.

Cuvintele de mai jos urmau a fi rostite la conferinţa omagială consacrată centenarului de la naşterea preotului savant Paul Mihail. Nu am avut atunci forţa necesară pentru a le spune public şi mă consolam la gândul că oricum nu-şi vor pierde rostul, că, în ultimă instanţă i le voi reda fie şi în rezumat, fie şi tete-a-tete, fiicei marelui cărturar, dnei prof. dr. Zamfira Mihail. Căci, de fapt, aceste gânduri/rânduri sunt consacrate mai mult dumneaei. Cele mai multe dintre ele, s-au mai exact – esenţa lor, mi-au venuit în cap atunci când am cunoscut-o pe dna Zamfira Mihail în nişte împrejrări mai deosebite. Era un început de toamnă, a anului 2001, dacă nu mă înşel, şi am mers atunci, cu dumneaei şi cu dr. Vasile Şoimaru la Mănăstirea Căldăruşani, la mormântul părintelui Paul Mihail, unde se făcea un parastas la şapte ani de la plecarea fără întoarcere a celui care a fost, pentru noi, marele cornovean, distinsul  cleric şi neobositul cercetător, obiect al unei justificate mândrii basarabene. Totul era bine pus la cale pentru pomenirea sufletului şi cinstirea memoriei lui Paul Mihail, căci aveau grijă de aceasta câţiva monahi, de diferit rang, ai vechii mănăstiri. Cu atât mai mult m-a impresionat agitaţia, neliniştea, neastâmpărul dnei Zamfira Mihail, grija şi poate chiar teama dumneaei ca nu cumva să-i scape ceva din creştineasca rânduială, ca nu cumva ceva să nu fie făcut ca lumea… Această nelinişte, amestecată cu pioşenie şi dragoste, acest amalgam de trăiri cu totul neobişnuite, m-au făcut să mă dumeresc că e la mijloc o mare iubire şi o mare răspundere a unui veşnic copil pentru veşnicia tatălui, pentru liniştea de dincolo de frământările pământeşti a părinţilor: mama Eugenia şi tatăl Paul Mihail.

Atunci m-am gândit la norocul, dar şi la povara ce i-a revenit Zamfirei Mihail: de a fi fiica unui om de seamă, de a fi descendenta unei familii ce a trăit într-o exemplară dragoste omenească şi într-o vrednicie creştinească şi cărturărească, dragoste şi vrednicie în care au crescut-o şi pe dânsa. Şi m-am mai gândit atunci, că Zamfira Mihail nu numai că le-a răspuuns destoinic la aceste deosebite sentimente părinteşti, dânsa a mers mai departe: într-un fel, s-a jertfit pentru a fi demnă de dragostea de oameni, cumsecădenia creştină şi aplecarea pentru carte, pentru studiu a părinţilor. Ce bucurie poate fi mai mare pentru un părinte decât aceea de a vedea că unicul urmaş, în cazul la care ne referim – unica fiică – merge pe urmele sale, şi în comportamentul cotidian, şi în ataşamentul faţă de credinţa în Dumnezeu, şi în pasiuena pentru cercetarea „vechilor cazanii”? Iar la o privire mai atentă a vieţii şi activităţii dnei pr. Dr. Zamfira Mihail descoperi, că dânsa a adus, de-a lungul anilor şi deceniilor, o tulburătoare jertfă în numele familiei din care se trage. Şi poate mai ales – o jertfă în numele tatălui Paul Mihail, al cărui nume nu numai că l-a păstrat, dar a putut să-l şi înnobileze – prin ceea ce a putut face, cu dăruire, cu pereseverenţă şi cu temeinicie – în sfera cercetării, precum şi în sfera iubirii de Domnul şi de Neamul său dezmembrat încă, pornind de la pilda oferită de tatăl dumneaei.

În jurnalele lui Paul Mihail este invocat de mai multe ori numele fiicei Zamfira, şi, de obicei, acest nume este identificat de părinte cu bucuria de a vedea cum creşte – parcă în pofida vitregiilor destinului său de basarabean refugiat, de cleric basarabean refugiat! – o copilă cuminte în casă, smerită în credinţă, silitoare la carte. Mai mulţi apropiaţi ai părintelui savant îşi exprimau, în viu grai, iar mai târziu şi în scrieri, admiraţia faţă de armonia familială ce domnea în casa lui Paul Mihail. Dar era mai mult decât o simplă armonie în aceste relaţii familiale.  „De altfel, spunea într-un interviu acordat la apusul vieţii sale, dna Eugenia Mihail, în familia noastră a existat o permanentă colaborare intelectuală”.  Şi continuă: „În glumă şi în serios, părintele ne-a dat „titluri”: preoteasa a fost ridicată la rangul de protonotarius, iar fiica – secretară generală a casei”. 

Mai e cazul să insistăm câtă răspundere cădea pe umerii firavi ai fiicei, învestită cu această demnitate de un tată mereu antrenat în multiple şi grele activităţi? Dar, conform aceleiaşi surse, „de la părintele ei, fiica noastră Zamfira Mihail a învăţat paleografia şi a moştenit dragostea de carte, de Biserică şi de Neam. Niciodată nu s-a sfiit să spună că este basarabeancă”.

Amintim, în context, că Zamfira Mihail e născută şi botezată la Chişinău… şi distanţa pe care a parcurs-o până la extrem de ospitaliera – pentru basarabeni în mod special – casă de pe strada Zefirului din Bucureşti, a fost lungă şi plină de zbucium.

Dragostea de carte, de cele sfinte şi de neamul românesc, oricât de sublime şi de complexe aceste sentimente, par a fi, totuşi, accesibile, pe înţelesul chiar şi a omului comun, fie el din Basarabia, din Oltenia, din Maramureş sau din Banat… ca să ne oprim aici cu enumerarea provinciilor noastre istorice. Ce e cu această palegrafie… iată unde, credem, apare elementul enigmei greu descifrabile!

Va înţelege mai bine ce-i paleografia cel care a avut ocazia să ţină în mână vreo carte românească veche, din secolele XVII-XIX. Sau să-şi fi încordat privirile peste inscripţiile de pe zidurile unor mănăstiri din Nordul Moldovei lui Ştefan cel Mare, de pe icoanele înnegrite de trecerea nemiloasă a veacurilor. Pe scurt, e vorba de descifrarea acelor buchi despre care scria cu haz, dar şi cu o copilărească uimire C. Negruzzi, în nuvela Cum am învăţat româneşte, calificându-le ca „gheboase şi cornoroase”. Şi părintele Paul Mihail, în însemnările sale, aminteşte că tocmai cursul de paleografie slavă, ca şi limba şi gramatica slavonă în genere, băga în sperieţi pe colegii săi seminarişti – există o dificultate cumva preconcepută în a decodifica scrierile cu litere slave, ca să nu mai vorbim de scrierile în slavona însăşi, iar de acestea au fost foarte multe la curţile domneşti şi în numeroase mănăstiri din Ţările Romăne, din epoca numită doar convenţional „medievală”, căci ea, această epocă, se întinde în istoria noastră pănă hăt pe la mijlocul secolului XIX, iar în Basarabia chiar până la începutul veacului trecut.

Ei bine, Zamfira Mihail, a fost şi este – inclusiv, sau poate mai ales graţie tatălui dumneaei – unul dintre cei mai solizi specialişti în paleografia româno-slavă, şi asta în condiţiile în care, cu cât ne îndepărtăm mai mult de epoca acelor scrieri străvechi, cu atât mai puţine energii şi… finanţe! se cheltuie pentru pregătirea specialiştilor în acest domeniu.

Şi pentru a nu se crea impresia falsă, că dna doctor Zamfira Mihail s-ar ocupa o viaţă exclusiv de nişte bizare („gheboase şi cornorate”!) buchi, din cărţi bisericeşti ori surete domneşti, din  inscripţii de pe ziduri de mănăstiri şi de pe icoane medievale, vom încerca să rezumăm, în continuare, adevăratul dumneaei curriculum vitae de cercetătoare ştiinţifică, să ne referim la preocupările Domniei sale cărturăreşti, altfel, impresionant de variate, concomitent şi largi,  şi adânci.           

           M-am mirat sincer să aflu că Zamfira Mihail nu a făcut liceul… ceva parcă de neconceput pentru un intelectual român get-beget! Dar s-a întâmplat să facă ipoteticul liceu tocmai în perioada de ocupaţie sovietică a întregii Românii, sub Petru Groza şi Gheorghiu-Dej, când se prelua tot ce e sovietic, ca fiind „cel mai grozav din lume”. Şi cum în URSS însăşi noţiunea de liceu era asimilată culturii burgheze, nocive pentru oamenii muncii, rămăsese fără licee, atunci, şi Iaşii, ca şi multe alte importante  centre culturale româneşti… De aceea Zamfira a absolvit „Şcoala de fete nr. 1” din capitala Moldoevi istorice, şi cu diploma de acolo intră la Universitatea  Al. I. Cuza, a cărei licenţiată devine, cu diplomă de merit, la specialitatea Limba şi Literatura română. La aceeaşi universitate, în 1974, îşi ia doctoratul, având ca subiect al tezei de doctor Terminologia portului popular românesc. Între timp, se angajase deja, prin concurs, la Institutul de lingvistică, istorie literară şi folclor al Academiei Române – Filiala Iaşi, de unde se transferă, iarăşi prin concurs, la Institutul de studii est-europene, de la Bucureşti – chiar la institutul cela fondat şi „crescut” de neasemuitul nostru învăţat Nicolae Iorga.

În anii ceea de dezmăţ comunist,  de la cercetător stagiar, a fost promovată numai până la treapta de cercetător ştiinţific… chiar dacă se afirmase de-a binelea, spunându-şi răspicat cuvântul de cercetător avizat şi în studii publicate în prestigioase reviste şi culegeri de specialitate, şi în diferite comunicări la foruri academice. Însă era fiică de refugiaţi basarabeni, iar pe deasupra mai era şi „fiică de popă”, ca să recurgem la limbajul infect al acelor vremi bântuite de umbra apăsătoare a ateismului militant.

Nimic de mirare că abia după prăbuşirea comunismului, Zamfira Mihail s-a putut bucura şi de o meritată ascensiune în ierarhia şitiinţifică, şi de recunoaşterea contribuţiilor ce le avea în domeniul de cercetare, şi, poate principalul – de libertatea opţiunilor în a scrie, a colabora, a edita, a valorifica… aici intrând şi valorificarea operei de cercetător mucenia a tatălui.   

Astfel ajunge cercetător ştiinţific principal I (1998), la Institutul de studii sud-est europene, iar din 1999 se încadrează şi în munca profesoral-didactică – mai întâi e conferenţiar (1999), apoi profesor universitar (2001), şef de catedră la Universiatatea Spiru Haret de la Bucureşti, unde ţine studenţilor mai multe cursuri, inclusiv Lingvistica generală, Istoria limbii române, cursul special Civilizaţia cărţii: tehnica redactării.

Revenind la cariera de cercetător a dnei prof. dr Zamfira Mihail, vom menţiona că această activitate a dumneaei are câteva faţete. În primul rând, elaborarea/scrierea de articole, studii, lucrări monografice, zeci de recenzii (specie în care dna Z. Mihail cu adevărat excelează!), prefeţe, numeroase articole fiind scrise şi/sau traduse şi publicate în limbi străine, respectiv, în alte ţări: Bulgaria, Grecia, Rusia, Belgia, Austria, Franţa, SUA etc. Aproape 20 de cărţi au apărut cu semnătura şi/sau cu implicarea plenară a Zamfirei Mihail şi cele mai multe au atras atenţia colegilor de breaslă, iar în unele cazuri – chiar atenţia generală, a unui număr mare de potenţiali utilizatori, beneficiari, simpli doritori de a-şi cunoaşte mai bine, mai subtil limba maternă, istoria Neamului, cultura naţională.  Chiar volumul de debut: Terminologia portului popular românesc în perspectivă comparată sud-est europeană (Bucureşti, ed. Academiei, 1978), a beneficiat de un număr impresionant de recenzii, în genere, elogioase, precum şi de Premiul Timotei Cipariu al Academiei, pe acel an. În anul 2000 editează volumul Etimologia în perspectivă etnolingvistică, iar în 2001 – Limba română în scrieri parenetice din Basarabia (1812-1865). În aceeşi perioadă, deja ca profesor universitar, redactează sau coordoenează câteva manuale de lingvistică generală şi/sau aplicată pentru studenţii săi, cărţi la care şi-au adus contribuţia unii colegi de castedră de la Universitatea Spiru Haret.

Semnatară a peste 80 de studii personale, în care a abordat din cele mai diferite prisme domeniile de predilecţie (relaţiile lingvistice şi culturale ale românilor cu vecinii din sud-estul european şi cu alte popoare [cee ce s-ar numi în alţi termeni geografia lingvistică], istoria limbii române, etnolingvistica românească şi comparată, etimologia, varii subiecte de balcanistică şi slavistică [în forme mai pure decât cele cercetate implicit la capitolul „relaţii…”], personalităţi ale lingvisticii şi culturii române, din trecut şi din epoca modernă etc.), dna Zamfira Mihail a demonstrat că poate lucra eficient şi prodigios în echipă, având numeroase contribuţii în circa 40 de culegeri sau alte lucrări colective.  Unele din aceste lucrări au avut (şi mai au) o apreciabilă rezonanţă europeană, suficient să cităm titlurile Istoria gândirii şi creaţiei tehnice româneşti (1982) sau Forma şi denumirea uneltelor în Balcani în sec. XII-XVII (vol. 1-2, Paris, 1986). Aş aminti, în context, participarea dumneaei la „împlinirea” solidei monografii Cornova (2000), consacrată satului natal al părintelui Paul Mihail şi al coordonatorului de ediţie, dr. V. Şoimaru. Sau implicarea cea mai directă la editarea volumui Unitatea limbii române, cu privire specială la Basarabia şi Bucovina (2004), care include lucrările unei conferinţe ştiinţifice, care s-a ţinut la Academia Română în anul 2003, în chiar ziua Unirii Basarabiei  cu  Ţara, pe 27 martie.  Aş menţiona cu totul aparte contribuţia Zamfirei Mihail la tipărirea, în 1988,a unei ediţii ştiinţifice, aniversare, a Bibliei de la Bucureşti, din 1688, unde, în cadrul unei echipe de lingvişti de marcă, a participat la transcrierea, revizia ştiinţifică şi la alcătuirea indicilor. Această carte, cu totul ieşită din comun, a fost menţionată cu Premiul B.P. Hasdeu al Acadenmiei Române. Nu se poate să nu amintim şi de volumele editate de Z. Mihail graţie colaborării cu tatăl, Paul Mihail: Cronica lui Ion Neculce copiată de Ioasaf Luca (manuscris ce s-a păstrat vreo 150 de ani în patrimoniul familial Mihail, incluisv un timp – la Cornova; ed. 1 – Bucureşti, 1980, ed. a 2-a – Chişinău, 1993) şi Acte în limba română tipărite în Basarabia (1812-1830), care a văzut lumina tiparului la Bucureşti, în 1993, la Editura Academiei Române, fiind încununată, în acelaşi an, cu al treilea Premiu al Academiei – Eudoxiu Hurmuzaki.

           Aceste premiii, ca şi recenziile consacrate cărţilor dnei prof. dr. Zamfira Mihail, fac poate cea mai elocventă dovadă a profunzimii cercetărilor efectuate, ca şi importanţei practice, a gradului sporit de utilitate a lor. Dar în palmaresul protagonistei noastre se mai înscriu şi numeroase (circa 30) participări, cu comunicări şi referate, la diferite simpozioane, conferinţe, colocvii şi congrese internaţionale, unele dintre acestrea fiind organizate şi moderate de dna Zamfira Mihail. Ca o recunopaştere a meritelor sale în domeniile etnolingvisticii şi geografiei lingvistice, în anul 2004, prof. dr. Zamfira Mihail a fost aleasă în Comitetul Internaţional al Asociaţiei Internaţionale de studii sud-est europene (AISSEE).

În această biografie de savant, ajuns a fi solicitat şi apreciat dincolo de hotarele Patriei, mi se pare remarcabil  faptul că savantul Zamfira Mihail nu-şi dă uitării niciodată baştina, nu uită de consângenii săi din Basarabia natală. Limba română din Basarabia, cultura românească dintre  Prut şi Nistru, zbuciumul neîntrerupt al basarabenilor pentru păstrarea identităţii lor lingvistice şi spirituale, constiuie un segment semnificativ al muncii de cercetare a Zamfirei Mihail, dar şi a exisetnţei cotidiniene a dumneaei, în acest sens dumneaei fiind o destoinică discipolă şi continuatoare a părintelui, dr. avva Paul Mihail. Este o parte a acelei tulburătoare jertfe, şi în numele tatălui, pe care am anunţat-o şi în titlul acestui cuvânt omagial. Fapt întru câtva firesc, de vreme ce tatăl s-a identificat – şi se identifică încă! – cu Basarabia însăşi, cu toate luminile şi cu toate dramele acestui pământ atât de des înstrăinat şi, totuşi, mereu românesc.

  
Pohilă, Vlad. Şi totuşi, limba română. – Chişinău, 2008. – P. 167-174.

[eseuri]