Astăzi, joi, 12 mai 2022, se împlinesc exact 30 de ani de la cumplita tragedie a lui Nicolae Rusu,  prozatorul și dramaturgul, eseistul și economistul, prietenul și colegul meu de Facultate de economie de la Politehnica lui Sergiu Rădăuțan…

Tragedia dată, din păcate, a cam fost uitată, și chiar …programat uitată. Eu, care trebuia să știu din prima clipă despre ea, am aflat mult prea târziu, abia după revenirea acasă a lui Nicolae Rusu de la toate operațiile plastice dintr-o instituție chirurgicală moscovită… Eram deputat în primul Parlament al R. Moldova, iar un coleg de fracțiune parlamentară, finul de cununie al unui important personaj implicat până la coate în acțiunea dată, a știut din prima sursă, ce și cum s-a întâmplat, dar niciodată n-a scos o vorbă la fracțiunea noastră despre cele întâmplate cu Nicolae Rusu… Mai mult, chiar, a promis, ca deputat, să se implice în urgentarea investigației date, și după cum se lăuda chiar s-a și implicat, numai că urmele tragediei au fost atât de bine șterse din acea “implicare” încât nici, azi, după 30 de ani, niciun firișor de informație n-a mai ieșit la suprafață…

Pentru a înțelege mai bine cele întâmplate acum 30 de ani vă propun un fragment dintr-un interviu pe care l-a realizat cu Nicolae Rusu jurnalista Roxana Iorgulescu- Bandrabur, surpriza cea mare fiind destăinuirea pe care a făcut-o în interviul menționat despre tragedia personală care s-a întâmplat acum trei decenii, începând cu 12 mai 1992, când suferindul a trecut prin mari dureri și uriașe chinuri, comparabile doar cu cei care au trecut prin HOLOCAUSTUL ROȘU AL ROMÂNILOR BASARABENI, BUCOVINENI ȘI ARDELENI, din perioada ocupației staliniste și hortiste a unei părți din teritoriul românesc. Numai jurnalista Roxana Iorgulescu cu talentul și insistența ei îl putea provoca pe Nicolae să vorbească despre aceste apăsătoare amintiri…

În acea perioadă de timp, repet, eram deputat în Parlamentul Independenței și vicerector al ASEM, și puteam să-i ofer o mână de ajutor, inclusiv în soluționarea cazului său, care a fost amânat în repetate rânduri, apoi clasat, cu mare ușurință, la comanda mafiei din economia și justiția noastră „națională”. Cu regret, nici Nicolae, cu modestia sa proverbială, nici membrii familiei sale, nu m-au contactat, dar nici presa noastră de tot felul n-a spus nimic despre tragedia dată de parcă a luat apă în gură. A trecut o perioadă de timp până l-am văzut pe Nicolae cu fața și mâinile cicatrizate după 17 operații plastice în Institutul Sklifosovski din Moscova, cel mai dureros moment însă a fost întoarcerea cu spatele a multor colegi scriitori, iar peste ani de zile, cu votul lor, fiind exclus din Uniunea Scriitorilor, chiar dacă pe o perioadă scurtă de timp…

Unicul lucru plăcut pe care am mai putut să-l fac atunci pentru el a fost cedarea resurselor financiare, dobândite de mine, de la niște sponsori, pentru editarea cărții mele, CĂDEREA PREMIERILOR, redirecționându-le la finanțarea apariției romanului său autobiografic, ȘOBOLANIADA, despre tragedia sa personală din 1992.

Nici colegii lui din București n-au luat în serios durerea acestui român și scriitor basarabean, niciodată nu i-au acordat vreo atenție, măcar așa cum o fac rușii simpatizanților lor, în zilele naționale ale Federației Ruse.

V. Ș., 12.05.2022

FRAGMENT DINTR-UN INTERVIU, DE CARE NU AȚI MAI AVUT NOROCUL SĂ CITIȚI VREODATĂ, REALIZAT DE CĂTRE ROXANA IORGULESCU – BANDRABUR (R.I.) de la Radio România Internațional, CU NICOLAE RUSU (N.R.), PROZATORUL ȘI DRAMATURGUL, ESEISTUL ȘI ECONOMISTUL, PRIETENUL ȘI COLEGUL MEU DE FACULTATE DE ECONOMIE…

“…R. I.: De aici, se pare, și începe odiseea vieții lui Nicolae Rusu?

N. R.: Într-adevăr, când stau și-mi analizez viața, unele lucruri par a fi fragmente dintr-o odisee. Uneori, am impresia că în 1992 meseria mea de economist s-a răzbunat pentru că o abandonasem, preferând literatura. Era perioada cea mai complicată a noului stat Republica Moldova. În martie 1992 fusese declanșat războiul ruso-moldovenesc, semnalul fiind dat încă pe 13 decembrie 1991, când au fost împușcați primii polițiști moldoveni: Mihai Arnăut, Ghenadi Iablocichin, Valentin Mereniuc și Gheorghe Cașu. Războiul a fost dus de armata Federației Ruse împotriva forțelor noastre, care nu erau unități militare regulate, ci detașamente de voluntari. Republica Moldova încă nu avea armată. Asupra societății moldave și a structurilor de stat fusese declanșată nu doar o ofensivă militară a Rusiei, ci și una a structurilor mafiote. Acestea din urmă s-au folosit de momentul conflictului armat pentru realizarea unor dubioase operațiuni financiare, în limbaj mai popular ele numindu-se „spălare de bani”. Se introduceau în circuitul financiar bani obținuți de la vânzări de armament, de droguri, de la diverse afaceri ilicite și se adunau saci de bani care trebuiau legalizați într-un fel oarecare. Și ce mișcare perfidă au reușit să facă!: să utilizeze în acest scop contabilitatea Uniunii Scriitorilor! Adică, să-și facă mendrele printr-o organizație care nu putea să dea de bănuit la nimeni, una care era în fruntea mișcării de Renaștere națională. Mihai Cimpoi, cu o experiență de nici doi ani în funcția de președinte al Uniunii scriitorilor, după ce mă rugase să-i fiu consilier în probleme economice îmi permisese acces liber la toate actele și registrele de contabilitate. Când avea nevoie să-i fac vreun demers sau deviz de cheltuieli, răsfoiam hârtiile de care aveam nevoie și, în felul acesta, întâmplător,  am descoperit această „afacere”. Mi-am dat seama, că asemenea lucruri nu le poate face oarecine, conștientizând că în această operație sunt implicate persoane cu o anumită pondere socială. Contabila Uniunii fusese angajată în această funcție doar de vreo jumătate de an și nu se știe cine o recomandase, dar cu siguranță fusese plasată de persoane interesate. În orice caz, după ce am descoperit „spălătoria” l-am prevenit pe președintele Cimpoi să nu mai semneze niciodată  dispoziții de plată în alb. Deseori el pleca în delegații și contabila avea motiv pentru a-i cere semnătura: „Dumneavoastră plecați în deplasare, vă rog să-mi semnați dispozițiile astea, curate, pentru că am de făcut multe transferuri, plăți, una-alta…”. După ce l-am informat, M. Cimpoi a înțeles că e ceva dubios la mijloc și se grăbi să solicite de la Ministerul Finanțelor o revizie. Specialistul de acolo a întocmit actul de rigoare, dar această operațiune de „spălare”, evident, nu a fost fixată. Revizorul o fi fost, probabil, amenințat sau, mai degrabă, mituit, că mafioții aveau de unde. Oricum, după ce fusese verificată întreaga activitate a contabilității, președintele USM hotărî să se debaraseze de persoana respectivă, iar eu am fost numit președinte al Comisiei de predare-primire a contabilității. Dânsul a semnat ordinul și a plecat pentru două săptămâni într-o delegație, iar eu am rămas să preiau actele până la angajarea altui contabil. Ulterior, o săptămână întreagă contabila a evitat să se prezinte la serviciu pentru procedura de predare-primire a contabilității. Iar pe 12 mai, într-o marți, am întâlnit-o întâmplător la sediul USM și am convenit să se prezinte a doua zi pentru a executa ordinul. În aceeași zi, după prânz, am avut o discuție telefonică cu colegul meu de la București, directorul Fondului Literar din România, dl Turturică. Printre altele, el îmi spuse: „Domnule Rusu, l-am văzut astăzi la noi, la Uniunea Scriitorilor, pe Cimpoi al vostru”. I-am confirmat, că o fi ajuns deja, că urma să ajungă și la Cluj, de acolo la Sibiu, pe urmă la București, de unde va pleca cu o delegație de scriitori la Istanbul. Răstimp cât am vorbit cu el, în birou nu era nimeni. Iar seara, aproape de miezul nopții, aud soneria la ușă. Eram acasă doar cu fiica de zece ani, care deja adormise, soția plecase la fiu, elev în clasa a opta la Liceul „C. Negruzzi” din Iași. Ies în coridor, doar în maiou și pantaloni sportivi, dar nu mă grăbesc să deschid, ci întreb: „Cine-i?”.  De după ușă aud o voce de bărbat: „Domnul Nicolae Rusu?” Îi răspund afirmativ, iar el se grăbește să mă informeze: „Eu vin de la București și astăzi m-am întâlnit la Uniunea Scriitorilor cu dl Cimpoi. Aflând că am drum la Chișinău, el mi-a transmis pentru dumneata un pachet.” Nu intenționam să deschid ușa, dar când am auzit de pachet și făcând legătură cu discuția avută în aceeași zi cu colegul meu de la București, mi-am zis că insul e dintr-ai noștri, îl știe pe Cimpoi, iar acesta i-a încredințat să-mi aducă, probabil, niște cărți. Eram foarte curios să le văd, dar intuiția parcă mă atenționa să nu deschid și îi propun să vină cu pachetul a doua zi la Uniunea Scriitorilor. El însă insistă: „Eu nu pot veni mâine la Uniune, că peste un ceas mă întorc la București”.  Înțelegând că nu am altă soluție, deschid ușa. Îl văd și astăzi în fața ochilor: un tânăr scund și îndesat, tuns chilug și sprâncenele decolorate de soare, în adidași, blugi, cu mâinile băgate adânc în buzunarele hainei din pânză subțire, că era o noapte caldă de mai. Mirat, îl întreb: „Dar unde-i pachetul?” Și el, știind ce are să facă peste câteva secunde, răspunde calm și-mi surâde: „E în mașină, mergem să ți-l dau”. Se întoarce și pornește spre ieșire. Eu locuiam la parter, într-o casă cu patru etaje și pornesc din urma lui, dar la ușa scării el se apleacă brusc, ridică ceva de jos și se răsucește cu intenția vădită de a mă lovi. Crezând că ridicase o scândură, o cărămidă sau un alt obiect mi-am repezit brațele în sus, unul peste altul, să-mi protejez capul. Dar el avea acolo, pregătit mai devreme, un borcan cu vitriol. A împroșcat lichidul de jos în sus, fiind sigur c-o să-l arunce direct în față, dar în clipa în care ridicasem mâinile de-asupra capului am făcut și un pas îndărăt, ridicându-mă pe o treaptă. Din acest motiv, lichidul s-a împrăștiat nu pe față, ci pe gât și piept. Fiind însă aruncat cu putere, vitriolul a ricoșat pe toată fața, pe brațele ridicate și pe frunte. Când am simțit arsura, durerea fiind de nedescris, căci vitriolul sfârâia pe frunte, pe obraji, pe brațe ca uleiul pe tigaia încinsă, m-am repezit în casă, am deschis robinetul și am prins a mă stropi cu apă, dar de la contactul cu ea durerile deveniseră parcă mai acute. M-am speriat, crezând că e vorba de vreo substanță care în contact cu apa dă reacții mai puternice și m-am oprit. A fost o greșeală, căci apa ar fi diminuat arsurile, care ajunseseră să fie de categoria a patra. Probabil, intenția lor a fost să-mi ia vederea, să nu mai văd, să nu mai scriu, să nu mai spun din cele ce știam. Dar nu-mi pot explica cum s-a întâmplat că nicio picătură de acid nu mi-a afectat ochii și nasul, de parcă a pus cineva palma, protejându-i. Sprâncenele au suferit de la vitriolul scurs de pe frunte, ele însă l-au oprit să nu se scurgă peste pleoape. E ceva  inexplicabil, e chiar o minune că nu mi-a fost afectați ochii.

R. I.: Grație acestui miracol ați scris și acel impresionant „Răvaș din salonul 4 al Institutului de Chirurgie Vișnevski din Moscova” trimis prietenului Vasile Romanciuc, iar câteva fragmente publicate în săptămânalul Literatura și arta  din 25 februarie 1993 (…).

N. R.: Da, răvașul e scris în salonul unui spital din Moscova, căci până a ajunge acolo am trecut mai întâi prin Secția de combustie a unui spital din Chișinău. Atunci, însă, după ce am încetat să mă spăl cu apă, m-am repezit până la vecini și am rugat-o pe doamna Maria să cheme ambulanța. Echipajul de la spitalul de urgență a venit abia peste jumate de oră, după care am fost internat imediat în Secția de reanimare a spitalului. Fiica, sărmana de ea, dormea și, din fericire, n-a știut ce se întâmplase, iar până a doua zi a rămas în grija vecinei. Dimineața a venit la spital un maior de la poliție, un anchetator, cerându-mi să-i povestesc ce s-a întâmplat. În final, s-a interesat: „Bănuiți pe cineva?” I-am răspuns, că în acel moment, adică miercuri, urma să iau în primire contabilitatea și numai responsabila de această structură avea interes să nu pot face acest lucru. Maiorul mi-a promis că va discuta cu ea și, într-adevăr, a fost chemată la interogatoriu unde, firește, a negat orice implicare în acest caz. Anchetatorul, însă, mi-a mărturisit a treia zi că, având o experiență considerabilă în domeniu, a înțeles că femeia știe și cunoaște multe, asigurându-mă că în cel mai apropiat timp toate vor fi clare.  Dar peste o săptămână dosarul i-a fost luat și transmis altui anchetator. Deci, cineva din structurile superioare ale Ministerului de Interne sau ale Procuraturii avea grijă ca acest dosar să nu mai fie soluționat, nu în zadar în timp de un an el a trecut prin mâinile a patru anchetatori. Când aceștia ajungeau prea aproape de căpetenia structurii mafiote, anchetatorul era schimbat și ultimul lua totul de la început. Iar peste un an dosarul a fost dat la arhivă.

R. I.:  Și cu asta s-a încheiat rezolvarea dosarului dumneavoastră?!

N. R.:  Deși după interpelarea unui coleg, deputat în Parlament, se implicase în cazul acesta și Președintele Republicii Mircea Snegur, nu s-a schimbat nimic. Nici până azi nu știu identitatea mercenarului, cine și de unde a fost trimis. Iar atunci, după cinci zile cât am stat în spitalul din Chișinău, colegii mei de la Fondul Literar Internațional din Moscova, aflând ce mi s-a întâmplat, mi-au propus să fiu transferat pentru tratament mai eficient la Moscova, la spitalul Sklifosovski foarte cunoscut în Uniunea Sovietică. Acolo am suportat primele patru operații de transplant de piele, după care am fost transferat la Institutul de Chirurgie Vișnevski. Aici am mai trecut încă prin 11 operații, toate cu anestezie generală, cu durata de la trei până la șase ore. Deși operațiile erau foarte complicate, am avut noroc de medici buni. Primele patru mi-au fost făcute de o doamnă, Larisa Ivanovna Gherasimova, iar celelalte de chirurgul Victor Maximovici Grișkevici. Anume această doamnă, profesor și chirurg de reputație internațională, mă vizita zilnic, a ei fiind ideea de a mă întreține în forul meu interior cu cele mai luminoase personaje create de mine pentru cititori.   Toate astea s-au întâmplat pe parcursul a trei ani, că aveam între operații și pauze de 4-5 luni. Oricât ar părea de ciudat, în ultima instanță m-a salvat scrisul, literatura (…). După a patra operație, eram ca o mumie egipteană pentru că mi s-a scos toată pielea de pe picioare și șolduri ca să mi se acopere rănile de pe brațe, piept, față. După a patra operație eram foarte slab, epuizat, stors. La un moment dat, apăruse un fel de curiozitate: „Oare ce-o  fi dincolo, pe alte tărâmuri? Aici, pe pământ, deja știu ce e cu viața asta, dar ce o fi în cealaltă lume?” Această curiozitate e un lucru periculos pentru pacient. Doamna doctor observase metamorfoza și venea în fiecare zi să-mi vorbească, să mă  îmbărbăteze, insistând  că trebuie să rezist, să rămân în viață, că trebuie să scriu despre toate câte mi s-au întâmplat(…).Am avut parte acolo, la spital, și de cazuri ciudate, inexplicabile. Depusesem pe atunci un manuscris de proză scurtă la Editura Hyperion din Chișinău. Era un manuscris  prezentat cu doi ani mai înainte și fusese inclus în planul editorial al anului 1992. Știam că, de obicei, cărțile erau trimise la tipar mai spre sfârșit de an, dar colegii se gândiseră să grăbească apariția cărții. Și, într-adevăr, într-o bună zi, un scriitor de la Chișinău a venit la Moscova cu niște treburi personale și directorul editurii, criticul literar Ion Ciocanu, l-a rugat să-mi aducă exemplarul de probă al culegerii mele de povestiri. Curios și chiar misterios într-un fel e cazul cu titlul acestei cărți. De obicei, atunci când era vorba de o culegere de proză scurtă, cartea lua titlul uneia dintre povestiri. Iar volumul în cauză e prima mea culegere cu un titlu fără vreo legătură cu cele din cuprins. După ce colegul îmi așază cartea pe noptiera de lângă pat, îi citesc titlul: Avem de trăit și mâine… Impresionat, încerc să-mi explic de unde și cum mi-a venit doi ani în urmă această idee. De ce anume Avem de trăit și mâine și nu altceva? Și în clipa ceea zvâcni ceva în mine, parcă se răsculase ceva în sufletul meu: „De ce să mă las dus de val? Ce-o fi dincolo voi afla cândva, dar, iată, povestirile mele mă atenționează că avem de trăit și mâine. Adică, îmi sugerează că trebuie să trăiesc. Iar a doua zi, când i-am tradus  doamnei doctor Gherasimova titlul cărții, ea a exclamat, radioasă: „Ei, vezi, de când îți spun și eu că  trebuie să lupți pentru a trăi, pentru a scrie. Chiar și propria ta carte te îndeamnă că trebuie să reziști!”

R. I.:  Din „Răvaș…” am mai aflat și alte momente interesante, referitor la această carte(…). De altfel, răvașul e datat cu zile diferite și pare mai degrabă un fel de jurnal, deoarece nu-mi dau seama, dacă ați primit și vreun răspuns de la colegul și prietenul DVS.

N. R.: Ba da, am primit, însă nu în scris. Iar eu am continuat să conversez cu el pe foaia de hârtie și acest lucru mi-a devenit o obișnuință. Timp de 25 de ani tot scriu acest „Răvaș din salonul 4…”, doar că în prezent am impresia că întreaga republică este un uriaș salon de spital. Populația din această formațiune statală contrafăcută este grav bolnavă și se află în acea stare critică în care mă aflam după a patra intervenție chirurgicală. Dacă leacul miraculos pentru mine a fost cartea Avem de trăit și mâine, atunci dezastrul economic dintre Nistru și Prut, depopularea masivă a teritoriului, dezmățul corupției, deznaționalizarea și dezinformarea pot fi anihilate doar prin Reîntregirea neamului. Cu alte cuvinte, pentru noi, „pacienți ai salonului Republica Moldova” unicul tratament eficient este Reunirea cu Țara, revenirea în hotarele statului român din perioada interbelică (…).

R. I.: A fost menționată cu vreun premiu dilogia Șobolaniada? Doar a apărut în două volume și la Praga…

N. R.: Deși este cea mai citită carte a mea, mai ceva ca romanul Lia, acest roman a fost trecut cu vederea de juriile USM. Cred că e clar de ce…

R. I.: De ce?

N. R.: Din cauza unor prototipuri, care s-au recunoscut în personajele cărții. Unii dintre ei mi-au spus-o franc, că nu s-au supărat, iar alții n-au reacționat în niciun fel.

R. I.: Acest comportament, de fapt, e și el un fel de reacție.

N. R.: O fi, deși am ținut cu tot dinadinsul să nu fiu dominat de resentimente. Acum, după 25 de ani de la acele evenimente, totuși, unele lucruri sunt percepute un pic altfel, De exemplu, eram sigur sau, mai bine-zis, voiam să cred, că președintele USM n-avea absolut nimic cu cele întâmplate atunci. Vorba e că în octombrie 1991, înainte de a pleca în concediu la o casă de creație din Crimeea, fosta contabilă a USM, fiind rusoaică, plecase în altă organizație unde nu i se cerea perfectarea documentației în limba română. Întâmplător, auzisem vorbe, precum că la funcția vacantă pretinde persoana care fusese angajată de vreo câteva luni în calitate de casieriță, dar care nu prea strălucea în această funcție. Bineînțeles, în calitatea mea de consilier în chestiuni de economie am ținut să-l previn pe dl Cimpoi să nu admită angajarea persoanei respective în gestiunea contabilității. Dar când am revenit peste o lună de la Casa de creație din Ialta, fosta casieriță era ditamai contabil-șef al USM. Pentru mine rămâne o enigmă și azi, că o tipă fără experiență și fără cunoștințe în domeniu, care plătea o persoană străină să-i întocmească bilanțurile de contabilitate, ajunsese în acea funcție. Evident, cuiva îi trebuise ca ea să aibă dreptul la a doua semnătură pe actele bancare. Presupun că președintele USM, în pofida vastelor sale cunoștințe de critică literară și de filozofie a culturii nu conștientiza surprizele pe care i le pot aduce niște relații de administrare și management cotidian. La fel cum s-a întâmplat cu ambiția sa de a prelua în aprilie 1996 administrarea Casei de creație a USM, un uriaș complex din 11 clădiri aflat până atunci în subordinea Fondului literar și din care, până în 2010 când a pierdut, cu scandal, cârma USM, au rămas 11 mormane de moloz. La fel, precum a avut ambiția să se implice și în administrarea unei bănci private, acceptând calitatea de membru al Consiliului de administrare, ca peste câțiva ani deponenții băncii „Intercapital” să-l caute pe patronul ei cu poliția internațională. Nu i-am reproșat președintelui USM și nici nu o voi face vreodată, pentru faptul că în răstimpul celor trei ani de tratament nu s-a interesat niciodată cum mă descurc, nu mi-a propus vreun ajutor, nu mi-a telefonat să mă întrebe dacă am nevoie de ceva, nici când eram la spital, nici când veneam în pauze acasă. Iar pe parcursul acestor 25 de ani am observat niște lucruri care parcă țin să explice într-un fel comportamentul fostului președinte al breslei scriitoricești. De exemplu, colegul scriitor, pe atunci deputat în Parlament și cel cu ideea interpelării pentru a face lumină în cazul meu, la un moment dat s-a potolit și n-a mai insistat. În schimb, cu contribuția generoasă și grație imaginii și relațiilor fostului președinte al USM, care este și membru titular al Academiei Române, acest coleg, (despre care Răzvan Voncu, un important critic literar de la București, a scris, că este „un scriitor de raftul trei”) ajunge membru de onoare al Academiei Române, apoi director al filialei Chișinău a unei importante structuri culturale din București. Un alt coleg a fost unul dintre consilierii președintelui USM, unul dintre cei care l-au „sfătuit” insistent să preia administrarea directă a Casei de creație. În luna mai 1994, acesta fusese trimis de M. Cimpoi cu o persoană din Țară, care intenționa să închirieze Casa de creație, iar eu, fiind într-o pauză dintre operații, venisem la Casa de creație să văd care-i situația, pentru că iarna nu funcționase cazangeria și de la ger crăpaseră unele țevi ale apeductului.  Întâlnindu-mă acolo, colegul mă prezintă omului de afaceri: „Iată, domnule Ghioc, omul care a distrus această Casă de creație!”. Cinismul cu care rostise fraza mi-a luat graiul, dar am avut noroc de regretatul Iacob Burghiu, care se grăbi să facă explicațiile de rigoare.  Colegul respectiv mai fusese și consilier al șefului statului, iar Mircea Snegur, probabil, îi furnizase niște informații mai speciale, pe care le știa doar el, despre cele întâmplate la 12 mai 1992. Doar astfel poate fi explicat faptul că insul a fost promovat de același M. Cimpoi ca să obțină premiul Academiei Române pentru un sfârâiac literar, fiind vorba de o povestire sau de o piesă. Oare nu cumva ăștia doi cunosc niște lucruri, pe care domnul academician ține cu strășnicie să le ascundă? E doar o întrebare retorică. Nu dau numele celor doi, căci ei fac parte din cohorta celor pentru care și publicitatea negativă contează. În plus, în septembrie 1998, când Șobolaniada era gata pentru tipar, amicii fostului președinte al USM, pe motiv că-l recunoscuseră în unul dintre personaje, au tergiversat apariția cărții aproape jumate de an și doar după  implicarea lui V. Șoimaru la începutul lui februarie al anului următor romanul a văzut lumina tiparului…”

                       (Interviul integral va apare în volumul „Savoarea lecturii 

                                                 și a cuvântului rostit” în curs de apariție)