaso ş.a.), despre Hippocrate şi jurămîntul medicilor care îi poartă numele, precum şi amintiri ale autorului din anii de studenţie la Facultatea de Medicină din Timişoara.

Al cincilea compartiment – Senini şi concilianţi – constituie în esenţă notele de călătorie ale autorului la sosirea în Patria sa – România, de care îi este dor mereu: „Oare, între timp, de cînd am plecat din Canada, nu a devenit cumva politic incorect să folosesc sintagma Patria mea? Naiba să-i ducă pe tărîmul politicului corect, eu vreau să fiu liber în sufletul şi în gîndirea mea, nu să fiu tot timpul prins în centuri de siguranţă ale politicului corect. Vreau să ajung în România Mea, să mă urc într-un copac şi să privesc Carpaţii pînă ce îi aud. Începe să mi se facă lehamite de ideologiile constructive ale libertăţilor de observare proprie a lumii, a gîndirii şi a expresiei personale. Nu am suportat în comunism, nu suport nici acum, în nemaipomenita democraţie a celor puternici, să mi se bage pumnul în gură cînd o deschid, am deja bine conturată certitudinea binelui şi a răului, mi-am însuşit o conştiinciozitate socială civilizată, respect pe cei ce nu se ating de libertăţile mele fundamentale, înscrise în toate marile declaraţii şi acte ale umanităţii.”

În al şaselea compartiment – Agonia liniştii în România – cititorii vor lua cunoştinţă de un interviu al autorului şi al scriitorului Virgil Raţiu de la Bistriţa cu Î.P.S. Ioan Selejan, arhiepiscop la Episcopia Ortodoxă Română a Covasnei şi Harghitei, despre starea sufletească grea şi soarta românilor din această regiune din timpul ocupaţiei hortiste, cînd secuii ungurizaţi practic s-au războit cu românii locului: au fost distruse bisericile şi cimitirele, au fost prigoniţi preoţii, iar ţăranii maghiarizaţi cu forţa şi siliţi să-şi schimbe credinţa. După cel de-al Doilea Război Mondial represiunile împotriva românilor au continuat, se ţin lanţ şi în prezent, cînd „secuii ungurizaţi sînt privilegiaţi cu toate drepturile cetăţenilor români şi cele specifice minorităţilor, urlă ca lupii, că li se distruge identitatea lor secuiască, pe care nu o mai au de mult”.

În al şaptelea compartiment – De ce Bram Stoker aici?! – autorul se întreabă de ce irlandezului Bram Stoker, autorului romanului Dracula (another horror novel), i s-a înălţat un bust la Piatra Fîntînele, între munţii Bîrgăului, Rodnei şi Călimani (în faţa unui hotel numit de asemenea Dracula), pe cînd românii născuţi în judeţul Bistriţa-Năsăud sau în cele de prin împrejurime nu sînt luaţi în seamă în nici un fel: „Mă întreb, cum se întreabă mulţi români interesaţi de realitatea istorică şi care meditează logic şi liber situaţiile ei, ce au în cap cei de la aşa-zisul minister al culturii, consilierii judeţeni culturali cînd aprobă asemenea distorsionări şi defăimări la adresa a tot ce este românesc?” C. Florea descrie şi nedreptatea făcută lui Nicolae Paulescu (om de ştiinţă român, medic şi fiziolog, profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti, care a contribuit, desigur, la descoperirea hormonului antidiabetic eliberat de pancreas, numit mai tîrziu insulină), care a început cu neacordarea Premiului Nobel în 1923 şi a culminat în 2003 cu interzicerea dezvelirii bustului savantului român în faţa spitalului-hotel „Dieu” din Paris. Jurnalul continuă cu notele de călătorie din Maramureşului Voievodal pînă la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, capitala Daciei romane, aşezată în Cîmpia Haţegului de la poalele munţilor Retezat şi Poiana Ruscă: „Din nefericire, acum sînt lăsate în ruină totală vestigiile romane din nepăsarea autorităţilor statale susţinută indirect, dar intens de globalizare, care şi-a găsit cea mai nimerită şi favorabilă ţară europeană, unde să niveleze la zero toată zestrea istorică a acestui popor.”

Al optulea compartiment – Cadran Transilvănean – ne poartă prin Transilvania: autostrada Transalpină, cabana Oaşa, Blajul, Cîmpia Libertăţii, Sighişoara… Apoi prin Roma, Florenţa… Ultima zi petrecută în România a fost la Cluj-Napoca…

Al nouălea compartiment – Pe urmele pelerinilor – începe cu vizitarea Vaticanul (Bazilica „Sfîntul Petru”, Capela Sixtină), apoi urmează Florenţa (Galeria „Dell’Academia”), San Gimignano, Lugano (Bazilica „Santa Maria degli Angioli”), lacul Maggiore (insulele Borromeo, a Pescarilor), Milano, Veneţia, Padova (Bazilica „Sfîntul Anton”), Assisi (Catedrala „San Rufino”, Basilica di Santa Chiara), Mănăstirea Monte Cassino…

În al zecelea compartiment – Datoria de a căuta adevărul – se discută despre originea latinităţii noastre, despre limba şi rădăcinile neamului românesc: „Nu înţeleg cum se face că romanii au stat în Britania 400 de ani şi nu s-a prins latina de ei, în timp ce în Dacia au stat numai 170 de ani şi noi vorbim o limbă similară?! […] În Iordania au stat 600 de ani şi latina romanilor acolo e zero. Şi acest argument m-a pus pe gînduri… […] Şi cu legionarii ăştia [circa 10 legiuni – n.a.] au cucerit un sfert din Dacia, iar după 170 de ani în TOATĂ DACIA, cucerită şi necucerită, se vorbea precum legionarii romani! Să fim serioşi, lucizi şi raţionali şi să nu mai credem aşa ceva! Cu acest subiect am intrat într-un labirint istoric din care nu mai putem ieşi decît cu noi date istorice şi logică istorică. […] Teoria înrudirii limbilor vorbite de romani şi de daci, înainte de Anno Domini 105, este o teorie mult mai logică decît cea în care am transformat cuceritorul cu legionarii lui în profesori de latina vulgara din Latium.”

În penultimul compartiment – Prosperi şi proscrişi – C. Florea exprimă o atitudine, la fel deosebită, faţă de ceea ce se întîmplă în România actuală: „Cu uimire, cu groază, an de an constat că cel mai bine le merge foştilor mari comunişti şi familiilor lor. Prosperitate şi înflorire din tată comunist, în fiu comunist, urmînd nepoţii lor cu stea în frunte. Fiindcă ne referim la prosperitatea prin infracţiune morală a unor familii comuniste după 1989, trebuie precizat că adevăraţii anticomunişti români, din trecut şi din prezent, sînt vînaţi de fiii foştilor nomenclaturişti comunişti, precum, în trecut, erau vînaţi bizonii şi Pieile Roşii în prerie!” Cu nume concrete de „prosperi şi proscrişi”, cu exemple din faptele lor săvîrşite, autorul ne demonstrează cu lux de amănunte unde a ajuns România de azi, fiind condusă prin „sistemul manipulării psihologice” sau, altfel zis, prin „departamentul mistificărilor totale”. Dezamăgit, înşelat de aşteptările sale el („cinicul”) notează: „Încerc să mă desprind de această lume, pe care nu o cunosc ca românească, în care mă simt un captiv, precum cei din blocurile de piatră ai lui Michelangelo. Încerc, dar am mai multă mîhnire în mine decît forţă. Mai încerc.”

Ultimul compartiment al volumului – A treia republică – constituie o expunere a evenimentelor prin care a trecut România în anii 1947-1968 (numită convenţional prima republică – populară), 1968-1989 (a doua republică – socialistă) şi din 1989 pînă în prezent („republică scoasă la mezat, bucată cu bucată, cu români cu tot”).

Prin volumul Jurnal de trecător cinic C. Florea ne demonstrează o dragoste neţărmurită faţă de adevăr – indiferent din ce domeniu face parte –, iar aceasta în zilele noastre valorează mult. Nu în zadar postfaţatorul, C.I.C. Popescu menţionează: „Şi, iată, e cineva care nu numai că-nţelege asta, dar îşi mai şi scrie crezul şi, făcîndu-l public, aduce cititorului un gînd proaspăt şi pertinent contra fărădelegii, nu în ultimul rînd morale, abătute asupra neamului în ultimul sfert de veac. Să-l numim pe scriitor? Nu cred că e cazul. Este unul dintre noi. Mai vrednic, însă! Cineva care, în virtutea mai bunei înţelegeri a rolului social al «scalpelului», a pus pe hîrtie, cu durerea celui ce-a văzut «jocul ielelor», gîndurile, cîteodată cinice, ale «diagnosticului cinic». Odată citit, să-l luăm ca atare. Şi, poate să-i ieşim în întîmpinare.”

Din păcate, lumea în care trăim este o lume plină de imperfecţiuni, predestinată permanent să se autodistrugă. Noi însă trebuie să alegem calea de a ne împlini idealurile, de a ne atinge potenţialul, chiar dacă uneori este cazul să o luam de fiecare dată de la capăt. Corneliu Florea în această privinţă ne este un îndrumător, care ne sfătuieşte ca starea generală de teamă şi confuzie să dispară. De aceea, el îndeamnă ca în activităţile noastre totdeauna să luăm aminte de nota de pe pagina a patra a cărţii: „În galeria «Dell’Academia» din Florenţa se află patru statui neterminate, intenţionat neterminate, în ideea pentru a transmite un adevăr esenţial. Sînt Prizonierii sau Captivii lui Michelangelo Buonarroti, care în lucrările sale a plecat de la viziunea că în fiecare bloc de marmură se află o statuie care vrea să se elibereze. Eliberarea, această dorinţă fundamentală a omenirii, este reprezentată în aceste statui, de la zei la sclavi, fiindcă într-o formă sau alta, toţi sîntem nişte captivi. În mod special, pentru aceşti captivi am vizitat din nou Galeria de artă florentină, ca să le privesc forţa cu care se opintesc să se elibereze, strălucit redată de dalta maestrului absolut, clarvăzător, profetic. Priviţi-i şi dumneavoastră şi veţi simţi întîlnind un adevăr mesianic: noi, cu toţii, sîntem prizonieri, nişte prizonieri şi captivi ai societăţii noastre, datorită sistemelor, ideologiilor politice ori religioase, datorită percepţiei societăţii şi gîndirii fiecăruia. Să încercăm să ne eliberăm de ceea ce sîntem captivi fără voia noastră.”

Prin mănunchiul notelor de călătorie ale unui trecător „cinic”, prin comunicarea aproape perfectă cu români de pretutindeni, prin efectul puternicelor sale trăiri sufleteşti Cornelui Florea îşi etalează libertatea gîndirii, totodată păstrînd echilibrul mesajelor şi profunzimea lor. Credem că, dacă nu le-ar fi scris, românimea ar fi fost ceva mai săracă. Autorul Jurnalului… reuşeşte să capteze cititorul prin profunzimea ideilor inspiratoare, prin tematici cu subiecte prioritare la această răscruce de secole şi de milenii.

Volumul analizat – a cărui lecturare este atractivă şi interesantă – reprezintă un apel puternic la trezire naţională. Analiza atentă a gîndurilor inovatoare izvorîte din observaţii subtile, certitudinea deplină şi convingătoare a devotamentului autorului Jurnalului de trecător cinic faţă de poporul român ne determină să recomandăm fără rezerve tuturor cititorilor cărora nu le este străină soarta României de azi şi de mîine.

Valeriu Rață, Chișinău, Revista BIBLIOPOLIS, nr. 2, 2016

 

 

 3. OPINIILE POLITICE ALE LUI VICTOR ŞTIR – MIZA PE NIMIC

             Numele lui Victor Ştir cititorii revistei noastre l-au aflat cînd dumnealui a inserat în paginile BiblioPolis-ului (nr. 2 din 2012, p. 188-190) o recenzie despre două cărţi dedicate Chişinăului – antologia Chişinăul în literatură şi volumul Chişinăul din amintire de Iurie Colesnic, editate de Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”. Mulţumindu-i pe această cale dlui V. Ştir pentru prezentarea publicaţiilor BM, în continuare – de data acesta noi – vom recomanda spre lectură un volum al cărui autor este acest neobosit şi cunoscut de multă lume scriitor şi publicist din municipiul Bistriţa, reşedinţa judeţului Bistriţa-Năsăud.

Va fi vorba de culegerea de articole publicistice Miza pe nimic[3] (Iaşi, Ed. „Tipo Moldova”, 2013) – opinii politice din anii 2004-2005. În Cuvînt-înainte autorul menţionează: „Opinia zilnică despre un eveniment devine peste timp o mărturie despre percepţia unui timp trăit, iar judecăţile de valoare asupra unor fapte sînt pururi amendabile, reformulabile, atît din perspectivă proprie, cît mai ales din cele ale cititorilor, mulţi, puţini. Inspirat sau nu, textul publicistic din epoca internetului dă senzaţia adresabilităţii mondiale, ceea ce este o iluzie asemănătoare gestului în care cineva s-a risipit, fără a primi vreo reacţie, vreun semnal de departe. Mai profitabil este gîndul de aceeaşi natură cu sentimentul prinţului, care călătorind în imperiul fără sfîrşit, ştie că la scrisorile sale nu va primi niciodată răspuns. Miza este chiar pe nimic, anul şi ceva în care au fost scrise nu nu mai contează fiind înecat în noianul trecutului. Numai amintirea şi amarul clipelor…”

Victor Ştir, poet, traducător şi publicist, s-a născut pe 21 septembrie 1956, în s. Ciceu-Poieni, din jud. Bistriţa-Năsăud. În anul 1982 absolveşte Universitatea din Braşov (Facultatea de mecanică, secţia autovehicule rutiere). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1994) şi membru al filialei „Mesagerul” a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. Are publicate mai mult de 20 de volume – poezii: Cavalerul norilor (1993); Adulter cu moartea (1994); După trecerea stelei (1994); Cinetica iluziei (1997); Alcool şi sînge (2008); Bolile bătrîneţii (2011); Adulter cu moartea (antologie, 2012); Apocalipsa cărnii (2013); proză (romane): Clepsidra lui Cela (2008); Palimpsestul dimineţii (2012); Cercul scalen (2013); Dimineţile castelanei (2014); publicistică: Spectacolul derizoriu (2010); Miza pe nimic (2013); Riscul rostirii şi tăcerii (2015). A realizat traduceri din Paul Claudel, Jorge Luis Borges, Thomas Brasch,  Hilde Domin, Nelly Sachs, Matsuo Bashō ş.a. Activitate publicistică în Convorbiri literare, Vatra, Luceafărul, Poesis, Tribuna, Mesagerul literar şi artistic, Mişcarea literară, Cronica ş.a. Activitate jurnalistică la Ecoul, Răsunetul, Săptămâna. În prezent este redactor pe probleme de cultură şi de opinie al cotidianului Mesagerul de Bistriţa-Năsăud (Bistriţa). A locuit în Germania (Freiburg şi Breisgau, 199l-1992) şi în Spania (Castilla la Mancha, 200l-2002). Menţiuni: Premiul Maria Ivănescu al Festivalului Naţional de Poezie George Coşbuc (Bistriţa, 1996); Premiul pentru traduceri al Societăţii Scriitorilor din judeţul Bistriţa-Năsăud (2008); Premiul pentru poezie al Festivalului-concurs de poezie şi proză Romulus Guga (Tîrgu-Mureş, 2008); premii ale Festivalului Naţional de proză Liviu Rebreanu (Bistriţa, 2012, 2014); Premiul Festivalului Internaţional de poezie Nichita Stănescu (Deseşti, 2012); Premiul Festivalului Naţional de poezie George Coşbuc (Bistriţa, 2012); Premiul Festivalului Internaţional de la Sighet (2012). Prezent în mai multe dicţionare ale scriitorilor.

Volumul Miza pe nimic de V. Ştir cuprinde 226 de articole pe teme de politică date publicităţii în anii 2004-2005. E mult, e puţin? Nu contează. Principalul că sînt scrise bine, în cunoştinţă de cauză şi pe înţelesul tuturor. Cu toate că e mare înghesuială în acest domeniu, V. Ştir se simte în apele sale, deoarece îi arde dorinţa de a face lucruri de calitate. Ceea ce scrie (despre aspectele pe care le cunoaşte, le înţelege sau sînt, pur şi simplu, conforme opiniilor sale) este un fel de explicaţie despre cum se petrec lucrurile într-o Românie absolut pragmatică şi într-o societate în care adaptarea şi diplomaţia, comportarea abilă sînt necesare ca aerul.

Prezentăm cititorilor în cele ce urmează cele mai reuşite articole ce reflectă viaţa politică din România: Unde „loveşte” preşedintele Iliescu, creşte; „Interschimbabilitatea” şefilor sau o nouă mentalitate în PNŢCD; Hoţia la români; Jocul strategic dintre PSD şi PD; După fiestă: nostalgie şi miasme; Vor bate şmecherii Academia Română?; Este viclenia proprie luptei politice?; Legea se aplică diferenţiat în România?; Să nu uităm de integrare; Sărbători naţionale fără oameni politici; Cultul eroilor, politica şi educaţia; Cui i-e frică de Traian Băsescu; Cine îşi asumă corupţia din România?; Minoritatea maghiară în electorale; PRM, încotro?; „Epoca” Iliescu, la final; Cîtă morală poate „locui” în politică; Cerşitul, între agresivitate şi toleranţă; Costurile aderării; Adio, PNŢCD!; Năravuri politice contemporane; „Cartonaş galben” pentru clasa politică românească;

Alianţa clasei politice cu străinii, împotriva românilor; Europa Unită şi iluzia românească; România, trădată încă o dată; De la secretul de stat, la secretomania de cumetrie; Demonul corupţiei bălteşte; O nouă „Cortină de fier”? ş.a.

La fel de interesante şi captivante pentru cititori sînt articolele în care autorul vede, observă lumea din afara statului român: Franţa „repetentă”?; Transnistria, ca şi Kaliningradul; Reacţie slabă a românilor la suferinţele fraţilor din Transnistria; Puterea şi efectul de bumerang; 11 septembrie şi cîteva urmări; Ucraina, pe ape anacronice; Voronin şi Republica au schimbat macazul; Pleacă de la putere Fidel?; Europa creştină şi Turcia; Rusia îngrădită; Învăţăturile Irakului  ş.a.

Şi lista cu oameni politici care se perindă pe paginili volumului este impresionant. Ea vizează atît politicieni şi nu numai din România (Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu, Adrian Năstase, Emil Constantinescu, Traian Băsescu, Mircea Geoană, Victor Ciorbea,  Theodor Stolojan, Corneliu Vadim Tudor, Petre Roman, Valeriu Stoica, Marian Vangheli, Călin Popescu-Tăriceanu, Voctor Ponta, Adrian Cioroianu, Victor Orban, Neagu Djuvara, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Varujan Vosganian, Marko Bela, Tökes Lászlo, Gigi Becali, Dinu Patriciu ş.a.), cît şi din ţările vecine sau mai îndepărtate (Vladimir Voronin, Boris Elţin, Vladimir Putin, Gerhard Schröder, Ariel Sharon, Fidel Castro, Leonid Kucima, Viktor Iuşcenko, Viktor Ianukovici, Ioan Paul II, Saddam Hussein, Osama ben Laden ş.a.). Iar dintre partidele luate în vizor de către autor vom menţiona: PSD, PNŢCD, PD, PNL, PUR, UDMR, CDR, PRM, UCM, Alianţa DA ş.a. Deci, interesele din domeniul politic ale lui V. Ştir sînt destul de variate. În genere, politicul în prezentul volum primează în faţa civismului.

  1. Ştir ia în discuţie ba adversităţile de-a lungul anilor dintre principalele partide politice din ţară, ba diverse triste experienţe pe care le străbate poporul sărăcit de clasa politică, ba efectul pagubelor de miliarde de lei din vina guvernanţilor, ba lipsa de argumentare a unor discursuri electorale, ba politicile candidaţilor la Preşedinţia României, ba destinul valutei naţionale, ba dispoziţiile tineretului din politica românească, ba situaţia reală şi pretenţiile minorităţilor din România, ba subaprecierea unor norme de drept internaţional, ba problemele aderării României la NATO, ba tratatul de vecinătate cu Ucraina, ba negocierile de aderare a Turciei la UE, ba pierderea influenţei Rusiei în Europa, chiar şi adevărul şi minciuna, ateismul şi iluziile din fotbal etc.

Deci, subiectele volumului se referă la diferite sfere ale politicii. V. Ştir vorbeşte şi de competenţă, şi de deschidere, şi de transparenţă, şi de democraţie, şi de integrare… Se ştie că clasa politică este oglinda societăţii. Totodată, nicio societate nu poate exista în afara politicii, a partidelor şi a politicienilor. Dîndu-şi seama că politica este dominată de vorbe fără acoperire, că unii dintre politicieni nu au o prestaţie tocmai onorabilă, că exista în această sferă lipsă de transparenţă, abatere de la moralitate şi de la datorie, autorul vrea cu adevărat să facă ceva pentru Ţară, de aceea a ajuns la concluzia că politica este o problemă mult prea serioasă pentru a fi lăsată numai pe seama politicienilor. Drept dovadă sînt articolele ce confirmă că lui V. Ştir nu îi este frică să spună lucrurilor pe nume. El nu ascunde speculaţiile şi învîrtelile oamenilor politici compromişi, ci din contră, îi combate ferm şi argumentat, demonstrîndu-ne cine sînt ei într-adevăr şi care este calea, direcţia de ieşire din impas.

Observăm că V. Ştir este la curent în detalii cu politica şi politicienii, mai ales cei mari, cu momentele istorice importante din România, dar şi din lume. Din cînd în cînd întîlnim câte un moment de incertitudine, dar în curînd această senzaţie se destramă – autorul trage concluziile necesare şi pune punctul pe „i”. Credem că atitudinea combativă, uneori zeflemeistă e pe placul cetăţeanului obişnuit, frustrat ani de-a rîndul de dezacordurile sociale şi problemele cu care se confruntă.

Suita de minieseuri pe teme politice din culegerea dată este adecvată în comunicare, are un limbaj coerent, pe înţelesul tuturor, atractiv chiar şi pentru cei care se interesează puţin de politică. Autorul fuge de manipulări, reflecţii academice etc., iar prin unele pasaje cîştigă bunăvoinţa, favoarea cititorului, deoarece acestea din urmă pot fi calificate drept cugetări sau maxime. Iată cîteva dintre ele:

– „Dacă SUA a declarat economia românească una de piaţă, «devine clar» că, funcţionînd bine criteriile, ar trebui ca şi europenii să recunoască economia noastră ca funcţională, de piaţă” [p. 16];

– „Aroganţa şi dispreţul oricît de subtil nu pot ţine loc de dialog în perimetrul efortului de a întări o democraţie, iar democraţia se clădeşte cu fiecare gest public şi se cucereşte în fiecare zi…” [p. 25];

– „Pe scena politică românească, PSD şi PD joacă rolul siamezilor aflaţi în perioada postoperatorie. Aceiaşi părinţi, aceeaşi doctrină, aceleaşi rude, dar duşmani de moarte” [p. 30];

– „Banul vorbeşte, iar situaţia este suprarealistă” [p. 58];

– „După priceperea aparţinătorilor clasei politice de a se eschiva de la răspunderea în faţa legii pentru diverse încălcări, sîntem ispitiţi să credem că norma care trebuie să fie generală pentru cetăţean se aplică foarte aspru doar pentru cel fără putere” [p. 75];

– „Spuse toate lucrurile, clarificate, ar putea da şansa unui început bun” [p. 83];

– „Folosirea unui limbaj «buruienos» în pledarea unei cauze politice aduce aşa-numita intelighenţie la condiţia de şleahtă primitivă de la care generaţia tînără nu poate învăţa absolut nimic” [p. 85];

– „Valorile tradiţionale pe care poporul drept-credincios le aude în fiecare duminică la liturghie pot fi pasul aşezării întru cele bune” [p. 106];

– „Nu trebuie să mergem prea departe şi să reproşăm noii generaţii că se ocupă numai de manele şi internet. Maturii poartă responsabilitatea educaţiei” [p. 123];

– „Nu se întrevăd soluţii clare atîta timp cît partidele manifestă pasiuni pentru amestecuri de doctrine…” [p. 192];

– „Reperul moral pentru omul politic poate fi chiar comportamentul său. Consecvenţa sau lipsa de consecvenţă îl califică moral în raport cu propriu-i comportament” [p. 232] ş.a.m.d.

Desigur, după lecturarea din scoarţă în scoarţă a acestui volum pot să apară unele întrebări, deoarece nu toate chestiunile au fost elucidate pînă la sfîrşit. Explicaţia poate fi că astfel este arhitectonica, caracterul şi structura tabletelor de o pagină-două, cum sînt cele ale lui V. Ştir. Nu poţi înt-un spaţiu atît de redus să fii exhaustiv. Şi totuşi, autorul Mizei pe nimic a dat dovadă că întruneşte calităţile profesionale şi morale întru a informa corect cititorii despre situaţia internă şi internaţională de facto a României în perioada dată şi despre cum pot fi îndreptate lucrurile ca ele să meargă pe un făgaş mai luminos spre bine.

Ne exprimăm certitudinea că Miza pe nimic de Victor Ştir va reprezenta o surpriză pentru toţi cei care studiază, citesc, gîndesc sau scriu despre politică (chiar dacă autorul a pus „miza pe nimic”). Recomandăm să lectureze acest volum, cu deosebire, studenţii de la facultăţile de jurnalism şi ştiinţe ale comunicării, care vor scoate din paginile lui un şir de beneficii pentru a se califica în profesia aleasă, insiprîndu-se din experienţa unui condeier cu apreciabilă experienţă şi cu priză la cititori.

 Valeriu Rață, Chișinău, Revista BIBLIOPOLIS, nr. 2, 2016

[1]  Golopenţia, Anton. Îndreptar pentru tineret. Îngrijitor de ed.: Sanda Golopenţia şi Ruxanda Guţu Pelazza ; introducere şi note: Sanda Golopenţia. Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2015. 254 p. ISBN 978-973-45-0712-2.

[2]  Florea, Corneliu. Jurnal de trecător cinic. Postf. de Cristian I.C. Popescu. Bistriţa: Aletheia, 2014. 360 p. ISBN 978-606-8548-01-2.

[3]  Ştir, Victor. Miza pe nimic : opinii politice. Red. Aurel Ştefanachi ; coord. de serie: Cassian Maria Spiridon ; coperta : Andrei Ştefanachi. Iaşi: Ed. Tipo Moldova, 2013. Colecţia Opera omnia: publicistică şi eseu contemporan. 474 p. ISBN: 978-606-676-284-7.