De Vasile ŞOIMARU


Pentru locuitorii Basarabiei anunţul la Ştiri Radio România-București din
seara zilei de joi, 27 iunie 1940, privind ultimatumul sovietic referitor la pretenţiile teritoriale asupra pământului românesc dintre Prut și Nistru ca aparţinând URSS-ului, a fost recepţionat fără impact mediatic puternic. Reţeaua de radio avea o mică densitate. În genere, în România era concentrată în marile orașe și doar la nivelul locuitorilor care aveau un venit ce le permitea achiziţionarea aparatului de radio, instalarea lui și achitarea lunară a abonamentului. Cu atât mai puţine erau acestea receptoare în Basarabia.
Informarea de la om la om prin telefon era și mai precară în 1940, în Chi-
șinău fiind un mijloc de comunicare între instituţii și rar între persoane fizice;
De obicei, acestea erau și persoane publice. Dacă primăriile din mediul rural aveau un asemenea aparat, el funcţiona doar prin operatoarele de la pupitrul de comandă al unor centrale orășenești sau judeţene.
Cotidienele/ziarele care publicau în dimineaţa zilei de vineri, 28 iunie 1940,
„ediţii speciale”, strigate pe toate străzile de către băieţii care vindeau ziare, erau mai cu seamă tot cele din București. La Chișinău ziarele au furnizat informaţia catastrofală după ce timpul începuse să curgă împotriva românilor.
În Basarabia, cu toate lucrările militare începute pe malul Nistrului, populaţia civilă era puţin sau deloc informată, inclusiv pentru ca să nu se creeze panică. „Fusese o iarnă lungă, de opt luni. Până la începutul lunii mai mereu a fost frig și gheaţă. Abia la 21 mai au înflorit liliecii”, nota la 21 mai 1940 Paul Mihail în Jurnalul său. Domnea o atmosferă pașnică.
Invadarea s-a produs asemenea unui cutremur de pământ, când, în chiar
momentele în care se produce dezastrul, oamenii trebuie să ia hotărâri decisive pentru viaţa lor: (1) cum a reacţionat populaţia din Basarabia în zilele cruciale 27-29 iunie 1940 în faţa neprevăzutului? și (2) ce a însemnat grozăvia ocupaţiei străine? – sunt întrebări care încă nu și-au aflat răspunsuri documentate, complete și, mai ales, pe care istoriografia are datoria să le cerceteze și să le analizeze pe baza unor surse ce încă mai așteaptă să fie scoase la lumină.
Cum s-a desfășurat istoria „jos”, la nivelul oamenilor care au intrat sub
tăvălugul invadării? Cel mai sugestiv sunt relatate asemenea momente de martorii oculari, care fie că o fac prin povestiri orale, fie în scris. Spre deosebire de memorii, care reprezintă o naraţiune povestită mult timp după momentul evenimentului și reflectă mentalitatea/dispoziţia povestitorului din momentul relatării, nu al înfăptuirii, jurnalele zilnice sunt mai directe, se bazează pe prima reacţie a celui care scrie și care consemnează imediat (sau după puţin timp) evenimentele și sunt încă sub povara lor. De aceea, cu deosebire, jurnalele zilnice fac parte din categoria de mărturii pe care istoria le privește atât prin unghiul relatării fruste, sesizând amănunte pe care o relatare globală le scapă din vedere sau nu le acordă importanţa cuvenită, cât și din cel al oglindirii (involuntare) a personalităţii diaristului „persoană care notează într-un jurnal
zilnic evenimentele mai importante (și le comentează)” (diarium = „jurnal
zilnic”, DEXI, editurile „Arc”&„Gunivas”, 2007). De la povestirea introspectivă din secolele trecute, jurnalul de însemnări (zilnice, periodice sau la date aleatorii, obligatoriu consemnate în proximitatea datei menţionate) capătă tot mai mult expresia unei relatări „obiective” a evenimentelor și, astfel, calităţi de document calificat pentru a fi invocat printre mărturiile istorice revelatoare.
De aceea, ne-am oprit la o astfel de mărturie: autenticitatea și simultaneitatea integrală a consemnării; relatări obiective, fără imixtiuni literare emfatice sau subiective. În genere, Jurnalul este un text care a reprezentat, de-a lungul vieţii autorului, o supapă de destăinuire și un tovarăș în clipele de bucurii și de tristeţe ale vieţii zilnice, altfel spus, oglinda vieţii unui om. Faptul că în cazul de faţă autorul are și formaţie universitară de istoric a adăugat textului o rigoare de respectare a adevărului istoric, fără colportare de zvonuri sau povestire de
fapte „după spusele altora”.
Ceea ce a trăit, aceea a și scris în caietele sale Paul Mihail(ovici) începând
de la 13 ani și până în preziua morţii, la aproape 90 de ani, el a ţinut aproape de el, în orice împrejurare – caietul în care a notat gândurile, impresiile și faptele vieţii sale. Geneza acestei deprinderi o aflăm din cele scrise la începuturi de către orfanul de cleric, care a crescut în orfelinatul mănăstirii Hârjauca de la șapte ani, apoi în internatul Seminarului din Chișinău ca bursier, devenind, în 1926, la înfiinţarea Facultăţii de Teologie din Chișinău, student al acestei facultăţi, pe care a urmat-o în paralel cu Facultatea de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iași. Relatările sale nu au fost destinate publicării. După 1989, a fost sprijinit de
istoricul Gheorghe Buzatu de la Iași să dea la iveală o parte din Corespondenţa purtată cu sute de personalităţi de-a lungul anilor. Postum, familia a propus tipărirea Jurnalului său și, astfel, a apărut, la cinci ani după decesul său, Jurnal 1940-1944. Aceasta este lucrarea pe care ne sprijinim în analiza de faţă, confruntată și cu relatări din textul rămas în manuscrisul autograf.
Grija pentru „viitorul care este din ce în ce mai ameninţător” este consemnată de autor la 4 ianuarie 1940, după ce, la 1 septembrie 1939, Polonia a fost atacată de către Germania și URSS. Îngrijorarea era pentru „situaţia documentelor, cărţilor și manuscriselor mele în caz de evacuare sau de război” (a se vedea fotografia bibliotecii cu cărţi vechi și manuscrise din vol. Născut în Cornova, coord. Vasile Şoimaru, Ed. „Prometeu”, 2006, p. 265). Da, ameninţarea plana, dar nimeni nu a prevăzut dezastrul care a fost anunţat intempestiv și cinic, ca detonarea unei bombe.
Ultimatumul presupune, în termenii dreptului internaţional, predarea
(a ceea ce se impune prin acest tip de act în forţă) in statu quo – adică în starea în care se află în momentul respectiv – în cazul Basarabiei, atât teritoriul cât și locuitorii cu toate bunurile lor și ale statului. De aceea, Statul Român și-a retras doar armata și personalul administrativ cu funcţii de răspundere în instituţiile centrale. Este firesc ca populaţia să rămână în vetrele strămoșești, de aceea nici nu a fost lansată ideea unei refugieri din calea năvălitorului; politica „terra deserta” nu a fost posibilă în secolul XX și nici nu ar fi fost de imaginat, de vreme ce, după începerea războiului, la 1 septembrie 1939, la fel fusese anexat teritoriul Poloniei și se desena o nouă hartă a Europei.
Realitatea din Rusia sovietică de după 1918 devenise tot mai bine cunoscută în Europa prin relatările zguduitoare ale celor care reușiseră să scape de acolo, ca și ale unor intelectuali occidentali, printre care și românul Panait Istrati, care, vizitând-o, a scris adevărul despre viaţa și politica acestui stat. Prigonirea religiei și a Bisericii Ortodoxe ruse era proclamată ca doctrină oficială. De aceea, panica printre intelectuali a fost puternică. De altfel, încă din septembrie 1939 unii demnitari și intelectuali „din Regat”, aflaţi cu serviciul în Basarabia, începuseră să ceară transferul să plece. Date oficiale despre numărul celor care au putut să
ajungă în România înainte de închiderea frontierelor se bazează pe înregistrarea la evidenţa populaţiei (de către prefecturi și poliţii) a celor care reușiseră să treacă frontiera la 27-29 iunie 1940 (comunicarea colegului nostru, juristul Petru Dinescu, din Râmnicu-Vâlcea, prezentată la conferinţă, este o premieră în acest sens). Iar documentele ulterioare datei de 3 iulie 1940 au înregistrat persoanele care au putut părăsi Basarabia oficial, prin așa-numitul „schimb de populaţie”.
Vestea invadării Basarabiei preotul Paul Mihail a aflat-o vineri, 28 iunie, dimineaţa devreme, când, fiind în biserică, „..o femeie intră strigând: „Vin rușii!”. Soţia, întoarsă alergând de la piaţă, îi confirmă vestea că: „Rusia Sovietică a cerut Basarabia și guvernul român, sub puterea forţei, a cedat Basarabia și Nordul Bucovinei”. Familia nu avea radio, nici telefon. După șocul acestei știri, primul drum – de la Soborul Vechi, aflat în zona de astăzi a bulevardului Grigore Vieru (pe locul unde, biserica fiind demolată într-o noapte, după 1962 s-a ridicat cinematograful „Moscova”, azi Teatrul „Eugene Ionesco”) – al preotului este la sediul Arhiepiscopiei, vizavi de Catedrală, unde se află acum Casa Guvernului. Arhiereul Efrem plecase spre București în timpul nopţii, fără să lase niciun fel de ordine sau recomandări pentru cei din subordine. Preotul Mihail se întoarce acasă (în curtea Bisericii „Soborul Vechi”) și se pregătește să fugă, folosim acest verb pentru că în acest scurt răstimp, când cronometrul avansa
împotriva românilor, nu era posibilă o plecare organizată.
Urmărind cinematografic traseul tânărului de 35 de ani, istoric și preot, în
acele ceasuri, ne dăm seama că primul lui gând, de a fugi din calea năvălitorului, pentru supravieţuire, a fost absolut normal, era patriot, scrisese despre drepturile românilor asupra Basarabiei și știa despre reprimările preoţilor de către bolșevici.
Lipsa mijloacelor de comunicare ale lui Paul Mihail sunt evidente, fără posibilitatea de a se sfătui cu rude sau prieteni. În clipele marilor hotărâri acţionează așa după cum îi dictează conștiinţa. Panică, disperare, jale. „Luam geamantanul cu documentele și manuscrisele mele, mă uitam la ele și le lăsam jos. încotro pleci și cu ce mijloace?”.
Despărţirea de „mormintele părinţilor, de pământul natal, de casă, de
agoniseala materială, de documente, cărţi și icoane” este sfâșietoare: „Iau
drumul pribegiei cu câteva cărţi, însemnări, o pâine și, încălţat cu bocanci,
pornesc”. Soţia cu fiica de trei ani abia împliniţi rămâneau pe loc: „Genia a zis, pleacă tu, că eu voi orândui aici și voi veni!”. De faţă și bunica Genei. „Am rugat-o cât poate să păstreze cărţile și documentele”.
Drumul de la Soborul Vechi la gara Visterniceni trecea prin cartierele mărginașe. Autorul intră în decorul dezastrului care se profilează: „încă o sărutare celor dragi și cu șiroaie de lacrimi pornesc grăbit prin mulţimea ce manifesta și prin marea dezordine ce domnea… Agitaţii pe străzi, manifestaţii de ale evreilor și muncitorilor și bararea drumurilor cu mașini, camioane și căruţe.
Armata care se retrage cu capetele în piept, dezarmată, fără ofiţeri superiori și tulburările care au început. Se aude ţăcănitul mitralierelor”. Cităm în continuare desfășurarea pas cu pas a plecării: „La gara Visterniceni, plină cu soldaţi și evrei, mi se spune că trenul nu mai merge spre Iași. Aștept o bucată de timp apoi pornesc pe jos pe linia ferată. înaintea mea sunt atâţia. întâlnesc
geamantane părăsite, buccele și bagaje. Toţi fug, toţi cu spaimă. O doamnă
cu o căldare spartă în mână, gesticulează și vorbește întruna. Nimeni nu o
ascultă”. În fine, abia răsuflând, autorul ajunge la gara Ghidighici: „Aici găsesc trenul românesc. Mă urc peste bagaje și lume într-un vagon. E ora 12 amiază și Chișinăul a fost ocupat”. Ceea ce corespunde cu informaţia din documentul semnat de Jukov, Borisov, Vatutin din lucrarea pe care o lansăm aici (p. 48), care consemnează că „la 28.6.1940 au fost ocupate orașele Cernăuţi, Hotin, Bălţi, Chișinău, Akkerman”. Timpul pentru retragere stipulat în Ultimatum fusese flagrant încălcat de trupele sovietice!
Continuăm să reproducem textul din Jurnal: „Seara ajung la Iași. Trenurile
veneau unul după altul. întâlnesc pe Sergiu Roșca (cumătru, preot-ziarist, nu l-a contactat înainte de a pleca din Chișinău – completarea noastră). Abia la Iași îmi dau seama că am făcut o neiertată greșeală, de a fi fără soţie și copil.
G
ara Iași e un haos. Mii de refugiaţi, bagaje, copii și vagoane. Mereu cu gândul că genia poate va veni cu vreun tren… O stare de nervi cum nu am mai avut. Nu pot sta o minută locului. îmi tremură mâinile și picioarele”. Astfel va începe calvarul celor trei săptămâni, până la reîntregirea familiei, soţia și fiica sosite la Iași la 19 iulie 1940 cu primele eșaloane ale „schimbului de populaţie”.
Derulăm filmul evenimentelor zilei de 28 iunie 1940, prin acest studiu de
caz, pentru a răspunde la prima întrebare pe care ne-am pus-o: cum au reacţionat locuitorii Basarabiei la invadarea pământului lor de către sovietici? În cazul lui Paul Mihail, scularea a fost într-o ambianţă normală („Ce seară liniștită a fost aseară (pe 27.06), nimic nu știam”, avea să scrie în jurnal), cu mergerea la biserică de dimineaţă la slujire, pentru că era vineri și în ajunul sărbătorii Sf. Petru și Pavel, apoi, ca un trăsnet, vestea terifiantă a invadării Basarabiei și succesiunea de fapte: 1) „Am alergat la Arhiepiscopie, m-am informat, apoi, trecând pe la Catedrală, am bătut metanie pe scări” și 2) revenirea acasă: „Disperare, jale și tânguiri. gândul să plecăm cu toţii la Iași”, dar imposibilitatea de a părăsi totul într-o clipă și cu copil mic: „încotro plecăm și cu ce mijloace?”.
Intervine un fel de blocaj psihic: „…imposibil de a mai face mișcări. Dispreţ
faţă de tine însuţi” și despărţirea dramatică de familie și de tot ceea ce constituia universul său de cercetare, documentele, teza de doctorat la care lucra de mai mulţi ani, cărţile vechi românești pe baza cărora scrisese lucrarea Tipărituri românești în Basarabia între 1812-19182, care era sub tipar la Editura Academiei din București și pentru care va primi Premiul „Năsturel” al Academiei Române.
Pe un alt plan, în jurnalul lui Paul Mihail este relatarea concomitentă despre tabloul schimbărilor alarmante pe care le constată în oraș: apariţia manifestaţiilor pe străzi, pe când se întorcea din centrul orașului, de la Arhiepiscopie, probabil pe la orele 8-9. În perspectiva a ceea ce se știe acum despre mișcările subterane organizate și finanţate de către bolșevici, de către Komintern (aciuat la Moscova) se poate explica coagularea rapidă a unei asemenea organizări de „barare a drumurilor cu mașini, camioane și căruţe”, care nu a fost nici spontană, nici aleatorie. Reţeaua prosovietică s-a manifestat prin evrei și muncitori, scria atunci autorul, mai degrabă mici meseriași de cartier, căci Chișinău nu a fost un oraș „muncitoresc”; apoi de elemente de la periferia societăţii, veșnicii nemulţumiţi sau vagabonzi dornici de jafuri și distrugeri, abrutizaţi de alcool și instigaţi
de agenţi special plătiţi, infiltraţi în cartiere. Scopul era crearea haosului și generalizarea panicii, care a și devenit acută în gara Visterniceni. Însă autorităţile române au asigurat retragerea și a populaţiei. Din gara Ghidighici pleacă trenurile românești, cu care ajunge la Iași și autorul. El notează, în zorii zilei următoare, 29 iunie, așteptându-și soţia și copilul: „Sunt în picioare la gara Socola, unde mereu sosesc trenurile cu refugiaţi”. Dar, consemnează cu părere de rău, la 19 iulie: „…prin ziare și reviste puţin s-a scris despre pierderea Basarabiei și Nordului Bucovinei. Toţi [sunt] întru așteptarea războiului cu Ungaria.
G
uvernul Gigurtu face sforţări pentru ordine și repartizarea refugiaţilor”.
La a doua întrebare „Ce a însemnat grozăvia ocupaţiei străine, pe lângă pierderea a nenumărate vieţi omenești și distrugerea destinelor milioanelor de deportaţi?”, în studiul nostru de caz constatăm cu durere și distrugerea deliberată, sistematică a numeroase mărturii istorice de românitate a provinciei dintre Prut și Nistru, ceea ce a creat goluri de neînlocuit în istoria și istoria culturii românești în genere și a celei a provinciei noastre, în special. Paul Mihail a suferit sufletește toată viaţa de pe urma faptului că la 3 iulie 1940 la locuinţa sa a venit o echipă, membrii ei perfect informaţi despre tot ce se găsea în casa sa, și, în faţa
soţiei înfricoșate cu copila de trei ani în braţe, au confiscat și ridicat biblioteca, manuscrisele sale și documentele acumulate. La 19 iulie, Paul Mihail consemnează: „genia a venit mult slăbită și năucită. Niciun document, niciun manuscris și nicio icoană n-a putut aduce, fiindcă îi era teamă că o vor aresta”.
Documentele scăpate de la rechiziţia din 3 iulie fuseseră îngropate de Eugenia Mihail, dar la revenirea în august 1941 ele nu mai erau în ascunzătoare. Misterul dispariţiei lor a fost luat în mormânt de rudele care rămăseseră în locuinţa din str. Mihai Viteazul (astăzi M. Eminescu) nr. 3. Pierderea tezaurului de documente descoperite de el (circa 1.000 de documente românești), unele aduse de la Istanbul (Constantinopol) în 1931, din care începuse publicarea din 1932, la Iași, sub autoritatea istoricului Ilie Minea (bibliografia tuturor publicaţiilor sale de documente și, în genere, a scrierilor sale se află în: Paul Mihail, Jurnal 1940-1944, București, Editura „Paideia”, 1998, p. 285-372) este cu atât mai mare, cu cât unele, puţine, au fost identificate după război la Arhivele Naţionale ale RSS Moldovenești (a se vedea recenzia publicată de el în Izvestia Akademii Nauk
MSSR, Chișinău, 1965, nr. 1, p. 81-84, cu sprijinul onest al acad. Eugen Russev), în care a indicat documentele aduse de el de la Istanbul în 1931 (care păstrau notele sale marginale autografe), publicate în volumul Moldavia v epohu feodalizma. Slaviano-moldavskie gramotî XV v. – pervaia cetvert’ XVII v. Sbornik dokumentov fără indicarea provenienţei, dar altele sunt încă dispărute. Relatarea acestei drame o face în articolul 33 de ani de la aflarea documentelor românești de la Constantinopol, în Jurnal 1940-1944, p. 257-274. A fost obolul de muncă și jertfelnicie al tinereţii unui cercetător istoric care a fost strivit și el, astfel, sub
tăvălugul istoriei.
(Din cartea: RAPTUL BASARABIEI, NORDULUI BUCOVINEI ȘI ȚINUTULUI HERȚA din 28 IUNIE 1940. Ch., 2015).