Astăzi, 20 iulie 2020, Poetul ar fi împlinit 77 de ani, dar de zece ani nu mai este… Este și va fi doar Poezia sa și amintirile despre FLACĂRA SA, legendarul Cenaclu care a făcut minuni pe Pământul Vechii Dacii, în perioada dictaturii comuniste de import……

Cu prilejul zilei de naștere, la baștina Poetului, Copăceni-Sângerei, fostul județ Bălți, era programată inaugurarea Casei Memoriale „Adrian Păunescu”, o casă proaspăt construită, pe locul celei în care s-a născut, acum 77 de ani, Micul Adrian, care peste 22 de ani devenise poet renumit cu mari perspective, unul dintre cei mai buni poeți ai României moderne, iar peste încă zece ani, unul dintre cei mai preferați de mine poeți români.

Am urmărit acest proiect înainte de …a se naște, însăși ideea lui.

Așa, deci, Casa memorială „Adrian Păunescu” din Copăceni-Sângerei, în sfârșit, definitivată! Dar ce a avut loc acolo: reparație, renovație, restaurație, reconstrucție, sau, pur și simplu, un costisitor „evroremont”, ca la moldoveni sau prahoveni? Vreau să comentez acest eveniment fără frica de a fi etichetat de cineva care abia în aceste zile a aflat de existența proiectului dat.

Cu niște ani în urmă, 1998-2000, lucrând la monografia Cornovei, căutam în aceste locuri casa, din sătucul Larga, din preajma Copăcenilor, în care a fost evacuată, în aprilie-august 1944, familia mea, eu, al cincilea copil în familie, născându-mă abia peste cinci ani de zile. Iar Cornova, în aprilie-august 1944, se afla pe linia întâi a Frontului Iași-Chișinău… Dar căutam eu în aceste locuri istorice nu doar casa unde a fost ferită familia mea de obuzele germane sau de cele rusești, de pe ambele părți ale Fronului și ale …satului, ci și casa natală a lui Adrian Păunescu de la Copăceni și, atenție!, cea a lui Mihai Dolgan, fondatorul legendarului ansamblu NOROC, din Vladimirovca, Vladimireștii de altă dată, de unde , în iulie 1949, a fost deportată în Siberia familia lui Mihai Dolgan… Aflându-mă în aceste locuri mă gândeam la măcar o posibilă întâlnire, din perioada evacuării, a părinților mei, a fratelui și a surorilor mele, cu familia lui Adrian și cu cea a lui Mihai… Cel mai posibil ca întâlnirea cu Dolganii a avut, totuși, loc, pentru că deportarea lor urma peste cinci ani, Mihai, având la momentul posibilei întâlniri doi anișori de la naștere, iar distanța dintre Larga și Vladimirești nu depășea 500 de metri…

Cu familia Păunescu e mai greu de presupus o posibilă întâlnire pentru că rușii au intrat în Copăceni pe 12 aprilie 1944 și nu cred că familia Păuneștilor n-au reușit să se evacueze până la data respectivă. Greu de închipuit unde ajungea Micul Adrian și viitorul Mare Poet, Păunescu, dacă-i rușii îi găseau la Copăceni pe oltenii din Bîrca Craiovei…

Cu timpul m-am lămurit cu toate numai că în următoarele două decenii casa natală a Poetului a devenit tot mai …ireparabilă, care până la urmă au demolat-o ca să construiască pe locul ei o cu totul altă casă, cu suma de 70 de mii de Euro.

Ar fi fost ideal dacă se restaura la timp casa în care s-a născut Micul Adrian (motive inventate au fost o mulțime!), și nu se construia o cu totul altă casă, din cea veche păstrându-se doar leagănul, în care, se zice, a fost legănat, în 1943, Micul nostru Prințișor… Măcar dacă nu se făcea această sluțenie de acoperiș, modern până la greață… Desigur, această lucrare seamănă mai mult a „evroremont”, așa cum îl numesc moldovenii reveniți cu bani din Italia, reparându-și casele lor de la țară cu toate culorile curcubeului occidental sau local al LGBT-eului, și nu casă în care s-a născut un Mare Poet…

Nu mă îndoiesc, în această „altă casă”, vor fi organizate multe și bune manifestări culturale consacrate culturii române, Marilor Poeți ai Neamului Românesc (asta dacă nu cumva se vor implica și aici „specialiștii” și „diplomații”, bine salarizați, de la ICR-ul de pe Bâc!), chiar dacă s-a investit prea mulți bani, 70 de mii de euro, bani, cu care se putea restaura Casa natală și …naturală a lui Adrian Păunescu!!!

Să-i ajute Dumnezeu pe copăceneni să-și educe urmașii lor cu poeziile patriotice și de dragoste ale lui Adrian Păunescu, poate că, aici, la Copăceni, după acest Poet al Neamului se mai naște unul, cel de-al Doilea, bun și el ca Primul???…

P.S. -Am impresia că acești „evroreparatori” au trecut mai întâi pe la Casa părintească a lui Grigore Vieru din Pererita-Briceni, și mă gândesc cu groază dacă aceștia vor fi trimiși pentru 70 de mii de Euro și la Bojdeuca lui Ion Creangă din Țicău, Iași, sau la Casa lui Badea Cârțan din Cârțișoara, Sibiu, sau la cea din Cîmpuri, Vrancea, a lui Moș Ion Roată (și Unirea!!!) și câte altele care ca prin minune au fost restaurate ca lumea pe vremea lui Nicolae Ceaușescu, cel care chiar dacă era un modest dictator, pe lângă Putin, Nazarbaev, Berdîmuhamedov, Lukașenko etc, asculta atent de specialiștii români și buni restauratori…

P.P.S. –Postez mai jos imagini cu Adrian Păunescu și casa în care s-a născut, precum și texte care vorbesc despre Poet și relația mea cu el, și nu doar a mea…

Iarta-ne, române eminent, refuzat de România birocratica

A venit la mine omul complex si daruit, care este Vasile Soimaru, autorul acelei monografii incredibile a romanilor din jurul Romaniei, si mi-a semnalat, saptamana trecuta, un fapt dureros: remarcabilul scriitor si militant pentru unitatea nationala, Andrei Vartic, a facut din anul 2002 cerere pentru cetatenia romana. Si toate ar fi cum ar fi, el nu s-ar grabi, daca n-ar fi grav bolnav. E pe moarte, mi-a marturisit Vasile Soimaru si mi-a cerut sa-l ajut.

Am sarit eu pentru oameni pe care nu-i cunosteam, mi-a fost mila de bolnavi anonimi si am sprijinit copiii saraci. N-am tinut seama de rang si n-am pus interesul personal inaintea suferintelor oameni¬lor. Cum n-as actiona pentru Andrei Vartic? I-am marturisit lui Vasile Soimaru ca ma voi adresa ministrului de Externe, Cristian Diaconescu. Nu puteti sa interveniti la Justitie, m-a intrebat Soimaru? Nu pot, nu am nicio relatie la acest minister.

Toata saptamana trecuta l-am cautat pe Cristian Diaconescu. Nu am reusit sa-l gasesc. Simteam in perdelele casei mele, uneori, suflarea mortii care-l ameninta pe Andrei Vartic, la Chisinau. Ma responsabiliza si mai mult gandul pe care el il marturisise: ca vrea sa moara roman. Miercuri dimineata, am primit teribila stire. Eminentul roman Andrei Vartic a murit inainte ca Romania birocratica sa ii aprobe acest minim drept al vietii – cetatenia romana.

Moartea a castigat concursul de viteza cu birocratia. N-ar fi exclus ca, in viitor, candva, familia lui Andrei Vartic sa primeasca instiintarea ca, la cererea din 2002 a stralucitului intelectual roman de dincolo de Prut, generoasa tara de dragul careia a suferit – si, poate, a fost si victima cine stie caror boli provocate – i-a acordat cetatenia.

Incredintand tiparului ultimul articol al lui Andrei Vartic, pus noua la indemana de acelasi neobosit Vasile Soimaru, asezam un genunchi pe pamant si plangem tardiv, Iarta-ne, Andrei Vartic! Mormantul care te va cuprinde nu va avea nevoie de pasaport sau de aprobare, ca sa se integreze, prin lente, dar implacabile miscari geologice, in cimitirul eternitatii romanesti. Poate ne vom vedea candva, acolo.

Timpul, 9 Iunie 2009;

„Flacara”, nr. 24 (395) din 4-11 iunie 2009;

Fănuș Neagu în apărarea lui Adrian Păunescu

H O I T A R I I

Observ, plin de furie, că de la o vreme, ori de câte ori dispare în noaptea veş¬niciei un scriitor român de prestigiu, imediat, din deşertul gândirii se ridică doi, trei sau patru vulturi hoitari care se reped să-i smulgă celui dispărut orice urmă de virtute sau talent. Am în minte două cazuri care m-au cutremurat: valul de insulte azvârlit din prăpastia urii asu¬pra criticului Mihai Ungheanu, avându-1 ca autor pe Vladimir Tismăneanu, pre¬cum şi vârtejul de isterie barbară dez¬lănţuit, la TVR1, de Andrei Cornea îm¬potriva lui Adrian Păunescu. Ţin să pre¬cizez că n-am schimbat în viaţa mea o vorbă cu domnii mai sus pomeniţi. Nu-i duşmănesc, nu-i preţuiesc, iar până acum mi-erau total indiferenţi.

I-am privit uluit cum împroşcau cu bale de turbare pe aceşti colegi ai mei pe care i-am iubit o viaţă întreagă şi mă opresc astăzi o clipă să-i întreb pe cei doi ticăloşi: Cum de îndrăzniţi să ne în¬juraţii morţii chiar în ziua când îi du¬cem la groapă? De unde această pornire imbecilă de a ne spurca izvoarele? Poftei voastre scelerate de a ne însângera zilele când ne e sufletul cernit mă simt dator să îi răspund cu aceeaşi vehemenţă. Sunteţi doi provocatori de duzină, două jerpelituri. Să ne înţelegem, aveţi tot dreptul să nu vă placă ce au scris Mihai Ungheanu sau Adrian Păunescu – gus¬turile nu se discută, nu se amendează -, dar sunteţi de-a dreptul ticăloşi când voi, fiii unor torţionari comunişti, veniţi şi îi acuzaţi pe prietenii noştri dispăruţi că fac parte din şirul marilor vinovaţi care au întronat şi slujit dictatura stali-

nistă în România.

Să tragem răbojul din grindă şi să socotim: tatăl dumitale, domnule Vla¬dimir Tismăneanu, cunoscut sub nume¬le de Leon Tismineţchi zis Ciungul, a fost agent KGB de când a dat în pământ şi până a murit. Stabilit în România după 23 august 1944, el raporta perio¬dic Ambasadei sovietice tot ceea ce se întâmpla în cadrul CC al PCR. La cere¬rea expresă a lui Gheorghiu-Dej, Hruşciov a aprobat să fie eliminat din cadre¬le activului de conducere. A fost trecut lucrător la Editura Politică, sub condu¬cerea lui Walter Roman, unde a tradus, sunt dator s-o spun, în chip excelent, operele lui Vladimir Ilici Lenin. Ani lungi m-am delectat cu scăpărătoarele lui întorsături de fraze. Reproduc din memorie o misivă a lui Lenin către un secretar PCUS de gubernie: „Stimate tovarăşe N, pentru victoria revoluţiei împuşcă-i imediat pe toţi culacii din gubernie, pe toţi ţăranii mijlocaşi şi şi pe şovăielnici”. Acest şi adverbial îi dă şi astăzi emoţii calofilului care sunt. Pe când tatăl tău se străduia să ne pună sub ochi asemenea „opere”, tatăl lui Mihai Ungheanu ara pământul în arida câmpie a Bărăganului. N-a fost membru al PCR dar, se înţelege de la sine, el a impus comunismul în România.

Şi acum între noi, domnule Andrei Cornea. Vreau să te învăţ o rugăciune musulmană. Iat-o: Dă-mi, Doamne, să ştiu multe dar să nu trec prin toate. Dar nu! tu, balaure filozof (cu s sau cu z, nu ştiu cum îţi convine?), vrei să treci de-a curmezişul prin toate şanţurile.

Adrian Păunescu este, după părerea mea, un poet excepţional. Uneori cu aspre scăderi. Dar nu asta mi s-a părut că te interesează pe dumneata, ci faptul că, în timpul comunismului (adică în timpul vieţii noastre!), a scris când n-a avut încotro şi versuri închinate regi¬mului pe care atât de mult îl urăşti încât îmi vine să cred că eu şi nu dumneata sunt fiul lui Paul Cornea, fost secretar al CC al UTC între 1948 şi 1954. Dom¬nul Paul Cornea, pentru cultura căruia nutresc un deosebit respect, era în acei ani legătura directă a tuturor organizaţiilor de tineret cu următorii tovarăşi din conducerea superioară: Ioşka Chişinevski, Leonte Răutu şi Ofelia Manole. Chişinevski a fost poate cel mai mare ticălos dintre toţi comuniştii care au pus pingeaua pe grumazul ţării ăsteia. Răutu nu lăsa să mişte nici frunza, nici ramul şi niciun vers din Eminescu. Iar Ofelia Manole… ei, tovarăşa Ofelia Manole, secretară de partid a comitetu¬lui regional Bucureşti, a fost cea mai sumbră ticăloasă care a trecut pe Bu¬levardul Magheru. Bătrânii scriitori pe care i-am cunoscut şi care mi-au rămas în inimă ca mari maeştri preferau să ajungă în Piaţa Unirii ocolind pe la Giurgiu decât să dea ochi cu tovarăşa Manole. Cred că nici Elena Ceauşescu n-a reuşit decât arareori s-o egaleze pe tovarăşa Manole. Cu toţii au răsuflat uşuraţi în ziua când un soldat, îndrăgos¬tit de nepoata tovarăşei, a introdus două rafale de gloanţe în inima ei iubitoare de literatură, pe motiv că i-a refuzat mâna nepoatei sale. Dacă ai şti ce jale a fost în Bucureşti, şi acum sunt oameni care lăcrimează!

În anul 1948, când tatăl dumitale ţi¬nea o strânsă legătură cu corifeii comu-nismului românesc, învăţătorul Constan¬tin Păunescu, din comuna Bârca, judeţul Dolj, intra în închisoare pentru ani lungi şi grei fiindcă fusese membru al Parti-dului Liberal. Nu ştiu dacă veniseşi pe lume, dar tocmai în anul acela (ca să vezi brodeală!), marele George Călinescu era dat afară de la catedra pe care o deţinea la Universitate şi în locul lui era numit un dentist, un tinichigiu (bine-a zis psal-mistul mai anul trecut că şi azi avem nevoie de tinichigii şi chelneri), răspun¬zând la numele de Ion Vitner şi care-1 avea asistent – ţin’te bine, neică! – pe tovarăşul Paul Cornea. Buldozere, pro¬gres şi luptă pentru ridicarea României pe noi culmi. Călinescu nu s-a mai întors niciodată la catedră. Nea Costică Păunescu s-a întors acasă ca să moară. Iar Adrian, fiul său, trebuie să plătească în eternitate pentru faptul că nea Cos¬tică a ales greşit: în loc să se ţină de pul¬pana roşie a lui Papaşa, credea în Brătieni şi în I.G. Duca.

Când mor scriitori ca Ungheanu şi Păunescu, neamul românesc simte că i se rupe un braţ, un râu sau un codru. Norocul acestui pământ este că în aceeaşi noapte, undeva într-un sat sau într-un oraş, la apus de lună sau la răsărit de soare, se naşte un alt soldat care să acopere tranşeea rămasă goală.

Fănuș Neagu. Literatorul nr. 138-139, noiembrie-decembrie 2010