Despre Eminescu în structura de rezistenţă a neamului nostru

De Doina CERNICA

Nu ţin minte o altă ploaie la o altă ediţie a Premiilor Eminescu „Teiul de Aur” şi „Teiul de Argint” – fondate şi, cu multe sacrificii şi multă zbatere, ajutate să trăiască de Elena Condrei, directoarea Editurii Geea Botoşani -, precum aceasta, care ne-a întâmpinat în oraşul Poetului, liniştită şi puternică, intensificând verdele frunzelor de tei şi mireasma florilor lor. În Centrul Istoric, la „Curtea Veche”, lumea coborâse într-o încăpere, mare de obicei, acum miniaturizată de aglomeraţia la fel de compactă şi pe hol, dar cum microfonul îşi făcea datoria, nu era nimeni care să nu se simtă implicat în slujba de pomenire ţinută de preotul Teodor Candrea, paroh la Uspenia, şi preotul Stelian Grădinaru, paroh în Râşca, închinată celor căzuţi pentru Neam şi Ţară şi laureaţilor stinşi din viaţă. Inima mi s-a oprit la numele sorellei, Dany-Madlen Zărnescu, laureată a „Teiului de Aur” în 2012, şi s-a întors cu drag, când i-am auzit chemaţi, spre eminescologul George Muntean, naş şi fost preşedinte de onoare al juriului acestor Premii, şi, desigur, spre Maestrul Ion Irimescu, spre Grigore Vieru, PS Gherasim Putneanul, Nikos Blithikiotis, pe care i-am cunoscut şi respectat. Cristelniţa de la biserica botezului lui Eminescu, chiar dacă piesa originală se află la muzeu, avea ceva magic, scânteia în lumina lumânărilor, a ramurilor de tei înflorit şi a panglicilor tricolor care o împodobeau, mărind emoţia momentului. De altfel, cu Tricolor erau şi colăceii aduşi pentru toţi, de sufletul lui Eminescu, de Elena Aboaice din Iaşi, fostă colegă de liceu a Elenei Condrei şi sprijin de toată lauda al „Teilor”.

Şi cu steguleţe tricolore în mână, tot darul inimoasei Elena Aboaice, şi pe piept cu insigne cu Tricolorul şi Eminescu pe harta României după Marea Unire, însemnul ediţiei, ne-am îndreptat după aceea prin ploaia de-acum rărită –, trecând prin faţa clădirii Primăriei şi Consiliului Municipal Botoşani, instituţii cu o susţinere parţială a „Teilor” –, spre Monumentul Eminescu din faţa Teatrului care îi poartă numele, lucrare a sculptorului Ovidiu Maitec, dezvelită cu jumătate de veac în urmă. Şi drumul, şi popasul de cinstire la Monument au fost însemnate de vocile membrilor Corului Regional Popular „Dragoş Vodă” al Societăţii pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuţi, însoţiţi nu numai de dirijor, Dumitru Caulea, ci şi de preşedintele Societăţii, Vasile Bâcu, ale membrilor Corului „George Enescu” din Dorohoi, în frunte cu dirijoarea sa, Gheorghina Guşulei, ale altor participanţi şi ale unora din trecători. Cântece care i-au însufleţit pe ostaşii şi militanţii Unirii, cântece care îi însufleţesc şi azi pe românii de pretutindeni, cântece pe versuri de Eminescu. Dar şi un tânguitor „Spune, măiculiţă, spune, /de ce n-am noroc pe lume!” ieşind din pieptul cernăuţenilor ca dintr-o rană. La Monumentul proiectat melancolic pe fundalul clădirii Teatrului în restaurare, cu varuri şi tencuieli smulse, arătând ca un om cu pielea jupuită la milimetru, în noua rafală de ploi provocată de unduirea ramurilor şi în paşii şi vocile căutând aranjarea corurilor, s-a petrecut ceva incredibil. Surdă la larma alaiului, o fetiţă în cămaşa şi catrinţa portului naţional, cu o coroniţă de flori roşii pe cap, aproape lipită de piatra soclului, cu capul dat pe spate şi ochii aţintiţi spre chipul Poetului, a început să-şi recite poezia scrisă anume pentru el. Mai era freamăt de oameni şi copaci, nimeni nu o auzea, în afara lui Eminescu. Dar pentru fetiţă, cu siguranţă, numai asta conta! Se numeşte, aveam să aflu mai târziu, când Elena Condrei i-a înmânat o Diplomă de Excelenţă, Magdalina Adăscăliţei. Din Dorohoi, Dorohoiul tatălui meu, încă elev la Liceul Teoretic „Gr. Ghica V.V.”, când a participat la ultimele zile ale celui de al Doilea Război Mondial – simt nevoia să-mi exprim complet complicata emoţie iscată de fetiţa adresându-i-se atât de firesc Poetului, poate fiindcă drumul amintirilor este surprinzător, poate fiindcă şi tata, de mult trecut la cele veşnice, era iubitor de Eminescu.

Unii cu umbrelă, alţii fără, dar toţi cu Tricolor, ajungem la Hotelul Rapsodia din Botoşani şi urcăm în cunoscuta şi eleganta sală albastră, „Eminescu”. Aici, ceremonia decernării Premiilor Eminescu „Teiul de Aur” şi „Teiul de Argint”, ediţia a XVII-a, 2018, este deschisă de Traian Apetrei, directorul Teatrului „Mihai Eminescu” Botoşani. Începe abrupt, răscolitor, ca şi cum l-ar auzi nu numai sala plină, ci toţi românii din această lume: Luaţi seama, vă rog, la Botoşani, la ceasul teilor în floare, îl comemorăm pe Eminescu! Vremurile ne propun să ne întărim prin Eminescu, să ne întoarcem la o sursă de putere a neamului! A fluturat Tricolorul, s-a văzut costumul naţional în oraşul sfinţit de Eminescu! Să ne întoarcem acasă, mai întăriţi prin Eminescu! Cuvintele nu sunt poate exacte, dar ideea, îndemnul, da! Tot Traian Apetrei face o comparaţie care numai la o primă vedere poate părea disproporţionată, dar la nivelul iniţiativei, al tenacităţii promovării, al nobleţei idealului slujit şi al jertfei personale, în esenţa sa, cu siguranţă, nu este, atunci când îi apropie pe Constantin Chiriac, mintea şi inima Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu – o iniţiativă privată, asupra căruia un întreg mapamond al artei îşi îndreaptă privirile, şi pe Elena Condrei, inima şi mintea Premiilor Eminescu pentru Literatură, Arte vizuale, Colecţii şi Colecţionari ale Editurii Geea Botoşani „Teiul de Aur” şi „Teiul de Argint” – tot o iniţiativă privată şi tot nescutită de adversităţi, „Tei” aşteptaţi de românii de pretutindeni pentru recunoaşterea valorilor lor şi pentru un reînnoit prilej de întâlnire şi de afirmare a idealului lor de unitate sub arcada cinstirii lui Eminescu. Încheind cu un înflăcărat: Să ne tragem sevă, putere din Eminescu, pentru a gândi următoarea sută de ani a României! Şi cu un cald: Să o aplaudăm pe Elena Condrei, care îi preţuieşte pe toţi cei care îl preţuiesc pe Eminescu, pe toţi cei care se întorc la Eminescu şi într-un fel sau altul fac ceva pentru Eminescu! Şi să-i mulţumim pentru această sărbătoare!

Festivitatea decernării începe cu Premiul Eminescu, Diploma în Rang de Excelenţă şi medalia „Teiul de Aur” acordate la Literatură acad. Nicolae Dabija, cunoscutul, iubitul scriitor şi militant pentru Unire, preşedinte, între atâtea alte demnităţi şi responsabilităţi, al mişcării „Sfatul Ţării 2”. Violonist de excepţie pe strunele sufletului său, şi al nostru, Nicolae Dabija povesteşte că vine, că vin românii de peste Prut din Ţara lui Eminescu în Ţara lui Eminescu, din Ţara lui George Enescu în Ţara lui George Enescu, din Patria Limbii Române în Patria Limbii Române, că întotdeauna „Eminescu în orele astrale ale neamului nostru a fost cu noi”, că mai are un Tei de Aur primit acum cinci ani în Macedonia, că „Ţara lui Eminescu nu are graniţă de Prut” şi că, aşa cum s-a afirmat, un popor care îşi respectă valorile este un popor salvat. Şi pentru că în Laudatio susţinută de Elena Condrei a fost amintit Ion Inculeţ, personalitate marcantă a Unirii Basarabiei cu România, Nicolae Dabija mai povesteşte că sunt născuţi în acelaşi sat şi spune că românii de peste Prut luptă nu pentru unirea cu o ţară, ci cu neamul: „Noi trebuie să fim cu neamul nostru!”

Următorul Premiu Eminescu „Teiul de Aur” al cărui anunţ ne-a făcut plăcere a fost cel decernat pentru promovare culturală Primăriei comunei sucevene Dumbrăveni, primar Ioan Pavăl, secretar Mihai Chiriac, premiu adus în primele momente ale ceremoniei, fiindcă şi acad. Nicolae Dabija, şi Mihai Chiriac erau aşteptaţi la de-acum aşteptatul Festival Eminescu de la Dumbrăveni, manifestarea din România cu cel mai mare număr de participanţi academicieni, universitari şi eminescologi, dar nu singura care a îndreptăţit „Teiul” menţionat, acesteia alăturându-i-se Simpozionul literar „Poeţi ai nemuririi noastre” şi parteneriatul cu festivalurile din R. Moldova dedicate lui Grigore Vieru, în Pererita, lui Adrian Păunescu, în Copăceni, şi cu reputatul Congres al Eminescologilor din Chişinău.

De cum am ajuns la Botoşani, eu venind împreună cu tinerii artişti plastici fălticeneni-suceveni Raluca Schipor şi Călin Gabriel Baban, ne-am întâlnit cu o echipă alcătuită din nume asociate de multe ediţii sărbătorii Teilor de Aur şi Argint din Botoşani, scriitorii Ion Filipciuc, din Câmpulung Moldovenesc, şi Ioan Ţicalo, din Râşca, amândoi autori de cărţi despre Eminescu, şi din fiica şi ginerele lui Ioan Ţicalo, poeta Mihaela Grădinariu şi preotul Stelian Grădinaru, paroh în comuna Râşca. Dacă părintele a slujit la pomenire, dacă Mihaela Grădinariu a tăcut şi observat totul, cu siguranţă pentru relatarea pe care o va trimite la „Cronica Veche” Iaşi, unde este redactor, pe lângă munca sa de profesor doctor la catedră şi de dirijoare a corului bărbătesc „Flori de Măr” din Râşca, în schimb Ion Filipciuc şi Ioan Ţicalo au urcat pe scena manifestării, pentru ca să vorbească despre Eminescu şi despre cartea lansată la această ediţie, de convorbiri Elena Condrei-Ioan Ţicalo despre „Trei destine astrale: Eminescu, Creangă, Veronica”. Cu întrebări, „unele clonţoase”, cartea are în opinia dr. Ion Filipciuc şi meritul unei priviri insistente şi documentate asupra prenumelui poetului, Mihail, Mihai, chemat şi Mişu, concluzia pledând pentru „Mihail” – cine este ca Dumnezeu -, altminteri, îndepărtându-l pe „l”, „stâlcim particula sacralităţii”. Ascultându-l, m-am gândit la cristelniţa de la Biserica Uspenia şi la îndepărtatul ceas de-acum 168 de ani, cu „pruncul Eminescu” (cum avea să zică Mihai Chiriac, referindu-se la încă nenăscutul prunc în drum de la Dumbrăveni la Botoşani) de trei ori afundat în apa ei până când am auzit parcă dintr-o memorie mai veche decât a ultimelor generaţii: Se botează robul lui Dumnezeu Mihail, în numele Tatălui, Amin! Şi al Fiului, Amin! Şi al Sfântului Duh, Amin! Dar să trec peste acest moment de explicabilă visare generat de apariţia la slujba de pomenire a vasului pentru săvârşirea sfintei taine, ca să notez accentul pus la rându-i de Ioan Ţicalo pe „definirea lui Eminescu”, cu invocarea sintagmelor „poet în toată puterea cuvântului” (Maiorescu), „poet naţional” (G. Călinescu) şi „românul absolut” – „suma lirică a voievozilor români” (Petre Ţuţea), intervenţii fireşte mai bogate, amândouă cerând găsirea cărţii şi citirea ei

Înmânarea Premiilor Eminescu de către membrii juriului – Augustin Eden, Constantin Tofan, Vasilian Doboş, Mihai C. V. Cornaci şi Elena Condrei – a prilejuit o frumoasă întâlnire, la bucuria „Teiului de Argint” la Arte vizuale, tânărul şi originalul pictor Călin Gabriel Baban din Fălticeni, profesor la Colegiul de Artă „Ciprian Porumbescu” Suceava, adăugând emoţia mănunchiului de aprecieri exprimate public de cunoscutul artist plastic Constantin Tofan, profesor doctor la Universitatea de Arte Vizuale Iaşi, instituţia de învăţământ superior absolvită de laureat. Dacă peste artistul cuceritor al Marelui Premiu al „Voroneţienei” (cu un neuitat portret al Maestrului Ion Irimescu) în anul 2004, timpul nu pare să fi trecut, chipul său emanând acum ca şi atunci o invincibilă tinereţe, în schimb simeze ale unor galerii de artă din Suceava, Iaşi, Bacău, Piatra Neamţ, Sibiu, Bucureşti, colecţii de pictură din Olanda, Belgia, SUA, Italia, Franţa vorbesc de un timp lung şi plin petrecut în atelier, în faţa schiţelor adunate din lumea cea mare şi a şevaletului, de trudă, de căutări îndărătnice şi visătoare comparabile cu ale alchimiştilor de odinioară.

Cu autoritatea muzeografului şi a organizatorului puternic legat de începuturile Muzeului Memorial Eminescu şi al Zilelor Eminescu la Ipoteşti şi Botoşani, scriitoarea şi eminescologul Lucia Olaru Nenati a salutat evoluţia manifestării fondate de Elena Condrei şi şi-a mărturisit respectul pentru preocupările, pentru activitatea de scoatere la lumină a valorilor trecutului desfăşurată de dr. Sergiu Balanovici, şeful secţiei Memorialistică la Muzeul Judeţean Botoşani, distins cu „Teiul de Aur” pentru „Restituirea Istoriei”.

Amintindu-i doar pe Bogdan Maximovici, Iaşi, „Teiul de Aur” la Arte Vizuale, Haha Dumitru-Voicăuţi, Darabani, „Teiul de Aur”, şi Ştefan Dina, Bucureşti, „Teiul de Argint” la Colecţii şi Colecţionari, şi pe botoşănenii Gabriel Bălaşa (născut în Fălticeni), „Teiul de Argint” la Publicistică, şi Dorel Mihai Gaftoneanu, „Teiul de Argint” la Literatură, simt nevoia, în consens cu toţi participanţii, unui ropot sporit de aplauze pentru Gheorghina Guşulei şi Dumitru Caulea, amândoi răsplătiţi cu „Teiul de Aur” pentru activitatea lor dirijorală, de entuziaşti şi devotaţi animatori culturali, Tei care îşi răsfrâng lumina şi asupra coriştilor lor, ale căror talent şi dăruire îi motivează şi îi susţin. Cu un plus de admiraţie, nu doar în ce mă priveşte, pentru rezistenţa eroică a membrilor Corului „Dragoş Vodă” al Societăţii pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuţi în vremurile atât de grele de azi, de prigonire a Limbii Române, vremuri care, de fapt, nu au mai fost niciodată cu adevărat uşoare după 28 iunie 1940 pentru românii rămaşi în Bucovina înstrăinată.

Şi de asemenea trăiesc ca pe o mare bucurie personală Premiul Eminescu pentru ziaristul român care a ajuns la Cotul Donului, însemnând cu o cruce, cu Tricolorul şi cu o carte locul bătăliei în care şi-au pierdut viaţa 150 000 de români, universitarul Vasile Şoimaru, ambasador al românilor de pretutindeni prin arta sa fotografică, prin publicistica şi construcţiile sale culturale, între care, în operă, admirabilul proiect „Românii din jurul României”. Refuzând trei distincţii de stat fără teama că o să-i jignească pe cei trei preşedinţi care au semnat acordarea acestora, iată-l pe Vasile Şoimaru din Chişinău acceptând, onorat, „Teiul de Aur”, ca să nu-l supere pe Eminescu, însă numai drept „avans”, având încă atâtea de făcut pentru apropiata comemorare a celor 130 de ani de la trecerea lui Eminescu la cele veşnice.

Şi colonelul (r) Doru Pogoreanu din Dorohoi a adus un dar frumos sărbătorii, o sumă de diplome care certifică participarea la a XVII-a ediţie a Premiilor Eminescu „Teiul de Aur” şi „Teiul de Argint” în anul împlinirii unui veac de la Marea Unire. Cu una din acestea aşezată peste cele două prime volume ale antologiei „Basarabia – pământ românesc” pe care le-am primit de la Vasile Şoimaru, antologie din colecţia „100 de cărţi despre Basarabia la 100 de ani de la Unire” care apare în proiectul său „Românii din jurul României”, văd o clipă cu ochii moşilor şi strămoşilor noştri întotdeauna deschişi în florile şi frunzele Teilor Eminescu imaginea Ţării pe care vocile puternice ale coriştilor o înalţă până la cer: Aveam o ţară scumpă şi mândră, /Aveam şi iarăşi vom avea! / Duşmanul care astăzi râde /Va tremura privind la ea…”

CRAI NOU, 23 IUNIE 2018

https://www.crainou.ro/2018/06/23/despre-eminescu-in-structura-de-rezistenta-a-neamului-nostru/