„Ea era cântec și cântecul era ea“, Maria Drăgan

(Un articol de Rodica Iuncu)

Marele spectacol al muzicii populare de la sfârșitul anilor ’60 – începutul anilor ’70 îl va da nimeni alta decât o „țărăncuță frumoasă la chip și la suflet, fără coafură, fără manichiură”* și, tot ea, o “Edith Piaf a Moldovei”, pe numele ei autohton Maria Drăgan. Încrezătoare, ea venea în viteză de pe contrasens, aducând pe scena de concert, împreună cu Orchestra „Mugurel” a Filarmonicii, cântecul autentic românesc, până atunci auzit doar la posturi de radio ascultate pe ascuns sau de pe discuri cumpărate în altă parte decât la Chișinău. În timp ce se practica, într-o veselie, folclor stilizat, cu intervenții „de sus” de ideologizare a repertoriului interpreților, cu epurări halicinante ale stilului de elementul românesc pentru a fi cât mai „pur” moldovenesc, în acest balamuc, Maria Drăgan cântă, în contralto ei grav, o Doină ardelenească, ori cântecele de viață ale „lelițelor” Ioanei Radu, ori cele ale Mariei Tănase transpuse pe voioșia și elanul altui glas, dar venind din, vorba cântecului, „obiceiul strămoșesc, obiceiul bătrânesc”; sau evocând din patrimoniul satului ei natal (o) Vai, sărman(ă)a turturică, într-un registru dramatic dezlănțuit și nuanțat în stihia melismelor, a simțirii și a electricii sentimentale a unei artiste ce nu face decât să extragă din propria ei ființă și sensibilitate presentimentul durerii, al dramei propriului ei destin. Impactul a fost atât de puternic, încât acele săli ridicate în picioare, ovațiile și marea de flori ce însoțeau de fiecare dată aparițiile ei în toată splendoarea vocii și a magnetismului ei scenic („Fantastică, extraordinară, extraordinară interpretă”, comenta Emil Loteanu, ochiul său exact care nu a dat greș niciodată, o primă filmare a sa la Bălți a unei tinere până atunci mai puțin cunoscută: „Eu la joc, mama la joc”, jubilează, fără sfială, Maria Drăgan în fața camerei de luat vederi a romanticului regizor, eternul vânător de frumos) au surprins și au pus în gardă autoritățile atente să capteze și să lichideze orice deviere, orice „of” ce părea a fi „naționalist”. Adică românesc. Aici e miezul succesului imens și al reculului ei forțat și grăbit, al talentului intuitiv al Mariei răsărit pe un sol indentitar arid și al dramei ei de a-l fi însuflețit cu o licărire instantanee în vremuri în care curenți potrivnici au spulberat-o violent și fără milă. Odată cu desființarea Orchestrei „Mugurel”, la numai șapte ani de existență, dispare, treptat, de pe scenă și Maria Drăgan, dispar și cele 500 de cântece, pe care, notifică etnologul Tudor Colac, le-ar fi avut în repertoriu, este dată uitării, pentru un timp, și faima ei de cântăreață de excepție a cântecului popular românesc. Însă cele 10 înregistrări, atâtea câte au rămas din cântecele ei, din gloria ei, din valul de bucurie ridicat de ea în marea de admiratori fascinați de spectacolele ei, reconstituie, son cu son, cuvânt cu cuvânt, țesătura unicat a patimilor Mariei Drăgan, a focului, a bucuriilor, a freneziei, sau a solitudinii ei fără leac, melancolică și dezolantă, ca și viața ei privată sfârșită într-un mister dramatic desăvârșit.

 

Maria Drăgan se naște la 23 iulie (în alte surse, la 23 august) 1947, în satul Bălăureși – Nisporeni, și, tot acolo, moare la numai 39 de ani, după ce se retrage însingurată și bolnavă de tuberculoză alături de mama sa, în casa copilariei, „o casă mică, acoperită cu stuf putred, pe jumătate intrată în pământ, pe malul unei râpe”, descrie ziaristul Gheorghe Budeanu locația refugiului ei decupată parcă dintr-un basm mistic îmblânzit cu imaginea unui imaș din preajmă, „de unde răzbăteau glasurile ciobanilor și sunet de talangă”. Dacă mai adăugăm la acest peisaj dealurile străjuind satul, verdele pădurii și șerpuirea Prutului, unde, pe timpul URSS-ului, se afla linia de vest a hotarului imperiului, dar și o grădină de zarzavat în prajmă îngrijită, cu permis de frontieră, de câteva fete din sat împreună cu Maria (“Aici cântam noi toată ziua cântecele de-acasa, iar la amiază, ne scăldam în apele limpezi ale Prutului”, mărtirisește ea în interviu), avem imaginea unui spațiu ingenuu, de unde își are originea cântecul ei, urechea, instinctul, harul ei muzical – toate contaminate de melosul românesc călătorind liber, în circuit invizibil, pe ambele maluri ale râului. Ingenitatea acestui spațiu (bineînțeles, fără postul de grăniceri) pare să se reflecte și în caracterul, în felul ei de a fi: „foarte credulă și de o bunătate rară”, își amintește Nicolae Sulac, solist și el la Filarmonică, în comentariul său, regretând faptul că ea „nici nu și-a dat seama cum lunecă în mizeria vieții de la oraș”; Nicolae Botgros, care a însoțit-o un timp  în „Mugurel”, apoi  cu Orchestra „Lăutarii”, atinge și el o coardă sensibilă în corelația dintre caracterul și viața Mariei: „Avea o inimă nemaipomenit de bună”, dar (nota bene!) „îi plăcea viața și a jucat fără frică pe marginile ei primejdioase.” Surprinzătoare, frenetică, uneori hazardată și stimulată de o libertate interioară aproape fără frâne, ea a fost, într-adevăr, mereu alta și mereu altfel decât tiparele existente. Se poate spune că Maria a jucat în afara regulilor de joc. Încă elevă fiind, pentru participarea la un concurs al artiștilor amatori, ea face o alegere neobișnuită: Pocnind din bici peste urechile speriate ale membrilor juriului cu cântecul auzit pâna atunci doar la Radio România. Sau dacă e admisă la Colegiul de Muzică „Ștefan Neaga”, unde primul cântec studiat e Oi, tî Volga-matușka, russkaia reka, nu-și face probleme să părăsească, după numai un an, și clasa lui Petru Stroiu, și școala cu un asemenea material didactic (are însă norocul de cursul de solfegiu și teoria muzicii cu viitoarea celebritate, la acea oră, profesorul Eugen Doga). Abandonează studiile pentru că alege (și, de presupus, e fericită) să plece cu taraful lui Isidor Burdin într-un turneu în Italia, apoi să fie angajată, la 19 ani, pe post de solistă a Orchestrei de muzică populară „Mugurel” cu toate cântecele ei de-acasă, dar și pentru că nu vroia să scape niciun concert, niciun turneu, fie în URSS, până în Siberia, sau în Ungaria,  sau pe scena unui „club” sătesc din provincia basarabeană, oricât de mizerabil, neîncălzit și neadecvat ar fi fost pentru un artist echipat în costum scenic. („De acolo, din acele case de cultură neîncălzite i se trage Mariei cumplita ei boala de plămâni. E, de fapt, vina noastră că am admis să programăm concerte în asemenea condiții”, își face mea culpa Mihail Murzac, directorul de atunci al Filarmonicii.)

 

De fapt, ea nu vroia decât să cânte, cântecul devenind într-un fel o reflecție  asupra propriei ei ființe. În presa timpului și în amintirile muzicienilor, colegi de scenă și nu numai, adunate de Ion Duminică, cercetător științific al Academiei de Științe, în cartea “Maria Dragan, cântăreață de muzică populară”, ea apare veselă și tristă, glumeață și sensibilă, dar mai ales generoasă și de o sinceritate copilărească, acum culegând brațe de flori de la admiratorii săi, “care umblau roi în jurul ei, aducându-i prăjituri și bomboane la cămin”, acum retrasă în solitudine, fără vreo preocupare că ar putea și ea să-și întemeieze o familie ori, cel puțin, că ar pretinde și ea la o locuință în Chișinău. Acest melanj pestriț, împins în extreme, de stări și sentimente se regăsește în tensiunea trărilor ei scenice care îi alimentează, îi inspiră, îi energizează marele ei spectacol artistic; la fel cum îi devastează, în egală măsură, și propria ei viață, în care pierde bătălia în confruntarea cu realitatea. Exigentul Nicolae Botgros, necruțător, de temut, perfecționist de legendă al „Lăutarilor” săi din care va face o bijuterie, descoperă, la acea vreme, (o) „Mari(e)a Drăgan (care) ne plăcea tuturor la nebunie. Ascultându-i vocea, părul ți se ridica maciucă, sala înlemnea. Noi, muzicanții, ne cutremuram pe scenă când ea începea De la moară pân ‘la gară, pierdeam controlul asupra instrumentelor, ascultând acea voce inexplicabil de profundă. Deseori se întâmpla că înmărmuream și n-o mai acompaniam, cânta de una singură. Mă cuprindeau fiorii la audiția La fereastra casei mele, o romanță care trece ca sângele prin vene. Ea era cântec și cântecul era ea.” Și Vasile Marin, chiar dacă concura cu Maria, pe aceeași scenă, în Orchestra „Mugurel”, are un ochi prietenos și un cuvânt cald pentru ea: „Maria nu încerca să impresioneze, ea era firească, trăia odată cu cântecul și aceasta fascina. Era înaltă, frumoasă, imposibil să nu te îndrăgostești de ea. Deși era săracă, a luat o rochie de velur negru și, când apărea pe scenă, parcă era o regină.” Sau „un fel de idol pentru spectatorii flămânzi de muzica populară românească”, recunoaște și Zinaida Julea, pe atunci și ea vedetă în ascensiune. În paralel cu viața scenică, existența Mariei împrumută ceva din lumea pasională a cântecului ei, din dezmățul simțirii, al exploziilor ei sentimentale, configurând un personaj boemic, liber și imprevizibil, și tocmai de aceea deranjant și neobișnuit, ieșind din cadrul rutinei. Fumătoare înveterată, chiar dacă avea tbc (de care, se spune, nici nu vroia să se trateze), amețită și de succes, și de consumul alcoolului la banchetele ce flancau, de regulă, finalul concertelor, ea vrea să se vadă, șocând, și la petreceri în centrul atenției. În toate sursele publicate, apare o Marie insolită, care vizibil nu simte frontiera dintre spectacolul scenei și realitate, dintre vraja ficțiunii și eventuala banalitate a momentului mediocru; pentru ea, și recepția e un prilej să mai cânte o romanță, să se abandoneze transelor ei, simțirilor ei, iar dacă își mai condimentează episodul „așezându-se în brațele primului secretar de partid” (ce lipsă de pietate față de sacralitatea funcționărească a unei asemenea persoane!), „ea e cea care, până la urmă, încheie balul”. În colecția

de legende țesute în jurul ei din șușoteli, din posibile intrigi și invidii, din false (cine știe?) zvonuri și mituri că „i s-ar fi făcut farmece”, sau din întâmplări adevărate, în care, se zice, „paharul și țigara nu lipseau niciodată”, există o componentă, la fel de comentată, a inocenței, a naivității firii ei, care, fără să simtă pericolele ori neglijându-le chiar, se grăbește să trăiască, să-și consume existența într-un refugiu continuu de maximă intensitate dramatică. Un refugiu al imaginației – în cântec; al desprinderii de realitate – în drogul alcoolic; un refugiu al tăcerii ei absolute – în retragerea definitivă din scenă, ca eșec predestinat, acceptat fără luptă. Exact ca în Doina ei funestă, de o tristețe tulburătoare (înregistrare păstrată, din fericire, pe singura casetă editată cu 13 ani mai târziu după decesul ei):  „De s-ar afla cineva/Să-mi citească inima/Ar citi cât ar citi/Și tot n-ar mai isprăvi.//Inimă de-amărăciune/Neagră ești ca un cărbune./Inimă de putregai/La multe rele mă dai…”

 

În scurta ei biografie artistică, impresionându-l mai întâi pe Isidor Burdin, evreul îndrăgostit de folclorul românesc, care e primul ce o adoptă pentru formația lui de muzică populară, Maria Drăgan are cele peste 500 de cântece împrăștiate în concertele Orchestrei „Mugurel”(și Valeriu Negruzzi, conducătorul orchestrei, insistă asupra cifrei de sute de cântece în repertoriul ei), atâta timp cât „organele” încă nu intră în alertă și îi dau voie să cânte; apoi, după dispariția „Mugurel”-ului,  ele reapar, sincopat și episodic, împreună cu „Lăutarii” anilor ’75 -’76, apoi în subsolul restaurantului „Beciul Vechi”, unde Maria coboară („înaltă ca o statuie, subțire, dreaptă…”, o admiră jurnalista Veta Ghimpu-Munteanu), constrânsă de situația de a fi concediată de la Filarmonică să accepte orice ofertă, inclusiv formații de amatori (un ziarist, nedumerit, o surprinde cu una dintre ele pe litoral, la Sergheevka), care devin, de la un punct, singura ei sursă de existență. Cântă, un timp, alături de Ion Suruceanu, în Orchestra de estradă „Bucuria”, dar, mărturisește ea, „să cânt muzică ușoară am învățat plângând, zgomotul instrumentelor mă dezbătea din cântec”. Periplul ei haotic se întâmplă după ce firul magic ce leagă cântecele de-acasă ale Mariei de scenă și spectatorul ei este rupt brutal odată cu desființarea Orchestrei “Mugurel”, în lista acuzațiilor Ministerului Culturii figurând “comportamentul neadecvat și încălcarea disciplinei membrilor ei”, iar în versiunea neoficială și apropiată cel mai mult de adevăr – pentru “delictul” Mariei, al “Mugurel”-ului, în general, de a reînvia muzica românească în toată splendoarea ei. Sau, cum spune, simplu, Nicolae Sulac, în acele cântece “aflai ceva ce era interzis, ceva de dincolo de Prut”. Câteva titluri din repertoriul Mariei rămân consemnate în presa timpului (printre ele, bănățeanul Vino, bade, sau Leliță Ioană și Foaie verde bob năut preluate de pe înregistrările Ioanei Radu, sau cele auzite de la maică-sa, în satul natal, unde, zice ea, „toată lumea-i tobă de snoave, de povești, de cântece” – Cine nu-i de veselie, Bine îi la șezătoare, Cioca-boca la fereastră), împreună cu emoția și exaltările admiratorilor săi: ”Doamne, ce voce mai avea moldovăncuța ceea!”, exclamă ziaristul Mihai Morăraș, iar la Dumitru Blajinu, întemeietorul Orchestrei „Folclor”, găsim detalii: „Avea o voce cu diapazon larg, timbru plin, colorit frumos și, pe lângă toate acestea, o formidabilă ținută scenică”; sau, cum scrie S. Mircea, „… o voce melodioasă, puternică și simțul organic al stilului norodnic” (așa e stilul ziarului „Chișinău. Gazeta de seară”: că e mai convingător termenul provenind de la  cuvântul “norod”). Sunt anii în care Maria atinge vârful gloriei sale, o confirmă și scriitorul Serafim Belicov, amintindu-și  că „la insistența publicului, (ea) apărea cu trei-patru cântece peste prevederile programului, și o făcea cu drag, nu fără acea ardere interioară,  nu fără acea risipă de suflet.” Aprecieri pe care Maria, cu siguranță, le merită, deși în corul lor armonios și solidar se strecoară, totuși, o voce disonantă (e a acordionistului orchestrei, Alexandru Vacarciuc), care, pe lângă „țigară și băutură”, îi mai găsește un cusur: „…așa și n-a terminat studiile, ea a rămas o amatoare cu voce specifică care nu și-a promovat din plin talentul. Maria Drăgan nu poate fi comparată cu Maria Tănase, pentru că a fost, totuși, o amatoare.” (De altfel, nici Maria Tănase nu a avut studii, dar, fără să fie comparate, fiecare a avut strălucirea sa.) Se zice că Maria era îndrăgostită de acel bărbat, bărbatul care i-a provocat o traumă de inimă albastră (avea și un cântec: „Iubirea noastră-ncet s-a stins, precum s-ar stinge o țigară…”), dar… nu din trăirile ei frenetice, din frustrările, din lacrimile, din feminitatea ei rănită prind o viață atât de frumoasă și cântecele ei? În  ropotele de aplauze ale spectatorilor săi, în strălucirea scenei și a fericirii acelei clipe par să se consume și dramele ei care nu au decât o singură soluție – cântecul. Exact cum a văzut-o și a definit-o Nicolae Botgros: ”Ea era cântec și cântecul era ea.”

 

De scurtă durată, însă, perioada de grație a Mariei Drăgan. Mereu se amintește de talentul ei în combinație cu modestia, cu lipsa totală de precauție (sau, poate, de caracter?), de sacrificiul ei devotat scenei, fără însă nicio preocupare, interes, ambiție de a-și înregistra cântecele de mare succes; de sensibilitatea ei complet dezgolită, dar fără nicio centură de siguranță, fără vreo încercare de a se pune la adăpost  – un fel de a fi al ei complet lipsit de pragmatism care îi împinge viața în derivă. Mai flutură și o trenă de mister în jurul ei, nu se știe, de exemplu, cine erau acei „tineri suspecți, cu ochelari, îmbrăcați frumos, care se învârteau în jurul ei și o îmbătau la recepție sau înainte de concert” (rămâne și o mărturie a Mariei: „niște idioți care se țineau scai de mine și nu știu cum să scap de ei”), cert însă e că ea cedează, se lasă dusă în voia vântului și a valurilor, cu tot cu dezamăgirile și slăbiciunile ei pe care le îneacă în paharul uitării, al evadării dintr-o realitate devenită pentru ea insuportabilă. Un naufragiu sfârșind în solitudine, în satul ei dintre două dealuri, unde se retrage după ce este dată afară din cămăruța ei de la cămin și rămâne, practic, pe drumuri. E ca un text al dramei vieții ei din cântec: „Foiae verde bob năut/Tot am zis mă duc, mă duc/Dar nimeni nu m-a crezut/Dar acum o să mă creadă/ Fiindcă n-o să mă mai vadă”, un cântec-premoniție înregistrat, din întâmplare, încă la începutul carierei ei, în 1967. Un naufragiu și, totodată, un refugiu în spațiul sunetelor de tălăngi, pe malul liniștit al iazului, cu  priveliștea înălțătoare a dealului în apus de soare, unde nu te mai pot încolți nici intrigi, nici invidii, nici trădări, nici eventuali agenți secreți sub acoperire. Și unde se poate auzi, într-o tăcere absolută, ecoul tragic al strigătului ei de peste ani: „Lume, lume, soro lume…”  

 

Nu vom mai putea, din păcate, niciodată reasculta majoritatea cântecelor și romanțelor Mariei Drăgan, la auzul cărora, spun cei care au cunoscut-o, se oprea respirația orchestrei și a sălii, cuprinse de fluidul magic al vocii, al exploziilor ei pasionale. Pentru că nimeni, cu mici excepții comise de Radioteleviziune, nu a avut grijă și nici interes, și nici libertate să le înregistreze. Marginalizată de autorități și pierdută în propriile ei rătăciri, Maria a fost revelația momentului rămasă, în miezul secolului XX și al tehnologiilor avansate, mai mult în amintirile celora care au auzit-o și admirat-o. Mai există, oricum, acea casetă cu 10 cântece reproduse de pe fonogramele înregistrate, în anii ’67 – ’72, de Compania Teleradio Moldova, un proiect al Fundației „Nordul Moldovei” și al producătorului Licu Goncear. (Câteva dintre ele se regăsesc acum și pe YouTube, cu imagini filmate pentru emisini sau din concerte, în care apare o Marie în elementul ei, o „Leliță Ioană” cu gâtul lung, părul bogat, bine făcută, bucurându-se de viață, ori evocând cu seninătate acea poveste despre „foaie verde bob năut/tot am zis mă duc, mă duc”, deși ochii ei mari, ușor întredeschiși par să ascundă un mister ce depășește cuvântul din cântec.) Sunt cântece-oglindă care reflectă mimica sensibilității ei, dar și viața însăși, cu toate condimentele ei, pe care îi face plăcere să le presoare generos în voce și în melodie, dorind parcă să zmulgă această viață dintr-o existență ternă. Aci e pusă pe jăratecul patimilor în registrul grav, dramatic al vocii, în zborul expresiv al culminațiilor ei ce-ți dau frisoane în Doină; aci e plină de haz și de umor (Cioca-boca la fereastră); aci e în centrul veseliei, bate ritmul de simțire românească, liberă, descătușată, abandonată plăcerii de a cânta și a provoca un adevărat dezmăț petrecăreț (Foaie verde de cicoare, Cine nu-i de veselie, Eu la joc, mama la joc); aci e „sărmana turturică” purtată de nesațul contralt-ului ei în zona tragică a umbrelor – în aceste inepuizabile dimensiuni semantice, în cea mai mică întâmplare sau episod, în toate și peste tot se revarsă sinceritatea ei profundă și o foarte specifică generozitate confesivă. Cum a fost oare lumea sensibilității Mariei Drăgan transpusă în mitologica Lume, lume, soro lume, în acest cântec al ei rămas neînregistrat? Putem doar să ne imaginăm, citindu-i mărturiile din ultimul interviu, consemnat de jurnalistul Gheorghe Budeanu doar cu câteva zile înainte de decesul ei: „Când interpretam Lume…, să fi fost milioane de spectatori, nu se auzea nici musca. Puneam microfonul în furcă, lăsam capul pe spate, întindeam mânoaicele acestea ale mele și cântam: „C-așa-i viața trecătoare/ Unul naște, altul moare/Lume, lume, soro lume/ Cel de naște necăjește/Cel de moare putrezește/ Lume, lume soro lume…” Terminam cântecul și, timp de câteva clipe, vedeam cum lumea parcă nu-și poate veni în fire. Apoi, dintr-o dată, începea să bată zgomotos din palme: „Bravo! Bravo! Bravo!”

 

O străfulgerare de lumină înghițită de întuneric. Bolnavă (la moartea ei, expertiza a constatat o distrucție pulmonară extinsă), neajutorată și uitată de prieteni și neprieteni, privită cu nedumerire de oamenii din Bălăureștii ei unde își găsește ultimul popas (ce s-o fi întrebat ei: „S-ajungi de la Chiș’nău din nou la sapă?”), Maria, încă în floarea tinereții, își deapănă firul ultimilor ei ani lucrând ce pică: educatoare la grădiniță, „la deal”, împreună cu alte femei, socotitoare la fermă. „Mai trage și câte un păhărel, de tristețe”, nu se înduplecă să n-o critice aceeași martori. Da, e Maria Drăgan, glasul cântecului românesc când alții au tăcut, cea care făcuse din vocea ei și din simțirea ei un izvor de încântare pentru toți cine a avut fericirea s-o audă. Acum, „o vedeau croșetând, de una singură, pe dealul satului. Spre seară începea să cânte și vocea ei răspândea o mare jale peste toată valea, spre apele Prutului” (din mărturiile nepoatei Mariei, Elena Fondor, după mărturiile consătenilor). Iată că acum și dealul, și valea, și apele Prutului, și ea în mijlocul bunătății naturii – toate sunt în plin spectacol al nostalgiei, al frumuseții niciodată pierdute. Destin cu bucurii și traume, clipe de beatitudine, reverii, extaze în cântec și o viață plină de suspansuri și necazuri previzibile (pentru ea, imprevizibile). „Talentul e un tovarăș pretențios și primejdios, iar pentru o femeie, un oaspete și mai de temut” (e concluzia lui André Maurois, admirând-o pe Lelia, puternica femeie George Sand). „Oaspetele de temut” al Mariei nu a găsit în firea ei decât prea multă naivă bunătate, suflet sincer și deschis, slăbiciunea ființei geamănă cu resemnarea care sucombă, până la urmă, în tăcere. O tăcere a solitudinii care i-a fost reper și suferință, dar care se desprinde tainic și miraculos deasupra existenței ei și cuprinde în haloul său enigmatic și vorbitor toate legendele, toate cântecele, cele auzite și neauzite, ale Mariei Drăgan.

 

La Muzeul Național de Istorie a Moldovei, în unul din dulapurile din sala de arhivă, se păstrează câteva lucruri care i-au aparținut Mariei: o bluză tricotată și alta de mătase artificială, o fustă maro, un set de piese de domino (oare cu cine și-o fi consumat înflăcărarea de jucătoare?), adeverința ei de naștere eliberată, în ’47, de „Ministerul treburilor dinnutru a RSSM”, dantele croșetate și o splendidă broderie cusută de mâna ei (și inspirată, cu siguranță, de intuiția ei), având o floare mare, roșie, într-un buchet de flori mai mici, pe un fundal negru. Atât. Muzeografa mi le-a arătat punându-și cu precauție mănuși de protecție, mi-a dat și mie o pereche și, consternată de interesul meu, m-a întrebat îngrețoșată: „Vî znaete, cito u neio bîla otkrîtaia forma tuberculioza?” Lume, lume, vitregă lume.

                                                                                          Ianuarie 2018

 

P.S. Cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la nașterea Mariei Drăgan, Banca Națională a Moldovei a emis, în martie 2018, o moneda comemorativă  de argint din seria “Femei celebre”.

 

*Citatele din text sunt extrase din materialele publicate în ziarele și revistele ce au apărut la Chișinău în anii ’60 – ’90 ai secolului trecut: “Femeia Moldovei”, „Viața Satului”, „Chișinău. Gazeta de seară”, „Tinerimea Moldovei”, „Literatura si Arta”, „Vocea Poporului”, “Noi”, “Mesagerul”, “Flux”, “Dialog”, “Moldova Suverana”. 

 

Eseu publicat în revista Sud-Est Cultural, nr.1, 2018