Și atunci îi vom spune mai multe, mult mai multe, că le merită pe toate… Dar astăzi, la aniversarea sa de 89 de ani de la naștere, nu mi-a mers să-i fac o surpriză, să trec Nistrul, acasă, la Mălăieștii din stânga fluviului, unde a avut grijă și a păstrat cu sfințenie și n-a vândut casa părintească, unde Maestrul se simte ca …acasă!!!

Astăzi, de Ziua lui de naștere, îi urez doar atât:

P

LA MULȚI ANI, BĂDIE, CU MULTĂ SĂNĂTATE ȘI NOROC!!!

Îi mulțumim Lui Dumnezeu că a dorit să fim contemporani și de același sânge, chiar dacă malurile Nistrului unde ne-am născut sunt diferite, și că a dat buni Români și Oameni buni, ca Dumneavoastră, și dincolo de Nistru, tot pe Pământul nostru drag!!!

Dar îți mai mulțumesc și pentru încrederea pe care ai avut-o acum niște ani, scriindu-mi o recomandare în Uniunea scriitorilor, după ce ai lecturat cartea mea, CĂDEREA PREMIERILOR, erecomandarea și lectura cărții fiind pe locul doi după alt mare prozator și patriot român din Transnistria, din Valea Hoțului, de lângă Balta și Ananiev, Alexei Marinat… Surpriza mea din această zi este o Cronică a Maestrului la CĂDEREA PREMIERILOR, pe care o atașez, scrisă și publicată cu 21 de ani în urmă… Despre care, bănuiesc, și Maestrul a uitat!!!

Am impresia că recenzia este scrisă mai bine decât …cartea mea, și-i de bună învățătură!!! Lectură plăcută tuturor!!!

Din istoria recentă a românilor basarabeni.

O Cronică de Vladimir Beșleaga la cartea subsemnatului, CĂDEREA PREMIERILOR, carte sugerată, redactată și prefațată de regretatul Vlad Pohilă, tipărită la sfârșitul Mileniului DOI, la Editura Prometeu, Chișinău-1999.

In pofida marilor dificultăţi pe care le întâmpină astăzi cartea, atât apariţia, cât şi desfacerea ei, acum, când s-a încheiat un deceniu de la destrămarea sistemului totalitar şi de la demararea interminabilei, se pare, tranziţii spre o societate democratică şi liberă, au văzut lumina tiparului câteva volume de o remarcabilă forţă analitică vizând procesele grele prin care trece Republica Moldova. Numesc printre ele, fără a intenţiona să stabilesc vreo ordine a valorii, culegerea de eseuri Godo Eliberatorul de Irina Nechit, care întreprinde o detailată şi fină trecere în revistă a involuţiei şi eforturile de a supravieţui a teatrelor de la noi; urmează excepţionala carte de eseuri şi recenzii la diverse plachete poetice Poezia de după poezie, semnată de primreprezentantul noii poezii Emilian Galaicu-Păun, tot el un erudit cunoscător al actului poetic şi subtil apreciator al acestuia; recent apărutul la Editura Fundaţiei Culturale Române din Bucureşti volumul de articole, eseuri şi cronici literare Frica de diferenţă de Vitalie Ciobanu, redactor-şef al excelentei reviste lunare a tinerilor scriitori din R.M., scriitor de mare talent şi un intelectual şi om de cultură de cea mai înaltă probitate, adevărat miracol pentru un mediu atât de tulbure şi haotizat ca cel chişinăuian. Cele trei apariţii consemnate mai sus privesc fie unele aspecte ale vieţii cultural-literare, fie tristele şi tragicele mutaţii ce au loc în conştiinţa şi chiar subconştientul acestei părţi de popor românesc de la est de Prut, care, prin etern invocatele vitregii ale istoriei, dar şi graţie propriilor rătăciri şi abilelor manipulări la care este supus, în mod perfid, de către vremel­nicii săi politicieni şi diriguitori, este împinsă tot mai adânc în mizerie şi întuneric, spre o existenţă primitiv elementară a societăţilor preistorice… Anume în contextul acestor studii care se ocupă de partea de sus a lucrurilor la noi, domnul Vasile Şoimaru (Căderea premierilor, Chişinău, 1999), profesor şi doctor în economie, membru al primului de după 1990 şi a actualului Parlament din R.M., vine cu o carte prin care cu toată forţa sa de pătrundere în problemele atât de ocultate ale economiei postcomuniste ridică vălul tertipurilor, afacerilor puse la cale de guvernele ce s-au succedat, demontând, cu argumente susţinute de cifre şi diagrame, jalnica şi neagra cale a înaintării noastre spre dezastrul de acum.

În cele ce urmează nu ţin să prezint ceea ce se cheamă în mod tradiţional obişnuit o recenzie, ci să expun doar câteva dintre asociaţiile, gândurile, reflecţiile ce mi le-a prilejuit lectura acestei incitante cărţi, pătrunsă de nerv polemic şi marcată de un umor scânteietor care, pe alocurea, se transformă într-o satiră la adresa impostorilor de tot felul…

A spune că impresia dominantă pe care ţi-o lasă, fie şi la o lectură grăbită, această culegere de diverse materiale privind evoluţia economiei Republicii Moldova de la 1990 încoace, este de-a dreptul descurajatoare, dacă nu aş fi trăit pe propria piele diabolicul haos organizat cu bună ştiinţă de guvernanţii ce i-am avut şi-i mai avem, dacă nu m-aş fi rostogolit împreună cu marea majoritate a societăţii spre dezastrul în care ne-am pomenit. Căderea premierilor? Ba eu cred că este căderea noastră. Într-adevăr: arătaţi-mi la care colţ de stradă stă şi cerşeşte pre­mierul X sau Y? Cât s-au aflat în funcţii, s-au căpătuit, ei şi odraslele lor, înhăţând o bucată cât mai grasă din avuţia publică, şi-au fondat tot felul de firme şi societăţi economice şi acum huzuresc, iar de ceea ce au lăsat în urma lor, cum se zice, nici vânt rece nu-i ajunge… Cartea domnului Şoimaru vine să ne spună ceea ce s-ar părea că fiecare din noi cunoaşte atât de bine: da, e rău, da, am fost jumuliţi, da, se zice că o să fie şi mai rău… Dar oare e posibil să fie mai rău decât răul cel mai rău? ne întrebăm fără să vrem, la un moment dat, consultând grafice, cifre şi date pe care ni le prezintă autorul. E posibil, zic eu, unul dintre cei mulţi, chiar foarte posibil, pentru că… Ajuns aici am s-o iau, cu permisiunea cititorului, ceva de mai departe, si am să relatez un mic episod care a avut loc prin 1991, 1992, pe când activam alături de doctorul în economie Vasile Şoimaru în cadrul primului Parlament al R.M. şi s-a pus în discuţie legea privind privatizarea averii publice. Toată lumea perora în favoarea deetatizării economiei, toată lumea cerea dreptate pentru toţi, nu doar pentru o mică pătură de nomenclaturişti, profitori ai regimului comunist… Au fost formulate câteva metode/mecanisme de realizare a privatizării, printre care şi cea a bonurilor patrimoniale. Era în acea sală de şedinţe o atmosferă de maximă incandescenţă, de luptă, s-ar părea, pe viaţă şi pe moarte. Ca umanist ce sunt, departe de lumea economiştilor, am fost puternic impresionat de luarea de atitudine, fermă, cu o imbatabilă argumentare şi o rară forţă de convingere, pe care a manifestat-o deputatul Şoimaru. Parcă-1 văd şi-1 aud: de acolo, de la locul lui din rândurile de sus, ca şi cum anume ar fi fost să fie ca să se facă mai bine auzit, a declarat în  momentul cel mai fierbinte al  luptei legislative: „Privatizarea prin bonuri este o mare înşelăciune… Singura modalitate este cea a acţiunilor”… Recunosc, la moment nu am pătruns radicala diferenţă, acum după ce am rămas cu toţii păcăliţi, acum când faimoaselor bonuri patrimoniale s-au dovedit a fi nu alta decât o bătaie de joc faţă de populaţia muncitoare, acum când mizeria ne suge tot mai adânc în smârcurile ei, îmi amintesc de acel moment şi-mi zic: omul a cunoscut adevărul, dar de ce acest adevăr a fost ignorat, respins, de ce?…

Anume la întrebarea: ce s-a întâmplat cu noi în ultimul deceniu, de ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat şi de ce am ajuns/am fost împinşi acolo unde am ajuns vin să ne spună paginile de-o ardentă sinceritate şi de un incontestabil adevăr, pe care le-a adunat economistul şi omul politic Vasile Şoimaru. În cadrul unei lansări a Căderii premierilor, adresându-mă autorului şi felicilându-1 cu apariţia acesteia, i-am spus printre altele: „Este trist, dar adevărat: cartea domniei tale apare doar datorită dezastrului economic care ne-a lovit atât de crunt. Dacă aveam o economie normală şi prosperă despre ce oare ai fi putut să scrii? Şi oare mai era nevoie să te lupţi, să iei atitudine?”… Ceea ce s-ar fi cuvenit să adaug în aceeaşi ordine de idei ar fi fost: constat că o carte bună, cu conţinut şi problematică economică, poate lua naştere dintr-o nenorocire naţională, tot aşa după cum un bun roman are la bază o mare durere umană, individuală… Or, aici eu, scriitorul, mă întâlnesc în cea mai adevărată intimitate cu savantul economist, pentru că pe el, la fel ca pe mine, îl străbate durerea pierderii identităţii şi demnităţii naţionale şi general-umane… Este o carte atât de vie, pătrunsă de atâta adevăr de viaţă, fiece teză enunţată fiind susţinută de argumentele cele mai dure şi convingătoare, şi, deşi tabloul general ce se încheagă este extrem de sumbru, graţie firii luminoase a autorului, care nu dezarmează în faţa dificultăţilor de tot soiul, a vervei scânteietoare, a unui inepuizabil umor, a ironiei ce atinge cotele sarcasticului şi chiar a invectivei, ea se citeşte pe nerăsuflate, cu un crescând interes.

      Căderea premierilor este o cronică fierbinte a zilelor noastre. Eu personal, parcurgând-o, mi-am amintit şi un alt episod din acei ani când luptam în legislativ cu liota de agraro-economişti în problema privatizării, care este o problemă-cheie a economiei de piaţă. Era la o conferinţă de presă a fracţiunii noastre a FPM. Unul dintre participanţi, se pare chiar preşedintele U.J., a emis opinia: privatizarea… ştiţi dvs., e o chestie de viitor, dar trebuie să fim atenţi… M-am uitat la el şi i-am spus următoarele, desigur ţărăneşte, pe înţelesul tuturor: „O reformă se face atunci când ai ce reforma. O privatizare se face atunci când ai ce privatiza”… Nu a priceput ce-am vrut să zic şi am adăugat: „Un gospodar bun niciodată nu lasă să se deşarte sacul şi abia pe urmă să se îngrijească de ce va fi cu dânsul mâine”… Iar n-a pătruns spusele mele. În fine i-am spus pe şleau: „Apoi, frate dragă, omul nostru aşa greu de cap cum este şi anevoie la treabă cum a fost învăţat de tot felul de brigadieri şi secretari de partid, abia când va ajunge la sapă de lemn, când îl va ajunge cuţitul la os, atunci o să se scarpine îndelung într-un loc şi o să se căineze de ce a fost atât de prost şi… nu s-a reformat, ca să zic aşa, la vreme?” Interlocutorul meu s-a uitat lung la mine şi a replicat: clar cum? privatizarea cu forţa? dar cum: decolectivizare cu forţa? asta-i dictatură! numai Stalin aşa a făcut: colectivizare cu forţa… naţionalizare cu forţa… Acest episod mi l-am amintit acum şi mi-am zis: se vede că am avut şi eu o clipă de inspiraţie profetică? Mai bine să n-o fi avut!… Ei, dar spusa mea de atunci a fost o intuiţie, care putea să se adeverească, dar putea să se întâmple şi contrariul. Iată că, spre marea noastră jale, s-a produs varianta cea mai rea – am ajuns la fundul gropii, umed, rece şi întunecat. De ce? Cu ce am greşit? Cu ce suntem vinovaţi?

Aici cutez să amintesc, celor ce vor vrea să audă, următoarele: toată evoluţia noastră din ultimul deceniu a fost trasată şi scenarizată din timp, în cele mai mici amănunte, de aceleaşi forţe negre, antinaţionale pe care le-a scos atât de bine în lumină în cartea sa doctorul în economie Vasile Şoimaru. Atâţia premieri, atâţia demnitari care s-au căţărat în cârca acestui aşa-zis stat şi toţi s-au bătut cu pumnul în piept că iubesc poporul, că se zbat până la uitare de sine pentru binele lui, clar toţi nu s-au preocupat decât de propriile interese şi au servit cu fidelitate şi zel directivele autorilor obscurelor scenarii de păstrare a noastră în continuare în slujba şi sub ascultarea altora… S-ar putea crede că am fi fost nişte necuvântătoare inconştiente, de care fapt au profitat acele forţe, s-ar putea crede că nu am avut minţi lucide care să alerteze lumea asupra dezastrului ce-o aşteaptă, dar nu este aşa: am avut şi avem destule minţi luminate, destui oameni de curaj şi acţiune, şi, totuşi, am ajuns unde am ajuns. Iarăşi: De ce ? Pentru ce păcate?… Eu aş îndrăzni a afirma că, dintre mai multe, două sunt păcatele cardinale: 1. faptul că odată cu renaşterea naţională şi dărâmarea regimului totalitar, fostul partid criminal comunist nu a fost scos în afara legii şi acţionat în judecată; 2. faptul că odată cu proclamarea suveranităţii şi independenţei Republicii Moldova toate persoanele aşezate de curând pe aceste meleaguri au fost declarate cetăţeni cu drepturi depline… Acum consecinţele lor au ajuns să ne sufoce nu doar din punctul de vedere naţional-cultural, ci şi economic, iar asta înseamnă că devine problematică existenţa noastră ca etnie românească în acest teritoriu.

O treime din carte este dedicată problemei avatarurilor Academiei de Studii Economice (ASEM). Ca fondator şi fost prorector al acestei prestigioase şi atât de promiţătoare la începuturile acestei instituţii de învăţământ, ca unul care a luptat pentru menţinerea ei ca o structură fundamentală în procesele de democratizare şi reformare a societăţii, profesorul Şoimaru ne prezintă cele mai ascunse de largul public momente și acţiuni, pe care le-au întreprins agraro-comuniştii pentru a deturna adevărata ei esenţă şi a o transforma într-o unealtă docilă a intereselor de clan, antinaţionale. Paginile acestui compartiment, prin prezentarea momentelor-cheie, în special cel privind înlăturarea profesorului universitar dr. Paul Bran din funcţia de rector al ASEM, în care Domnia sa a investit ani de muncă şi viaţă, modul cum s-a procedat, bădărănia de care au dat dovadă potentaţii zilei, te umple de un mare dezgust, îţi lasă o grea tristeţe pe inimă… Aşa pot răspunde la un bine ce ţi-a fost făcut doar nişte fiinţe primitive, subdezvoltate… Din păcate avem destule dintre acestea şi e o dovadă de mare curaj civic şi de o deosebită ţinută morală faptul că domnul Şoimaru i-a fixat pe hârtie pentru posteritate pe toţi aceşti pigmei, făr nimic la suflet şi la căpăţână, care s-au căţărat în funcţii înalte şi de acolo şi-au bătut joc de cele mai sfinte valori şi idealuri ale noastre… Când am recitit aceste lucruri am fost profund rănit, zile la rând am umblat ca un bolnav, de parcă eu însumi aş fi fost implicat în acea istorică porcărie basarabeană… După zile şi zile, fără să-mi dau seama cum, pe miraculoasele căi ale memoriei a răsărit în faţa ochilor mei un alt moment trist, similar celui de la ASEM, clar din perioada interbelică… Atunci, odată cu organizarea Facultăţii de Teologie la Chişinău, au fost invitaţi să ţină cursuri mari personalităţi ştiinţifice din Ţară… Printre acestea, mai mulţi ani la rând a făcut naveta Bucureşti-Chişinău poetul şi profesorul Nichifor Crainic. În jurnalul său redactat după intrarea sovieticilor în România, în cei trei ani cât s-a aflat fugar, înainte de a fi prins şi dus în Siberia, dânsul relatează şi modul cum a fost „mulţumit” de administraţia de aici pentru munca sa de sacrificiu, pentru activitatea sa la catedra de la Chişinău… Am pus alături aceste două momente şi mi-am zis cu multă amărăciune: oare chiar să fie adevărat că orice bine făcut dezinteresat este răsplătit cu ură şi dispreţ? Aşa cum a fost tratat Nichifor Crainic mai de mult, aşa s-a procedat cu profesorul Paul Bran acum, recent… După alte zile de frământări am ajuns să mă consolez: tot ce-au făcut şi fac şi vor mai face în viitor minţile luminate ale neamului nostru, fie ele din Ţară sau de aici, o fac pentru naţiunea română, iar nu pentru cei ce s-au pomenit din întâmplare în vârful piramidei. Aceştia sunt trecători, şi ei o ştiu prea bine, numai un lucru le scapă din vedere: memoria colectivă nu uită faptele lor abominabile. Cartea profesorului Vasile Şoimaru îi fixează ca într-un muzeu de fosile pe toţi cei ce au făcut de ruşine neamul, servind intereselor străine. Citiţi atent această parte a cărţii şi veţi avea în faţa ochilor, cu lux de amănunte, întreg procesul de mafiotizare, corupere şi degradare a societăţii basarabene la ora actuală…

Aş putea să reproduc din această singulară carte de istorie recentă multe nume şi pasaje întregi care să-1 pună pe cititor pe gânduri. N-o fac, pentru că, pe de-o parte, sunt persoane şi lucruri bine cunoscute, pe de altă parte, acele odioase nume îmi provoacă scârbă numai cât mă gândesc la ele şi nici nu merită să le citez. Vreau doar să emit o judecată, să ofer o sugestie pentru cei ce se vor apleca asupra ultimului deceniu ca să facă o analiză serioasă documentată, obiectivă, demnă şi nu servilă, laşă. Profesorul Şoimaru a elucidat în mod profesionist şi argumentat dezastrul economic ce-a cuprins acest aşa-zis stat care se numeşte Republica Moldova… Am spus: „aşa-zis” şi nu întâmplător. Ar fi fost să fie, poate, un stat şi el, dacă… dacă… dacă… La unul din aceşti „dacă” ţin să mă opresc pentru o clipă, pentru că, după cum zice un proverb german, aici zace câinele îngropat (da liegt der Hund begraben). Nici un analist, nici un istoric autohton sau de pe alte meleaguri nu va putea să dezlege ghicitoarea a ceea ce s-a produs cu lupta noastră pentru renaştere şi eliberare naţională care a fost deturnată şi în multe puncte compromisă, fără să pună în centrul cercetării sale momentul primăvara-vara lui 1992, războiul de la Nistru, momentul de vârf al istoriei noastre recente, un act de

curaj şi bărbăţie a românilor moldoveni… Acest moment cu adevărat epocal, act eroic de care au fost în stare cei mai buni fii şi fiice ale neamului, darea de sânge, sacrificiul, rămâne să fie o dovadă a demnităţii noastre… Recapitulaţi cele ce s-au întâmplat în acele luni, analizaţi atent perioada premergătoare şi cea care a urmat şi veţi avea clară în faţă toată tragedia noastră de azi… De la acel guvern instalat, se poate spune de baionetele separatiştilor şi ale cazacilor mercenari, de acolo începe dezastrul de astăzi. Vedeţi pe cei care au trădat atunci, vedeţi pe cei care au prosperat şi au profitat ulterior şi veţi pătrunde enigma mizeriei, sărăciei şi robiei noastre… Despre aceste înalte şi monstruoase trădări nu s-a scris încă o carte, va veni însă timpul şi vor fi fixate şi ele… Memoria colectivă nu uită şi nu poate să uite, pentru că, chiar de ar vrea s-o facă, se vor găsi oameni de curaj care îi vor aminti… Or, o cădere conştientizată şi minuţios demontată este, indubitabil, o mărturie a vitalităţii şi neînfrântei noastre demnităţi…

Destin românesc, nr.2/2000, p.131-135.