Documentele de arhivă şi argumentele istoricilor obiectivi ne demonstrează că la 28 iunie 1940 a avut loc ocuparea, de către URSS, a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa, ocupaţie rusească acceptată de către nazismul german. Această zi tragică a schimbat într-un mod catastrofal atât destinul Basarabiei înrobite de ruşi, cât şi pe cel al României ciopârţite. Dacă în acea zi kominternistul Iosif Stalin nu sfâşia România, ca, mai apoi, s-o şi comunizeze, astăzi Europa avea încă o ţară civilizată, în Balcani, cu aceleaşi standarde de viaţă şi cu acelaşi nivel de civilizaţie…

Dar, din punctul meu de vedere, pentru istoria noastră recentă contează ce s-a întâmplat la aceeaşi dată mult mai târziu, cu exact 60 de ani mai apoi: pe 28 iunie 2000…

„…Trecusem Rubiconul”: ne aflam în a doua jumătate a legislaturii a treia a parlamentului moldovean (din care făcea parte şi semnatarul acestor rânduri). Nu încăpusem în nici o „comisie de prietenie parlamentară moldo-…” cu vreo ţară mai mult sau mai puţin civilizată. În asemenea condiţii, pentru alde mine rămăsese doar prietenia cu statele din CSI. Şi iată că, la începutul anului 2000, la Sankt Petersburg (oraşul unde am făcut doctoratul la Institutul de Finanţe şi Economie) trebuia să aibă loc „Forul economic al CSI”, unde îmi vedeam şi eu nu numai participarea, dar şi rostul. Aflând că nu fac parte din delegaţie, la şedinţele parlamentului, am pus, în repetate rânduri, problema: de ce în delegaţia moldoveană au fost incluşi numai deputaţi comunişti, mai ales vorbitori doar de limbă rusă? Mi se părea importantă participarea mea la acel for şi, totodată, vroiam să revăd oraşul tinereţii mele. La un moment dat, preşedintele de atunci al legislativului, Dumitru Diacov, nemaiputând rezista insistenţelor mele, mi-a declarat public: „Las-o baltă, că nu ai loc la Parisul rusesc! Pentru că ai putea să pierzi şi şansa de a merge la Parisul adevărat! – vreau să te includ în delegaţia parlamentară ce va merge în Franţa, la sfârşitul lunii iunie”…

Şi iată că, la 26 iunie 2000, o delegaţie de la Chişinău, formată din cinci deputaţi – reprezentanţi ai tuturor grupurilor parlamentare (Dumitru Diacov, Vladimir Voronin, Mihai Camerzan, Sergiu Mocanu şi umila mea persoană), a pornit cu avionul Companiei „Air Moldova” spre Paris, cu escală la Budapesta, de unde trebuia să luăm un alt avion, „Air France”. Nu am prea avut însă noroc: în acea zi, dispecerii francezi erau în grevă. După ore de aşteptare, ambasadorul nostru de la Budapesta, N. Cernomaz, ne-a mijlocit plecarea la Bruxelles, de unde am mers la Paris, cu un accelerat. Voi remarca faptul că, pe lângă cei cinci, amintiţi mai sus, din delegaţie mai făceau parte: consilierul, plus bodyguardul lui Diacov, doi reprezentanţi ai TVM şi un angajat al secţiei relaţii externe a parlamentului, Igor Klipii, actualmente deputat pe listele AMN, din partea Partidului Social-Liberal (al lui O. Serebrian).

Îmi amintesc de sutele de bancuri ale lui S. Mocanu, pe care le savura V. Voronin, inclusiv în ascensorul ce urca pe Turnul Eiffel. Se mai comenta mustos despre o „serată” la care eu nu fusesem invitat… Miercuri, pe 28 iunie 2000, în ziua când s-au împlinit exact 60 de ani de la ocuparea Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa de către URSS, am vizitat faimosul muzeu Luvru, la ora 12 fix ajungând la Mona Lisa, pe care doream mult să o văd. Curios a fost că, după „Luvru”, dispăruse dintre noi, o jumătate de zi, actualul preşedinte Voronin. Lipsa lui a fost, desigur, comentată, cineva spunând – poate în glumă, poate în serios – că ar fi fost văzut intrând într-un edificiu somptuos din cartierul parizian unde se află Ambasada Rusiei…

în seara zilei de 28 iunie, delegaţia noastră a luat cina în timpul unei excursii cu vaporaşul pe Sena. După cina de pe vaporaş, la hotelul unde eram cazaţi a mai fost un banchet, dar la care eu nu am fost invitat. Nu am cum să ştiu ce s-a discutat la acea întrunire din 28 iunie 2000, am văzut însă ce a urmat…

Peste o săptămână, la 5 iulie 2000, a fost votată, cu o mare majoritate, inclusiv cu participarea comuniştilor, care, anterior, nu era clar ce vor face (sau nu aveau acceptul „Centrului”), Constituţia modificată, astfel R. Moldova fiind transformată în republică parlamentară. Conform acestei Constituţii, preşedintele urma să fie ales de către parlament. în toamna aceluiaşi an, au fost făcute trei încercări de a alege un preşedinte al RM, dar fără succes. Ca rezultat, parlamentul a fost dizolvat – cu doi ani înainte de termen, prin decretul preşedintelui P. Lucinschi. Au urmat alegeri parlamentare – desigur, anticipate, şi, desigur, câştigate de Par­tidul Comuniştilor – apoi alegerea, bineînţeles, a lui Voronin în funcţia de preşedinte al RM, a lui Mihai Camerzan – în funcţia de vicespeaker (din partea grupului de opoziţie condus de D. Braghiş, dar la insistenţele lui Voronin), apoi – numirea, în calitate de consilier prezidenţial cu misiuni speciale, a lui S. Mocanu. (Această neobişnuită ascensiune a lui S. M. a fost comentată cel mai mult de un ziar de limbă rusă de la noi – MOLDAVSKIE VEDOMOSTI.) După alegerile parlamentare din 6 martie 2005, acestor „aleşi” li s-a alăturat D. Diacov, cu toţi cei şapte democraţi ai săi, Igor Klipii cu cei doi liberali ai săi, plus – mare surpriză pentru unii! – cei 11 ex-colegi de partid ai dlui consilier cu misiuni speciale. Numai eu am rămas de acel „tren parizian” (şi, se pare, ambasadorul nostru de atunci în Franţa, Mihai Popov)… Totuşi, fiind cumva implicat într-o istorie recentă, acum stau şi mă întreb: ce s-a întâmplat, pe 28 iunie 2000, la Paris, în sânul delegaţiei parlamentare moldovene? O noua Ialtă, o nouă Maltă, sau… o veche Baltă?

V.Ș.

Chișinău, Timpul, 1 iulie 2005