…AU TRECUT CA O CLIPĂ COSMICĂ TREI DECENII

de la enigmatica demisie din 2 februarie 1993 a conducerii democratice a Parlamentului Independenței R. Moldova și revenirea, pe 4 februarie 1993, la putere, a komuniștilor prin alegerea lui Petru Lucinschi în fruntea Parlamentului cu ortacii săi care au pregătit victoria agrocomuniștilor lui Moțpan-Sangheli în alegerile parlamentare anticipate din 27 februarie 1994, victoria lui Petru Lucinschi în electorala prezidențială din 1 decembrie 1996 și victoria totală a comuniștilor lui Voronin pe 25 februarie 2001…

Speram ca în aceste zile, măcar după treizeci de ani de la acea enigmatică demisie, să citesc în presa scrisă sau să vizionez la TV o analiză obiectivă a acelei demisii, dar n-a fost să fie… UN SUBIECT, TABU ȘI AZI!!!… Iată de ce am hotărât să revin la un fragment de text al meu publicat pe NET, acum șase ani, în speranța ca măcar peste trei decenii să scoatem la suprafață cauzele acelei mari trădări, de fapt, prima în istoria noastră recentă, nu prea lungă, dar nici chiar scurtă, ca s-o știe și generația de politicieni de azi… Să știe că nimic nu se uită și numeni nu este uitat și iertat pentru faptele/trădările săvârșite de cei care fac politică murdară în dezinteresul alegătorilor săi…

Dar iată și FRAGMENTUL care poate deveni cu timpul o carte de …lectură captivantă, dedicată regretatului Patriot, Lingvist și Jurnalist, Vlad Pohilă, de la nașterea căruia se vor împlini pe 6 aprilie curent, 70 de ani…

Lectură atentă și plăcută!!!, mai ales la informațiile din presa vremii, anexate aici (vezi pagina mea FCB)!!!!… Am zis ATENTĂ pentru că se merită să le comparați cu chemările negândite, chiar provocatoare, ale unor ziși „unioniști”, de când mama i-a făcut, pe timpul colectivizării forțate și ucigătoare de spirit gospodăresc, inclusiv din rândurile deputaților care au ctitorit acest Stat cu semnăturile lor, ridicând pentru această faptă plină de …curaj, Ordinul Republicii și alte distincții care le aduc lunar niște sute de lei în buzunare, plus un loc călduț la …CCC-Cimitirul Central din Capitală!!!

P.S. –Am întârziat cu publicarea acestui material cu 8 zile pentru că m-am aflat 8 zile și 8 nopți, a 8-a oară, la Cotul Donului la Comemorarea celor 8 decenii de când cei 158 de mii (minus 1600 care au fost deshumați cu ajutorul nemților și mutați la Cimitirul românesc din Rossoșka, cel de pe teritoriul marelui Memorial al germanilor din acel loc tragic pentru nemți dar și pentru oștenii români din Diviziile 20 infanterie și 1 Cavalerie), de oșteni români din Armatele a 3-a și a 4-a, zac în creta de pe malurile Donului, de la Stalingrad și Stepa Calmucă, care n-au mers acolo în turism ca mine (cu banii din salariul meu de deputat; o zic pentru ca să nu-mi numere banii un coleg din Primul Parlament…) ci au îndeplinit un Ordin, din 22.06.1941, crezând că armata roșie nu va mai trece niciodată, înapoi, Nistrul, trecând de fapt și Prutul, și Răutul, și Siretul, și Dunărea, și Tisa, și Odra…!!!  Așa ne-a fost norocul și pe istorie nu te poți supăra!!!… (V.Ș., 02.02.2023)

   …

VII. Enigmatica demisie din februarie 1993

Am mai spus-o public: punctul de pornire al prăbușirii Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia a fost enigmatica demisie, din 2 februarie 1993, a celor patru membri ai Prezidiului Legislativului de la Chișinău: Vasile Nedelciuc, Valeriu Matei, Alexandru Moşanu, Ion Hadârcă. Și Mihai Ghimpu, vicepreședintele Comisiei parlamentare pentru drept, le-a urmat exemplul celor patru, semnând o cerere de demisie, numai că deputații n-au votat-o. Nici cererea lui V. Nedelciuc, care se bucura de stima agrarienilor, n-a fost votată din prima.

Jurnaliștii „independenți” de pe ambele maluri ale Prutului, ale Nistrului, precum și presa moscovită, au scris foarte puțin despre demisie, preferând alte teme decât cea legată de enigmatica demisie din februarie 1993, iar celor patru demiși mai bine să nu le amintești de ea… Niciunul din cei patru demiși nici după mai bine de două decenii de la demisie n-a scos un cuvânt, n-a făcut o cât-de-cât credibilă explicație, despre adevăratele motive ale demisiei lor. Doar Vasile Nedelciuc, pe data de 4 august 2013, a recunoscut public, în emisiunea „Interviuri pentru seri de duminică”, de la Vocea Basarabiei, că el a fost inițiatorul demisiei și că pe Moșanu și Matei i-a convins în trei clipe, pe Hadârcă, mai greu. Protagonistul emisiunii a încercat să ne convingă care au fost adevăratele motive ale demisiei: nu mai puteau conduce Parlamentul devenind tot mai grav pericolul de dizolvare (fiind totuna dizolvat cu un an înainte de termen), pentru că în sală se formase o altă majoritate, agrariană (de parcă până la demisie existase o majoritate națională și democratică) care nu mai dorea să voteze proiectele propuse șantajând cu organizarea unui referendum de neunire cu România (ar trebui să înțelegem că cei patru au salvat Unirea?). Drept că Vasile Nedelciuc a adiat și despre intrarea sa în disgrația liderului FPM, Iurie Roșca, și imposibilitatea de a nimeri pe lista acestei formațiuni pentru următoarele alegeri parlamentare, anticipate…

În emisiunea TV de la Unimedia.md din 11 august 2016 Nedelciuc a menționat cu o voce mai tare că una din cauzele principale ale demisiei lor, și necesitatea inițierii unui nou proiect politic, formațiunea Congresul Intelectualității, a fost aceea că toți patru demiși nu aveau șanse reale să nimerească pe listele Frontului Popular.

Chiar dacă, în sfârșit, s-a găsit inițiatorul demisiei și unele motive ale ei, rămân convins că ideea demisiei a fost parașutată de foștii colegi ai lui Lucinschi de la CC-ul din Moscova prin oamenii („revoluționarii”) Moscovei din București la oamenii Bucureștiului din Chișinău, pentru a-i face loc în fruntea Parlamentului omului devotat al Moscovei, Petru Lucinschi. Pe 4 februarie 1993, după demisia celor patru, Petru Lucinschi (și Kremlinul) și-au văzut visul împlinit, instalându-se în funcția de președinte al Parlamentului, care în acelaşi an a înlăturat toate piedicile din calea reînfiinţării partidului comuniştilor, adoptării legii cu privire la alegerea Parlamentului pe liste de partid, votării unui program de privatizare care a împroprietărit veneticii pe gratis, pregătirea alegerilor parlamentare anticipate pe baza listelor de partid, iar în februarie 1994, după Congresul românofob „Casa Noastră – Republica Moldova”, aducând la putere agrointersocialiștii cu o majoritate amețitoare. Aceștia, în următorii ani, prin hoții directe și incompetență crasă au adus la faliment economia R. Moldova, stopând toate reformele inițiate anterior, adoptând o Constituție cu rușinosul articol 13 despre limba oficială „moldovenească”, care și azi împarte societatea noastră în două tabere antagoniste și de care ne va salva doar viitoarea Reîntregire.

Judecând după ascensiunea economică și socială a „autodemișilor” anului 1993, precum și dinamica vieții urmașilor lor, unii colegi din primul Parlament au tras concluzia că „autodemișii” au fost bine remunerați ca să facă acest pas riscant. Personal, niciodată n-am împărtășit această concluzie, chiar dacă după demisie unii dintre ei și-au îmbunătățit simțitor calitatea vieții lor și a urmașilor lor, neajungând nici azi prea fericiți, gândurile fiindu-le mereu apăsătoare… În R. Moldova nu există atâția bani care să echivaleze cu cele două decenii de după demisie pierdute în mișcarea noastră spre Reîntregire, spre civilizație și prosperare, pentru salvarea acestui fragment de națiune română din stânga Prutului. Ceilalți trei autodemiși nici după două decenii de la „enigmatica” lor demisie n-au scos un cuvânt, n-au făcut o explicație la temă. Dar se merită să mai așteptăm, cine știe… Păcat că cel mai onest dintre toți, A. Moșanu, n-a riscat până azi să scrie câteva sute de pagini de amintiri, măcar din perioada proclamării Independenței până la blestemata demisie a celor patru.

Cât îl privește pe V.Matei, acesta a semnat atunci declarația de demisie fără a clipi din ochi, n-a avut încotro, iar a doua zi a plecat într-o delegație oficială în Italia și tot drumul, tur-retur, se deranja, telefona, noaptea nu putea închide un ochi, sperând că Parlamentul nu-i va accepta demisia.

Mai bine de șase ani trecuseră de la acea demisie dar marele patriot român din Occident, Nicolae Lupan (Dumnezeu să-L odihnească, pe 25.01.2017 a încetat din viață) încă nu uitase de ea: „Мă face să aduc încă о dată pe tapet numele vulpoiului Piotr Lucinski din interviul lui Valeriu Matei din „România Mare” de la 23 Iulie ’99 în care se plânge, cu un fel de lacrimi de crocodil, de autoritarismul amintitului vulpoi. Numai că, fără să vreau, gândul mă duce la nesăbuința cu care Alexandru Moșanu, pe atunci președinte al parlamentului de la Chișinău, Valeriu Matei, Vasile Nedelciuc, Ion Hadârcă, deputați, și-au dat, „precipitat” (!), demisia din posturile pe care le ocupau (sic!). Sic, pentru că, la mintea pintenatului, un post părăsit nu гămâne niciodată gol. Anume în urma acelei nesăbuite demisii s-a văzut Piotr Kirilovici aburcat în scaunul de președinte al zisului legislativ de la Chișinău! Anume de atunci și рână în momentul când scriu aceste rânduri face el, Lucinski, porcăriile antiromânești pe care le face!

Cât despre Iurie Roșca și frontiștii lui care au votat pentru debarcarea lui „Mateicuță”, cum îl dezmierdam vreo șapte ani în urmă pe Valerică, crezându-1 оm de valoare națională, de mult nu mă mai miră virajele ambigui ale mai marelui creștin-democraților de la Chișinău…” (Citat integral din: Nicolae Lupan. Însemnări de desțărat. Editura Nistru, Bruxelles; Editura Semne București, 2001, p.212-213).