Primele informaţii despre aromâni le-am cules din cărţile despre ei, care nu-s puţine. Dar abia la 15 august 2007, de ziua Sfintei Maria, la Hramul oraşului albanez Corcea, actuala capitală a aromânilor albanezi, am reuşit să-i văd şi să-i aud pe viu. De atunci am avut multe ocazii să mă întâlnesc cu mulţi dintre ei, la diverse manifestări cu participarea oamenilor de cultură aromâni în diferite localităţi aromâneşti din Albania, Macedonia ex-iugoslavă, Grecia, Bulgaria, Serbia şi chiar din capitala României, Bucureşti. În zilele de 10-13 iulie curent, mi s-a oferit posibilitatea să mă întâlnesc cu ei la un frumos Festival folcloric al aromânilor din Balcani, la muntele Ponikva din apropierea oraşului macedonean Kociani. La mijlocul lunii august, voi participa la un alt festival folcloric în faimosul şi istoricul orăşel aromânesc Moskopole din Albania. Cu toate acestea, risc să spun că nu mă mai satur de ei vreodată, pentru că istoria şi cultura lor sunt atât de incitante, încât nu am această şansă.

Oamenii de ştiinţă din domeniu n-au ajuns la o concluzie unică privind corelaţia români-aromâni.

Cei din Bucureşti, în majoritatea lor, îi consideră români care vorbesc dialectul aromânesc al limbii dacoromâne, autorităţile punându-le condiţia neafişată că le vor acorda sprijin, inclusiv financiar, în aspiraţiile lor culturale şi naţionale, dacă recunosc că sunt români şi că vorbesc un dialect al limbii române.
Aici ar fi cazul să le amintesc cititorilor, dar şi autorităţilor de la Bucureşti, de anul 1948, când conducerea kominternistă a României, ocupată de ruşi, a oprit finanţarea şcolilor româneşti din Balcani, deschise cu mari greutăţi de Cuza Vodă, idee sprijinită şi de regele Carol I al României. Pretextul invocat de komintern era aşa-zisul pericol din partea aromânilor din Balcani asupra securităţii statului socialist român. În realitate, riscul era altul: kominterniştii bucureşteni se temeau ca dracul de tămâie de aromâni, care deţineau turme de zeci şi sute de mii de oi şi păşune de mii şi zeci de mii de hectare în Balcani, dar care nu acceptau ideile idioate marxist-leninist-kominterniste despre proprietatea socialistă şi despre dictatura proletariatului. Nu în zadar se spune în Balcani despre lumea afacerilor că acolo unde activează un aromân, nu au ce face zece evrei… Ca rezultat al acestei politici criminale, aromânii nici până astăzi nu au instituţii de învăţământ şi nici măcar nu sunt recunoscuţi drept minoritate naţională în ţările lor istorice – Grecia, Albania, Serbia, Bulgaria, excepţie făcând doar Republica Macedonia. Şi asta se întâmplă în pofida rolului aromânilor în eliberarea şi cucerirea independenţei de către aceste state balcanice, în pofida ponderii considerabile a aromânilor în dezvoltarea economiei şi a culturii statelor balcanice, unde ei locuiesc.

Iată doar câteva personalităţi marcante de origine aromână, spicuite din diverse izvoare: Alexandru Macedon, Mihai Viteazul, Vasile Lupu, Maica Tereza (Agnesa Boiangiu), Nicolae Milescu Spătarul, Gheorghe Asachi, Nicolae Iorga, Emanuil Gojdu, Gala Galaction, Petre Ţuţea, Lucian Blaga, Toma Caragiu, Matilda Caragiu-Marioţeanu, Ion Heliade-Rădulescu, Ion Caramitru, Gigi Becali, Gheorghe Hagi, Vanga Mihanj-Sterju, fraţii Manakia şi mulţi-mulţi alţii. Era aromân şi baronul Barbu Bellu, latifundiarul şi mecenatul, al cărui nume îl poartă cimitirul-necropolă din Bucureşti, înfiinţat pe locul donat de el oraşului în anul 1853. Nu exclud că sunt şi nişte inexactităţi în această scurtă listă, dar aceasta nu înseamnă ca e o ruşine să te numeşti sau să-l numeşti pe cineva aromân. Pentru că aromânul este frate cu românul, cu adevăratul român, şi nu cu cel ce doar se acoperă cu acest sfânt nume!

La rândul lor, specialiştii din statele unde locuiesc aromânii, încă dinainte de Burebista, Decebal şi Traian, în marea lor majoritate o ţin morţiş că aromânii reprezintă o etnie aparte şi vorbesc o limbă diferită de cea română. Am avut şi eu cel puţin un caz grăitor în acest sens: în cea de-a doua expediţie la aromânii din Macedonia (august 2008), la prezentarea albumului Românii din jurul României în imagini la Bitola, intrând în sala de şedinţe a Societăţii culturale a aromânilor din oraş, la salutul meu – Bună sera, fraţilor!, răspunsul a fost categoric, dar nu m-a supărat deloc, aşa cum nu mă supără nişte neiniţiaţi de-ai noştri când spun că-s moldoveni, nu români: „Ei, da, nu mai suntem noi chiar fraţi…”. „Dar dacă vă zic veri, acceptaţi?”. Şi răspunsul lor a fost unul pozitiv, care mi-a permis să stau de vorbă cu aceşti fraţi de sânge până după miezul nopţii, mai continuând şi a doua zi…

Neavând pregătire specială, nu voi intra în aceste discuţii care, după părerea mea, până acum n-au adus niciun folos pentru înlăturarea pericolului asimilării definitive a aromânilor de către populaţiile majoritare din ţările lor de baştină.

Ca să se convingă de aceste adevăruri, le recomand specialiştilor de la Bucureşti să trăiască un an-doi într-un orăşel din munţii Pind sau Rodopi şi să se declare acolo români sau, cel puţin, aromâni, ca să se convingă în ce condiţii grele, infernale chiar, trăiesc fraţii sau verii noştri de un sânge. Va accepta acest curajos o viaţă de şomer, fără vreo sursă de venituri, nemaivorbind de vreo participare la viaţa publică? Acest bucureştean curajos ar putea supravieţui acolo doar zicând că este grec sau, cel mult, că este grec latinofon şi nimic mai mult! Iar pe aromânii din Balcani i-aş sfătui mai întâi să-şi capete drepturile de minoritate naţională de la statele în care locuiesc, bineînţeles cu sprijinul UE, şi apoi să ceară de la oficialităţile bucureştene recunoaşterea statutului de minoritate naţională pentru aromânii din România. Mult mai utilă îmi pare consolidarea acţiunilor ambelor părţi implicate în discuţii pentru rezolvarea problemelor culturale stringente ale acestei populaţii pedepsite pe nedrept de şovinismul care persistă în unele state balcanice, unele chiar făcând parte din Uniunea Europeană.
Trebuie să recunoaştem că cel mai mult sunt asupriţi aromânii în Grecia… La acest capitol chiar şi ruşii, şi ucrainenii, şi sârbii par a fi nişte îngeri păzitori ai naţiunii române/aromâne în comparaţie cu grecii… Uneori, mă bate gândul dacă nu cumva cei ce conduc lumea au pedepsit Grecia cu dezastrul politico-economic de azi pentru naţionalismul lor, combinat cu şovinismul deocheat faţă de minorităţile conlocuitoare. Îi înţeleg pe cei cu banii: ei vor să intre mai adânc în inima economică a grecului, dar de ce să sufere atât de mult bietul cioban aromân, care nu poartă nicio vină pentru naţional-şovinismul grecilor, care nici măcar nu recunosc minoritatea aromână… Sau de ce naţional-şoviniştii greci n-ar recunoaşte minoritatea aromână şi i-ar acorda o uşoară autonomie culturală, câştigând încrederea aromânilor, care le-ar fi mult prea de folos în lupta grecilor cu companiile internaţionale, companii ce vor să pună mâna pe tot ce mişcă economic acolo…
Despre patriotismul şi eroismul aromânilor în păstrarea lor ca neam elocvent ne vorbeşte şi cutremurătorul lor Imn Naţional, „Părinteasca Dimândare (Blestemare)”, compus de marele luptător pentru drepturile aromânilor din Balcani, Constantin Belimace. Iată doar patru rânduri din acest Imn (traducere liberă):

„…Blestem mare să aibă-n casă
Cel de limba lui se lasă,
Care-şi uită limba lui –
Arză-l para focului…”.

E cazul să amintim aici că şi pe noi, românii basarabeni, ne-a trezit „din somnul cel de moarte” o poezie despre limba maternă – Limba noastră a lui Alexie Mateevici, care mai târziu a devenit Imnul celui de-al doilea stat românesc, R. Moldova.

Poetul Constantin Belimace s-a dovedit a fi un mare vizionar, pentru că, după mai bine de 120 de ani, „Părinteasca Dimândare” vorbeşte mai tare şi mai actual ca niciodată, melodia imnului fiind foarte mobilizatoare şi foarte frumoasă…

Dar mai e ceva de zis despre aromâni: la ei, din vremuri străvechi, există un obicei: flăcăul aromân se însoară doar cu o fată de aceeaşi origine. Şi aceasta – în condiţiile în care aromânii încă nu au niciun fel de autonomie teritorială sau măcar culturală, fiind permanent ameninţaţi de pericolul asimilării totale şi al pierderii averilor din cauza neascultării lor de naţiunea majoritară…

VȘ

Timpul, 30 iulie 2010