De la Soci până la Soci e-o cale atât de lungă…
De la Soci până la Soci e-o cale atât de lungă
și toată-i presărată cu sate și cu oase românești, stropită cu sângele eroilor români.
(Precuvântare la cartea lui Gheorghe Pârlea „SATUL SOCI: La răscrucea orizontalei cu verticala”, Ed.Tehnopres. Iași-2018)
Prima fotografie a satului Soci căruia cu timpul i-am devenit prieten credincios am făcut-o în anul 2000 după Hristos, în dimineața zilei de patru noiembrie, cu 57 de zile înainte de finele mileniului doi și venirea celui de-al treilea mileniu. Zburam cu o „Ladă” rusească spre București, după o noapte de odihnă la Șoimărești peste Moldova, în județul Neamț, în familia dascălilor satului, Vasile și Agripina Preutu. Viteza „Lăzii” mele era cam mare dar am reușit să văd la intrarea în Soci denumirea satului și momentan am asociat-o cu denumirea legendarului ora sovietic Soci de pe litoralul caucazian al Mării Negre pe care până la acea vreme nu-l văzusem dar, recunosc, aș fi dorit mult să-l văd.
Comparația denumirii localităților Soci care se aflau la o distanță de peste două mii de kilometri una de cealaltă m-a făcut să frânez brusc și să fotografiez intrarea în sat cu denumirea lui inscripționată pe un indicatot rutier și câteva case de la drumul național ce leagă Suceava de Roman și mai departe de București. În acea clipă doar intuiția și orașul caucazian m-au făcut să opresc mașina și să fac primele fotografii ale viitorului meu prieten Soci. Ceea ce a urmat apoi m-a făcut să mă mir ce posibilități are mintea omului ajutat de Dumnezeu, și să recunosc că telepatia există și că apare atunci când nici nu te aștepți.
…Abia pe 13 martie 2002 am revenit pe meleagul socean în căutarea urmelor străbunicului meu Ioan Năvrăpescu, ispravnicul de Huși-Fălciu, al lui Alexandru Lăpușneanu (1553-1561; 1564-1567), cel care avea o moșie mare în acele locuri, pe care i-a oferito Domnitorul Alexandru Lăpușneanu, de la Bourenii din vecinătate trecând Dealul Căpățânii și până la satul care-i purta numele, Năvrăpești, azi Miroslăvești… Iar Socii se aflau exact între moșia lui Ioan Năvrăpescu de la Boureni și moșia satului care-i purta numele, Năvrăpești. Până acum n-am nici un argument și nu pot demonstra că satul Soci s-a născut pe vreo parte din moșia răs-străbunicului Ioan, dar nici apariția mea în acele locuri nu a fost întâplătoare, care mă atrag ca un super-magnet. Am revenit cu mare interes în acele locuri în căutarea urmelor răs-străbunicului meu Ioan Năvrăpescu pentru viitoarea monografie a NEAMULUI ȘOIMĂREȘTILOR: 500 de ani de istorie, 2003, la care lucram de ceva timp împreună cu istoricul Alexandru Furtună.
Ajungând în centrul satuluii cu aparatul de fotografiat speram să găsesc, cel puțin, pe vreun monument din cimitir inscripții cu numele răposaților înmormântați acolo, de Năvrăpescu sau chiar de Șoimaru… N-am avut atunci acest noroc, dar nici peste câțiva ani n-am cunoscut prea multe despre satul Soci și despre soceni. S-a întâmplat aceasta din plin abia peste zece ani când cu ajutorul dascălului de la Miroslăvești, Gheorghe Pârlea, cu rădăcini pe linia mamei sale la Soci, am descoperit aici doi veterani ai celui de Al Dolea Război Mondial, doi eroi care au luptat la Cotul Donului, în cadrul tragicei Bătălii a Stalingradului, doi din totalul de șase veterani de la Don găsiți în viață în întreaga comună Miroslăvești. Dialogul scris al dascălului Gheorghe Pârlea cu cei șase veterani de la Don a devenit unul de referință în viitoarea noastră carte comună, COTUL DONULUI-1942, publicată în 2012, ediția a doua fiind tipărită peste un an, în 2013, carte care a făcut posibilă pe 25 octombrie 2015 inaugurarea în suburbia Volgogradului a primului Cimitir de onoare al ostașilor români căzuți în Bătălia Stalingradului din 1942-1943.
La Socii caucazieni, însă, am reușit să ajung abia în iulie 2007, peste șapte ani din ziua primei fotografii a Socilor de pe Apa Moldovei, aflându-mă în acele locuri pe urmele fraților noștri români aruncați de soartă, de la poalele Caucazului până la cele ale Alpilor și din Carpații Nordici până în sudul Epirului, Pindului, Gramosului din Balcani.
Și cât de mare mi-a fost mirarea ca în drumul, de 2078 de kilometri, de la Soci până la Soci, de la Soci de pe apa Moldovei prin Moldovka din regiunea Kirovograd, printre satele românești dintre Bug și Nipru, de pe râul Ingul și Inguleț, prin fostele sate românești din regiunile Dnepropetrovsk, Donețk și Luhansk, parcurgând regiunea Rostov din Federația Rusă, înconjurând Azovul și mergând prin satele Moldovanskoie de lângă Krâmsk, Moldovanovka de sub muntele Sub-sân, (care seamănă atât mult cu sânii unei fete mari, numai bună de măritat), până la Soci de lângă Moldovioara caucaziană și ea fostă vorbitoare de română…
Dar și mare mi-a fost mirarea să trec cu autoturismul pe marginea aerodromului orașului Soci care a fost construit, începând cu anul 1941, pe moșia urmașilor celor 48 de familii de români-moldoveni-basarabeni, fondatori ai satului românesc din suburbia Socilor cu un nume atât de cunoscut și atât de drag nouă, de Moldovka, adică Moldovioara. Mai mult, în ținutul Krasnodar din Caucazul de Nord, în drum spre Soci, la diferite distanțe, am mai descoperit și „mitraliat” cu camerile foto și video, și alte două sate locuite de români istorici care au nume românești parțial rusificate de Moldovanskoie și Moldovanovka. În total în acele locuri există zece sate nord-caucaziene locuite parțial sau majoritar de români rusificați, șapte dintre care poartă și azi cu sfințenie, după 15-18 decenii de la naștere, numele lor românesc parțial rusificat: Solonești, Ciobanovka, Veselia și, desigur, Soci! Asta, chiar dacă un specialist local de la Krasnodar, a încercat să mă convingă că acest nume Soci vine de unde vrei numai nu din limba română. Dezbaterile au luat sfârșit în clipa când am întrebat: Dar de unde vin celelalte trei denumiri legate de Moldova și alte patru pe care le putem întâlni și la noi acasă și care sunt populate și azi de români istorici dar care nu mai vorbesc limba străbunilor lor? Despre proveniența acelor români în Caucazul de Nord am scris și în alte lucrări ale mele dar e bine să amintesc și aici foarte pe scurt.
Aceste localități românești nord-caucaziene au fost atestate între anii 1838 și 1880, de către românii basarabeni ajunși în Caucazul de Nord după anexarea Basarabiei de către Imperiul rus, la 1812, parțial și mai înainte, în secolul 18, când mii de români ortodocși împreună cu ortodocșii sârbi din Câmpia Aradului, Voievodina și Banat, au fost presați să-și părăsească baștina istorică, de către catolicii austro-ungari, sau măguliți cu munți de aur și viață dulce spre teritoriile actualelor regiuni ucrainene, Luhansk și Donețk, prin Stepa Nohai sau în Caucazul de Nord, de către generalul Ivan Horvat care slujea cu osârdie la două imperii, cel austro-ungar și cel rus…
După doi ani, în vara anului 2009, am reluat cercetările pe terenul nord-caucazian, până în clipa când două românci nord-caucaziene s-au indignat la o masă cu plăcinte moldovenești de comportamentul oficialităților românești de azi față de oștenii români rămași pe câmpul de luptă, în 1942-1943, pentru totdeauna, în subsolul de pe moșiile românilor nord-caucazieni… Rămășițele pământești ale lor și azi mai sunt scoase la suprafață de plugurile rusești, neavând nici un Cimitir de onoare iar fostele cimitire de campanie fiind arate toate imediat după terminarea celui de Al Doilea Război Mondial…
Dar o și mai mare tragedie îi aștepta pe eroii români peste un an: Cei care au scăpat cu zile în operațiunile militare de la Nalcik și Cotul Donului, precum și în operațiunea „Linia albastră“ de la Moldovanskoie și Krâmsk, în 1942 și 1943, au ajuns să moară la Chișinău, Iași și Soci pe apa albastră a Moldovei istorice, în august 1944, sau și mau rău, au fost trădați și predați rușilor pe 23 august 1944 după arestarea Mareșalului dezrobitor, de către împăratul României Mihai, Întâiul și Ultimul, cu numele căruia pe buze mureau pe Frontul de Est, oștenii. Ca după ce au ajuns la ruși prizonieri să le restabilească obiectivele economice ridicate de către americani în primele cincinale sovietice, și aruncate în aer de germani sau chiar de însăși rușii atunci când se retrăgeau spre râul Volga în mare grabă până pe 19 noiembrie 1942, sau chiar să le putrezească oasele în sutele de lagăre sovietico-bolșevice, exact așa cum le putrezeau oasele evreilor în lagările naziste…
Cu alte cuvinte: LUNG-ÎI DRUMUL DE LA SOCI PÂN-LA SOCI PRESĂRAT CU SUTE DE SATE ROMÂNEȘTI ȘI CU SUTE DE MII DE RĂMĂȘIȚE PĂMÂNTEȘTI ALE EROILOR ROMÂNI… Cei scăpați cu zile de la Soci.ru de lângă Moldoviora caucaziană au căzut cu moarte de erou la Soci.ro de pe apa Moldovei istorice…
În cele patru pelegrinări pe care le-am avut la Cotul Donului și în discuțiile cu veteranii de la Don, am avut noroc de o mărturisire ieșită din comun, cea cu veteranul de 98 de ani, medicul militar Iosif Niculescu, în care mi-a mărturisit, mie și jurnalistei Roxana Iorgulescu-Bandrabur, un caz de legendă adevărată cu un preot militar de la Cotul Donului. Iată pe scurt cuvintele medicului militar Iosif Niculescu despre alt militar, preot la Cotul Donului: La Gromki lângă stanița căzăcească Kletskaia „era un mormânt mai mare decât blocul ăsta în care locuiesc, un mormânt de 30 de metri lungime şi 20 metri în lăţime. Acolo au fost îngropaţi morţii de la Divizia 11, 13 şi 14. Şi preotul Popescu, era din Ştefăneşti, Argeş, stătea la marginea gropii uriaşe şi citea rugăciunile şi i-am spus: „Hai, părinte, că se văd ruşii!” Şi el zice: „Domnule doctor, n-am terminat rugăciunile”. Era un om conştiincios şi l-au luat ruşii prizonier…”. Mi-am amintit de această poveste a veteranului Iosif Niculescu în clipele când am văzut ctitoriile preotului de la Soci, Romică Siminciuc, Cimitirul ostășesc de la Soci.ro cu 117 morminte ale eroilor de la Soci și nu numai și Sfânta Biserică Maramureșeană de pe teritoriul Cimitirului, ridicate la Socii de pe Apa Moldovei, cu ajutorul Lui Dumnezeu și cu cel al parohului socean, Siminciuc, sfințite în anul 2018, la 75 de ani de la tragedia eroilor români căzuți pe câmpul de luptă din vecinătatea Socilor caucazieni și la o sută de ani de la Marea Unire… Atunci mi-am zis: atât timp cât avem preoți români ca Popescu de la Cotul Donului și Siminciuc de la Soci, din cotul Moldovei istorice, Neamul Românesc nu va dispare de pe fața Pământului…
Așa să ne ajute Dumneziu, pe care îl iubim și ne iubește!
Dr. Vasile Șoimaru-Năvrăpescu,
în anul Centenarului Marii Uniri, 2018