Despre autorul mediatizatului album monografic Românii din jurul României în imagini se zice că e omul faptelor şi nu al vorbelor. Asta, împotriva evidenţei. Se ştie că dr. Vasile Şoimaru e şi el un maestru al rostirii şi că vorbele lui sunt deja oprite din zbor în cărţile şi articolele ce-i poartă semnătura. Ceea ce ar fi însă mai precis, în legătură cu cele de de mai sus, e că acei care lungesc vorba rămân repede păgubaşi de un receptor, dacă în auditoriu s-a nimerit să fie şi universitarul Vasile Şoimaru.

Nu ştiu cât de des i se intâmplă asta distinsului nostru prieten, având în vedere că în compania sa sunt mereu maeştri ai cuvântului, de care nu te mai saturi ascultându-i. Cert e însă că oricât de fundamental e rolul verbului în comunicare şi oricât de suave adjectivele, substantivele au, totuşi, acea consistenţă materială care-i asigură cofondatorului di pi loc al Academiei de Studii Economice  din Chişinău un anume echilibru existenţial. Pentru că substantivul rostit  poate fi şi privit, poate fi şi atins cu senzorii tactili din palmă.

Dintre toate substantivele limbii române, însă, UNIREA îi este cel mai drag. E obsesia vieţii sale. Desigur, în contextul celor amintite, s-ar putea invoca precaritatea concretului în cazul numitului cuvant. Cum să atingi cu simţurile, cele care îţi dau măsura realului, acest substantiv atât de iluzoriu pentru mulţi, dar atât de tangibil pentru Vasile Şoimaru?

Ei bine, uite că, în cazul personajului vizat aici, eventualul paradox de mai sus se atenuiază, capătă tenta firescului. Căci, ce sunt sutele de poze strânse din nebănuitele vetre româneşti în cele două albume ale monografistului-fotograf, ultimul „o perlă, în materie”? Desigur, substantive dedicate Unirii. Dar cele 500 de documente strânse şi comentate în temeiul unităţii unei istorice genealogii (neamul Şoimăreştilor, căruia autorul monografiei îi şi aparţine), dăinuitoare pe cele două maluri ale Prutului? Desigur, substantive dedicate Unirii. Ce sunt, oare, cărţile reeditate – sub proiectele  editoriale semnate dr. Vasile Şoimaru – ale unor personalităţi din stânga şi din dreapta Prutului, asupra cărora, fără aceste iniţiative generoase, oamenii prezentului ar fi perpetuat păcatul uitării? Sunt substantive dedicate Unirii. Dar proiectul său – concretizat, în parte – de înfiinţare a unei biblioteci basarabene la Mirosloveşti, pe malul Moldovei? Categoric, tot un substantiv dedicat Unirii.

Acum, iată şi felul cum a folosit dr. Vasile Şoimaru înclinaţia sa spre fapta dedicată Unirii, în detrimentul cuvântului rostit festiv şi patetic, în ziua de 27 martie a anului curent.

În panorama relativă a Ceahlăului, pe malul stâng al Moldovei, râul preistoric în arealul căruia descălecătorii din Maramureş au întemeiat zbuciumata Ţară a Moldovei, la vreo doi-trei kilometri de Dealul Căpăţânii (locul unde Dragos, zice-se, a îngropat capul bourului) se aflau ocinile strabunilor doctorului Şoimaru –  cei rămaşi la vest de Prut, căci o parte din ei erau vrednici gospodari în Basarabia. Pe culmea de deal de pe malul Moldovei, la Năvrăpeşti – azi Mirosloveşti –, dăinuia un stejar de pe vremea voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt. Uriaşul din lumea regnului vegetal, a carui vârstă a fost stabilită ştiinţific de doctorul în botanică Ionel Lupu (de la Gradina Botanică din Iaşi), a fost ocrotit câteva secole de străbunii lui Vasile Şoimaru, cei care deveniseră stăpâni pe pământul pe care supravieţuia stejarul cel iertat de secure.

Cum şi copacii împărtăşesc, într-un final, soarta oamenilor, cu tot privilegiul longevităţii, vara trecută stejarul a fost doborât de stihiile cerului. Cel căruia bătrânul arbore i-a intermediat întâlnirea, simbolică, cu strabunii, n-a putut fi pasiv la această rupere a firului istoric şi, ca într-o ştafetă peste timp şi peste timpuri, a purces la o nouă faptă, contextualizată, în esenţă, Unirii.

Doctorul Vasile Şoimaru ştia că şi anul acesta, mai ales anul aceasta, de ziua Unirii Basarabiei cu România, Unirea cea de-o clipă,  la Chişinău vor fi rostite din nou multe vorbe. Excesiv de multe vorbe din categoria verbelor şi adjectivelor. Şi că foamea aceasta de cuvinte nu va găsi, nici acum, un corespondent concret în faptă.

Si, după măsura faptelor lui, joi sau vineri, zilele care precedau Sărbătoarea de suflet a basarabenilor, Vasile Şoimaru a dat fuga la Străşeni, unde exista, de asemenea – viu însă – un stejar secular căruia i se spune, ca şi celui de pe malul Moldovei, Stejarul lui Ştefan cel Mare. A rugat un pădurar vrednic, şi el cu neamuri în Ţară, să smulgă din rădăcina stejarului basarabean trei stejărei. Câte unul pentru fiecare din cele trei mari provincii româneşti. Să pună, astfel, Vasile Şoimaru de-o Unire, o altă Unire, pe lângă celelalte ctitorite de el.

A ticsit din nou cărţi basarabene în două sacoşe mari, în care doamna Maria Şoimaru îşi face, de regulă, cumpărăturile casnice, şi a anunţat îndată dascălii Şcolii din Mirosloveşti să pregătească elevii cu drapele tricolor şi cu cele necesare plantării celor trei stejarei din stânga Prutului. Şi-a luat cu el aparatul de fotografiat, devenit organul transplantat fiinţei sale, şi a trecut apoi, din nou (a câta oară?) râul cel silit să despartă un Neam.

Primarul comunei, Ionuţ Gospodaru, însoţit de consilieri locali, a adus şi el  câţiva puieţi de stejar, astfel încât, după încheierea isprăvii de la Mirosloveşti, dedicată Unirii (si fotografiată din toate unghiurile posibile), doctorul Vasile Şoimaru a putut să decreteze, în faţa zecilor de elevi cocoţaţi pe trunchiul cât o stâncă a stejarului cel trecut prin veacuri: Botez acest loc „Parcul Unirii”. Fie ca gestul nostru să prevestească Unirea cea mult-aşteptată.

Gheorghe Pârlea, Mirosloveşti, Iaşi

27 martie 2010