PRIMELE BIBLIOTECI, PRIMII BIBLIOTECARI…

                       În memoria afectivă a oamenilor, dincolo de chipuri, evenimente, imagini din viața strict personală, cel mai temeinic sînt înmagazinate, probabil, noțiuni și îmbinări de cuvinte legate de începutul învățăturii. Îmi amintesc și eu cu emoție de ziua cînd am mers în clasa întîi, de forfota ce domnea atunci în fața școlii, de chipul luminos al primului meu învățător, Vasile Victorovici Tanasov (cu accentul pe ultima silabă); parcă văd și acum copertele color ale primelor mele manuale: un Abecedar și o Carte de aritmetică. Cu trecerea tot mai grăbită a anilor, aceste chipuri și priveliști  se învăluie tot mai des în ceața amintirilor, dar, cred că niciodată nu se vor șterge irecuperabil…   

            Nu știu cum e în cazul altora, dar în memoria mea stăruie continuu, fără riscul de a se încețoșa cumva, și prima vizită la o bibliotecă, întîiul contact – un scurt schimb de replici – cu un bibliotecar, prima carte împrumutată. Era într-o zi geroasă de ianuarie, după Crăciun, poate chiar și după Sfîntul Vasile, adică atunci cînd reluasem învățătura după vacanța de iarnă. Tocmai terminasem de învățat Abecedarul și vreo 15 elevi din cei 32 care formam clasa întîi ”A” am fost conduși de învățătorul nostru la biblioteca școlii: o cameră mai dosită față de sălile de clasă, cu o ușă cu o scîndură pe orizointală ce avea rol și de catedră, unde ne-a întîmpinat bibliotecarul. Se numea Pricopie Solcanu și, cum aveam să aflu mai tîrziu, în „perioada românească” el făcuse cîteva clase la Liceul „Ion Creangă” din Bălți. În funcția pe care o deținea, bibliotecarul P. Solcanu se bucura de o anumită protecție din partea verișorului său drept – directorul școlii Nicolae Emanuilovici Solcanu, un foarte bun profesor de geografie și astronomie. Despre celebritatea precoce a viitorului nostru director se vorbea pe atunci doar în surdină: ani la rînd cel mai bun elev din județul Soroca, el fusese promovat într-un liceu de elită de la București, în clasa în care figura ca elev și viitorul rege Mihai I al României. 

            Învățătorul nostru i-a dat bibliotecarului asigurări că toți citim bine (cei care citeau mai greu au fost lăsați pentru mai tîrziu să devină cititori ai bibliotecii școlare). Bibliotecarul a pus „pe catedră” un teanc  de cărțulii, din care ne dădea cîte una, după ce întreba cum ne cheamă și ne scria numele și prenumele într-un registru care era exact ca și caietul nostru liniat (verișorii mei de la București numeau aceste caiete „liniate cu linii paralele orizontale” (sic!) sau și mai grozav: caiete „de dictando”…). Cînd a venit și rîndul meu – inițiala numelui de familie m-a „avantajat” cumva, eram întotdeauna pe la mijloc, cum am și rămas, de altfel, după revenirea la alfabetul latin – mi-a întins o cărțulie cu coperta neagră, și abia cînd am luat-o în mîini am observat că din întunericul de pe copertă răzbate o lumină slabă. „Ia citește titlul…”, mi-a cerut bibliotecarul și, înțelegînd că trebuie să citesc ce e scris pe copertă, am făcut-o cu o doză de mîndrie: Lampa lui Aladin, punînd accentul pe al doilea „a”. „Bine, a concluzionat bibliotecarul, numai că este corect să spui Aladin…” La drept vorbind, nu vedeam o problemă că e Aladin sau Aladin, numele acesta nu-mi spunea nimic, însă știam că voi afla numaidecît cine-i el și pentru ce isprăvi a devenit personaj literar. Seara, acasă, am citit dintr-o răsuflare cartea și cum unele momente din povestire mi se păreau cu totul incredibile, înainte de somn am mai citit-o o dată. A doua zi m-am prezentat la bibliotecar să restitui cartea și să iau cu împrumut alta – așa ne îndrumase chiar el. Numai că, luînd de la mine cărticica, nu mi-a întins imediat alta, ci a zis: „Ia povestește-mi despre ce-i vorba în povestea cu lampa lui Aladin…” Bucuros, am început să-i povestesc cu lux de amănunte conținutul și după ce m-a ascultat un minut-două, mi-a zis surîzînd: „Bine, bine, se vede că ai citit-o.  Acum îți dau una nouă, al cărei conținut se povestește mai greu…”. Și mi-a întins o carte ceva mai „solidă” decît prima: Pasteluri de Vasile Alecsandri. Conținea exact zece pasteluri despre toate cele patru anotimpuri, dar am ținut cartea mai multe zile, am citit-o de cîteva ori, încercînd să rețin ce face fumul iarna după ce iese din hogeacuri, de unde vine primăvara cocostîrcul pe malul Răutului, ce flori cresc vara în lunca „noastră” de pe la marginea Putineștilor etc.

            Prin clasa a șasea am înțeles – și eu, și bibliotecarul Pricopie Solcanu – că nu mai am ce solicita din modesta  bibliotecă a școlii și mi s-a spus să merg la biblioteca sătească. Avusesem acest gînd și mai înainte, independent, dar ceva mă oprea: acolo mergeau să împrumute cărți surorile mele mai mari, învățători și profesori din școala mea, alți fruntași ai satului – numai persoane adulte, nu văzusem elevi să dea tîrcoale bibliotecii sătești. Chit că bibliotecară era Nina Ivanovna, o verișoară bună (dreaptă) a tatei – deși avea acum, după soț, numele Cubleac, acasă, de mică, se numise ca și noi, căci era fiica lui Ion Pohilă, un unchi și un tiz mai în vîrstă al lui tata. Însă  în anii aceia, elevii, cel puțin, nu concepeau să profite de gradul de rubedenie, nu aveau habar de protecție, pile, relații, alte forme de cumetrism sau nepotism.

            Pe cînd era „pur și simplu” domnișoara Nina Pohilă, Nina Ivanovna din anii mei de școală făcuse doi ani la faimoasa Școală Normală de fete din Iași. Revenirea, în vara anului 1944, a ocupanților sovietici a împiedicat-o să o absolvească, însă în anumite cercuri și în anumite situații, studiile de la Iași, fie ele și incomplete, constituiau obiectul unei nedisimulate mîndrii. La drept vorbind, avea pentru aceasta și destule temeiuri. Cunoștea bine istoria românilor, istoria antică, medievală și modernă, literatura română, clasică și post-clasică, adică de la începutul sec. XX și din epoca interbelică; era la curent cu cele mai izbutite creații ale scriitorilor de la Chișinău. Știa bine franceza, căci făcea uneori, în această frumoasă limbă, schimb de replici cu profesorul nostru de franceză, Aurel Antonovici Matache, un bucureștean get-beget, rudă apropiată cu frumoasa, celebra, inconfundabila cîntăreață Margareta Pîslaru. (De era așa, de nu era… numai bunul Dumnezeu știe! Cert e că profesorul Matache, din mîndrie pentru această legătură de rubedenie, dar foarte posibil din dorința de a stimula învățarea limbii franceze, promitea că ”la vară”, cînd mergea în vizită la București, va aduce pentru cei mai silitori elevi poze cu interpreta atît de iubită și de basarabeni). O altă enigmă era cum nimerise profesorul Aurel Matache la Putinești – explicația cu o dragoste de la prima privire și o căsătorie „fulgerătoare” nu prea ținea, cert e însă că vorbea românește ca la București și franțuzește – ca la Paris, unde hălăduise mai mulți ani ca jucător al unei echipe de fotbal dintr-o divizie doar ceva mai jos decît cea superoară și atunci cînd o provoca pe bibliotecara noastră la discuții în franceză nu-i zicea altfel decît „Superbe madame…” sau ceva  de genul  acesta. Iar Nina Ivanovna chiar că era o doamnă superbă, o femeie frumoasă, elegantă, atrăgând și prin aceasta la bibliotecă, de pildă, aproape toți membrii corpului didactic erau cititori ai bibliotecii sătești. Îi atrăgea și pentru lecturi, dar și pentru discuții libere, „mondene”, intelectuale  – atît cît era posibil în Putineștii noștri, sat cu vreo 800 de gospodării și circa trei mii de suflete, situat la 15 kilometri de Bălți și la tot atîta distanță de Florești, pe calea ferată; și la 40 kilometri de Soroca, pe drumul național Bălți – Soroca, numit în popor „șleaul cel mare”. Peste ani, era să înțeleg cu toată limpezimea gîndului că Nina Cubleac (1926 – 1994) a deschis o galerie impresionantă de bibliotecare simpatice, inteligente, dedicate muncii de culturalizare prin lectură a celor din preajmă…

            Spre norocul meu, Nina Ivanovna m-a primit cu multă căldură, la sigur și din motivul că le avea de cititoare harnice și inteligente pe surorile mele mai mari. Această primire a fost un element foarte important pentru atașarea mea de biblioteca sătească. Însă a contat nu mai puțin și grandoarea – exact așa mi se părea mie – bibliotecii din satul meu natal. La intrare avea o sală cu cîteva mese, pe care se aflau colecții de ziare și reviste; la aceste mese se putea răsfoi sau chiar citi cîte ceva și din cărțile expuse sau împrumutate. În spatele meselor erau amenajate diferite expoziții de carte – cele mai multe, de broșuri „În ajutorul agricultorilor” (învățătorilor, lucrătorilor sectorului zootehnic…)”, dar și expoziții mai ciudate, ca, de pildă, una permanentă, adică prezentă de-a lungul anilor, intitulată „Azi alte clopote bat… – știința combate religia”. Știam de la mama că nimeni și nimic nu poate strămuta credința în Dumnezeu, din care motiv mi-am îndreptat atenția la altă expoziție, numită simplu de tot, dar extrem de tentant: „Cărți noi”. Astfel, am făcut primul pas spre fondul de carte: altă cameră, mai mare decît „sala de lectură și de  expoziții”, cu patru rînduri de rafturi masive, fiecare raft avînd cîteva „etaje” de cărți, dintre care, după cum mi-a spus verișoara tatei, alias bibliotecara, primul rînd „nu este pentru tine”, dat fiind că acolo erau depozitate cărți de politică (opere complete de Lenin, materialele congreselor de partid…) și de „luminare a colhoznicilor” – tot felul de sfaturi și recomandări inutile pentru țărani, despre cum se  stropește vița-de-vie sau cum se îngrașă porcii și vitele cornute mari…

            Nu știam, nu aveam cum să știu, pe atunci, de spusa unui înțelept potrivit căruia biblioteca ar fi paradisul pe pămînt, dar cînd am căpătat acces liber, nelimitat, la colecțiile de literatură artistică, istorică, de referință, de arte etc.  ale bibliotecii de la Putinești (vreo patru mii de titluri), am avut o nebănuită senzație de bucurie fără margini… Poate și mai tare era presimțirea că  mi-am găsit un refugiu perfect pentru informare, satisfacere a oricăror interese, a oricărei curiozități, de desfătare, delectare, alinare… I-am mulțumit și îi voi mulțumi cît voi fi și voi trăi bibliotecarei din satul natal că m-a tratat de la început și continuu ca pe un cititor matur, „serios”, marcat de dragoste dar și de grijă față de carte, căci nu concepeam să las o carte să fie murdărită, „desenată”, ruptă, deteriorată. Mai mult, în orele (mai) libere, îi ajutam cu plăcere să „repare” unele cărți deteriorate, apoi să  le și aranjeze la locul cuvenit de pe rafturi. Astfel, încet-încet, am prins a mă descurca în clasificarea literaturii (clasificare sovietică, desigur, în care poziția unu (1) o aveau cărțile de politică comunistă; pictura, teatrul, filmul, alte arte aveau cota tocmai 8, iar religiei și credințelor abia de li se rezervase un loc la coada ”clasamentului”…). Și mai repede am învățat a înscrie în fișe speciale (un fel de carnețele) cărțile împrumutate de mine, apoi și de alții – atunci cînd bibliotecara era asaltată de griji obștești sau gospodărești. Cînd eram prin clasa a opta, văzînd cît de avid citesc și astfel îi făceam multe probleme, Nina Ivanovna mi-a încredințat cheile de la bibliotecă și mi-a spus: „Vii serile (după muncile agricole în care eram deja antrenat de-a binelea), te încui și stai pînă cînd știi că badea Ion (tata) nu-ți va zice nimic…”

            La biblioteca din sat m-am dumerit definitiv că existau cărți de autori de-ai noștri, dar și de autori străini. Delimitarea celei de a doua categorii o făceam pe două criterii: după numele neobișnuite ale autorilor și după o mențiune făcută pe foaia de titlu a cărții, cu litere mici, abia observabile: „Traducere de…” Mă atrăgeau și mă impresionau puternic mulțimea și varietatea numelor de scriitori  străini: rusești (cele mau ușor identificabile! – mi se păreau că toate se termină în -ov, -in ori -ski!), franceze, italiene, germane, evreiești… Atunci mi-am oprit atenția, în premieră, și asupra numelor baltice: citisem niște poezii drăguțe de letonul Jānis Rainis, cîteva nuvele captivante de lituanianul Kazys Saja, un roman tulburător de estonul Eduard Vilde… Însă cea mai puternică impresie mi-a lăsat-o povestirea Zănaticul Dauka, de  letonul Sudrabu Edžus. Peste ani, aflîndu-mă  la Riga, capitala Letoniei, tot întrebam prin librării cărți de acest autor – în traducere rusă, desigur, însă nu am avut norocul să dau și de alte lucrări ale lui Sudrabu Edžus (1860 – 1941)… Într-un fel sau altul, datorită acestei proze letone am precizat sensurile adjectivului zănatic  – „zăpăcit, bezmetic, zălud, smintit; om lipsit de facultatea de a judeca normal…”, constatînd, ce-i drept, cu o doză subțire de regret, că trebuie să mă înscriu și eu în categoria celor zănatici.

            Bibliotecara din sat nu mă punea să-i povestesc conținutul cărților citite, în schimb mă antrena în discuții despre anumite romane, povestiri, plachete de versuri, piese dramatice. Observasem, însă, că o făcea cu anumite rezerve, dictate, evident, de diferența de vîrstă și de percepție ce exista între noi. Căci cu totul altfel – pasionant, îndelung – discuta, de exemplu, cu soră-mea mai mare, țaca Dusia, o fostă și actuală, la 80 de ani, prietenă extrem de fidelă a lecturilor. Am mai observat că Nina Ivanovna îi dădea țacăi, uneori, și cărți învelite în ziar, pe care le scotea dintr-un ungher al cărui loc mult timp a constituit pentru mine o enigmă. Și iată că, prin clasa a noua, într-un tîrziu de seară de vară, curiozitatea m-a dus la o ladă lungă și care parcă nu avea capac – era, de fapt, un raft „subteran”, acoperit cu teancuri de ziare și reviste vechi, probabil pentru a nu atrage atenția „străinilor”, a unor cititori alde mine – cu acces mai larg la fondurile de carte. Cînd am deschis, totuși, „lada secretă”, am simțit că, pe o clipă, mi s-a curmat răsuflarea: acolo erau dosite cărți românești! Nu erau multe, vreo 60-70, poate o sută, iar sub ele zăceau Opere alese de Stalin, vreo 30 de volume, în limba „moldovenească”  –  nu-mi puteam imagina că au fost traduse atîtea volume în nici un deceniu de ocupație sovietică, răstimp cît trecuse de la venirea tancurilor cu stele roșii și pînă la moartea tiranului. Oricum, opera lui Stalin nu m-a interesat în nici un fel, pe cînd cărțile românești… Ce-i drept, am putut „împrumuta” doar două: Germinal de Emile Zola și Singur pe lume, de Hector Malot; bibliotecara a observat imediat „ravagiile” cauzate de curiozitatea mea mai mult decît infantilă și a luat măsuri grabnice de stopare pentru totdeauna a accesului la „fondul secret”. Țin să precizez în context că Germinal-ul lui Zola mi-a lăsat o impresie dedublată ce s-a menținut chiar cînd, la facultate, am putut citi mai multe scrieri de Zola – prozatorul și publicistul; dintre toate prozele lui probabil că numai romanul Nana mi-a oferit dovezi clare, indubitabile, despre ce înseamnă naturalismul în literatură. Cît privește romanul lui Hector Malot, acesta m-a răvășit enorm, de cîteva ori pe parcursul lecturii a trebuit să mă ascund într-un colț de grădină, să nu vadă mama, frații, surorile, dar mai ales tata! – că nu-mi pot opri lacrimile de compasiune pentru bietul personaj al acestui prozator francez. De fapt, trăiam un fel de continuare a revărsărilor de emoții pe care le avusesem la lectura povestirii letone Zănaticul Dauka, amintită mai sus; la fel de mult mă tulburase și Tăunul de Ethel Lilian Voynich, cu deosebire dramatismul din finalul acestui roman. Se vede că de pe atunci mi s-a acutizat  sentimentul de drag și de compasiune pentru omul necăjit, ghinionist, nepractic, zănatic (vezi mai sus); pentru omul supus grelelor încercări, pentru sufletele fragile, excesiv de sensibile – și nu numai din literatură, teatru sau film, dar și din viața cotidiană.

            Interdicția impusă cu o surprinzătoare strictețe de către bibliotecara-rudă de la Putinești nu mi-a plăcut, desigur, însă a trebuit să mă conformez – din respect pentru ea, dar și din dorința fierbinte de  a rămîne un cititor, totuși, favorizat al bibliotecii sătești.  …Și cum să nu crezi că în lume, dacă nu există un echilibru constant, acesta oricum se face, din cînd în cînd, într-un fel sau altul?! Căci, în primăvara clasei a 9-a, directorul nostru de studii m-a invitat la el acasă – că să discutăm despre plecarea mea la o olimpiadă republicană de literatură moldovenească și, ca printre altele, m-a întrebat dacă „citesc ușor” românește. I-am spus că citesc dinainte de a merge la școală, căci am învățat, pe urmele fraților și surorilor mai mari, din cărțile de citire ale mamei, de la mijlocul anilor 20 ai secolului în care trăiam, al XX-lea. „Am înțeles că-ți place poezia, nu-i așa?”, a continuat profesorul. Și primind un răspuns afirmativ, a zis: „Îți voi face un program individual pe lecturi poetice! Pentru început, vei citi aceste poezii… ca să vezi că, după Eminescu, se scrie și altfel de poezie decît cea a lui Emilian Bucov sau a lui Bogdan Istru!”, și a rîs surprinzător de familiar. Cartea pe care mi-a dat-o pentru citire acasă – era învelită într-o bucată de ziar, probabil, Moldova socialistă, – avea pe copertă un nume ce-mi spunea prea puțin, dar care avea să mă cucerească pentru totdeauna cu poeziile sale: Ion Minulescu. Următoarele cărți pe care mi le-a dat profesorul-director de studii erau cu poezii de George Topîrceanu, Otilia Cazimir, George Bacovia, Lucian Blaga,  Alexandru Macedonski, George Coșbuc, Octavian Goga, Tudor Arghezi, alte nume sonore ale liricii românești, dar și cărți de autori mai puțin cunoscuți publicului larg: Ion Pillat, Panait Cerna sau Ilarie Voronca, Maria Banuș ori Marcel Breslașu. Mi-a mai împrumutat o carte cu piese de Mihail Sebastian –  admirabile, toate!;  apoi, un roman emoționant de Mihail Drumeș, Invitație la vals; alt roman, ciudat! – de data aceasta polițist, de  un oarecare Haralamb Zincă…  Pe urmă mi-a încredințat lecturarea multor alte cărți „învelite în ziar”, nu numai din literatura română, dar și din cea universală, uneori, la școală, chemîndu-mă în birou la el ca să scoată dintr-o geantă cafenie, jerpelită, o altă carte învelită în ziar… După cum am putut evolua peste ani, în cl. IX – X, am citit vreo 200 de volume din biblioteca personală a acestui profesor neordinar al Școlii medii de cultură generală „Ion Creangă” din satul Putinești, raionul Florești (aceasta era titulatura ei oficială și în anii de regim sovietic!). Am dat ceva mai sus cu aldine (litere grase, negre) numele unor scriitori români pentru a-i evidenția pe cei care erau de fapt evrei. Acest amănunt nu-mi provoca nici un fel de neliniști, pe atunci (ca și acum, de altminteri), iar evidențierea am făcut-o numai pentru a evoca mai complet personalitatea profesorului ce mi-a deschis cu atîta generozitate și înțelepciune biblioteca personală. Cînd am scris despre înțelepciunea lui m-am gîndit nu atîta la spiritul său enciclopedic, ci mai ales la un sfat extraordinar pe care mi l-a dat, iarăși, ca printre altele, atunci cînd i-am restituit prima carte ce mi-o împrumutase, volumul cela albastru, cu Romanțe de Ion Minulescu: să citesc prefața, postfața sau referințele la opera autorului abia după ce voi citi cartea respectivă și după ce îmi voi forma o impresie / atitudine proprie asupra operei citite, după care să-mi confrunt impresiile proprii cu aprecierile unor specialiști (autorul prefeței, al postfeței sau autorii referințelor). A fost o sugestie majoră, de care țin cont și acum și datorită cărei, cred, am putut să-mi dezvolt un anumit spirit analitic, poate chiar și critic.

            Așadar, celebrul meu profesor din școala generală se numea Hermann Strul Weissmann, sau, în stilul onomastic specific timpului cela – Gherman Izrailovici Vaisman (1910 – 1978). Era, după cum spunea chiar el, „ieșean de viță veche”, așadar, din evrei împămînteniți înainte de Pacea de la Berlin, din 1878, și făcuse, în „dulcele tîrg al Ieșilor”, Facultatea de Drept a primei universități române. A practicat un timp avocatura, la Botoșani, apoi în orașul natal, Iași. Din simpatie pentru ideile de stînga, dar, foarte posibil, și din cauza ascensiunii tot mai agresive a cuziștilor (adepții Partidului Național Creștin condus de prof. A.C. Cuza) și a legionarilor (partizanii  și simpatizanții Legiunii Arhanghelul Mihail, numită și Garda de Fier), în toamna lui 1940, tînărul avocat ieșean Weissmann a trecut în Basarabia, deja sovietică. Peste nici un an avea să fie evacuat, împreună cu alte sute de mii de evrei ca el, în Asia Centrală, mai exact, lîngă Tașkent, capitala Uzbekistanului. După terminarea celui de al Doilea Război Mondial, a revenit în Basarabia, lucrînd cîțiva ani ca redactor la ziarul județean din Soroca. A lucrat „în condiții infernale”, după cum spunea el însuși, referindu-se atît la dictatura ideologică, cît și la obligația de „a accepta un oribil jargon româno-rus”, recte transnistrean. Într-un final, a decis „să ia calea apostolatului” – era formula lui preferată privitor la cariera didactică, de la Soroca fiind repartizat la Putinești, în 1950, și unde a predat, pînă în 1970, limba și literatura moldovenească, istoria și științele sociale. Două decenii a fost și director de studii – tocmai în această calitate a descoperit și compunerile (compozițiile) mele, cînd eram prin clasa a 8-a, căci, școala noastră fiind destul de mare, cu două-trei clase paralele, nu am avut norocul să-l am nici o oră ca profesor la nici una din cele trei discipline pe care le preda, cu mult succes, cu deosebire printre elevii mai descuiați la minte, cu mai multă aplecare pentru carte. 

            Avea profesorul Hermann Weissmann o bibliotecă pe drept considerată ca legendară, deși, prea puțini săteni o văzuseră – doar unii profesori, cîte un elev-doi, cei mai buni, din clasele superioare, și unii absolvenți ai școlii noastre care făceau carieră la Bălți, la Chișinău, poate și mai departe, dar nu uitau de satul, de școala în care învățaseră, de profesorii ce-i îndrumaseră, printre care Weissmann deținea un loc aparte, după cum am mai zis, în rîndul elevilor mai ageri, mai silitori, mai inteligenți. Se spunea că biblioteca personală a profesorului Weissmann număra peste 1.000 (una mie !) de volume, și erau în majoritate absolută în română, iar unele, de ordinea zecilor, erau în franceză, altele în germană. „Am văzut cu ochii mei” cărți de proză (Lion Feuchtwanger,  Heinrich Mann, Thomas Mann) și poezie (Heinrich Heine, în cîteva exemplare, adică în ediții diferite), opere de Marx, Engels, dar și de unii gînditori „incorecți”, „burghezi”, ca Hegel sau Schopenhauer (despre care știam din studiile consacrate lui Eminescu) – în germană. În franceză avea mai multe plachete de versuri, bunăoară, de Charles Baudelaire, de care auzisem, dar și de Paul Eluard sau Paul Claudel, a căror creație era să o descopăr, frapat, în anii de studii universitare.  Unele cărți aveau urme vădite de citire și recitire, printre acestea fiind L’Âme enchantée (Inimă vrăjită), Jean Christophe, Clérambaul și poate, mai ales, Colas Breugnon – Romain Rolland  fiind unul dintre scriitorii săi preferați.  Mare mi-a fost mirarea să depistez printre cărțile de pe „raftul al doilea”  – profesorul Weissmann îmi acordase generos și acest privilegiu – o biografie a lui Napoleon, și tot în franceză – culmea revelației pentru un elev al școlii generale dintr-un sat ca Putineștii!– niște broșuri învechite, îngălbenite de trecerea anilor,  cu scrieri de Karl Kautsky și Leon (alias Lev) Trotzky… „Au fost dușmanii lui Lenin!….”, am făcut eu sincer mirat de asemenea prezențe în casa unui profesor atît de cumsecade. „Nu te grăbi să-i critici, chit că, într-adevăr, au fost adversari ideologici ai lui Lenin! Îi vei critica mai abitir la facultate, cînd vei studia profund opera lui Lenin”, mi-a replicat profesorul întru totul binevoitor, dar, concomitent, și profetic. Apoi a continuat cu voce mai scăzută: ”Chișinăul, însă, cum zice Ion Druță, este un ”oraș rău”… De aceea, mai bine să nu spui nimănui, acolo, că ai văzut undeva, la țară, cărți de acești autori…”. În rusă, H.Weissmann avea puține cărți, și vorbea rusește anevoie, cu un accent ciudat și cu greșeli de declinare a substantivelor, dar, mi se crease impresia că nu suferea din această cauză. Era, la acest capitol, desigur, o excepție fantastică între intelectualii evrei (deveniți) basarabeni. Oricum, mă îndemna să învăț cît mai temeinic franceza, dar și rusa, însă repeta mereu că preocuparea numărul unu trebuie să-mi fie „limba maternă”, insistînd că trebuie să scriu, acum și în viitor, numai și numai în română.  

            Acele compoziții ale mele – la sigur la fel de banale ca și ale majorității colegilor mei, i s-au părut profesorului H. Weissmann „mai dezghețate” – era definiția lui – și datorită acestui amănunt,  m-a convocat în biroul său, propunîndu-mi să scriu cîte un articol pentru gazeta de perete a școlii (se numea „Viața comsomolistă” !), și pentru gazeta de perete literară, numită „Luceafărul”. Mi-a lăudat acele nepretențioase scriituri ale mele – probabil despre Ziua Muncii (1 mai), posibil și despre Ziua Victoriei (9 mai), dar la sigur și o compunere despre ce am de gînd să fac la vară, în vacanța mare (spuneam în acel „articol” două mari adevăruri: că voi lucra „la normă”, în colhoz, alături de sora mai mare Eugenia, dar, în zilele și în orele libere, voi citi cît mai multe cărți). I-o fi plăcut profesorului și comportamentul meu: tatăl, aflînd că merg după cărți în casa Weissmann (cea mai dărăpănată din sat, ce mai!), mi-a spus că trebuie să mă port cît mai cuviincios, cumsecade, frumos;  să nu mănînc nimic dacă îmi vor pune ceva pe masă, dar să nu uit să mulțumesc; să vorbesc cît mai puțin și să ascult cît mai mult, căci „jupînu Waizman” este om învățat, cu școală foarte bună la Iași, iar jupîneasa Țilea, tot ea și balabusta, era felceriță ce se bucura de încrederea putineștenilor  tocmai pentru că învățase această profesie nu undeva pe la ruși, ci tot la Iași.

            În plus, în discuțiile cu Weissmann, spre deosebire de tata și alți săteni, nu ziceam niciodată „jidani”, cu referire la evrei, știam de la tanti Liuba, sora mai mică a lui tata, din București, ditamai profesoară de istorie la Universitatea din capitala României, că nu e frumos să le zici așa (nu că ar fi fost interzis să utilizezi acest cuvînt, cum este în prezent!). Probabil, toate acestea, luate împreună, l-au determinat pe profesorul Weissmann să mă atragă și la revista literară a școlii, al cărei redactor-șef fondator era, eu devenind redactor din partea elevilor,  în clasele a IX-a și a X-a. „Revista literară” a școlii noastre era, de fapt,  un „caiet gros”, de 96 de pagini, apărea de două ori pe an – la 1 mai și la 7 noiembrie –  și se numea Înainte (se putea altfel?!), fiind umput cu cele mai reușite compuneri, precum și cu poezii scrise de elevii din clasele superioare. Nu știam pe atunci că prin acest Înainte, prin profesorul Weissmann, școala noastră, în fond, sovietică, se alinia unei frumoase tradiții încetățenite  în liceele din România Mare… Revista avea și o rubrică gen Impresii de lectură, pentru care am scris și eu vreo trei „recenzii”. Țin minte bine două cărți despre care am scris în revista școlii mele: Micul Prinț de aviatorul francez Antoine de Saint-Exupéry și un roman solid, destul de captivant, ce se numea în traducere română Bătălie în marș (în rusă: Bitva v puti), de rusoaica Galina Nikolaeva.

            Exemplarul „recenzat” de mine al romanului rusesc era editat în traducere la București și mare mi-a fost bucuria să descopăr în biblioteca de la Putinești un alt roman, cel de debut, al Galinei Nikolaeva, – Secerișul – pentru care primise Premiul Stalin, clasa I, și care fusese tradus și la Chișinău, prin 1959. Nu mi-a fost greu să observ că cei mai simpatici eroi din Bătălie în marș erau evrei: inginerul Bahirev, apoi fiul amantei sale, un copil foarte inteligent, poreclit Rîjik (Roșcovanul), probabil ca și mama acestuia… Puse cap la cap, aceste personaje și cărțile de scriitori români-evrei pe care mi le dădea profesorul meu să le citesc, accentuau, fără echivoc, evreitatea sa, atașamentul său pentru originile sale evreiești, dar probabil și dorința de a-mi cultiva un interes sporit, dacă nu și o simpatie mai mare pentru evrei. Faptul în sine nu mă deranja în nici un fel, mai mult, peste ani, familiarizarea cu civilizația evreiască mi-a priit, în mai multe feluri: am avut șansa de a  cunoaște un univers literar-artistic extrem de bogat, de-a dreptul mirific; mi-am putut apropia unii intelectuali evrei de marcă, iar grație comunicării cu ei am putut să-i înțeleg mai bine, cu toate însușirile și scăderile lor, toate de excepție. Totuși, profesorul „ieșean de la Putinești”, Hermann Weissmann, a fost pentru mine, în primul rînd, un factor de românizare, el m-a introdus în marea poezie românească, el mi-a cultivat obișnuința, apoi și dragostea de a citi literatura universală exclusiv în traduceri românești, chiar și autorii ruși i-am citit inițial numai în română, apoi, în paralel, în rusă și în română, făcînd astfel o curioasă școală a traducerii. Prof. Weissmann mă corecta cu multă delicatețe la orice greșeli sau abateri de la limba literară, comise în scris sau prin viu grai, el m-a învățat să caut și să rețin cît mai multe sinonime, inclusiv neologisme… Prin el am debutat în jurnalism, și tot datorită lui am scris primele încercări de recenzii. Biblioteca lui H. Weissmann a fost cea de-a treia în satul natal, pînă a merge la studii la Chișinău, și deși îmi rămîn la fel de dragi și biblioteca școlii noastre, și biblioteca sătească, „a Ninei Ivanovna”, colecția de cărți din care Weissmann îmi oferea cîte un exemplar învelit în ziar ocupă un loc mai aparte în memoria mea afectivă.

            Astfel încît, recurgînd la o butadă sau poate la un paradox, pot spune fără a exagera și fără a induce în eroare că prima mea bibliotecă a fost una triplă: a școlii, a satului, și a profesorului „ieșean de la Putinești”.  Respectiv, și primul bibliotecar a fost în triplă ipostază: Pricopie Solcanu, Nina Cubleac (n. Pohilă), Hermann Weissmann…  (Prin aceasta se explică și pluralul din titlul articolului de față). Despre toate, despre toți, îmi amintesc mereu cu drag, cu emoție și recunoștință.  Aceste  trei  biblioteci mi-au servit drept trambulină temeinică pentru a trece pragul multor altor biblioteci, făcînd-o, de fiece dată, cu o anumită încredere dar, în egală măsură, și cu un sentiment al necesității, deasupra cărora se situa o accentuată senzație de pioșenie, de profund respect și tainică duioșie. Iar lista  bibliotecilor al căror cititor am fost, episodic sau ceva mai mult timp, după cele din satul natal, este lungă și impresionantă: Biblioteca Universității de Stat din Chișinău, Biblioteca orășenească „Jdanov” (azi, BM „B.P. Hasdeu”), Biblioteca Republicană „Krupskaia” (în prezent, Biblioteca Națională a RM) – în anii studenției;  Biblioteca Științifică a Academiei de Științe de la Chișinău, Biblioteca de Stat  „Lenin” (azi, Biblioteca de Stat a Rusiei)  și Biblioteca de literatură străină, ambele din Moscova; Biblioteca Publică „Saltîkov-Șcedrin” (actualmente, Biblioteca Națională a Rusiei) din Sankt Petersburg  – în anii 1976-1989; în fine, cu precădere după 1990 am putut vizita și o serie de mari biblioteci din Țară…

            Fiecare bibliotecă a lăsat o amprentă distinctă în existența mea intelectuală și pur sentimentală.

            La biblioteca Universității din Chișinău, primele cărți pe care le-am solicitat, în octombrie 1970,  au fost în română, din România; una dintre ele, țin bine minte, era prima ediție a Antologiei cu poezii de dragoste în traducerea Mariei Banuș. Auzisem la Moment poetic de la Radio București o poezie de François Villon, mi se păruse extraordinară și voiam să o copiez într-un caiet cu texte literare preferate. După Crăciun, deja în 1971, am mai solicitat cîteva cărți în română, dar mi-au venit refuzuri – toată literatura din România fusese pusă deja la index – era la mijloc un bizar și nedrept, pentru noi, basarabenii, efect al răcirii raporturilor sovieto-române, după invadarea, în 1968, a Ceho-Slovaciei, agresiune ”amicală” pusă la cale de Moscova, dar la care Nicolae Ceașescu a refuzat să participe…

            Biblioteca orășenească ”Jdanov”, actuala Bibliotecă Municipală ”B.P. Hasdeu” – atît de scumpă mie – prin anii 70-80 ai sec. XX, avea un avantaj incontestabil: geamuri largi și multă lumină în sala de lectură, așa cum este și în prezent, în Sala cu coloane, străjuită, parcă, de crucea lui Ștefan cel Mare de la monumentul de vis-à-vis. Aici se afla în trecut sala de lectură, în care cărțile în moldovenește se dădeau cu o anumită greutate, posibil și din motivul că personalul era format din rusoaice, evreice și ucrainence vorbitoare de rusă, iar puținele moldovence (printre care era și o rudă de-a noastră prin alianță, Liza sau Lizuca) erau fie rusificate, fie stresate de atmosfera prea de tot sovietică ce domnea în această bibliotecă din inima Chișinăului. Din fericire, de la 1988, cînd a fost ”rebotezată” printr-un salt incredibil – patron spiritual deveni marele român, basarabeanul Hasdeu, în locul lui Jdanov, ideologul lui Stalin – la Biblioteca Municipală au început schimbări cu adevărat spectaculoase. În interes de serviciu, dar nu mai puțin și din simplu interes de om și intelectual, am participat la numeroase manifestări culturale de vîrf în circa 20 de filiale ale BM ”B.P. Hasdeu”. Totuși, o relație mai specială am avut-o, de-a lungul anilor cu două biblioteci din această rețea: cu ”Onisifor Ghibu”, în anii 90, pe cînd era directoare Elena Vulpe, și cu ”Transilvania”, sub egida Parascoviei Onciu.

            Despre calitatea mea de cititor al Bibliotecii numite acum Națională am tot scris. Deși din anul II de facultate, cînd ni s-a permis să devenim aici cititori, împrumutam frecvent ziare și reviste, manuale, dicționare, enciclopedii, cel mai des editate în limba ”moldovenească”, cîte ceva și în rusă, pașii mi se îndreptau adeseori, mereu cu emoție, spre Sala de literatură străină, ”de sus”, de la etajul trei  (etajul doi ”românește”). Acolo era depozitată, într-un chip explicabil doar ideologilor din ”epoca socialismului victorios”, de factură sovietică, și literatura din România: publicații periodice, romane, plachete de versuri, surse de referință… Accesul parcă nu era limitat și totuși, existau niște probleme pe care le puteai doar bănui. Am avut însă și aici noroc: da, bibliotecile, cărțile, lecturile, mi-au purtat mult noroc, și adeseori, în viață! Căci,  într-o bună zi, pe la sfîrșitul anului trei de facultate, m-a chemat la o discuție între patru ochi o doamnă necunoscută, dar care s-a dovedit a fi chiar șefa secției ”străine”. M-a întrebat dacă nu sînt rudă cu Liuba Pohilă, colega ei de la Școala Normală de fete din Iași, și cînd i-am zis că este mătușa noastră, sora lui tata, m-a rugat să-i transmit cele mai călduroase salutări și urări. Apoi, în șoaptă, mi-a dat un sfat ”exclusiv pentru mine”: să nu comand prea multe cărți și reviste românești sau măcar să le ”diluez” cu tipărituri în alte limbi pe care le mai cunosc, ca să nu fiu ”luat la ochi”. Peste ani, era să aflu că acea doamnă – se numea Maria Maruseac, a dat asemenea sfaturi și altor studenți sau intelectuali avizi de carte românească, abonați la fosta Bibliotecă Republicană ”Krupskaia”.

            Un cuvînt aparte merită Biblioteca Științifică a AȘM, pe atunci se afla în blocul central al Academiei, de pe str. Lenin (acum, bd. Ștefan cel Mare și Sfînt, nr. 1). Avea un fond de carte foarte bogat, dar cu destule limitări chiar și pentru cercetătorii științifici, nu că pentru doctoranzi. Ce-i drept, disciplina care mă interesa în mod special – lingvistica, filologia – grație gradului ei sporit de universalitate, și cărțile din acest domeniu, în diferite limbi, din diferite epoci, erau, în fond, accesibile. Am beneficiat aici, în repetate rînduri, de amabilitatea și de profesionalismul redutabilului bibliograf Ion Șpac. În genere, pot spune că datorită Bibliotecii academice am făcut o a doua facultate, fie că se numea și altfel – studii de doctorat, –  și tot aici am pus temeliile primelor mele cărți, din 1988-1991. Însă, și alte lucrări ale mele, ulterioare, pot fi suspectate de reminiscențe ale unor cunoștințe și deprinderi acumulate în anii de doctorat, sub auspiciile Bibliotecii AȘM.

            La Biblioteca „Lenin” din Moscova, situată la cîteva sute de metri de Kremlin, în Sala Mare de lectură, de-a lungul pereților erau expuse pe rafturi joase, la îndemîna tuturor cititorilor, nu numai Opere complete de Marx, Engels, Lenin, dar și o mulțime de enciclopedii, mai noi și mai vechi, rusești și din alte țări. Era acolo și o impresionantă expoziție permanentă de dicționare bilingve încît răsfoitul a zeci de enciclopedii și dicționare îmi prilejuiau emoționante călătorii prin lume, prin epoci, prin diferite sfere ale vieții, inclusiv pe frumoase „trasee lingvistice”.

            La Biblioteca „Saltîkov-Șcedrin” din Leningrad (Petersburg), cea mai veche din Rusia (întemeiată în anul 1795),  într-o frumoasă zi de vară a anului 1979, am solicitat și am primit, fără nici o problemă, colecția foarte bine păstrată a Basarabiei – prima gazetă românească în provincia aflată de un secol deja sub ocupație rusească. Am citit mai multe articole, din cîteva zeci de numere, mereu cu o senzație de neverosimil – atît de frumoasă îmi părea limba română din Basarabia acelei epoci. Și deși în genere se știe, amintesc, în context, că Basarabia a apărut în perioada mai 1906 – martie 1907, la Chișinău, cu o contribuție decisivă de la Iași, datorată lui Constantin Stere. Mai amintesc aici că apariția Basarabiei a fosr suspendată după ce inserase, pe prima pagină, Imnul Deșteaptă-te, române!… 

            Edificiul modern al Bibliotecii de literatură străină din Moscova, dat în folosință în 1967, era poate cea mai elegantă bibliotecă din cîte am văzut pe atunci, cu săli spațioase și luminoase, cu mese lungi pe care erau expuse colecții de ziare și reviste din toată lumea (nu obligatoriu numai din cea „socialistă” sau „progresistă”). Erau în această bibliotecă fonduri fabuloase de literatură în limbile marilor civilizații occidentale, dintre care excela, neîndoios, colecția de carte germană. Vorba e că în vara-toamna anului 1945, în Germania demolată și demoralizată de război a fost delegată chiar directoarea Bibliotecii de literaturi străine. Misiunea era atît de importantă, încît șefa ”delegației” a fost avansată în grad de locotenent-colonel ( ! ). Șefa misiunii a ales cu mult gust, cu profesionalism, dar și cu… patriotism sovietic sute de mii de volume vechi, rare, unele inestimabile; la fel și manuscrise, atlase, hărți, albume, tablouri, gravuri… Toate au fost transportate la Moscova fără probleme, căci erau ”trofee de război” sau ”piese de capital intelectual – despăgubiri de război”… Fondul de carte românească era destul de bogat și adus la zi, completat cu cele mai recente, pe atunci, apariții editoriale, de care știam din excelenta revistă ilustrată Universul cărților, prezentă în marile biblioteci și librării de la Moscova.

            În toamna lui 1976, am depistat printre cărțile noi din România intrate în acea bibliotecă moscovită și romanul lui Marin Preda, Delirul, de la a cărui lectură chiar că deliram… și eu, și alți basarabeni, și mii de români ce-l căutau în disperare prin librăriile sau bibliotecile din Țară. Posibil că la Biblioteca de literatură străină din capitala URSS nu se știa, dar mai curînd se știa și nu se dădea importanță acestui amănunt: Delirul devenise atunci, la scurt timp după apariție, obiectul unei critici violente, grosolane, pe care i-o făcuse un grup de politruci angajați ai Academiei de la Chișinău, într-o recenzie veninoasă, publicată inițial în Literaturnaia gazeta, din Moscova, apoi preluată de  Moldova socialistă și de toate celelalte ziare de la Chișinău. Cu regret, la răscrucea anilor 80-90, cînd lagărul socialist își pierduse actualitatea, această frumoasă colecție a fost risipită – din cîte știu, mai multe exemplare de carte românească au fost aduse de acolo și la Chișinău, chiar de către dna Lidia Kulikovski, cînd abia își începea fulminanta carieră de director general al Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”. Nu m-a surprins faptul că în 1991 Bibliotecii ”străine” de la Moscova i s-a atribuit numele Margaritei Rudomino (1900-1991), descendentă a unei familii de intelectuali polono-germani rusificați, excelent filolog și bibliolog, întemeietoarea, parcă în 1924, și prima directoare a acestei excelente biblioteci. Dacă nu era prăbușirea Uniunii Sovietice, biblioteca dată ar fi purtat mai curînd numele Ludmilei Kosîghin-Gvișiani, fiica liderului sovietic Alexei Kosîghin (1904 – 1980) și a doua directoare, după M. Rudomino. Prin 1984, a trebuit să obțin iscălitura dnei L. Kosîghin-Gvișiani, pe o cerere pentru dreptul de a xerocopia o carte de lingvistică în limba sîrbo-croată (pe atunci! – acum ar fi „bosniacă”, deoarece era editată acea monografie la Sarajevo…). Precizez că mi-au arătat maximă solicitudine atît doamna directoare, cît și secretarul ei (tocmai, că era secretar, nu secretară! –  cum se obișnuia în URSS, în alte țări comuniste și, posibil, în întreaga lume).

            În ani 70-80 am mai vizitat, oricît de  grăbit, bibliotecile naționale din mai toate republicile ce formau imperiul sovietic, culegînd impresii de neuitat la Vilnius (Lituania), Riga (Letonia), Tallinn (Estonia), Tbilisi (Georgia), Erevan (Armenia)… În condiții similare am intrat și în cîteva biblioteci universitare, de excepție, dintre au citit și zeci de tineri basarabeni, pe cînd erau studenți acolo, ajungînd, apoi, intelectuali de vază și fruntași ai mișcării de eliberare națională a basarabenilor, membri în Sfatul Țării și votanți ai Marii Uniri din 27 Martie 1918… 

            La începutul toamnei din 1977, în drum spre Bulgaria, am intrat pe o oră la Biblioteca Universității București… – dar a fost o vizită mai mult simbolică, avînd un scop ciudat – de a o vedea pe Ana Blandiana, o poetă ce-mi era deosebit de dragă pe atunci. Abia în 1996 am putut vizita o bibliotecă universitară din Țară și, într-un chip simbolic, aceasta a fost Biblioteca celei mai vechi universități românești, „Al. I. Cuza”, din Iași, o excepțională instituție bibliotecară, științifică și culturală ce poartă cu demnitate numele lui Mihai Eminescu. Peste cinci ani, în 2001, am trecut și pragul Bibliotecii universitare de la București, știam că, după un bizar dar cu totul devastator incendiu, la finele lui decembrie 1989, fusese rectitorită de prof. Ion Stoica, tot el și un bun poet și un foarte bun prieten al Basarabiei. Și spun aceasta în cunoștință de cauză, deoarece am avut ocazia să-l cunosc personal, apoi să și scriu în cîteva rînduri articole omagiale și recenzii la cîteva poziții din impresionanta sa bibliografie.

            Prin 1999, așadar, la 132 de ani de la fondarea ei, din 1867, am intrat pentru prima dată în  Biblioteca Academiei Române, chiar dacă ispita era mai veche și, motivat, foarte puternică. Aveam editate, pe atunci, cinci cărți, și mai aveam vreo zece traduceri – ca să mă refer doar la tălmăcirile mai „răsărite”. Ei bine, pe toate le-am găsit în catalogul acestei faimoase biblioteci – spre marea, sincera  mea bucurie, dar, mai ales, ca o confirmare în plus că BAR este cel mai solid, dacă nu și un exhaustiv depozit de carte în limba română din toate timpurile și de pe toate meridianele unde trăiesc, gîndesc, vorbesc și scriu români.

            O experiență cu totul aparte am trăit-o la Biblioteca Județeană ”Duiliu Zamfirescu” din Focșani, județul Vrancea – doar în aparență o bibliotecă aidoma altor vreo 40 din  reședințele de județe ale României. Era în luna mai 2008, cînd am participat la o suită de manifestări desfășurate cu multă inspirație sub egida directoarei dr. Teodora Fîntînaru. Acolo am avut o primă lansare a volumului de eseuri Și totuși, limba română… – o carte la  care țin și acum, la un deceniu de la apariție în Editura Prometeu, cu o contribuție deosebită a BM ”B.P. Hasdeu” în persoana colegelor dr. Lidia Kulikovski și Genoveva Scobioală, a dr. Vasile Șoimaru și a bunului, neutatului prieten de suflet Paul Bibicu.

            Închei acest lung, poate și obositor, dar la sigur – sincer, adevărat, prin a vă întreba, stimați colegi de breaslă și de simțire: cînd v-ați amintit ultima dată de prima Dvs. bibliotecă, de primul Dvs. bibliotecar, ca să-i evocați în vreo scriere? Și, altă întrebare, de fapt, mai mult o constatare –  pentru colegii din sistemul bibliotecar: v-ați gîndit că biblioteca Dvs. este pentru cineva (pentru mulți, foarte mulți!) prima bibliotecă, iar Dvs. le-ați fost prima bibliotecară sau primul bibliotecar?…

            Vlad POHILĂ

Revista BIBLIOPOLIS, nr.3, 2018