8

Mulți din lista mea n-au citit așa ceva…

În anul viitor, pe 26-28 iunie 2021, se vor împlini trei decenii de la organizarea Conferinței internaționale „Pactul Molotov-Ribbentrop și consecințele lui pentru Basarabia”. Au trecut 29 de ani de atunci dar nici astăzi comunicările la acea Conferință nu au văzut lumina tiparului!… Asta chiar dacă unul din organizatorii ei, Valeriu Maticiuc-Matei, actualul director al ICR Chișinău, membru de onoare al AR (fără vreo pagină de monografie scrisă în viața sa), a adunat toate comunicările participanților la conferința dată, unele dintre ele fiind EPOCALE, de exemplu cea a istoricului Gheorghe Buzatu ș.a., și nici astăzi nu se știe unde au fost ele depozitate: în propria bibliotecă-arhivă, sau în vreo arhivă de pe Lubeanka, din inima Moscovei, unde „organizatorul” se laudă că a fost bătut măr pentru că în perioada aflării la Moscova lupta cu înverșunare cu puterea sovietică… Indiferent unde se află astăzi originalul comunicărilor, personal sunt convins că o xerocopie a lor o putem liber găsi în arhiva „savantului” dat, pentru că o parte din materiale au fost deja incluse de „savant” în două cărți care i-au permis să ocupe un loc de membru de onoare al AR, loc care de drept era destinat talentatului compozitor Eugen Doga, român născut la Mocra în Transnistria, străbunii căruia au migrat (prin transhumanță) din Mărginimea Sibiului transilvănean spre sud-estul transnistrean…

Până vor mai intra organele competente în arhiva personală a lui VM, vă propun un fragment din cartea de memorii a regretatul Ambasador dr. Aurel Preda, autorul și redactorul principal al proiectului Declarației de Independență a R. Moldova, participant activ la acea conferință epocală și nu numai la ea…

(Va urma numai să aveți răbdare!)

*   *   *

„…În aceste condiții și vremuri tulburi a avut loc – nu întâmplător – Conferința internațională care a dezbătut și condamnat Pactul Ribbentrop-Molotov și consecințele sale pentru Basarabia.

Lucrările Conferinţei au fost fixate pentru perioada 26-28 iunie 1991, tocmai pentru a marca aproximativ 50 de ani de la raptul comis de guvernul comunist de la Moscova, prin notele verbale ultimative din 26-28 iunie 1940,veritabile acte calificabile drept agresiune, în urma cărora Basarabia, parte inseparabilă a pământului românesc, a fost „încorporată” la URSS.

La reuniunea de la Chişinău au participat delegaţii din principalele ţări europene, precum şi din SUA, Canada şi Israel.

Din România, din teama de a nu supăra Moscova, MAE a hotărât să participe o delegaţie condusă de directorul de atunci al Asociaţiei de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale, viitorul ministru al integrării europene, Alexandru Farcaş.

Cu alte cuvinte, în caz de supărare a Moscovei, să i se răspundă că a fost vorba de o delegaţie de tehnicieni, de jurişti, care s-au reprezentat pe ei înşişi la Chişinău şi nu România! Teama viscerală de sovietici bântuia încă pe coridoarele MAE de la Bucureşti.

Moscova nu s-a lăsat înşelată de această stratagemă a laşităţii, mai ales că delegaţiei române, formată exclusiv din diplomaţi, i s-au alăturat ulterior şi parlamentari cunoscuţi, ca Ion Raţiu şi Pop Iftene.

Astfel de „amănunte” nu puteau scăpa K.G.B.-ului şi numai în închipuirea naivă a şefilor de la Bucureşti stăruia impresia că Moscova putea fi înşelată cu astfel de copilării.

La deschiderea reuniunii, preşedintele din acel timp al Republicii Moldova, Mircea Snegur, subliniind importanţa conferinţei, al cărei obiectiv a fost punerea în cauză a Pactului Ribbentrop-Molotov, semnat la 23 august 1939, la Kremlin, în biroul lui Stalin şi, în subsidiar, a consecinţelor sale politico-juridice pentru Basarabia şi „pentru alţii”, a „remarcat” că „Europa cu adevărat nouă şi democratică nu ar putea fi edificată dacă nu vor fi înlăturate toate consecinţele celui de-al doilea război mondial, mai ales pentru unele teritorii din sud-estul Europei şi pentru ţările baltice”.

Preşedintele Snegur a subliniat că problema Basarabiei şi a ţărilor baltice – victime ale înţelegerii Hitler-Stalin, semnată de Ribbentrop şi Molotov, la Moscova, la 23 august 1939 – „nu este o problemă locală, ci o problemă de ordin internaţional”, care nu poate fi rezolvată de mişcările de eliberare naţională din aceste republici fără „ concursul comunităţii internaţionale”.

Recomandându-le participanţilor să abordeze aspectele temei în discuţie fără părtinire, riguros ştiinţific, el afirma că „două adevăruri nu există. Adevărul e unul singur.”

La rândul său profesorul dr. Alexandru Moşanu, care s-a adresat conferinţei în dublă calitate, de preşedinte al Parla­mentului Republicii Moldova şi de istoric, a prezentat o amplă comunicare ştiinţifică. După ce a trecut în revistă etapele încor­porării, prin rapt, a teritoriului dintre Nistru şi Prut la Imperiul Ţarist în anul 1812 şi, respectiv, la URSS în anul 1940, referin-du-se în context şi la statutul Nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa, a subliniat necesitatea abordării acestei teme în spiritul principiului sine ira et studio, astfel încât, odată elucidat adevărul istoric, forţa dreptului să triumfe asupra dreptului forţei”. El a insistat asupra sintagmei că „adevărul istoric trebuie elucidat”.

Din dezbateri s-au desprins o serie de aspecte cu o semni­ficaţie politico-juridică deosebită:

a) Conferinţa de la Chişinău a fost prima reuniune internaţională care a examinat într-o concepţie uni­tară legătura organică existentă între prevederile Pactului Ribbentrop-Molotov şi cele ale Protocolului său adiţional secret, pe de o parte şi consecinţele politico-juridice ale acestora pe de altă parte, asupra Basarabiei (citeşte asupra României n. n.). Considerând prevederile înţelegerilor sus-menţionate nule ab initio, participanţii au cerut eliminarea, în practică, a efectelor lor de natură politică şi juridică pentru Basarabia;

b) în sprijinul acestei cereri, care constituie punctul central al reuniunii, Declaraţia de la Chişinău a Con­ferinţei internaţionale „Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele sale pentru Basarabia” adoptată în unanimitate, prin aplauze, participanţii au fost de acord că:

I – Moldova, adică teritoriul cuprins intre Carpaţii Orientali, Carpaţii Păduroşi, Nistru şi Marea Neagră, a fost dintotdeauna locuită de români şi strămoşii lor, făcând parte, aşadar, organic, din vatra şi etnogeneza poporului român.

II – Incorporarea Moldovei dintre Prut şi Nistru de către Imperiul Ţarist, în anul 1812, în urma Păcii de la Bucureşti, cu Turcia, a apărut în conştiinţa europeană şi naţională „ca nelegitimă”(Vezi istoricii R. W. Watson, Eduard Taxier etc.) ca rezultat al cârdăşiei dintre Poarta Otomană şi Guvernul ţarist, în legătură cu dezmembrarea arbitrară a Moldovei şi anexarea părţii sale de răsărit la Turcia „care nu putea ceda ceea ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta n-a fost niciodată suverană asupra ţărilor române” (K. Marx citat de E. Taxier)

Actul raptului a fost discutat imediat după săvârşire, de asemenea, în forul suprem de stat din Principatul Moldovei, în Divan, care a condamnat ruperea „din trupul Moldovei” a teritoriului de la est de Prut, considerat de Divan „trupul şi inima ţării, grânarul şi imaşul Principatului”.

III – În perioada 1812-1917, cât a durat ocupaţia ţaristă, în Basarabia s-a dus o politică dură de deznaţionalizare, colonizare, deportare şi teroare, iar legătura cu Ţara a românilor din această parte a teritoriului naţional cotropit s-a menţinut cu mari dificultăţi şi sacrificii.

IV – In exercitarea Dreptului său de autodeterminare, recu­noscut şi de noile autorităţi ale Rusiei sovietice la 27 martie 1928, Sfatul Ţării, Parlamentul Republicii Democratice Moldo­veneşti Independente, a decis liber unirea „pe vecie cu Patria-mamă – România”.

V – Notele ultimative ale Guvernului sovietic din 26 şi 27 iunie 1940, adresate României, stat independent şi suveran, membru al Ligii Naţiunilor, semnatar, alături de URSS, al Pactului Briand-Kellog şi al Convenţiilor de la Londra pentru definirea agresorului, au reprezentat, în mod clar, o expresie directă şi brutală a „dreptului forţei” în relaţiile internaţionale, o încălcare gravă a principiilor şi normelor unanim admise ale dreptului internaţional, care, împreună cu înţele­gerile sus-menţionate, constituiau legislaţia internaţională în vigoare la acea dată.

VI – Încorporarea statelor baltice, atacarea Poloniei de către Germania la 1 septembrie 1939, agresiunea URSS împotriva Finlandei din acelaşi an şi cele două ultimatumuri adresate de Guvernul sovietic Guvernului român, un an mai târziu, sunt toate consecinţe ale prevederilor Protocolului Adiţional secret la Pactul Hitler-Stalin; aceste acţiuni de forţă au precipitat şi au catalizat în fapt şi în drept cel de-al doilea război mondial.

Luând cuvântul în cadrul reuniunii, am subliniat: Sub aspect juridic, ultimatumurile sus-menţionate repre­zintă, potrivit prevederilor Convenţiei de la Haga, din 18 octom­brie 1907, o Declaraţie de război condiţionată.

În acelaşi context, Pactul şi anexa sa secretă reprezintă, totodată, o încălcare şi a dreptului internaţional pozitiv în materie, întrucât:

a) orice înţelegere internaţională produce efecte juridice numai intre părţi, iar dacă conţine prevederi referi­toare la teritoriile naţionale aparţinând unor terţe state reglementările respective produc efecte numai cu consimţământul terţilor în cauză;

b) după cum se ştie, Polonia, ţările baltice, România şi Finlanda, într-un cuvânt terţii, ale căror teritorii au fost împărţite şi, respectiv, ciuntite, au fost puşi, prin forţă, în faţa faptului împlinit;

c) ultimatumurile adresate Guvernului României de către Guvernul URSS, în contradicţie cu legalitatea internaţională, întrunesc condiţiile unei circumstanţe agravante şi reprezintă o încălcare majoră a Pactului Ligii Naţiunilor, la care ambele ţări erau membre în momentul comiterii acestora. Am subliniat în continuare că deşi URSS ar fi putut aduce diferendul în faţa organelor de jurisdicţie internaţională (Curtea Permanentă de Justiţie şi de Arbitraj), iar România şi-a declarat disponibilitatea de a negocia diferendul pe cale bilaterală sau în orice alt mod paşnic, statul sovietic a ales dreptul forţei, săvârşind, prin ocuparea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord şi permanentizarea acestei ocupaţii, o încălcare continuă a acestei legislaţii internaţionale, care atrăgea după sine, în mod evident, răspunderea internaţională a URSS.

Pentru aceste considerente, am insistat că Declaraţia de la Chişinău, care urma să fie adoptată de Conferinţă, este de natură să declanşeze procesul de anulare a consecinţelor politico-juridice ale Pactului Ribbentrop-Molotov, proces în cadrul căruia Guvernul sovietic este pasibil de a fi tras la răspundere pentru încălcarea gravă a legislaţiei internaţionale în materie.

În discordanţă cu opinia exprimată şi de ceilalţi participanţi la reuniune, reprezentantul fostei URSS, dr. V. A. Alexandrov, a arătat, în esenţă, următoarele:

I) Referindu-se la Hotărârea adoptată la 24 decembrie 1989 de Congresul deputaţilor poporului din U.R.S.S. privind aprecierea politică şi juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune din 1939, care, după cum se ştie, a condamnat semnarea Protocolului adiţional şi alte înţelegeri secrete cu Germania şi a recunoscut, totodată, că din punct de vedere juridic „acestea sunt lipsite de temei şi valabilitate din momentul semnării lor”, el a încercat să detaşeze anexele de Pactul Stalin-Hitler, procedeu pe care 1-a considerat „drept, corect şi necesar”. După cum se ştie, anexele fac parte integrantă din Pactul sus-menţionat.

II) Istoricul sovietic a recunoscut, totuşi, că problema Basa­rabiei a fost „pe nedrept neglijată” de comunitatea inter­naţională, care se ocupa insistent numai de ţările baltice, deşi, în realitate, şi într-un caz şi-n altul originea „răului” este aceeaşi: Protocolul adiţional secret la Pactul Ribbentrop-Molotov.

III) În acest context, el a încercat să arunce întreaga răspun­dere pe seama lui Stalin şi a anturajului său, care ar fi denaturat „scopurile şi idealurile socialismului”.

IV) Arătând că în urma distrugerii originalului Pactului planează încă dubii asupra conţinutului real al acestuia, că armata română a avut un rol „ocult” în anul 1918, cu ocazia unirii Basarabiei cu România, şi că din această cauză, la forţă s-a răspuns în anul 1940, cu forţa, Alexandrov a propus formarea unei Comisii internaţionale care să cerceteze, imparţial, aspec­tele sus-menţionate pentru descoperirea şi stabilirea adevărului „prin consens”.

V) Dacă rezultatul acestei investigaţii va conduce la conclu­zia că statul sovietic a „comis acte reprobabile şi ilegalităţi” împotriva Basarabiei, desprinderea Republicii Moldova de URSS trebuie să aibă loc, totuşi, potrivit dispoziţiilor Consti­tuţiei sovietice, evitându-se astfel crearea de noi fapte, care în viitor pot fi calificate de urmaşi ca „arbitrare”.

Istoricul sovietic a primit imediat replica profesorului Gh. Buzatu, care a arătat că adevărul istoric nu se stabileşte prin consens şi, făcând o paralelă cu ştiinţa matematicii, istoricul român s-a întrebat retoric ce ar însemna dacă axioma „1+1” ar fi încredinţată unei Comisii internaţionale de specialitate!

În concordanţă cu Gh. Buzatu, dr. Lorry Wyman de la Universitatea Harvard – SUA, prof. dr. Paul Michelson de la Huntington College – SUA, dr. Michael Bruchis (Tel Aviv) şi parlamentarii Curvl Stone şi Pavel Zapetal (fosta Cehoslovacie), Arthur Hainici (Polonia) şi V. Saulinas (Lituania) au subliniat că sistemul comunist care a facilitat apariţia unui Stalin este de vină pentru comiterea ilegalităţilor, în rândul cărora se includ şi cele comise împotriva Basarabiei şi că orice încercare de exonerare a regimului comunist de răspundere este lipsită de orice temei. Istoricii străini au considerat că problematica graniţei Basarabiei trebuie să fie internaţionalizată.

Referindu-se la Hotărârea Congresului deputaţilor poporului din URSS, din 24 decembrie 1989, privind Pactul Ribbentrop-Molotov, istoricii şi parlamentarii sus-menţionaţi au calificat-o ca fiind formală, întrucât acest document nu prevede nimic despre consecinţele Pactului asupra Basarabiei, ţărilor bal­tice, Finlandei şi Poloniei şi, mai ales, în legătură cu nece­sitatea eliminării acestor consecinţe ca o expresie a triumfului adevărului şi dreptăţii.

A sosit timpul – au subliniat ei – ca cel de-al doilea război mondial să ia sfârşit şi sub aspectul lichidării consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov, care a permis şi a facilitat declanşarea acestuia.

Respingând ideea lui Alexandrov privind instituirea unei Comisii internaţionale, vorbitorii au arătat că propunerea aces­tuia denotă că URSS nu mai poate ignora problema graniţei cu Basarabia, care oricum după conferinţă se va internaţionaliza.

Declaraţia de la Chişinău, adoptată în unanimitate de Confe­rinţa internaţională „Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele sale pentru Basarabia”, este primul document postbelic cu carac­ter politico-juridic prin care se condamnă, fără echivoc, Pactul Ribbentrop-Molotov şi se cere lichidarea consecinţelor sale asupra Basarabiei şi, pe cale de consecinţă, asupra României.

Totuşi, „Pactul cu diavolul” este în continuare în vigoare, prin supravieţuirea consecinţelor sale.

După cum se ştie, administraţiile de la Chişinău şi Bucureşti au preferat „să uite” imediat acest document, care probabil a fost clasat în categoria ad actam; ulterior, Cancelaria diplomatică de la Bucureşti a anului 1997 condusă de dl. Adrian Severin, dând dovadă de un cinism incredibil, l-a „sfătuit” pe şeful statului român să semneze, la 2 iunie 1997, la Neptun, tratatul politic de bază cu Ucraina, prin care România a renunțat de  jurela teritoriile cotropite în vara anului 1940, adică la „ţara fagilor”, Bucovina de Nord, şi la părţile de nord şi sud ale Basarabiei istorice, ignorând totodată Conferinţa de la Chișinău la care m-am referit mai sus.

Fără consultarea poporului român din dreapta și din stânga Prutului, în dorinţa de a menaja o Rusie veşnic interesată în problemele Basarabiei şi Bucovinei şi, de ce nu, şi în ale României, conducătorii de la Bucureşti au revigorat consecinţele „pactului cu diavolu”, semnat de miniştrii de Externe ai celui de-al treilea Reich şi ai Rusiei bolşevice, „domnii” von Ribbentrop şi Molotov.

Dacă în artă, absurdul poate crea valori, în politică şi diplo­maţie este, neîndoielnic, extrem de păgubos!”…

(Ambasador dr. Aurel PREDA. MEMORIILE unui diplomat oarecare. Editura VICTOR. București-2009, p. 268-276).