O SIMETRIE CIUDATĂ: „PATA ROȘIE” DE PE FRUNTEA LUI MIHAIL GORBACIOV ȘI „PATA VERDE” DE PE HARTA EUROPEI…

O SIMETRIE CIUDATĂ: „PATA ROȘIE” DE PE FRUNTEA LUI MIHAIL GORBACIOV ȘI „PATA VERDE” DE PE HARTA EUROPEI…

Gânduri venite în cele 8 nopți de insomnie de după cele 8 fusuri orare, pe care le-am străbătut cu greu, de la Chișinău la Iași, Viena, New York, Detroit, Cleveland, Chicago și viceversa.

”Pata roșie” de pe fruntea lui Gorbaciov a dispărut odată cu el, acum șase zile; „Pata verde”, înverzită și mai tare pe vremea lui Gorbaciov, de către subalternul său Lukianov, cel care a planificat ambele regiuni separatiste de la noi, în spațiul pe care ea, „Pata verde”, îl reprezintă, treburile economice și sociale, nu …vor să meargă bine, de parcă „mai marii Estului” prin reprezentanții lor locali și-ar dori să demonstreze că noi suntem cu toții „proștii satului” (nici măcar ai statului!) și nu suntem capabili să ne autoguvernăm, și că doar alături de ei, în fosta u.r.s.s. sau în actuala c.s.i., ne-ar fi locul …cel de veci!!!
După cum bine observăm, forțele negre de …roșață, inclusiv unele cu toate trei culori pe sigla lor, se consolidează văzând cu ochii, la comanda „nu știu cui?”, și n-au de gând să ne lase în pace să creștem economia și nivelul de trai al populației noastre atât de rezistente pe parcursul istoriei ultimilor trei decenii…
…Mai devreme ori mai târziu și „pata verde” va dispărea de pe harta Europei numai că nu mai devreme (alții zic că se poate și mai devreme!), ci când se va coace definitiv UNIREA EUROPEANĂ A CELOR DOUĂ STATE ROMÂNEȘTI… Mi-aș dori și eu …mai devreme, dacă n-ar fi acest război de lungă durată alături de noi și dacă nu m-aș teme prea tare de o nouă “eliberare”, ca cea din 28 iunie 1940…
Ei, oponenții și consultanții lor din umbră îi vor jos! pe Maia și PAS-ul cel tânăr ctitorit de ea acum câțiva ani, cu toate că, știu eu dar și ei, prea bine cine va veni în locul acestora dacă alegătorii nu vor înțelege cine, de unde și de ce cresc prețurile; Nici măcar DA-ul și câte un Chic sau Purice rătăcit acolo, ci direct cele trei componente finanțate de Est-ul sălbatic, vor veni să ne mai fericească câteva decenii la rând!!!…

05.09.2022

UN INTERVIU DE DOUĂ ORE DE DUPĂ MIEZUL UNEI NOPȚI DE VARĂ…

Cititorii JURNALULUI.MD cunosc secretul jurnalistului Pavel Păduraru: noaptea scrie ziua doarme… Într-una din nopțile de august 2022, nedormite de el, m-a găsit on-line pe NET, mi-a  telefonat, două ore m-a „terorizat” cu întrebări de tot soiul și iată ce-a ieșit: Un interviu de două ore de după miezul unei nopți de vară toridă, publicat în JURNAL.MD de Ziua Limbii Române, 31 august 2022… Recunosc, titlul și intertitlurile nu-mi aparțin și nici nu-mi prea plac, dar de restul textului nu mă dezic… Vă urez lectură plăcută, dar dacă va fi neplăcută nu dați vina pe Șoimaru și nici pe Păduraru, pentru că încercarea vină n-are… De la București am și-o primă reacție la interviu și mai multe comentarii favorabile… Iată una din ele:

Sunt entuziasmat, pentru prima dată citesc și înțeleg  o expunere (un interviu)  de mare clasă, un adevarat Manifest de chemare la luciditate, cu o analiză istorică sintetică a situației politicii din R.Moldova de-a lungul ultimelor decenii. FELICITĂRI, FELICITĂRI, FELICITĂRI !  Este minunat de clară, cu explicații argumentate și convingătoare. Deschizi cu vorbirea matale ochii oamenilor, să înteleagă, să nu mai fie manipulați. Ești un om de mare curaj și cu dreaptă judecată. Te admir pentru tot ceea ce tipărești sau expui oral, dar sper că va rămâne și imprimat pe hârtie…” ȘI MAI ZIC: De la laude exagerate …nu-mi cresc urechile deloc!!!

Dar iată și interviul din JURNAL.MD:

INTERVIU // Deputatul Șoimaru: „Businessul politic în R. Moldova este cea mai rentabilă afacere de pe globul pământesc”

Partidul Șor ar fi gata să voteze limba română, în cazul în care dosarele contra membrilor săi ar fi clasate. Recenta solicitare a deputaților primului Parlament către Sandu și Iohannis, privind unirea neîntârziată a R. Moldova cu România, în condițiile actuale nu este decât o provocare la adresa rușilor pentru a ne „elibera” de „ocupația românească”. Liderii unioniști de la noi au fost cei mai mari inamici ai Unirii, iar unionismul a devenit una dintre cele mai profitabile afaceri în R. Moldova. Sunt declarațiile făcute într-un interviu pentru Jurnal.md de către deputatul PAS, Vasile Șoimaru, semnatar al Declarației de Independență și unul dinre fondatorii ASEM.

– Dle Șoimaru, cum vedeați viitorul R. Moldova atunci când ați semnat Declarația de Independență?

– Vedeam R. Moldova ca pe al doilea stat românesc, separat odată și pentru totdeauna de Rusia. Unii spun că a doua zi ar fi trebuit să ne unim cu România și cred că au dreptate, dar eu atunci nu mă gândeam la asta. Știam că acest lucru oricum se va întâmpla, dar nu atât de simplu, pentru că în realitate nici un mal, nici celălalt al Prutului nu se vedeau împreună. Românii simpli visau la Unire, dar clasa politică de la București, subordonată Uniunii Sovietice în frunte cu Gorbaciov, era împotrivă. Nu în zadar Moscova și-a promovat candidatul la funcția supremă în România. Aurel Preda de la București, autorul Declarației de Independență, îmi spunea că, în 1992, Snegur a trimis doi oameni la București: pe Vasile Nedelciuc și pe Anatol Plugaru. Numai că eu nu cred că al doilea a fost Plugaru, presupun că era altcineva. Cei doi au propus modificarea Constituției României, astfel ca documentul să prevadă o nouă funcție de vicepreședinte al țării, care urma să-i revină lui Snegur. Să știți că Iliescu nu a recționat imediat, ci a fost împotrivă numai după ce a primit astfel de indicații de la Moscova.

„Scopul mișcării unioniste a fost de a stopa cu orice preț unirea celor două state românești”

– În primii ani de independență, dreapta politică de la noi fiind reprezentată de mișcarea unionistă, se părea că mai devreme sau mai târziu Unirea oricum va avea loc. Astăzi, după toate schimbările la față ale foștilor lideri unioniști, care credeți că a fost rolul acestei mișcări și cine a dirijat-o din umbră?

– Scopul mișcării unioniste a fost și este de a stopa cu orice preț unirea celor două state românești, ceea ce s-a văzut și din faptele exponenților ei. La 1 decembrie 1991, un grup de deputați de la Chișinău și București au fondat Consiliul Național al Unirii și au elaborat o declarație de unire. Eram și eu, și Sava Platon, alături de ei în Piață, dar nu ne-am regăsit în lista lor. „Tu de ce n-ai nimerit acolo?”, mă întreabă Sava. „Aș fi vrut, zic, dar nimeni nu m-a întrebat.” „Nici pe mine nu m-a întrebat nimeni”, mi-a spus el. Atunci noi doi am ieșit la tribună și am cerut să fim primiți în Consiliu. Așa a apărut vorba că cei care se dau mare unioniști aveau un alt rol.

Citiți cartea lui Voronin, publicată recent, și veți vedea cum el, fără să-și dea seama, își deconspiră marii prietenii pe care i-a avut în mișcarea unionistă. Unul dintre aceștia a fost Ilie Bratu, care la 7 aprilie 2009 a declarat că nu mai avem nevoie de parlament, guvern, președinte, căci le avem pe toate la București. Voronin vorbește despre Bratu, dar nu-i dă numele, crezând că noi nu-l vom cunoaște. În acele zile și Valeriu Matei a ținut un discurs asemănător și Natalia Morari era de acord cu el. Acum înțelegem că, fără astfel de declarații, Voronin n-ar fi putut acuza România de implicare în acele evenimente.

Cu alte cuvinte, mișcarea unionistă nu a fost formată de unioniști și tot ce a făcut ea a fost împotriva Unirii. Declarațiile liderilor ei și toate protestele lor au prins foarte bine rușilor, dar și unor români de dincolo de Prut care reprezintă compania „Lukoil”, dar și celor care s-au făcut cu apartamente în România ori s-au căsătorit a nu știu câta oară cu fete din rândul tinerilor unioniști. Toți doar au profitat, după ce au prins nada ce li se întindea. Să nu uităm că din Rusia ni s-a spus că toate fronturile populare din fostele republici sovietice au fost formate de către KGB, cu scopul de a opri mișcarea acestor popoare către independență. La noi însă, potrivit lui Selezniov, președintele parlamentului rus, s-a urmărit compromiterea unirii cu Patria Mamă. De aceea nu mă mir astăzi, când colegii mei din primul parlament mă acuză că nu am semnat scrisoarea deschisă prin care ei le solicită lui Klaus Iohanis și Maiei Sandu să facă Unirea în aceste zile, când Rusia a invadat Ucraina. De fapt, ei caută astfel să-i întărâte pe ruși să ne „elibereze” iarăși de „ocupația românească”. Cum putem face lucruri atât de nesăbuite?

– Vreți să spuneți că acum ar fi cazul să renunțăm la propagarea idealului Unirii?

– Putem să-l propagăm zilnic, dar trezește nedumerire faptul că mulți actuali apărători ai acestui ideal, care în august 1991 n-au avut nimic de spus în acest sens, au apărut cu o asemenea propunere într-un moment când istoria noastră este atât de neagră. Acum, când războiul e la un pas de noi, nu ne lipsește altceva decât să ieșim cu un astfel de proiect și rușii vor sări îndată să ne „elibereze” de români. Pe când Unirea, dacă ne-o dorim, trebuie făcută odată și pentru totdeuna, fără gălăgie, fără grabă. Ea trebuie clădită temeinic, cu acceptul cetățenilor ambelor state românești. Asta a fost și gafa celor din Frontul Popular care, în loc să clădească Unirea, doar au țipat-o la microfoane.

– Era Iurie Roșca KGB-ist, după cum se spune?

– De unde dracu să știu cine a fost vărul meu de gradul cinci? Nu am argumente, dar faptele lui vorbesc despre asta. În 1989, a trecut de la televiziune la Uniunea Scriitorilor, alături de mulți fruntași ai mișcării unioniste, pentru un salariu de două ori mai mic. În tinerețea sa, bietul de el a călcat pe greble de mai multe ori și a fost nevoit să-și ducă soarta pe traseul pe care-l vedem – de la unionist la adeptul lui Dughin.

„Chișinăul niciodată nu și-a dorit să soluționeze conflictul transnistrean”

– Dacă unirea ar fi avut loc în 1991, ar fi existat riscul să pierdem regiunea transnistreană și cea găgăuză?

– Oamenii din cele două regiuni nu au gândit așa ca astăzi, până li s-a băgat în gură ideea de a opri mișcarea unionistă. Dacă peste două sau trei ore după declararea independenței, ar fi fost proclamată Unirea, totul ar fi fost mult mai simplu. La acea vreme, am fi putut rezolva toate problemele, fără să avem nevoie de articolul 13 din Constituție și multe alte mizerii de care nu putem scăpa nici acum. La urma urmelor, am fi putut ceda Ucrainei regiunea transnistreană, cerându-i în schimb Basarabia istorică și Bucovina până dincolo de Cernăuți. Iar autonomia găgăuză nu este atât de tare, încât să dicteze ceva. Găgăuzilor li se bagă în gură și ei se exprimă, însă cu totul altfel văd lucrurile oamenii cu carte. De exemplu, Constantin Taușanji, doctor în economie, fondatorul Universității din Comrat, a fost deputat în primul parlament și a votat independența R. Moldova. Și el luptă până în prezent cu toate tâmpeniile de acolo, muncind în continuare pentru salvarea culturii găgăuze.

– A avut Chișinăul vreun interes de a nu soluționa conflictul transnistrean?

– Chișinăul niciodată nu și-a dorit acest lucru, la fel ca și Moscova. Până în 2019, autoritățile noastre au avut interese economice prea mari pe această filieră. Toți au supt din țâță transnistreană și s-au gândit la acumularea primitivă a capitalului, din care puteau fi finanțate partide întregi. Dacă la Chișinău ar fi existat o voință politică de fier în acest sens, dorințele Rusiei ar fi scăzut. Kremlinul și-a dorit întotdeauna resetarea URSS, dar vedeți ce se întâmplă acum, când rușii, din cauza lăcomiei lor, pot să piardă chiar și Federația Rusă, după războiul cu Ucraina.

„Nu a scăzut interesul față de unionism, ci cotațiile businessului unionist”

– În timp ce interesul electoratului față de partidele unioniste scade dramatic în ultimii ani, sondajele arată că numărul unioniștilor crește. Cum vă explicați această situație?

– Electoratul nostru demult ar fi votat unirea, dar acești așa-ziși unioniști luptă doar pentru a câștiga o bucată de pâine din politică. Asta e tot ce au învățat ei de la 1989 încoace. Au pompat mulți bani de peste Prut și s-au ales cu fel de fel de case și mirese tinere. Unionismul nu a fost scopul, ci businessul lor. Să știți că businessul politic în R. Moldova este cea mai rentabilă afacere de pe globul pământesc. Prin urmare, la noi nu a scăzut interesul față de unionism, ci cotațiile businessului unionist. E adevărat că unii dintre liderii acestei mișcări nu sunt împotriva Unirii, dar s-ar bucura să tărăgăneze procesul, căci asta e pâinea lor. În situația creată, singura noastră șansă este să luptăm pentru integrarea în UE, unde nu există granițe. Atunci nu va trebui să facem declarații de Unire în beneficiul personal al cuiva, dar se va întâmpla totul în mod firesc.

– Dar creșterea vădită a dezinteresului față de modificarea articolului 13 din Constituție cum se lămurește?

– În fracțiunea PAS, din care fac parte 63 de persoane, absolut toți vor vota modificarea art. 13 și majoritatea va vota reîntregirea.

– Când?

– Oamenii simpli sunt mai deștepți decât politicienii și înțeleg prea bine că nu articolul 13 ne face săraci, nu din cauza lui nu au ce pune în sobă, nici cu ce fierbe o supă. Totuși, dacă nu acest parlament va modifica acest articol, voi considera că în zadar am candidat pe lista PAS. Nu trebuie să ne grăbim, pentru că această modificare ar putea să nu fie votată, ceea ce ar însemna un eșec. Nu vrem să schimbăm acest articol cu voturile Partidului Șor.

„Cei de la Șor ar vota cu toții limba română și Unirea cu România, dacă li se garantează libertatea”

– Credeți că Partidul Șor ar vota limba română? Și dacă e vorba de apărarea demnității naționale și de ștergerea unei pete murdare de pe obrazul R. Moldova, mai contează cine va vota?

– Contează, pentru că ceea ce vor cere ei în schimb este mai jos de demnitatea noastră. Mai așteptați puțin, că nu vom pleca mâine din parlament, iar Partidului Șor cred că nu i-a mai rămas mult să respire. La această oră, nu avem la cine apela. Dintre comuniști, nimeni nu va vota, dintre socialiști mă îndoiesc că se va găsi cineva, pe când cei de la Șor ar vota cu toții limba română și Unirea cu România, dacă li se garantează libertatea. Vreți să ne descurcăm în asemenea hal?

– Chiar cred că trebuie s-o faceți.

– Nu se poate, aceasta nu va schimba viața celor trei milioane de moldoveni. Să vă spun povestea articolului 13? Frontul Popular a insistat pentru limba română, iar Blocul Țăranilor și Intelectualilor zicea că e o mare rușine să acceptăm propunerea lui Lucinschi de a vota limba moldovenească, între paranteze română. Acum înțeleg că, dacă acceptam propunerea lui Lucinschi, față de care nu am nicio clipă de dragoste, am fi uitat cu toții de moldovenism. Dar cum puteau sălbătăciunile celea de președinți de colhozuri să voteze așa ceva? Astăzi, nu ne ajung patru voturi pentru a schimba articolul 13. Cu Șor nu vom vota, am putea să ne gândim la câțiva socialiști, dar nu știu cine dintre ei va risca să meargă la așa ceva. În orice situație, uitați-vă datorită cui se întâmplă acest lucru. Vedeți cine a participat la ultimele parlamentare și cât de tare au luptat așa-zișii unioniști de la București și de peste tot pentru ca PAS să nu aibă majoritate constituțională.

„Eram la Muzeul Luvru, în fața Mona Lisei”

– Ați fost deputat și în anii 1998-2001. Cum s-a ajuns în 2001 la victoria zdrobitoare a PCRM-ului?

– Lucrurile au fost bine pregătite încă în 2000, când a fost modificată Constituția și am devenit republică parlamentară. Pe atunci făceam parte din PFD, partidul lui Matei, și din comisia pentru CSI și voiam să fiu martorul din opoziție la tratativele cu rușii de la Sankt-Petersburg. Diacov nu era de acord și încerca să-mi închidă gura. La o ședință a parlamentului, am țipat la el că nu are încredere în mine. Ca să mă împace, m-a băgat într-o delegație la Paris, unde am plecat cu el, cu Voronin, cu Sergiu Mocanu și alții. În Franța, Voronin mai mult se afla la Ambasada Rusiei decât alături de noi. Mi-am dat seama că modificarea Constituției era dictată de Kremlin, aceasta fiind unica șansă ca PCRM să preia masiv puterea.

La 28 iunie 2000, aproape de a ne întoarce acasă, la Chișinău s-a hotărât deja că vom fi republică parlamentară. Cred că decizia a fost luată la Paris. În acea zi, când s-au împlinit 60 de ani de la ocupația Basarbiei de către URSS, eu eram la Muzeul Luvru, în fața Mona Lisei. Mă uitam la ea și mă gândeam ce ca fi mai departe cu Basarabia. Seara, Diacov, Voronin și ceilalți membrii ai delegației, în afară de mine, fuseseră invitați la un restaurant. Rămânând singur, m-am întâlnit cu Sergiu Cioclea, unul dintre cei mai buni studenți ai lui Paul Bran, fondatorul și primul rector la ASEM, al cărui adjunct am fost și eu. Sergiu, care mai târziu a devenit guvernator al Băncii Naționale, făcea atunci masteratul la Paris, fiind singurul student care a plecat să-l caute pe Bran pentru a-și cere scuze de la acesta că a fost alungat din R. Moldova de către agrarieni. I-am spus că ai mei s-au dus nu se știe unde, probabil la invitația Ambasadei Rusiei. Așa au vrut să se spele de mine, pentru a nu avea martori negativi la întâlnirile cu CSI. Cred că v-am răspuns la întrebare.

„Ghimpu nu-și poate vinde benzinăriile pe care le-a primit de la Plahotniuc”

– Ce părere aveți despre eșecul rușinos al guvernărillor AIE, în care lumea și-a pus toate speranțele, dar în cele din urmă a fost furată la greu?

– Aici rolul principal i-a revenit lui Mihai Ghimpu. Dânsul a avut niște oameni care votau tot ce le spunea el, iar el vota tot ce-i spunea Plahotniuc. Problema de astăzi a lui Ghimpu este că nu-și poate vinde benzinăriile pe care le-a primit de la Pahotniuc în cadrul unui proces de vânzare-cumpărare a fotoliului de guvernator al Băncii Naționale și a unor funcții de miniștri. Nu demult, Ghimpu le propunea chiar și celor care nu au ochi să-l vadă să-i cumpere benzinăriile. Păcat că a ajuns și el să denigreze în halul acesta mișcarea unionistă. Despre Filat, știu doar că a vrut și el să-și facă mari averi. El s-a angajat să nu-l încurce pe Plahotniuc până când a nimerit într-un hotel de-al lui Șor, unde a făcut sex cu o blondă și gol pușcă vorbea la telfon cu Băsescu. Asta e viața politică de la noi, care arată ce au făcut rușii din Basarabia.

– Ce treabă au rușii cu viața amoroasă a lui Filat?

– Rușii nu lucrează deschis. Credeți că trebuie neapărat Putin să-i spună lui Filat să se culce cu blonda și să-l roage pe Băsescu să-l sune atunci? Aici și-a jucat rolul și lăcomia lui Vlad, pe care a învățat-o la Iași, unde s-a ocupat mai mult de importurile de țigări decât de studii. Să fi fost niște oameni integri atât el, cât și Dorin Chirtoacă, și Andrei Năstase, trebuiau să fie acum alături de Maia Sandu. Dar în viața lor s-au băgat alții, care i-au reorientat și ei s-au lăsat manipulați. Numai Maia Sandu a rămas până la urmă cea care este. Ea nu se implică în porcării, fiindcă așa a fost educată.

„Veniți, măi, la mine, că vă dau jumătate din salariul meu, numai nu urlați prostii”

– Cum am devenit cea mai săracă țară din Europa?

– Pentru că nu s-a investit aproape nimic ca moldovenii să devină mai bogați. Eu nu-i mai ascult pe cei care au semnat alături de mine Declarația de Independență și au primit Ordinul Republicii, dar își bat joc de statul ăsta. Slavă Domnului că am avut tărie de caracter și am refuzat toate ordinele astea. Nu, domnii mei, până a redeveni parte componentă a României Mari, R. Moldova trebuie să arate că poate face ceva. Cu ruși, cu găgăuzi, cu transnistreni, numai dacă vom putea demonstra așa ceva, ne vom mișca înainte.

– Ce ordine v-au fost propuse și de ce le-ați refuzat?

– Nu mi-au fost propuse, chiar am fost decorat prin trei decrete prezidențiale. În 1996, de către Mircea Snegur, cu Meritul Civic, în 2011, de către Marian Lupu, cu Ordinul de Onoare și, în 2012, de către Nicolae Timofti, cu Ordinul Republicii. Pe toate le-am refuzat, nu puteam să le accept, pentru că nu le-am meritat. A fost un noroc al meu să votez și să semnez Declarația de Independență și nimic mai mult. Nu era neapărat să iau Ordinul Republicii, ca să-mi dea 500 de lei lunar la pensie, un loc călduț la Cimitirul Central și nu știu ce dracu mai este acolo.

– Astăzi, cum vedeți viitorul acestui stat?

– Acest stat trebuie să ajungă la un nivel oarecare, încât să merite să revină acasă, în România Mare. Dar cu haosul de aici și cu rușii din Tiraspol, și cu găgăuzii care-s puși la cale de ruși, nu are nicio șansă. Băi, unioniștilor așa-ziși, nu mai cerșiți atâta „eliberare” de la ruși, că veți muri și voi. Nu înțelegeți atâta lucru sau vreți cu orice preț să ajungeți la treucă, pentru că muriți de foame? Veniți, măi, la mine, că vă dau jumătate din salariul meu, numai nu urlați prostii. Șansa noastră este să muncim un an sau doi pentru R. Moldova și cred că cei care astăzi ne conduc vor face o faptă uriașă în istoria neamului românesc: Ori ne unim cu România prin UE, ori primim pe veci armata rusă în R. Moldova.

(Pavel Păduraru)

https://www.jurnal.md/ro/news/1603352d52a63844/interviu-deputatul-soimaru-businessul-politic-in-r-moldova-este-cea-mai-rentabila-afacere-de-pe-globul-pamantesc.html?fbclid=IwAR1KvBuXq6CwLZDOhj4dv90ajQrhmLDYC8R0FAYorKlFjI2rXNj8kLVcq3o#.Yw8FCbZ3ix0.facebook

DE TREI ORI AM FOST DECORAT CU DISTINCȚII DE STAT. PE TOATE LE-AM REFUZAT, DAR NUMAI DE ULTIMA AM SCĂPAT, DE ORDINUL REPUBLICII…

Am fost decorat de trei ori în viața mea cu distincții de stat ale Republicii Moldova: medalia Meritul Civic (1996), ordinul de Onoare (2011) și Ordinul Republicii (2012), și toate trei pentru că am votat și semnat Declarația de Independență a R. Moldova. Deaceea le-am și refuzat imediat după decorare… Numai că doar Președintele Nicolae Timofti mi-a întrat în voie emițând un alt decret prin care mi-a retras doar Ordinul Republicii… De alte două distincții n-am reușit să mă debarasez nici după 26 de ani și nici după 11 ani de la decorare…

Mă enervează cumplit momentele când plutind pe NET îmi apar în cale informații biografice despre mine publicate cândva pe undeva, informații în care sunt menționate și cele trei distincții de stat cu care cândva am fost decorat, dar pentru că nu le-am meritat le-am refuzat și despre asta publicul am anunțat…

Iată de ce, în această clipă, voi recurge la ultima posibilă variantă de a mă debarasa și de primele două distincții de stat, adresându-mă pe această cale a Internetului cu A TREIA SCRISOARE DESCHISĂ UNUI PREȘEDINTE AL R. MOLDOVA, Doamnei Maia Sandu, ca să-mi retragă și celelalte două distincții, Meritul Civic și Ordinul de Onoare, așa precum a făcut-o Nicolae Timofti cu …Ordinul Republicii. Mai ales că din surse demne de încredere după Dodon nimic n-a mai rămas în safeul prezidențial cu distincții; Nici măcar cei doi interimari n-au PLOUAT ATÂT DE TORENȚIAL CU ORDINE ȘI MEDALII PRECUM A FĂCUT-O ACEST DODON DE SADOVA numai să-și salveze cel de al doilea mandat prezidențial, unica garanție că nu va nimeri în „Internatul nr.13”… Și câtă dreptate a avut mititelul… Dar iată și SCRISOAREA A TREIA cu trei anexe necesare la ea.

SCRISOAREA A TREIA DESCHISĂ

adresată Președintelui Republicii Moldova.

Mult stimată doamnă Președintă Maia Sandu,

După cum Vă este binecunoscut sunt unul din cei 277 de deputați ai primului Parlament al R. Moldova care au votat și au semnat, pe 27 august 1991, Declarația de Independență .

Pentru acest vot istoric am fost decorat, ca și alți deputați, cu trei distincții de stat: medalia Meritul Civic, în august 1996, la împlinirea a cinci ani de la proclamarea Independenței; Ordinul de Onoare, în august 2011, la împlinirea a 20 de ani de Independență; și Ordinul Republicii, în decembrie 2012. Toate aceste trei distincții le-am refuzat argumentându-mi decizia cu următoarele cuvinte preluate parțial dintr-o altă scrisoare a mea atașată, adresată altui președinte al R. Moldova, pe data de 6 octombrie 2011: …Rog să anulaţi partea de Decret prezidențial ce mă vizează, subliniind, concomitent, că n-aş fi refuzat această distincţie pentru merite reale şi rezultate palpabile (când le voi avea!), însă niciodată nu voi accepta vreun ordin/medalie doar pentru că am avut norocul să fiu participant la proclamarea Independenţei. Să fiu deputat în acel moment a fost o întâmplare, iar faptul că am votat un document epocal, Declaraţia de Independenţă, n-a fost altceva decât o şansă dintr-un milion, o mare onoare pentru care îi mulţumesc lui Dumnezeu. Pentru aceasta  însă, consider eu, nu mi se cuvine o distincție de stat.

Dacă Republica Moldova ar supravieţui independentă până la aniversarea a 50-a şi dacă, printr-o minune, aş rămâne ultimul votant al Independenţei în viaţă, nici atunci nu aş accepta o distincţie pentru aceste merite.

Rog majoritatea colegilor din primul Parlament să nu mi-o ia în nume de rău: sunt niște principii pe care nu eu le-am inventat dar de care mă voi conduce mereu…

Declar acest lucru și astăzi, după 31 de ani de la proclamarea Independenței, pentru că UNII colegi deputați, care au votat Declarația de Independență se consideră „fondatori ai Statului Republica Moldova”, ridicând toate distincțiile oferite de acest stat independent, unii, autoporeclindu-se „unioniști” convinși, după care zilnic înjură Republica Moldova ca la ușa cortului, cu cele mai urâte cuvinte existente în DEX-ul Limbii Române, cum ar fi: „RîMî”, „Republica lui Molotov și Ribbentrop”, „republicuță”, „țărișoricuță” etc. Acestor „fondatori”  le promit că în acest legislativ voi veni cu un amendament la legislația în vigoare care i-ar lipsi de toate onorurile și de toate distincțiile de care au beneficiat până în prezent pentru acel vot istoric!!!…

Iată de ce Vă rog frumos, Doamnă Președintă, să emiteți un Decret permis de legislația în vigoare care mi-ar ușura existența, și care ar anula partea din cele două Decrete prezidențiale din august 1996 și august 2011 ce mă vizează personal, cu privire la decorarea mea cu medalia Meritul Civic (1996) și Ordinul de Onoare (2011). Rog insistent pentru că până în prezent doar partea de Decret prezidențial cu privire la decorarea mea cu Ordinul Republicii (2012) a fost anulată, la insistența mea, de către ex-președintele Nicolae Timofti, în ianuarie 2013, gest pentru care îi sunt recunoscător. Vă voi fi recunoscător și Dumneavoastră dacă veți găsi o prevedere legislativă ce V-ar permite, după 26 și 11 ani de la decorare, să emiteți un astfel de Decret prezidențial ce ar anula, la rugămintea mea,  acele prevederi.

Cu tot respectul și recunoștința mea,

Vasile Șoimaru, deputat în Parlamentele de legislatua 1990-1994, 1998-2001 și 2021-…

Chișinău,

08.08.2022.

Anexa 1 (2013)

SCRISOAREA A DOUA DESCHISĂ

adresată Președintelui Republicii Moldova și publicată în cotidianul Adevărul din 21 ianuarie 2013  

Mult stimate domnule Preşedinte Nicolae Timofti,

Începând cu data de 25 decembrie 2012, aşteptam o ocazie, de exemplu Ziua Culturii Naţionale, să vă mulţumesc călduros pentru curajul şi înţelepciunea declaraţiei dvs. făcută în ajunul Crăciunului în cadrul interviului acordat publicaţiei austriece „Die Presse“, în care aţi pus semnul egalităţii între simbolurile comuniste bolşevice şi cele fasciste naziste. Însă n-am avut această posibilitate pentru că în seara zilei de 28 decembrie am citit informaţia despre semnarea Decretului prezidenţial cu privire la decorarea cu Ordinul Republicii a celor 227 de deputaţi din primul Parlament, care au votat/semnat pe 27 august 1991 Declaraţia de Independenţă, dar care încă nu fuseseră decoraţi cu ordinul suprem. Pe 11 ianuarie a şi fost publicat decretul cu pricina în „Monitorul Oficial“, însă eu, aflându-mă departe de Chişinău, n-am reuşit să reacţionez în aceeaşi zi.

Dar „reacţia“ dorită, domnule preşedinte, constă în următoarele: pe 26 august 1996 am refuzat să ridic Medalia „Meritul civic“, iar pe 26 august 2011 am refuzat să ridic Ordinul de Onoare, fiind decorat pentru simplul motiv că am votat la 27 august 1991 Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova. Să fiu deputat în acel moment a fost o întâmplare, iar faptul că am avut ocazia să votez un document epocal, Declaraţia de Independenţă, n-a fost altceva decât o şansă dintr-un milion, un mare noroc pentru care îi mulţumesc Domnului, şi doar pentru asta nu mi se cuvine o distincţie de stat.

Pe 6 octombrie 2011 am publicat în cotidianul „Adevărul“ o Scrisoare deschisă prin care mi-am exprimat refuzul de a accepta Ordinul de Onoare şi am argumentat acel refuz. Numai că lucrătorii de la Preşedinţie n-au citit scrisoarea dată şi, pe 24 ianuarie 2012, m-au telefonat colegii de la Asociaţia „Parlament-90“ invitându-mă pentru data de 6 februarie 2012 la o şedinţă festivă, unde trebuia să fie înmânate acele distincţii. Ca să scap de „belea“ am fost nevoit să-i trimit un mesaj lămuritor unicului ex-consilier prezidenţial pe care îl cunoşteam.
Mă miră faptul că nici colaboratorii de azi care vă pregătesc proiectele de documente nu v-au informat despre această decizie a mea. De aceea, domnule preşedinte, mă văd nevoit să revin la ferma mea decizie de a nu accepta distincţia dată. Ca să nu repet toate motivele refuzului meu care apar în scrisoarea publicată pe 6 octormbrie 2011, anexez materialul respectiv la această nouă scrisoare deschisă.

Sunt nevoit să ating şi aspectul pregătirii proiectului decretului prezidenţial, din 28.12.2012, cu cei 227 de votanţi ai Declaraţiei de Independenţă. Unii dintre ei, imediat după proclamarea independenţei au şi negat-o, alţii, peste trei ani (1994), au pregătit şi au votat o Constituţie care a neglijat şi a falsificat conţinutul certificatului de naştere al noului stat, Declaraţia de Independenţă, în care au instalat o adevărată bombă cu neutroni (articolul 13 şi altele) pentru existenţa păcii şi echilibrului în Republica Moldova pentru următoarele decenii. Unii n-au dorit să semneze nici măcar simbolic, pe 26 aprilie 2010, duplicatul Declaraţiei de Independenţă, furată pe 7 aprilie 2009 din seiful nr.1 al Legislativului Republicii (parlamentare!) Moldova, nu fără implicarea unor „falşi amici“ ai Parlamentului Independenţei, care aveau misiunea să ferească acest document epocal de ochii albaştri ai neokominterniştilor roşii, aflaţi în acele zile la guvernare.

Nu este deloc simplu să accepţi o distincţie de stat alături de unii falşi unionişti, care niciodată nu vor vota pentru înlăturarea consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov şi reîntregirea României interbelice, dar şi alături de unionaliştii care zi şi noapte visează momentul „Z“ când Republica Moldova ar fi împinsă într-o structură-xerocopie a defunctului URSS.
Decât să fi fost decoraţi nemeritat cu Ordinul Republicii aceşti inşi, mai corect era să fie decorat măcar cu Medalia „Meritul Civic“ adevăratul autor al proiectului Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova, care, din cauza pretinşilor „autori“ şi „redactori“ lăudăroşi şi invidioşi ai acestui document, nici măcar n-a fost invitat la manifestările consacrate aniversării a 20-a de la proclamarea independenţei Republicii Moldova, pe 27 august 1991.

Nu pare corectă nici decizia de a-i decora a doua oară, pentru acelaşi „merit“, cu Ordinul Republicii, pe cei 53 de deputaţi care au fost decoraţi pe 26 august 2011cu Ordinul de Onoare… Sau poate le vor fi retrase acele distincţii? Dar poate ei singuri vor restitui distincţiile nemeritate? Sau poate, ca să se facă dreptate, li se vor înmâna în plus câte un Ordin de Onoare celor decoraţi pe 26 august 2011 cu Ordinul Republicii? Încurcată treabă… Oare cine v-a pus în această situaţie jenantă? Nu cumva oamenii lui Lucinschi din preajmă?
În consecinţă, reiterez cele subliniate în Scrisoarea deschisă publicată pe 6 octombrie 2011: „…Rog să anulaţi partea de decret care mă priveşte, subliniind, totodată, că n-aş fi refuzat această distincţie pentru merite reale şi rezultate palpabile, dar niciodată nu voi accepta vreun ordin/medalie pentru simplul noroc că am fost participant la proclamarea Independenţei. Chiar dacă, prin minune, Republica Moldova ar supravieţui independentă până la aniversarea a 50-a şi dacă, tot prin minune, aş rămâne ultimul votant al Independenţei în viaţă, n-aş accepta o distincţie pentru aceste merite. Rog prietenii şi colegii din primul Parlament să nu se supere pe mine pentru această ieşire: acestea sunt principii pe care nu le voi încălca vreodată!“

Cu deosebită stimă şi aleasă preţuire,

VasileŞOIMARU,
votant/semnatar al Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova

P.S. Sunt de acord cu acei colegi care consideră că această formă de adresare către un şef al statului seamănă foarte mult cu o încercare de a-ţi face o imagine de „erou al zilelor noastre“, de aceea rog să fiu iertat pentru acest gest, deoarece nu am alte posibilităţi pentru a ieşi din această situaţie incomodă în care mă aflu.

Anexa 2 (2011)

 SCRISOAREA ÎNTÂIA DESCHISĂ

adresată Președintelui Republicii Moldova și publicată în cotidianul ADEVĂRUL din 6 octombrie 2011

Mult stimate domnule Preşedinte interimar Marian Lupu,

Mă aflam pe patul de spital când ai mei mi-au adus Monitorul Oficial în care a fost publicat decretul prezidenţial cu o nouă listă de deputaţi din primul Parlament, decoraţi cu distincţii de stat „cu prilejul aniversării a 20-a de la proclamarea Independenţei Republicii Moldova şi în semn de profundă recunoştinţă pentru contribuţia deosebită la afirmarea statalităţii”.            

Prin acest decret am fost decorat şi eu, a doua oară în viaţă, cu o distincţie de stat: cu Ordinul de Onoare pentru meritul deosebit că am votat Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, pe care n-am scris-o, n-am redactat-o, nici măcar o virgulă n-am pus în textul ei. Şi prima dată, la 26 august 1996, la aniversarea a cincea a proclamării Independenţei, am fost decorat în ajunul campaniei electorale prezidenţiale, pentru acelaşi merit, cu medalia Meritul Civic. Atunci, în sala de şedinţe a primului Parlament, nu mi-a ajuns curaj să refuz această distincţie în faţa colegilor mei de Parlament, colegii din Partidul Forţelor Democratice, Vasile Nedelciuc, Alexandru Moşanu şi Valeriu Matei, refuzând-o în ajunul şedinţei date, motivând refuzul prin abaterea conducerii de atunci de la spiritul Declaraţiei de Independenţă. De aceea, la ieşirea din clădirea Preşedinţiei, i-am lăsat medalia consilierului prezidenţial, care, la rândul său, i-a transmis-o responsabilului pentru distincţii de stat. Explicaţia o publicasem în ziarul „Mesagerul”, într-un articol mare intitulat „Distincţiomania la moldoveni sau Ploile torenţiale cu ordine şi medalii”, care conţinea, printre altele, şi următoarele compartimente-argumente: Gloria Muncii – fără muncă; Meritul Civic – fără merite; chiar dacă rezultatele lipsesc, totuna plouă cu distincţii.

Au trecut de atunci 15 ani, dar nimic nu s-a schimbat sub soarele Moldovei: multe ordine şi medalii fără muncă şi fără merite, cu Ordinul Republicii (Independente!) se decorează, ca şi atunci, unionalişti şi unionişti. Este penibilă situaţia mea pentru care votul pro Independenţă a fost o întâmplare, un noroc, şi nu o posibilitate să am azi o pensie de fost nomenclaturist sovietic, să fiu decorat cu distincţii de stat, să fiu înmormântat la Cimitirul Central din Chişinău fără plată sau să dispun pe viaţă de paşaport diplomatic. Singurul meu merit în acest caz a fost că am obţinut victoria asupra celor 12 concurenţi electorali în alegerile din februarie-martie 1990 ca să ajung la cruciala zi de 27 august 1991 şi să votez Independenţa. Cu cine oare aş fi asemuit eu dacă aş accepta azi o distincţie mai mare după ce am refuzat atunci una mai mică pentru acelaşi merit?

Mă mai ţine o frână: pe 1 decembrie 1991 am aderat din convingere la Consiliul Naţional al Reîntregirii şi până azi n-am ieşit din acest consiliu, chiar dacă el nu mai activează. Mai mult, nici azi, după 20 de ani de aşa-zisă Independenţă, nu văd altă salvare pentru neamul meu din Moldova, pentru cele 2,5 milioane de români basarabeni, decât lichidarea consecinţelor Pactului dintre cei doi mari fascişti ai secolului XX: comunistul Iosif Stalin-Djugaşvili şi socialistul Adolf Hitler- Schicklgruber.

În concluzie, domnule preşedinte interimar Marian Lupu, rog să anulaţi partea de decret care mă priveşte, subliniind, totodată, că n-aş fi refuzat această distincţie pentru merite reale şi rezultate palpabile, dar niciodată nu voi accepta vreun ordin/medalie pentru simplul noroc că am fost participant la proclamarea Independenţei. Chiar dacă, prin minune, Republica Moldova ar supravieţui independentă până la aniversarea a 50-a şi dacă, tot prin minune, aş rămâne ultimul votant al Independenţei în viaţă, n-aş accepta o distincţie pentru aceste merite. Rog prietenii şi colegii din primul Parlament să nu se supere pe mine pentru această ieşire: acestea sunt principii pe care nu le voi încălca vreodată!

Anexa 3 (1996) 

Distincţiomania la moldoveni sau ploile torenţiale cu ordine şi medalii – o altă calamitate naturală din epoca agrariană. (Compartimentul-“Gloria Muncii” – fără muncă, “Meritul Civic” – fără merite) (Fragment din articolul).

„…La 26 august 1996, am decis, împreună cu alţi colegi din P.F.D., să refuz medalia “Meritul Civic”, acordată deputaţilor din fostul Parlament, ce au votat la 27 august 1991 Declaraţia de Independentă a Republicii Moldova. Am hotărât, totuşi, să merg la întâlnirea de la Preşedinţie, când s-au înmânat distincţiile, şi la şedinţa festivă ce s-a desfăşurat la Palatul Naţional, însă mai mult pentru a-i revedea pe colegii deputaţi din fostul Parlament. Nu semnasem, înainte de şedinţă, formalităţile de acceptare a decoraţiei şi eram convins că Preşedintele Mircea Snegur nu avea să-mi pronunţe, de la tribună, numele. S-a întâmplat însă toc­mai invers – numele meu a fost citit şi, ca să nu par o cioară albă, nu am dorit să resping, în mod demonstrativ, medalia. Nici pe dl Preşedinte nu am dorit să-1 supăr, în faţa ex-deputaţilor. Era de ajuns că, în acea zi, o parte din ex-deputaţii agrarieni, din clubul “Viaţa Satului”, şi din interfrontişti, ca şi alţi sprijinitori ai candidatului la Preşedinţie Andrei Sangheli, ridicaseră un mare tărăboi în republică, protestând contra folosirii, în scopuri electorale, a prerogativei Preşedintelui de a acorda distincţii de stat. Speram ca, imediat după şedinţă, să depun decoraţia dlui A.Gandrabura, de la parterul sediului Preşedinţiei, pe care, însă, nu l-am găsit în birou… Am transmis decorația dlui Gandrabura prin fostul meu coleg de facultate,  consilierul prezidențial Alexandru Șcerbanschi”…

Săptămânalul „Mesagerul”, 10 ianuarie 1997

Jurnalul LUI PAUL MIHAIL DESPRE TRAGEDIA ZILELOR DE 27-29 IUNIE 1940

De Vasile ŞOIMARU


Pentru locuitorii Basarabiei anunţul la Ştiri Radio România-București din
seara zilei de joi, 27 iunie 1940, privind ultimatumul sovietic referitor la pretenţiile teritoriale asupra pământului românesc dintre Prut și Nistru ca aparţinând URSS-ului, a fost recepţionat fără impact mediatic puternic. Reţeaua de radio avea o mică densitate. În genere, în România era concentrată în marile orașe și doar la nivelul locuitorilor care aveau un venit ce le permitea achiziţionarea aparatului de radio, instalarea lui și achitarea lunară a abonamentului. Cu atât mai puţine erau acestea receptoare în Basarabia.
Informarea de la om la om prin telefon era și mai precară în 1940, în Chi-
șinău fiind un mijloc de comunicare între instituţii și rar între persoane fizice;
De obicei, acestea erau și persoane publice. Dacă primăriile din mediul rural aveau un asemenea aparat, el funcţiona doar prin operatoarele de la pupitrul de comandă al unor centrale orășenești sau judeţene.
Cotidienele/ziarele care publicau în dimineaţa zilei de vineri, 28 iunie 1940,
„ediţii speciale”, strigate pe toate străzile de către băieţii care vindeau ziare, erau mai cu seamă tot cele din București. La Chișinău ziarele au furnizat informaţia catastrofală după ce timpul începuse să curgă împotriva românilor.
În Basarabia, cu toate lucrările militare începute pe malul Nistrului, populaţia civilă era puţin sau deloc informată, inclusiv pentru ca să nu se creeze panică. „Fusese o iarnă lungă, de opt luni. Până la începutul lunii mai mereu a fost frig și gheaţă. Abia la 21 mai au înflorit liliecii”, nota la 21 mai 1940 Paul Mihail în Jurnalul său. Domnea o atmosferă pașnică.
Invadarea s-a produs asemenea unui cutremur de pământ, când, în chiar
momentele în care se produce dezastrul, oamenii trebuie să ia hotărâri decisive pentru viaţa lor: (1) cum a reacţionat populaţia din Basarabia în zilele cruciale 27-29 iunie 1940 în faţa neprevăzutului? și (2) ce a însemnat grozăvia ocupaţiei străine? – sunt întrebări care încă nu și-au aflat răspunsuri documentate, complete și, mai ales, pe care istoriografia are datoria să le cerceteze și să le analizeze pe baza unor surse ce încă mai așteaptă să fie scoase la lumină.
Cum s-a desfășurat istoria „jos”, la nivelul oamenilor care au intrat sub
tăvălugul invadării? Cel mai sugestiv sunt relatate asemenea momente de martorii oculari, care fie că o fac prin povestiri orale, fie în scris. Spre deosebire de memorii, care reprezintă o naraţiune povestită mult timp după momentul evenimentului și reflectă mentalitatea/dispoziţia povestitorului din momentul relatării, nu al înfăptuirii, jurnalele zilnice sunt mai directe, se bazează pe prima reacţie a celui care scrie și care consemnează imediat (sau după puţin timp) evenimentele și sunt încă sub povara lor. De aceea, cu deosebire, jurnalele zilnice fac parte din categoria de mărturii pe care istoria le privește atât prin unghiul relatării fruste, sesizând amănunte pe care o relatare globală le scapă din vedere sau nu le acordă importanţa cuvenită, cât și din cel al oglindirii (involuntare) a personalităţii diaristului „persoană care notează într-un jurnal
zilnic evenimentele mai importante (și le comentează)” (diarium = „jurnal
zilnic”, DEXI, editurile „Arc”&„Gunivas”, 2007). De la povestirea introspectivă din secolele trecute, jurnalul de însemnări (zilnice, periodice sau la date aleatorii, obligatoriu consemnate în proximitatea datei menţionate) capătă tot mai mult expresia unei relatări „obiective” a evenimentelor și, astfel, calităţi de document calificat pentru a fi invocat printre mărturiile istorice revelatoare.
De aceea, ne-am oprit la o astfel de mărturie: autenticitatea și simultaneitatea integrală a consemnării; relatări obiective, fără imixtiuni literare emfatice sau subiective. În genere, Jurnalul este un text care a reprezentat, de-a lungul vieţii autorului, o supapă de destăinuire și un tovarăș în clipele de bucurii și de tristeţe ale vieţii zilnice, altfel spus, oglinda vieţii unui om. Faptul că în cazul de faţă autorul are și formaţie universitară de istoric a adăugat textului o rigoare de respectare a adevărului istoric, fără colportare de zvonuri sau povestire de
fapte „după spusele altora”.
Ceea ce a trăit, aceea a și scris în caietele sale Paul Mihail(ovici) începând
de la 13 ani și până în preziua morţii, la aproape 90 de ani, el a ţinut aproape de el, în orice împrejurare – caietul în care a notat gândurile, impresiile și faptele vieţii sale. Geneza acestei deprinderi o aflăm din cele scrise la începuturi de către orfanul de cleric, care a crescut în orfelinatul mănăstirii Hârjauca de la șapte ani, apoi în internatul Seminarului din Chișinău ca bursier, devenind, în 1926, la înfiinţarea Facultăţii de Teologie din Chișinău, student al acestei facultăţi, pe care a urmat-o în paralel cu Facultatea de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iași. Relatările sale nu au fost destinate publicării. După 1989, a fost sprijinit de
istoricul Gheorghe Buzatu de la Iași să dea la iveală o parte din Corespondenţa purtată cu sute de personalităţi de-a lungul anilor. Postum, familia a propus tipărirea Jurnalului său și, astfel, a apărut, la cinci ani după decesul său, Jurnal 1940-1944. Aceasta este lucrarea pe care ne sprijinim în analiza de faţă, confruntată și cu relatări din textul rămas în manuscrisul autograf.
Grija pentru „viitorul care este din ce în ce mai ameninţător” este consemnată de autor la 4 ianuarie 1940, după ce, la 1 septembrie 1939, Polonia a fost atacată de către Germania și URSS. Îngrijorarea era pentru „situaţia documentelor, cărţilor și manuscriselor mele în caz de evacuare sau de război” (a se vedea fotografia bibliotecii cu cărţi vechi și manuscrise din vol. Născut în Cornova, coord. Vasile Şoimaru, Ed. „Prometeu”, 2006, p. 265). Da, ameninţarea plana, dar nimeni nu a prevăzut dezastrul care a fost anunţat intempestiv și cinic, ca detonarea unei bombe.
Ultimatumul presupune, în termenii dreptului internaţional, predarea
(a ceea ce se impune prin acest tip de act în forţă) in statu quo – adică în starea în care se află în momentul respectiv – în cazul Basarabiei, atât teritoriul cât și locuitorii cu toate bunurile lor și ale statului. De aceea, Statul Român și-a retras doar armata și personalul administrativ cu funcţii de răspundere în instituţiile centrale. Este firesc ca populaţia să rămână în vetrele strămoșești, de aceea nici nu a fost lansată ideea unei refugieri din calea năvălitorului; politica „terra deserta” nu a fost posibilă în secolul XX și nici nu ar fi fost de imaginat, de vreme ce, după începerea războiului, la 1 septembrie 1939, la fel fusese anexat teritoriul Poloniei și se desena o nouă hartă a Europei.
Realitatea din Rusia sovietică de după 1918 devenise tot mai bine cunoscută în Europa prin relatările zguduitoare ale celor care reușiseră să scape de acolo, ca și ale unor intelectuali occidentali, printre care și românul Panait Istrati, care, vizitând-o, a scris adevărul despre viaţa și politica acestui stat. Prigonirea religiei și a Bisericii Ortodoxe ruse era proclamată ca doctrină oficială. De aceea, panica printre intelectuali a fost puternică. De altfel, încă din septembrie 1939 unii demnitari și intelectuali „din Regat”, aflaţi cu serviciul în Basarabia, începuseră să ceară transferul să plece. Date oficiale despre numărul celor care au putut să
ajungă în România înainte de închiderea frontierelor se bazează pe înregistrarea la evidenţa populaţiei (de către prefecturi și poliţii) a celor care reușiseră să treacă frontiera la 27-29 iunie 1940 (comunicarea colegului nostru, juristul Petru Dinescu, din Râmnicu-Vâlcea, prezentată la conferinţă, este o premieră în acest sens). Iar documentele ulterioare datei de 3 iulie 1940 au înregistrat persoanele care au putut părăsi Basarabia oficial, prin așa-numitul „schimb de populaţie”.
Vestea invadării Basarabiei preotul Paul Mihail a aflat-o vineri, 28 iunie, dimineaţa devreme, când, fiind în biserică, „..o femeie intră strigând: „Vin rușii!”. Soţia, întoarsă alergând de la piaţă, îi confirmă vestea că: „Rusia Sovietică a cerut Basarabia și guvernul român, sub puterea forţei, a cedat Basarabia și Nordul Bucovinei”. Familia nu avea radio, nici telefon. După șocul acestei știri, primul drum – de la Soborul Vechi, aflat în zona de astăzi a bulevardului Grigore Vieru (pe locul unde, biserica fiind demolată într-o noapte, după 1962 s-a ridicat cinematograful „Moscova”, azi Teatrul „Eugene Ionesco”) – al preotului este la sediul Arhiepiscopiei, vizavi de Catedrală, unde se află acum Casa Guvernului. Arhiereul Efrem plecase spre București în timpul nopţii, fără să lase niciun fel de ordine sau recomandări pentru cei din subordine. Preotul Mihail se întoarce acasă (în curtea Bisericii „Soborul Vechi”) și se pregătește să fugă, folosim acest verb pentru că în acest scurt răstimp, când cronometrul avansa
împotriva românilor, nu era posibilă o plecare organizată.
Urmărind cinematografic traseul tânărului de 35 de ani, istoric și preot, în
acele ceasuri, ne dăm seama că primul lui gând, de a fugi din calea năvălitorului, pentru supravieţuire, a fost absolut normal, era patriot, scrisese despre drepturile românilor asupra Basarabiei și știa despre reprimările preoţilor de către bolșevici.
Lipsa mijloacelor de comunicare ale lui Paul Mihail sunt evidente, fără posibilitatea de a se sfătui cu rude sau prieteni. În clipele marilor hotărâri acţionează așa după cum îi dictează conștiinţa. Panică, disperare, jale. „Luam geamantanul cu documentele și manuscrisele mele, mă uitam la ele și le lăsam jos. încotro pleci și cu ce mijloace?”.
Despărţirea de „mormintele părinţilor, de pământul natal, de casă, de
agoniseala materială, de documente, cărţi și icoane” este sfâșietoare: „Iau
drumul pribegiei cu câteva cărţi, însemnări, o pâine și, încălţat cu bocanci,
pornesc”. Soţia cu fiica de trei ani abia împliniţi rămâneau pe loc: „Genia a zis, pleacă tu, că eu voi orândui aici și voi veni!”. De faţă și bunica Genei. „Am rugat-o cât poate să păstreze cărţile și documentele”.
Drumul de la Soborul Vechi la gara Visterniceni trecea prin cartierele mărginașe. Autorul intră în decorul dezastrului care se profilează: „încă o sărutare celor dragi și cu șiroaie de lacrimi pornesc grăbit prin mulţimea ce manifesta și prin marea dezordine ce domnea… Agitaţii pe străzi, manifestaţii de ale evreilor și muncitorilor și bararea drumurilor cu mașini, camioane și căruţe.
Armata care se retrage cu capetele în piept, dezarmată, fără ofiţeri superiori și tulburările care au început. Se aude ţăcănitul mitralierelor”. Cităm în continuare desfășurarea pas cu pas a plecării: „La gara Visterniceni, plină cu soldaţi și evrei, mi se spune că trenul nu mai merge spre Iași. Aștept o bucată de timp apoi pornesc pe jos pe linia ferată. înaintea mea sunt atâţia. întâlnesc
geamantane părăsite, buccele și bagaje. Toţi fug, toţi cu spaimă. O doamnă
cu o căldare spartă în mână, gesticulează și vorbește întruna. Nimeni nu o
ascultă”. În fine, abia răsuflând, autorul ajunge la gara Ghidighici: „Aici găsesc trenul românesc. Mă urc peste bagaje și lume într-un vagon. E ora 12 amiază și Chișinăul a fost ocupat”. Ceea ce corespunde cu informaţia din documentul semnat de Jukov, Borisov, Vatutin din lucrarea pe care o lansăm aici (p. 48), care consemnează că „la 28.6.1940 au fost ocupate orașele Cernăuţi, Hotin, Bălţi, Chișinău, Akkerman”. Timpul pentru retragere stipulat în Ultimatum fusese flagrant încălcat de trupele sovietice!
Continuăm să reproducem textul din Jurnal: „Seara ajung la Iași. Trenurile
veneau unul după altul. întâlnesc pe Sergiu Roșca (cumătru, preot-ziarist, nu l-a contactat înainte de a pleca din Chișinău – completarea noastră). Abia la Iași îmi dau seama că am făcut o neiertată greșeală, de a fi fără soţie și copil.
G
ara Iași e un haos. Mii de refugiaţi, bagaje, copii și vagoane. Mereu cu gândul că genia poate va veni cu vreun tren… O stare de nervi cum nu am mai avut. Nu pot sta o minută locului. îmi tremură mâinile și picioarele”. Astfel va începe calvarul celor trei săptămâni, până la reîntregirea familiei, soţia și fiica sosite la Iași la 19 iulie 1940 cu primele eșaloane ale „schimbului de populaţie”.
Derulăm filmul evenimentelor zilei de 28 iunie 1940, prin acest studiu de
caz, pentru a răspunde la prima întrebare pe care ne-am pus-o: cum au reacţionat locuitorii Basarabiei la invadarea pământului lor de către sovietici? În cazul lui Paul Mihail, scularea a fost într-o ambianţă normală („Ce seară liniștită a fost aseară (pe 27.06), nimic nu știam”, avea să scrie în jurnal), cu mergerea la biserică de dimineaţă la slujire, pentru că era vineri și în ajunul sărbătorii Sf. Petru și Pavel, apoi, ca un trăsnet, vestea terifiantă a invadării Basarabiei și succesiunea de fapte: 1) „Am alergat la Arhiepiscopie, m-am informat, apoi, trecând pe la Catedrală, am bătut metanie pe scări” și 2) revenirea acasă: „Disperare, jale și tânguiri. gândul să plecăm cu toţii la Iași”, dar imposibilitatea de a părăsi totul într-o clipă și cu copil mic: „încotro plecăm și cu ce mijloace?”.
Intervine un fel de blocaj psihic: „…imposibil de a mai face mișcări. Dispreţ
faţă de tine însuţi” și despărţirea dramatică de familie și de tot ceea ce constituia universul său de cercetare, documentele, teza de doctorat la care lucra de mai mulţi ani, cărţile vechi românești pe baza cărora scrisese lucrarea Tipărituri românești în Basarabia între 1812-19182, care era sub tipar la Editura Academiei din București și pentru care va primi Premiul „Năsturel” al Academiei Române.
Pe un alt plan, în jurnalul lui Paul Mihail este relatarea concomitentă despre tabloul schimbărilor alarmante pe care le constată în oraș: apariţia manifestaţiilor pe străzi, pe când se întorcea din centrul orașului, de la Arhiepiscopie, probabil pe la orele 8-9. În perspectiva a ceea ce se știe acum despre mișcările subterane organizate și finanţate de către bolșevici, de către Komintern (aciuat la Moscova) se poate explica coagularea rapidă a unei asemenea organizări de „barare a drumurilor cu mașini, camioane și căruţe”, care nu a fost nici spontană, nici aleatorie. Reţeaua prosovietică s-a manifestat prin evrei și muncitori, scria atunci autorul, mai degrabă mici meseriași de cartier, căci Chișinău nu a fost un oraș „muncitoresc”; apoi de elemente de la periferia societăţii, veșnicii nemulţumiţi sau vagabonzi dornici de jafuri și distrugeri, abrutizaţi de alcool și instigaţi
de agenţi special plătiţi, infiltraţi în cartiere. Scopul era crearea haosului și generalizarea panicii, care a și devenit acută în gara Visterniceni. Însă autorităţile române au asigurat retragerea și a populaţiei. Din gara Ghidighici pleacă trenurile românești, cu care ajunge la Iași și autorul. El notează, în zorii zilei următoare, 29 iunie, așteptându-și soţia și copilul: „Sunt în picioare la gara Socola, unde mereu sosesc trenurile cu refugiaţi”. Dar, consemnează cu părere de rău, la 19 iulie: „…prin ziare și reviste puţin s-a scris despre pierderea Basarabiei și Nordului Bucovinei. Toţi [sunt] întru așteptarea războiului cu Ungaria.
G
uvernul Gigurtu face sforţări pentru ordine și repartizarea refugiaţilor”.
La a doua întrebare „Ce a însemnat grozăvia ocupaţiei străine, pe lângă pierderea a nenumărate vieţi omenești și distrugerea destinelor milioanelor de deportaţi?”, în studiul nostru de caz constatăm cu durere și distrugerea deliberată, sistematică a numeroase mărturii istorice de românitate a provinciei dintre Prut și Nistru, ceea ce a creat goluri de neînlocuit în istoria și istoria culturii românești în genere și a celei a provinciei noastre, în special. Paul Mihail a suferit sufletește toată viaţa de pe urma faptului că la 3 iulie 1940 la locuinţa sa a venit o echipă, membrii ei perfect informaţi despre tot ce se găsea în casa sa, și, în faţa
soţiei înfricoșate cu copila de trei ani în braţe, au confiscat și ridicat biblioteca, manuscrisele sale și documentele acumulate. La 19 iulie, Paul Mihail consemnează: „genia a venit mult slăbită și năucită. Niciun document, niciun manuscris și nicio icoană n-a putut aduce, fiindcă îi era teamă că o vor aresta”.
Documentele scăpate de la rechiziţia din 3 iulie fuseseră îngropate de Eugenia Mihail, dar la revenirea în august 1941 ele nu mai erau în ascunzătoare. Misterul dispariţiei lor a fost luat în mormânt de rudele care rămăseseră în locuinţa din str. Mihai Viteazul (astăzi M. Eminescu) nr. 3. Pierderea tezaurului de documente descoperite de el (circa 1.000 de documente românești), unele aduse de la Istanbul (Constantinopol) în 1931, din care începuse publicarea din 1932, la Iași, sub autoritatea istoricului Ilie Minea (bibliografia tuturor publicaţiilor sale de documente și, în genere, a scrierilor sale se află în: Paul Mihail, Jurnal 1940-1944, București, Editura „Paideia”, 1998, p. 285-372) este cu atât mai mare, cu cât unele, puţine, au fost identificate după război la Arhivele Naţionale ale RSS Moldovenești (a se vedea recenzia publicată de el în Izvestia Akademii Nauk
MSSR, Chișinău, 1965, nr. 1, p. 81-84, cu sprijinul onest al acad. Eugen Russev), în care a indicat documentele aduse de el de la Istanbul în 1931 (care păstrau notele sale marginale autografe), publicate în volumul Moldavia v epohu feodalizma. Slaviano-moldavskie gramotî XV v. – pervaia cetvert’ XVII v. Sbornik dokumentov fără indicarea provenienţei, dar altele sunt încă dispărute. Relatarea acestei drame o face în articolul 33 de ani de la aflarea documentelor românești de la Constantinopol, în Jurnal 1940-1944, p. 257-274. A fost obolul de muncă și jertfelnicie al tinereţii unui cercetător istoric care a fost strivit și el, astfel, sub
tăvălugul istoriei.
(Din cartea: RAPTUL BASARABIEI, NORDULUI BUCOVINEI ȘI ȚINUTULUI HERȚA din 28 IUNIE 1940. Ch., 2015).

O JERTFĂ TULBURĂTOARE. ÎN NUMELE TATĂLUI…

.

Cuvintele de mai jos urmau a fi rostite la conferinţa omagială consacrată centenarului de la naşterea preotului savant Paul Mihail. Nu am avut atunci forţa necesară pentru a le spune public şi mă consolam la gândul că oricum nu-şi vor pierde rostul, că, în ultimă instanţă i le voi reda fie şi în rezumat, fie şi tete-a-tete, fiicei marelui cărturar, dnei prof. dr. Zamfira Mihail. Căci, de fapt, aceste gânduri/rânduri sunt consacrate mai mult dumneaei. Cele mai multe dintre ele, s-au mai exact – esenţa lor, mi-au venuit în cap atunci când am cunoscut-o pe dna Zamfira Mihail în nişte împrejrări mai deosebite. Era un început de toamnă, a anului 2001, dacă nu mă înşel, şi am mers atunci, cu dumneaei şi cu dr. Vasile Şoimaru la Mănăstirea Căldăruşani, la mormântul părintelui Paul Mihail, unde se făcea un parastas la şapte ani de la plecarea fără întoarcere a celui care a fost, pentru noi, marele cornovean, distinsul  cleric şi neobositul cercetător, obiect al unei justificate mândrii basarabene. Totul era bine pus la cale pentru pomenirea sufletului şi cinstirea memoriei lui Paul Mihail, căci aveau grijă de aceasta câţiva monahi, de diferit rang, ai vechii mănăstiri. Cu atât mai mult m-a impresionat agitaţia, neliniştea, neastâmpărul dnei Zamfira Mihail, grija şi poate chiar teama dumneaei ca nu cumva să-i scape ceva din creştineasca rânduială, ca nu cumva ceva să nu fie făcut ca lumea… Această nelinişte, amestecată cu pioşenie şi dragoste, acest amalgam de trăiri cu totul neobişnuite, m-au făcut să mă dumeresc că e la mijloc o mare iubire şi o mare răspundere a unui veşnic copil pentru veşnicia tatălui, pentru liniştea de dincolo de frământările pământeşti a părinţilor: mama Eugenia şi tatăl Paul Mihail.

Atunci m-am gândit la norocul, dar şi la povara ce i-a revenit Zamfirei Mihail: de a fi fiica unui om de seamă, de a fi descendenta unei familii ce a trăit într-o exemplară dragoste omenească şi într-o vrednicie creştinească şi cărturărească, dragoste şi vrednicie în care au crescut-o şi pe dânsa. Şi m-am mai gândit atunci, că Zamfira Mihail nu numai că le-a răspuuns destoinic la aceste deosebite sentimente părinteşti, dânsa a mers mai departe: într-un fel, s-a jertfit pentru a fi demnă de dragostea de oameni, cumsecădenia creştină şi aplecarea pentru carte, pentru studiu a părinţilor. Ce bucurie poate fi mai mare pentru un părinte decât aceea de a vedea că unicul urmaş, în cazul la care ne referim – unica fiică – merge pe urmele sale, şi în comportamentul cotidian, şi în ataşamentul faţă de credinţa în Dumnezeu, şi în pasiuena pentru cercetarea „vechilor cazanii”? Iar la o privire mai atentă a vieţii şi activităţii dnei pr. Dr. Zamfira Mihail descoperi, că dânsa a adus, de-a lungul anilor şi deceniilor, o tulburătoare jertfă în numele familiei din care se trage. Şi poate mai ales – o jertfă în numele tatălui Paul Mihail, al cărui nume nu numai că l-a păstrat, dar a putut să-l şi înnobileze – prin ceea ce a putut face, cu dăruire, cu pereseverenţă şi cu temeinicie – în sfera cercetării, precum şi în sfera iubirii de Domnul şi de Neamul său dezmembrat încă, pornind de la pilda oferită de tatăl dumneaei.

În jurnalele lui Paul Mihail este invocat de mai multe ori numele fiicei Zamfira, şi, de obicei, acest nume este identificat de părinte cu bucuria de a vedea cum creşte – parcă în pofida vitregiilor destinului său de basarabean refugiat, de cleric basarabean refugiat! – o copilă cuminte în casă, smerită în credinţă, silitoare la carte. Mai mulţi apropiaţi ai părintelui savant îşi exprimau, în viu grai, iar mai târziu şi în scrieri, admiraţia faţă de armonia familială ce domnea în casa lui Paul Mihail. Dar era mai mult decât o simplă armonie în aceste relaţii familiale.  „De altfel, spunea într-un interviu acordat la apusul vieţii sale, dna Eugenia Mihail, în familia noastră a existat o permanentă colaborare intelectuală”.  Şi continuă: „În glumă şi în serios, părintele ne-a dat „titluri”: preoteasa a fost ridicată la rangul de protonotarius, iar fiica – secretară generală a casei”. 

Mai e cazul să insistăm câtă răspundere cădea pe umerii firavi ai fiicei, învestită cu această demnitate de un tată mereu antrenat în multiple şi grele activităţi? Dar, conform aceleiaşi surse, „de la părintele ei, fiica noastră Zamfira Mihail a învăţat paleografia şi a moştenit dragostea de carte, de Biserică şi de Neam. Niciodată nu s-a sfiit să spună că este basarabeancă”.

Amintim, în context, că Zamfira Mihail e născută şi botezată la Chişinău… şi distanţa pe care a parcurs-o până la extrem de ospitaliera – pentru basarabeni în mod special – casă de pe strada Zefirului din Bucureşti, a fost lungă şi plină de zbucium.

Dragostea de carte, de cele sfinte şi de neamul românesc, oricât de sublime şi de complexe aceste sentimente, par a fi, totuşi, accesibile, pe înţelesul chiar şi a omului comun, fie el din Basarabia, din Oltenia, din Maramureş sau din Banat… ca să ne oprim aici cu enumerarea provinciilor noastre istorice. Ce e cu această palegrafie… iată unde, credem, apare elementul enigmei greu descifrabile!

Va înţelege mai bine ce-i paleografia cel care a avut ocazia să ţină în mână vreo carte românească veche, din secolele XVII-XIX. Sau să-şi fi încordat privirile peste inscripţiile de pe zidurile unor mănăstiri din Nordul Moldovei lui Ştefan cel Mare, de pe icoanele înnegrite de trecerea nemiloasă a veacurilor. Pe scurt, e vorba de descifrarea acelor buchi despre care scria cu haz, dar şi cu o copilărească uimire C. Negruzzi, în nuvela Cum am învăţat româneşte, calificându-le ca „gheboase şi cornoroase”. Şi părintele Paul Mihail, în însemnările sale, aminteşte că tocmai cursul de paleografie slavă, ca şi limba şi gramatica slavonă în genere, băga în sperieţi pe colegii săi seminarişti – există o dificultate cumva preconcepută în a decodifica scrierile cu litere slave, ca să nu mai vorbim de scrierile în slavona însăşi, iar de acestea au fost foarte multe la curţile domneşti şi în numeroase mănăstiri din Ţările Romăne, din epoca numită doar convenţional „medievală”, căci ea, această epocă, se întinde în istoria noastră pănă hăt pe la mijlocul secolului XIX, iar în Basarabia chiar până la începutul veacului trecut.

Ei bine, Zamfira Mihail, a fost şi este – inclusiv, sau poate mai ales graţie tatălui dumneaei – unul dintre cei mai solizi specialişti în paleografia româno-slavă, şi asta în condiţiile în care, cu cât ne îndepărtăm mai mult de epoca acelor scrieri străvechi, cu atât mai puţine energii şi… finanţe! se cheltuie pentru pregătirea specialiştilor în acest domeniu.

Şi pentru a nu se crea impresia falsă, că dna doctor Zamfira Mihail s-ar ocupa o viaţă exclusiv de nişte bizare („gheboase şi cornorate”!) buchi, din cărţi bisericeşti ori surete domneşti, din  inscripţii de pe ziduri de mănăstiri şi de pe icoane medievale, vom încerca să rezumăm, în continuare, adevăratul dumneaei curriculum vitae de cercetătoare ştiinţifică, să ne referim la preocupările Domniei sale cărturăreşti, altfel, impresionant de variate, concomitent şi largi,  şi adânci.           

           M-am mirat sincer să aflu că Zamfira Mihail nu a făcut liceul… ceva parcă de neconceput pentru un intelectual român get-beget! Dar s-a întâmplat să facă ipoteticul liceu tocmai în perioada de ocupaţie sovietică a întregii Românii, sub Petru Groza şi Gheorghiu-Dej, când se prelua tot ce e sovietic, ca fiind „cel mai grozav din lume”. Şi cum în URSS însăşi noţiunea de liceu era asimilată culturii burgheze, nocive pentru oamenii muncii, rămăsese fără licee, atunci, şi Iaşii, ca şi multe alte importante  centre culturale româneşti… De aceea Zamfira a absolvit „Şcoala de fete nr. 1” din capitala Moldoevi istorice, şi cu diploma de acolo intră la Universitatea  Al. I. Cuza, a cărei licenţiată devine, cu diplomă de merit, la specialitatea Limba şi Literatura română. La aceeaşi universitate, în 1974, îşi ia doctoratul, având ca subiect al tezei de doctor Terminologia portului popular românesc. Între timp, se angajase deja, prin concurs, la Institutul de lingvistică, istorie literară şi folclor al Academiei Române – Filiala Iaşi, de unde se transferă, iarăşi prin concurs, la Institutul de studii est-europene, de la Bucureşti – chiar la institutul cela fondat şi „crescut” de neasemuitul nostru învăţat Nicolae Iorga.

În anii ceea de dezmăţ comunist,  de la cercetător stagiar, a fost promovată numai până la treapta de cercetător ştiinţific… chiar dacă se afirmase de-a binelea, spunându-şi răspicat cuvântul de cercetător avizat şi în studii publicate în prestigioase reviste şi culegeri de specialitate, şi în diferite comunicări la foruri academice. Însă era fiică de refugiaţi basarabeni, iar pe deasupra mai era şi „fiică de popă”, ca să recurgem la limbajul infect al acelor vremi bântuite de umbra apăsătoare a ateismului militant.

Nimic de mirare că abia după prăbuşirea comunismului, Zamfira Mihail s-a putut bucura şi de o meritată ascensiune în ierarhia şitiinţifică, şi de recunoaşterea contribuţiilor ce le avea în domeniul de cercetare, şi, poate principalul – de libertatea opţiunilor în a scrie, a colabora, a edita, a valorifica… aici intrând şi valorificarea operei de cercetător mucenia a tatălui.   

Astfel ajunge cercetător ştiinţific principal I (1998), la Institutul de studii sud-est europene, iar din 1999 se încadrează şi în munca profesoral-didactică – mai întâi e conferenţiar (1999), apoi profesor universitar (2001), şef de catedră la Universiatatea Spiru Haret de la Bucureşti, unde ţine studenţilor mai multe cursuri, inclusiv Lingvistica generală, Istoria limbii române, cursul special Civilizaţia cărţii: tehnica redactării.

Revenind la cariera de cercetător a dnei prof. dr Zamfira Mihail, vom menţiona că această activitate a dumneaei are câteva faţete. În primul rând, elaborarea/scrierea de articole, studii, lucrări monografice, zeci de recenzii (specie în care dna Z. Mihail cu adevărat excelează!), prefeţe, numeroase articole fiind scrise şi/sau traduse şi publicate în limbi străine, respectiv, în alte ţări: Bulgaria, Grecia, Rusia, Belgia, Austria, Franţa, SUA etc. Aproape 20 de cărţi au apărut cu semnătura şi/sau cu implicarea plenară a Zamfirei Mihail şi cele mai multe au atras atenţia colegilor de breaslă, iar în unele cazuri – chiar atenţia generală, a unui număr mare de potenţiali utilizatori, beneficiari, simpli doritori de a-şi cunoaşte mai bine, mai subtil limba maternă, istoria Neamului, cultura naţională.  Chiar volumul de debut: Terminologia portului popular românesc în perspectivă comparată sud-est europeană (Bucureşti, ed. Academiei, 1978), a beneficiat de un număr impresionant de recenzii, în genere, elogioase, precum şi de Premiul Timotei Cipariu al Academiei, pe acel an. În anul 2000 editează volumul Etimologia în perspectivă etnolingvistică, iar în 2001 – Limba română în scrieri parenetice din Basarabia (1812-1865). În aceeşi perioadă, deja ca profesor universitar, redactează sau coordoenează câteva manuale de lingvistică generală şi/sau aplicată pentru studenţii săi, cărţi la care şi-au adus contribuţia unii colegi de castedră de la Universitatea Spiru Haret.

Semnatară a peste 80 de studii personale, în care a abordat din cele mai diferite prisme domeniile de predilecţie (relaţiile lingvistice şi culturale ale românilor cu vecinii din sud-estul european şi cu alte popoare [cee ce s-ar numi în alţi termeni geografia lingvistică], istoria limbii române, etnolingvistica românească şi comparată, etimologia, varii subiecte de balcanistică şi slavistică [în forme mai pure decât cele cercetate implicit la capitolul „relaţii…”], personalităţi ale lingvisticii şi culturii române, din trecut şi din epoca modernă etc.), dna Zamfira Mihail a demonstrat că poate lucra eficient şi prodigios în echipă, având numeroase contribuţii în circa 40 de culegeri sau alte lucrări colective.  Unele din aceste lucrări au avut (şi mai au) o apreciabilă rezonanţă europeană, suficient să cităm titlurile Istoria gândirii şi creaţiei tehnice româneşti (1982) sau Forma şi denumirea uneltelor în Balcani în sec. XII-XVII (vol. 1-2, Paris, 1986). Aş aminti, în context, participarea dumneaei la „împlinirea” solidei monografii Cornova (2000), consacrată satului natal al părintelui Paul Mihail şi al coordonatorului de ediţie, dr. V. Şoimaru. Sau implicarea cea mai directă la editarea volumui Unitatea limbii române, cu privire specială la Basarabia şi Bucovina (2004), care include lucrările unei conferinţe ştiinţifice, care s-a ţinut la Academia Română în anul 2003, în chiar ziua Unirii Basarabiei  cu  Ţara, pe 27 martie.  Aş menţiona cu totul aparte contribuţia Zamfirei Mihail la tipărirea, în 1988,a unei ediţii ştiinţifice, aniversare, a Bibliei de la Bucureşti, din 1688, unde, în cadrul unei echipe de lingvişti de marcă, a participat la transcrierea, revizia ştiinţifică şi la alcătuirea indicilor. Această carte, cu totul ieşită din comun, a fost menţionată cu Premiul B.P. Hasdeu al Acadenmiei Române. Nu se poate să nu amintim şi de volumele editate de Z. Mihail graţie colaborării cu tatăl, Paul Mihail: Cronica lui Ion Neculce copiată de Ioasaf Luca (manuscris ce s-a păstrat vreo 150 de ani în patrimoniul familial Mihail, incluisv un timp – la Cornova; ed. 1 – Bucureşti, 1980, ed. a 2-a – Chişinău, 1993) şi Acte în limba română tipărite în Basarabia (1812-1830), care a văzut lumina tiparului la Bucureşti, în 1993, la Editura Academiei Române, fiind încununată, în acelaşi an, cu al treilea Premiu al Academiei – Eudoxiu Hurmuzaki.

           Aceste premiii, ca şi recenziile consacrate cărţilor dnei prof. dr. Zamfira Mihail, fac poate cea mai elocventă dovadă a profunzimii cercetărilor efectuate, ca şi importanţei practice, a gradului sporit de utilitate a lor. Dar în palmaresul protagonistei noastre se mai înscriu şi numeroase (circa 30) participări, cu comunicări şi referate, la diferite simpozioane, conferinţe, colocvii şi congrese internaţionale, unele dintre acestrea fiind organizate şi moderate de dna Zamfira Mihail. Ca o recunopaştere a meritelor sale în domeniile etnolingvisticii şi geografiei lingvistice, în anul 2004, prof. dr. Zamfira Mihail a fost aleasă în Comitetul Internaţional al Asociaţiei Internaţionale de studii sud-est europene (AISSEE).

În această biografie de savant, ajuns a fi solicitat şi apreciat dincolo de hotarele Patriei, mi se pare remarcabil  faptul că savantul Zamfira Mihail nu-şi dă uitării niciodată baştina, nu uită de consângenii săi din Basarabia natală. Limba română din Basarabia, cultura românească dintre  Prut şi Nistru, zbuciumul neîntrerupt al basarabenilor pentru păstrarea identităţii lor lingvistice şi spirituale, constiuie un segment semnificativ al muncii de cercetare a Zamfirei Mihail, dar şi a exisetnţei cotidiniene a dumneaei, în acest sens dumneaei fiind o destoinică discipolă şi continuatoare a părintelui, dr. avva Paul Mihail. Este o parte a acelei tulburătoare jertfe, şi în numele tatălui, pe care am anunţat-o şi în titlul acestui cuvânt omagial. Fapt întru câtva firesc, de vreme ce tatăl s-a identificat – şi se identifică încă! – cu Basarabia însăşi, cu toate luminile şi cu toate dramele acestui pământ atât de des înstrăinat şi, totuşi, mereu românesc.

  
Pohilă, Vlad. Şi totuşi, limba română. – Chişinău, 2008. – P. 167-174.

[eseuri]

O CUMPLITĂ TRAGEDIE URMELE CĂREIA NICI, AZI, DUPĂ TREI DECENII, N-AU FOST DESCOPERITE…

Astăzi, joi, 12 mai 2022, se împlinesc exact 30 de ani de la cumplita tragedie a lui Nicolae Rusu,  prozatorul și dramaturgul, eseistul și economistul, prietenul și colegul meu de Facultate de economie de la Politehnica lui Sergiu Rădăuțan…

Tragedia dată, din păcate, a cam fost uitată, și chiar …programat uitată. Eu, care trebuia să știu din prima clipă despre ea, am aflat mult prea târziu, abia după revenirea acasă a lui Nicolae Rusu de la toate operațiile plastice dintr-o instituție chirurgicală moscovită… Eram deputat în primul Parlament al R. Moldova, iar un coleg de fracțiune parlamentară, finul de cununie al unui important personaj implicat până la coate în acțiunea dată, a știut din prima sursă, ce și cum s-a întâmplat, dar niciodată n-a scos o vorbă la fracțiunea noastră despre cele întâmplate cu Nicolae Rusu… Mai mult, chiar, a promis, ca deputat, să se implice în urgentarea investigației date, și după cum se lăuda chiar s-a și implicat, numai că urmele tragediei au fost atât de bine șterse din acea “implicare” încât nici, azi, după 30 de ani, niciun firișor de informație n-a mai ieșit la suprafață…

Pentru a înțelege mai bine cele întâmplate acum 30 de ani vă propun un fragment dintr-un interviu pe care l-a realizat cu Nicolae Rusu jurnalista Roxana Iorgulescu- Bandrabur, surpriza cea mare fiind destăinuirea pe care a făcut-o în interviul menționat despre tragedia personală care s-a întâmplat acum trei decenii, începând cu 12 mai 1992, când suferindul a trecut prin mari dureri și uriașe chinuri, comparabile doar cu cei care au trecut prin HOLOCAUSTUL ROȘU AL ROMÂNILOR BASARABENI, BUCOVINENI ȘI ARDELENI, din perioada ocupației staliniste și hortiste a unei părți din teritoriul românesc. Numai jurnalista Roxana Iorgulescu cu talentul și insistența ei îl putea provoca pe Nicolae să vorbească despre aceste apăsătoare amintiri…

În acea perioadă de timp, repet, eram deputat în Parlamentul Independenței și vicerector al ASEM, și puteam să-i ofer o mână de ajutor, inclusiv în soluționarea cazului său, care a fost amânat în repetate rânduri, apoi clasat, cu mare ușurință, la comanda mafiei din economia și justiția noastră „națională”. Cu regret, nici Nicolae, cu modestia sa proverbială, nici membrii familiei sale, nu m-au contactat, dar nici presa noastră de tot felul n-a spus nimic despre tragedia dată de parcă a luat apă în gură. A trecut o perioadă de timp până l-am văzut pe Nicolae cu fața și mâinile cicatrizate după 17 operații plastice în Institutul Sklifosovski din Moscova, cel mai dureros moment însă a fost întoarcerea cu spatele a multor colegi scriitori, iar peste ani de zile, cu votul lor, fiind exclus din Uniunea Scriitorilor, chiar dacă pe o perioadă scurtă de timp…

Unicul lucru plăcut pe care am mai putut să-l fac atunci pentru el a fost cedarea resurselor financiare, dobândite de mine, de la niște sponsori, pentru editarea cărții mele, CĂDEREA PREMIERILOR, redirecționându-le la finanțarea apariției romanului său autobiografic, ȘOBOLANIADA, despre tragedia sa personală din 1992.

Nici colegii lui din București n-au luat în serios durerea acestui român și scriitor basarabean, niciodată nu i-au acordat vreo atenție, măcar așa cum o fac rușii simpatizanților lor, în zilele naționale ale Federației Ruse.

V. Ș., 12.05.2022

FRAGMENT DINTR-UN INTERVIU, DE CARE NU AȚI MAI AVUT NOROCUL SĂ CITIȚI VREODATĂ, REALIZAT DE CĂTRE ROXANA IORGULESCU – BANDRABUR (R.I.) de la Radio România Internațional, CU NICOLAE RUSU (N.R.), PROZATORUL ȘI DRAMATURGUL, ESEISTUL ȘI ECONOMISTUL, PRIETENUL ȘI COLEGUL MEU DE FACULTATE DE ECONOMIE…

“…R. I.: De aici, se pare, și începe odiseea vieții lui Nicolae Rusu?

N. R.: Într-adevăr, când stau și-mi analizez viața, unele lucruri par a fi fragmente dintr-o odisee. Uneori, am impresia că în 1992 meseria mea de economist s-a răzbunat pentru că o abandonasem, preferând literatura. Era perioada cea mai complicată a noului stat Republica Moldova. În martie 1992 fusese declanșat războiul ruso-moldovenesc, semnalul fiind dat încă pe 13 decembrie 1991, când au fost împușcați primii polițiști moldoveni: Mihai Arnăut, Ghenadi Iablocichin, Valentin Mereniuc și Gheorghe Cașu. Războiul a fost dus de armata Federației Ruse împotriva forțelor noastre, care nu erau unități militare regulate, ci detașamente de voluntari. Republica Moldova încă nu avea armată. Asupra societății moldave și a structurilor de stat fusese declanșată nu doar o ofensivă militară a Rusiei, ci și una a structurilor mafiote. Acestea din urmă s-au folosit de momentul conflictului armat pentru realizarea unor dubioase operațiuni financiare, în limbaj mai popular ele numindu-se „spălare de bani”. Se introduceau în circuitul financiar bani obținuți de la vânzări de armament, de droguri, de la diverse afaceri ilicite și se adunau saci de bani care trebuiau legalizați într-un fel oarecare. Și ce mișcare perfidă au reușit să facă!: să utilizeze în acest scop contabilitatea Uniunii Scriitorilor! Adică, să-și facă mendrele printr-o organizație care nu putea să dea de bănuit la nimeni, una care era în fruntea mișcării de Renaștere națională. Mihai Cimpoi, cu o experiență de nici doi ani în funcția de președinte al Uniunii scriitorilor, după ce mă rugase să-i fiu consilier în probleme economice îmi permisese acces liber la toate actele și registrele de contabilitate. Când avea nevoie să-i fac vreun demers sau deviz de cheltuieli, răsfoiam hârtiile de care aveam nevoie și, în felul acesta, întâmplător,  am descoperit această „afacere”. Mi-am dat seama, că asemenea lucruri nu le poate face oarecine, conștientizând că în această operație sunt implicate persoane cu o anumită pondere socială. Contabila Uniunii fusese angajată în această funcție doar de vreo jumătate de an și nu se știe cine o recomandase, dar cu siguranță fusese plasată de persoane interesate. În orice caz, după ce am descoperit „spălătoria” l-am prevenit pe președintele Cimpoi să nu mai semneze niciodată  dispoziții de plată în alb. Deseori el pleca în delegații și contabila avea motiv pentru a-i cere semnătura: „Dumneavoastră plecați în deplasare, vă rog să-mi semnați dispozițiile astea, curate, pentru că am de făcut multe transferuri, plăți, una-alta…”. După ce l-am informat, M. Cimpoi a înțeles că e ceva dubios la mijloc și se grăbi să solicite de la Ministerul Finanțelor o revizie. Specialistul de acolo a întocmit actul de rigoare, dar această operațiune de „spălare”, evident, nu a fost fixată. Revizorul o fi fost, probabil, amenințat sau, mai degrabă, mituit, că mafioții aveau de unde. Oricum, după ce fusese verificată întreaga activitate a contabilității, președintele USM hotărî să se debaraseze de persoana respectivă, iar eu am fost numit președinte al Comisiei de predare-primire a contabilității. Dânsul a semnat ordinul și a plecat pentru două săptămâni într-o delegație, iar eu am rămas să preiau actele până la angajarea altui contabil. Ulterior, o săptămână întreagă contabila a evitat să se prezinte la serviciu pentru procedura de predare-primire a contabilității. Iar pe 12 mai, într-o marți, am întâlnit-o întâmplător la sediul USM și am convenit să se prezinte a doua zi pentru a executa ordinul. În aceeași zi, după prânz, am avut o discuție telefonică cu colegul meu de la București, directorul Fondului Literar din România, dl Turturică. Printre altele, el îmi spuse: „Domnule Rusu, l-am văzut astăzi la noi, la Uniunea Scriitorilor, pe Cimpoi al vostru”. I-am confirmat, că o fi ajuns deja, că urma să ajungă și la Cluj, de acolo la Sibiu, pe urmă la București, de unde va pleca cu o delegație de scriitori la Istanbul. Răstimp cât am vorbit cu el, în birou nu era nimeni. Iar seara, aproape de miezul nopții, aud soneria la ușă. Eram acasă doar cu fiica de zece ani, care deja adormise, soția plecase la fiu, elev în clasa a opta la Liceul „C. Negruzzi” din Iași. Ies în coridor, doar în maiou și pantaloni sportivi, dar nu mă grăbesc să deschid, ci întreb: „Cine-i?”.  De după ușă aud o voce de bărbat: „Domnul Nicolae Rusu?” Îi răspund afirmativ, iar el se grăbește să mă informeze: „Eu vin de la București și astăzi m-am întâlnit la Uniunea Scriitorilor cu dl Cimpoi. Aflând că am drum la Chișinău, el mi-a transmis pentru dumneata un pachet.” Nu intenționam să deschid ușa, dar când am auzit de pachet și făcând legătură cu discuția avută în aceeași zi cu colegul meu de la București, mi-am zis că insul e dintr-ai noștri, îl știe pe Cimpoi, iar acesta i-a încredințat să-mi aducă, probabil, niște cărți. Eram foarte curios să le văd, dar intuiția parcă mă atenționa să nu deschid și îi propun să vină cu pachetul a doua zi la Uniunea Scriitorilor. El însă insistă: „Eu nu pot veni mâine la Uniune, că peste un ceas mă întorc la București”.  Înțelegând că nu am altă soluție, deschid ușa. Îl văd și astăzi în fața ochilor: un tânăr scund și îndesat, tuns chilug și sprâncenele decolorate de soare, în adidași, blugi, cu mâinile băgate adânc în buzunarele hainei din pânză subțire, că era o noapte caldă de mai. Mirat, îl întreb: „Dar unde-i pachetul?” Și el, știind ce are să facă peste câteva secunde, răspunde calm și-mi surâde: „E în mașină, mergem să ți-l dau”. Se întoarce și pornește spre ieșire. Eu locuiam la parter, într-o casă cu patru etaje și pornesc din urma lui, dar la ușa scării el se apleacă brusc, ridică ceva de jos și se răsucește cu intenția vădită de a mă lovi. Crezând că ridicase o scândură, o cărămidă sau un alt obiect mi-am repezit brațele în sus, unul peste altul, să-mi protejez capul. Dar el avea acolo, pregătit mai devreme, un borcan cu vitriol. A împroșcat lichidul de jos în sus, fiind sigur c-o să-l arunce direct în față, dar în clipa în care ridicasem mâinile de-asupra capului am făcut și un pas îndărăt, ridicându-mă pe o treaptă. Din acest motiv, lichidul s-a împrăștiat nu pe față, ci pe gât și piept. Fiind însă aruncat cu putere, vitriolul a ricoșat pe toată fața, pe brațele ridicate și pe frunte. Când am simțit arsura, durerea fiind de nedescris, căci vitriolul sfârâia pe frunte, pe obraji, pe brațe ca uleiul pe tigaia încinsă, m-am repezit în casă, am deschis robinetul și am prins a mă stropi cu apă, dar de la contactul cu ea durerile deveniseră parcă mai acute. M-am speriat, crezând că e vorba de vreo substanță care în contact cu apa dă reacții mai puternice și m-am oprit. A fost o greșeală, căci apa ar fi diminuat arsurile, care ajunseseră să fie de categoria a patra. Probabil, intenția lor a fost să-mi ia vederea, să nu mai văd, să nu mai scriu, să nu mai spun din cele ce știam. Dar nu-mi pot explica cum s-a întâmplat că nicio picătură de acid nu mi-a afectat ochii și nasul, de parcă a pus cineva palma, protejându-i. Sprâncenele au suferit de la vitriolul scurs de pe frunte, ele însă l-au oprit să nu se scurgă peste pleoape. E ceva  inexplicabil, e chiar o minune că nu mi-a fost afectați ochii.

R. I.: Grație acestui miracol ați scris și acel impresionant „Răvaș din salonul 4 al Institutului de Chirurgie Vișnevski din Moscova” trimis prietenului Vasile Romanciuc, iar câteva fragmente publicate în săptămânalul Literatura și arta  din 25 februarie 1993 (…).

N. R.: Da, răvașul e scris în salonul unui spital din Moscova, căci până a ajunge acolo am trecut mai întâi prin Secția de combustie a unui spital din Chișinău. Atunci, însă, după ce am încetat să mă spăl cu apă, m-am repezit până la vecini și am rugat-o pe doamna Maria să cheme ambulanța. Echipajul de la spitalul de urgență a venit abia peste jumate de oră, după care am fost internat imediat în Secția de reanimare a spitalului. Fiica, sărmana de ea, dormea și, din fericire, n-a știut ce se întâmplase, iar până a doua zi a rămas în grija vecinei. Dimineața a venit la spital un maior de la poliție, un anchetator, cerându-mi să-i povestesc ce s-a întâmplat. În final, s-a interesat: „Bănuiți pe cineva?” I-am răspuns, că în acel moment, adică miercuri, urma să iau în primire contabilitatea și numai responsabila de această structură avea interes să nu pot face acest lucru. Maiorul mi-a promis că va discuta cu ea și, într-adevăr, a fost chemată la interogatoriu unde, firește, a negat orice implicare în acest caz. Anchetatorul, însă, mi-a mărturisit a treia zi că, având o experiență considerabilă în domeniu, a înțeles că femeia știe și cunoaște multe, asigurându-mă că în cel mai apropiat timp toate vor fi clare.  Dar peste o săptămână dosarul i-a fost luat și transmis altui anchetator. Deci, cineva din structurile superioare ale Ministerului de Interne sau ale Procuraturii avea grijă ca acest dosar să nu mai fie soluționat, nu în zadar în timp de un an el a trecut prin mâinile a patru anchetatori. Când aceștia ajungeau prea aproape de căpetenia structurii mafiote, anchetatorul era schimbat și ultimul lua totul de la început. Iar peste un an dosarul a fost dat la arhivă.

R. I.:  Și cu asta s-a încheiat rezolvarea dosarului dumneavoastră?!

N. R.:  Deși după interpelarea unui coleg, deputat în Parlament, se implicase în cazul acesta și Președintele Republicii Mircea Snegur, nu s-a schimbat nimic. Nici până azi nu știu identitatea mercenarului, cine și de unde a fost trimis. Iar atunci, după cinci zile cât am stat în spitalul din Chișinău, colegii mei de la Fondul Literar Internațional din Moscova, aflând ce mi s-a întâmplat, mi-au propus să fiu transferat pentru tratament mai eficient la Moscova, la spitalul Sklifosovski foarte cunoscut în Uniunea Sovietică. Acolo am suportat primele patru operații de transplant de piele, după care am fost transferat la Institutul de Chirurgie Vișnevski. Aici am mai trecut încă prin 11 operații, toate cu anestezie generală, cu durata de la trei până la șase ore. Deși operațiile erau foarte complicate, am avut noroc de medici buni. Primele patru mi-au fost făcute de o doamnă, Larisa Ivanovna Gherasimova, iar celelalte de chirurgul Victor Maximovici Grișkevici. Anume această doamnă, profesor și chirurg de reputație internațională, mă vizita zilnic, a ei fiind ideea de a mă întreține în forul meu interior cu cele mai luminoase personaje create de mine pentru cititori.   Toate astea s-au întâmplat pe parcursul a trei ani, că aveam între operații și pauze de 4-5 luni. Oricât ar părea de ciudat, în ultima instanță m-a salvat scrisul, literatura (…). După a patra operație, eram ca o mumie egipteană pentru că mi s-a scos toată pielea de pe picioare și șolduri ca să mi se acopere rănile de pe brațe, piept, față. După a patra operație eram foarte slab, epuizat, stors. La un moment dat, apăruse un fel de curiozitate: „Oare ce-o  fi dincolo, pe alte tărâmuri? Aici, pe pământ, deja știu ce e cu viața asta, dar ce o fi în cealaltă lume?” Această curiozitate e un lucru periculos pentru pacient. Doamna doctor observase metamorfoza și venea în fiecare zi să-mi vorbească, să mă  îmbărbăteze, insistând  că trebuie să rezist, să rămân în viață, că trebuie să scriu despre toate câte mi s-au întâmplat(…).Am avut parte acolo, la spital, și de cazuri ciudate, inexplicabile. Depusesem pe atunci un manuscris de proză scurtă la Editura Hyperion din Chișinău. Era un manuscris  prezentat cu doi ani mai înainte și fusese inclus în planul editorial al anului 1992. Știam că, de obicei, cărțile erau trimise la tipar mai spre sfârșit de an, dar colegii se gândiseră să grăbească apariția cărții. Și, într-adevăr, într-o bună zi, un scriitor de la Chișinău a venit la Moscova cu niște treburi personale și directorul editurii, criticul literar Ion Ciocanu, l-a rugat să-mi aducă exemplarul de probă al culegerii mele de povestiri. Curios și chiar misterios într-un fel e cazul cu titlul acestei cărți. De obicei, atunci când era vorba de o culegere de proză scurtă, cartea lua titlul uneia dintre povestiri. Iar volumul în cauză e prima mea culegere cu un titlu fără vreo legătură cu cele din cuprins. După ce colegul îmi așază cartea pe noptiera de lângă pat, îi citesc titlul: Avem de trăit și mâine… Impresionat, încerc să-mi explic de unde și cum mi-a venit doi ani în urmă această idee. De ce anume Avem de trăit și mâine și nu altceva? Și în clipa ceea zvâcni ceva în mine, parcă se răsculase ceva în sufletul meu: „De ce să mă las dus de val? Ce-o fi dincolo voi afla cândva, dar, iată, povestirile mele mă atenționează că avem de trăit și mâine. Adică, îmi sugerează că trebuie să trăiesc. Iar a doua zi, când i-am tradus  doamnei doctor Gherasimova titlul cărții, ea a exclamat, radioasă: „Ei, vezi, de când îți spun și eu că  trebuie să lupți pentru a trăi, pentru a scrie. Chiar și propria ta carte te îndeamnă că trebuie să reziști!”

R. I.:  Din „Răvaș…” am mai aflat și alte momente interesante, referitor la această carte(…). De altfel, răvașul e datat cu zile diferite și pare mai degrabă un fel de jurnal, deoarece nu-mi dau seama, dacă ați primit și vreun răspuns de la colegul și prietenul DVS.

N. R.: Ba da, am primit, însă nu în scris. Iar eu am continuat să conversez cu el pe foaia de hârtie și acest lucru mi-a devenit o obișnuință. Timp de 25 de ani tot scriu acest „Răvaș din salonul 4…”, doar că în prezent am impresia că întreaga republică este un uriaș salon de spital. Populația din această formațiune statală contrafăcută este grav bolnavă și se află în acea stare critică în care mă aflam după a patra intervenție chirurgicală. Dacă leacul miraculos pentru mine a fost cartea Avem de trăit și mâine, atunci dezastrul economic dintre Nistru și Prut, depopularea masivă a teritoriului, dezmățul corupției, deznaționalizarea și dezinformarea pot fi anihilate doar prin Reîntregirea neamului. Cu alte cuvinte, pentru noi, „pacienți ai salonului Republica Moldova” unicul tratament eficient este Reunirea cu Țara, revenirea în hotarele statului român din perioada interbelică (…).

R. I.: A fost menționată cu vreun premiu dilogia Șobolaniada? Doar a apărut în două volume și la Praga…

N. R.: Deși este cea mai citită carte a mea, mai ceva ca romanul Lia, acest roman a fost trecut cu vederea de juriile USM. Cred că e clar de ce…

R. I.: De ce?

N. R.: Din cauza unor prototipuri, care s-au recunoscut în personajele cărții. Unii dintre ei mi-au spus-o franc, că nu s-au supărat, iar alții n-au reacționat în niciun fel.

R. I.: Acest comportament, de fapt, e și el un fel de reacție.

N. R.: O fi, deși am ținut cu tot dinadinsul să nu fiu dominat de resentimente. Acum, după 25 de ani de la acele evenimente, totuși, unele lucruri sunt percepute un pic altfel, De exemplu, eram sigur sau, mai bine-zis, voiam să cred, că președintele USM n-avea absolut nimic cu cele întâmplate atunci. Vorba e că în octombrie 1991, înainte de a pleca în concediu la o casă de creație din Crimeea, fosta contabilă a USM, fiind rusoaică, plecase în altă organizație unde nu i se cerea perfectarea documentației în limba română. Întâmplător, auzisem vorbe, precum că la funcția vacantă pretinde persoana care fusese angajată de vreo câteva luni în calitate de casieriță, dar care nu prea strălucea în această funcție. Bineînțeles, în calitatea mea de consilier în chestiuni de economie am ținut să-l previn pe dl Cimpoi să nu admită angajarea persoanei respective în gestiunea contabilității. Dar când am revenit peste o lună de la Casa de creație din Ialta, fosta casieriță era ditamai contabil-șef al USM. Pentru mine rămâne o enigmă și azi, că o tipă fără experiență și fără cunoștințe în domeniu, care plătea o persoană străină să-i întocmească bilanțurile de contabilitate, ajunsese în acea funcție. Evident, cuiva îi trebuise ca ea să aibă dreptul la a doua semnătură pe actele bancare. Presupun că președintele USM, în pofida vastelor sale cunoștințe de critică literară și de filozofie a culturii nu conștientiza surprizele pe care i le pot aduce niște relații de administrare și management cotidian. La fel cum s-a întâmplat cu ambiția sa de a prelua în aprilie 1996 administrarea Casei de creație a USM, un uriaș complex din 11 clădiri aflat până atunci în subordinea Fondului literar și din care, până în 2010 când a pierdut, cu scandal, cârma USM, au rămas 11 mormane de moloz. La fel, precum a avut ambiția să se implice și în administrarea unei bănci private, acceptând calitatea de membru al Consiliului de administrare, ca peste câțiva ani deponenții băncii „Intercapital” să-l caute pe patronul ei cu poliția internațională. Nu i-am reproșat președintelui USM și nici nu o voi face vreodată, pentru faptul că în răstimpul celor trei ani de tratament nu s-a interesat niciodată cum mă descurc, nu mi-a propus vreun ajutor, nu mi-a telefonat să mă întrebe dacă am nevoie de ceva, nici când eram la spital, nici când veneam în pauze acasă. Iar pe parcursul acestor 25 de ani am observat niște lucruri care parcă țin să explice într-un fel comportamentul fostului președinte al breslei scriitoricești. De exemplu, colegul scriitor, pe atunci deputat în Parlament și cel cu ideea interpelării pentru a face lumină în cazul meu, la un moment dat s-a potolit și n-a mai insistat. În schimb, cu contribuția generoasă și grație imaginii și relațiilor fostului președinte al USM, care este și membru titular al Academiei Române, acest coleg, (despre care Răzvan Voncu, un important critic literar de la București, a scris, că este „un scriitor de raftul trei”) ajunge membru de onoare al Academiei Române, apoi director al filialei Chișinău a unei importante structuri culturale din București. Un alt coleg a fost unul dintre consilierii președintelui USM, unul dintre cei care l-au „sfătuit” insistent să preia administrarea directă a Casei de creație. În luna mai 1994, acesta fusese trimis de M. Cimpoi cu o persoană din Țară, care intenționa să închirieze Casa de creație, iar eu, fiind într-o pauză dintre operații, venisem la Casa de creație să văd care-i situația, pentru că iarna nu funcționase cazangeria și de la ger crăpaseră unele țevi ale apeductului.  Întâlnindu-mă acolo, colegul mă prezintă omului de afaceri: „Iată, domnule Ghioc, omul care a distrus această Casă de creație!”. Cinismul cu care rostise fraza mi-a luat graiul, dar am avut noroc de regretatul Iacob Burghiu, care se grăbi să facă explicațiile de rigoare.  Colegul respectiv mai fusese și consilier al șefului statului, iar Mircea Snegur, probabil, îi furnizase niște informații mai speciale, pe care le știa doar el, despre cele întâmplate la 12 mai 1992. Doar astfel poate fi explicat faptul că insul a fost promovat de același M. Cimpoi ca să obțină premiul Academiei Române pentru un sfârâiac literar, fiind vorba de o povestire sau de o piesă. Oare nu cumva ăștia doi cunosc niște lucruri, pe care domnul academician ține cu strășnicie să le ascundă? E doar o întrebare retorică. Nu dau numele celor doi, căci ei fac parte din cohorta celor pentru care și publicitatea negativă contează. În plus, în septembrie 1998, când Șobolaniada era gata pentru tipar, amicii fostului președinte al USM, pe motiv că-l recunoscuseră în unul dintre personaje, au tergiversat apariția cărții aproape jumate de an și doar după  implicarea lui V. Șoimaru la începutul lui februarie al anului următor romanul a văzut lumina tiparului…”

                       (Interviul integral va apare în volumul „Savoarea lecturii 

                                                 și a cuvântului rostit” în curs de apariție)

DE ZIUA HRAMULUI CORNOVEI (06.05.22), DUPĂ 82 DE ANI, S-AU ÎNTORS ACASĂ, PRIN URMAȘII LOR, GERMANII CORNOVENI…

Ieri, de Ziua Hramului, cornovenii, au avut parte de un concert de care n-au mai avut parte niciodată… A fost ceea ce n-a mai fost vreodată, aici, în satul meu: Tocmai patru valoroși Artiști ai Poporului i-au vizitat, le-au cântat și i-au încântat pe cornoveni: Anișoara Puică, Vasile Iovu, Nelly Ciobanu și… inepuizabilul, Ion Suruceanu!!!

Dar și mai incredibilă pare știrea următoare: După 82 de ani s-au întors acasă, prin urmașii lor, germanii cornoveni, plecați de voie, de nevoie, în septembrie 1940, la chemarea führerului Germaniei, imediat după închierea unui Pact neghiob dintre socialistul nazist, Adolf Hitler, și komunistul socialist, Iosif Stalin, din 23 .08.1939, care a pus baza începerii Celui de-Al Doilea Război Mondial, pe 1 septembrie 1939.

Acești doi nemți moderni fiind, Franz Plitt, Președintele MDW, și colegul său Sebastian Römischer, care le-au promis cornovenilor (nici nu mai țin bine minte, au promis s-au eu am visat, de mult ce-mi doresc acest lucru să se întâmple!!!), să inițieze un proiect RENAȘTEREA CORNOVEI, din care vor face parte: renovarea Casei germane din Cornova, pentru viitorul Muzeu al satului, cu o secțiune de istorie a nemților din Codrii Orheiului, a morii și a oloiniței, a beciului și a vinăriei germane, cu restabilirea faimei renumitelor două vinuri basarabene și cornovene, PINOGRIE ȘI  GHIURGHIULIU DE CORNOVA!!! (Aici e cazul să vă amintesc de renumitul cântec de pahar și voie bună, BUN ÎI VINUL GHIURGHIULIU, din repertoriul nepieritor al Primei Doamne a Cântecului Popular Românesc, Maria Tănase, pe care i l-a donat ei, renumitul folclorist român Harry Brauner, un bun prieten al Mariei, după întoarcerea sa din expediția monografică de la Cornova, vara-toamna anului 1931, împreună cu echipa monografică condusă de cel mai Mare sociolog Român, al sec. ХХ (în acest an cornovenii vor inaugura în semn de recunoștință, un bust din bronză, lui Dimitrie Gusti, unul care nu mai există în întreaga Românie)…   

Și, ca să fie mai clar pentru cititori subiectul „Germanii cornoveni”, vă propun un fragment din Monografia Cornovei, tipărită la Chișinău, la 2000 de ani de la nașterea Lui Isus Hristos:

„…Deosebit de interesant ni se pare cazul cu poza neamţului Filimon Klink, proprietarul morii cu  aburi din sat, al unei mari crame, al unicei maşini de treierat, al zeci de hectare de pămînt îngrijit “nemţeşte”, după a cărui plecare, pentru totdeauna, din iunie 1940, şi astăzi se păstrează o casă în stil occdental, din cărămidă roşie şi un beci  enorm arcuit şi  copleşitor ca formă şi funcţionalitate, cum nu mai există prin părţile locului, chiar şi moara lui Klink a supravieţuit.  Ani în şir am căutat măcar o poză a acestui vrednic gospodar de origine germană. Abia în primăvara anului 1999, am dat de o bătrînică de la Năpădeni  – Nastasia Nemţeanu (ca să vedeţi numai la cine au rămas urme ale neamţului cornovean!), care  a scos  cu greu din lada de zestre cîteva fotografii păstrate ca prin vis noi-nouţe, de o calitate impecabilă.

Am aflat mai apoi de ce nu vroia această  doamnă să se despartă de aceste poze din tinereţea sa, cînd se zice, era o fată foarte frumoasă. După cum mi-a povestit chiar Nastasia Nemţeanu, dînsa a lucrat servitoare în familia Klink şi avea bune relaţii de prietenie cu cei trei copii ai lui Filimon Klink – Willi, Robert şi Elsa – şi cu alţi trei copii ai fratelui lui Filimon, Paul Klink:  Oskar, Robert şi Rudi. Unul din ultimii era îndrăgostit la nebunie de Nastia şi era gata să se căsătorească cu ea, dar i-a despărţit pentru totdeauna consecinţele Protocolului adiţional secret la Pactul Molotov-Ribbentrop… Nastasia Nemţeanu nici de cum nu vroia să-mi cedeze fotografiile, nici măcar pentru a face o fotocopie, deoarece lăsase nepoţilor cuvînt să i le pună în sicriu, cînd va muri. Şi doar sărăcia cumplită în care se zbătea bătrînica a salvat pentru urmaşi  chipul drag al neamţului gospodar Filimon Klink şi al familiei sale: pînă la urmă, femeia mi-a cedat pozele ca să-mi scot o copie pentru această monografie în schimbul a 50 de lei sau al unui sac de tărîţe. I-am dat şi una, şi alta, recunoscător că astfel căutările mele s-au încununat pînă la urmă de succes. Mai mult: peste o săptămînă, Nastasia Nemţeanu mi-a cedat originalul acelor poze, luîndu-şi sie fotocopiile. Iar peste încă două săptămîni bătrînica s-a stins din viaţă, luînd cu sine copiile acelor fotografii dragi cu chipuri de oameni pe care i-a iubit cît a trăit. Nu ştiu ce a prevalat în acest segment de căutare: jocul coincidenţelor sau frumuseţea trăirilor, sentmentelor la care m-am făcut martor din întîmplare. Mai curînd toate împreună, inclusiv rezultatul care este de-a dreptul fericit, şi aceasta contribuind la alcătuirea prezentei monogafii, a cărţii satului natal Cornova. Iar a scrie o carte, după subtila obsevaţie a lui Nicolae Iorga, înseamnă a face actul social al frumuseţii şi înţelepciunii…(V.Ș.)”.

Și aici închei că de emoții dau lacrimile peste mine, fiind convins că:

NEMȚII AU REVENIT PENTRU TOTDEAUNA, ACASĂ LA EI ȘI ACASĂ LA NOI, CORNOVENII…

BINE AȚI REVENIT ACASĂ, NEMȚIȘORII MEI!!!…

P.S.: -Este cazul să menționez aici că cei trei interpreți vocali de mare valoare și cei doi nemți au fost invitații cornoveanului Igor POPA, sosit la Cornova din ZURICH, Elveția, unde activează-coordonează o companie internațională de avocatură, și care deja construiește primul obiectiv turistic rural pentru viitorii turiști internationali, în perioada când Cornova noastră va intra în circuitul international de turism.

Și, ca să nu vă pară că numele Igor Popa este prea cunoscut vă zic: El este acel Igor Popa, fost avocat, poate și prieten, al Premierului Vlad Filat, care, până la urmă, s-au certat de săreau așchiile din ei… Cornovenii îl stimează mult pe consăteanul lor, avocatul Igor Popa, dar nici de binele făcut lor de către fostul Premier Vlad Filat, care a sprijinit cu toată forța proiectul Centrului Cultural cu Casa de cultură și Biblioteca care poartă numele Marelui “Dimitrie Gusti”, așa cum se numea pe vremuri, Căminul cultural construit din inițiativa și cu sprijinul Marelui Gusti, demolat acum 30 de ani…      

P.P.S.: -Din cei șase invitați ai cornovenilor, doar unul, naistul Vasile Iovu, colegul meu de Ansamblu folkloric de dansuri, HORA, cel de-al doilea Gheorghe Zamfir al Românimii, a fost invitatul meu de onoare și al consăteanului meu Dumitru Sclifos, naistul care acum 48 de ani, a cântat la Cornova, la prima și ultima mea nuntă…

 (V.Ș., 06.05.2022)

16 APRILIE 2022: PRIMA ZI, DIN ISTORIA NOASTRĂ MODERNĂ, DE COMEMORARE A VICTIMELOR FOAMETEI ORGANIZATE, 1946-1947…

ASTĂZI, 16 APRILIE 2022, A TREIA SÂMBĂTĂ DIN LUNA APRILIE, ESTE PRIMA ZI ÎN ISTORIA NOASTRĂ MODERNĂ, DE COMEMORARE A VICTIMELOR FOAMETEI ORGANIZATE, 1946-1947, DE REGIMUL BOLȘEVIC VENIT PESTE NOI PE TANCURILE SOVIETICE…

Și tot azi a apărut în vânzare Monitorul Oficial care conține Hotărârea Parlamentului R. Moldova din 07.94.2022, despre Ziua comemorării victimelor foametei organizate, a HOLODOMORULUI MOLDOVENESC (Hotărâre pentru modificarea punctului 1 din Hotărârea Parlamentului nr. 433/1990 cu privire la zilele comemorative, zilele de sărbătoare și la zilele de odihnă în Republica Moldova, nr. 91, 7 aprilie 2022)…

Să nu uităm niciodată de acei 200 000 de moldoveni, găgăuzi, ucraineni ș.a., morți (omorâți!!!) de foame, pentru că li s-a luat de la gura copiilor înfometați și ultimul călcâi de pâine…

DUMNEZEU SĂ-I ODIHNEASCĂ ÎN PACE!!!

N.B. -Vă propun, în continuare, primul text pe care l-am citit acum trei decenii despre foametea organizată de la noi, semnat de marele prozator basarabean, Ion Druță, care este prefața la prima carte apărută la noi despre TRAGEDIA BASARABEANĂ din anii 1946-1947, semnată de soții Larisa și Valeriu Turea…

SCHIMBAREA NEAMULUI LA FAȚĂ

(De Ion DRUȚA, fragment din Prefața la „CARTEA FOAMETEI”; Autori, Larisa și Valeriu TUREA. Ed. UNIVERSITAS, Ch. – 1991,  pp. 3-5).

  *   *   *

Foametea… Peste o jumătate de secol acest cuvînt scurt, adunat din numai trei silabe, ne va cutremura coloana ver­tebrală, ne va tulbura inima și sufletul ori de cîte ori va fi ajuns la urechile noastre, pentru că ruinarea neamului care s-a produs atunci nu a fost recuperată nici pînă în ziua de azi, și mahna care ne-a cuprins atunci mai umbrește și azi bucuriile noastre.

Ce-o fi oare la mijloc? Ne-o fi chinuit marea nedreptate ce ni s-a făcut? Ne urmăresc mormintele surorilor și fraților înmormîntați atunci în mare grabă, fără prohoduri și fără cruce, fără pomenire și drept legitim în memoria neamului din care au făcut parte? Ne chinuie primejdia să nu mai tre­cem o dată prin groaza prin care am trecut?

Una din marile taine ale existenței umane și, firește, unul din marile daruri cerești e clipa de luciditate, acea clipă cu adevărat divină, cînd parcă ne-ar fi picurat ceva din senin și, deodată, ceea ce ne-a necăjit și chinuit ani în șir apare clar și limpede cum nu se mai poate. Aceste clipe de pătrundere în esență, cred eu, constituie punctul de vîrf, ros­tul și harul suprem al vieții.

Marele nostru noroc că sufletul, mintea, cugetul formează o împărăție autonomă, care în cazuri de importanță vitală acționează fără conștiința și participarea noastră directă. Așa se face că după ani și ani de muncă și străduință, într-o bună dimineață ne pomenim că cineva ne șoptește la ureche: degeaba, n-o să-ți iasă nimic din toată afacerea asta. Acest unghi de viziune critică e deseori păgîn și necruțător. Te gră­bești la o mult rîvnită întîlnire, sau îți pică o călătorie de zile mari, sau într-o anumită afacere îți merge așa cum nu ți-a mai mers. Te culci fericit, dar în zorii zilei ți se șoptește la ureche că toate nu sînt decît niște prostii, și mai bine ar fi să-ți vezi înainte de-ale tale.

De unde o fi venit ele, aceste glasuri cu adevărurile lor crunte, cine și pentru ce ni le-o fi trimis?

Se întîmplă, însă, și, din păcate, tot mai des și mai des se întîmplă, cînd avalanșa evenimentelor ne iau din urmă așa că nu mai avem timp să ne dumerim asupra celor ce se petrec cu noi. Și atunci iată că nu mai picură lumina ceea divină, și îngerul cela nu mai vine să ne șoptească la ureche. Și ni se posomorăște sufletul, ni se întristează fața, așa încît cei din jur mai că nu ne pot cunoaște. Zi cu zi, an cu an, multe din cele trecute prin viața noastră rămîn neînțelese, ne­pătrunse, nedezghiocate, și, pentru a nu ne mai chinui cu dînsele, noi, la fel ca și străbunii noștri, le legăm nod și le aruncăm în pod cu gînd că, poate, cumva, la iarnă, le vom descîlci. Și mai nimerim într-o altă daraveră și iară nu-i putem da de capăt. Le aruncăm și pe acestea în pod, pentru că prea ni se posomorăște sufletul și ni se întristează fața. De la o vreme, cum apare ceva mai complicat pentru mintea și sufletul nostru, una-două, și sus cu dînsele, în pod, că prea-s din cale-afară.

Așa începe decăderea, degradarea personalității umane ori, cum obișnuiesc țăranii a numi acest proces, mult mai simplu și mai cuprinzător, așa începe lumea a se prosti. Lipsită de glasul său intern, de acești îngeri ai înțelepciunii, viața omului treptat-treptat dintr-o mare sărbătoare, așa cum a fost ea zămislită de către Domnul, se transformă într-o povară și într-un chin.

Structura decăderilor spirituale e una și aceeași — fie că e vorba de individ, fie că e vorba de neam, neamul fiind, pînă la urmă, suma tuturor destinelor revărsate în interio­rul hotarelor sale.

I se întîmplă și neamului să treacă prin multe, se chi- nuie și el cu mintea și sufletul pentru a se dumeri ce și cum. Cunoaște și neamul anumite clipe de luminare, îi șop­tește și lui îngerul la ureche din cînd în cînd. Vin însă vre­muri de mare cumpănă, cugetul neamului și judecata lui, înfierbîntate de durere, rămîn umbrite, întunecate. Și atunci cînd neamul trece prin mari zguduiri, umplîndu-și țarina cu morminte, atunci forța întregii obștimi, cugetul neamului sînt datori să facă hronicul celor prin care s-a trecut.

Se întîmplă, însă, și, din păcate, tot mai des și mai des se întîmplă, ca și cugetul neamului să fie luat de evenimente și împrejurări din urmă, așa că nu se poate dumeri asupra lor, nu le poate da de capăt. Și atunci amuțește glasul inte­rior. De șoptit la ureche nimeni nu îj mai șoptește. Astfel apar în istoria neamurilor nodurile cele mai mari ori, cum li se mai zice, spațiile albe. Atunci cînd se adună prea multe noduri și prea multe spații, se mîhnește sufletul, se posomorăște neamul la față. Începe decăderea, degradarea, degene­rarea.

Schimbarea neamului la față e ceea ce nu putem primi în nici un fel, căci asta ar însemna să ne împăcăm cu gîndul declinului său. Spațiile albe ale Moldovei sînt povara cea mai grea pe care o ducem pe umeri cu toții, iar printre spațiile celea pe primul loc apare, firește, foametea din ’46 – ’47. Tristețea care a cuprins atunci sufletul neamului mai stăruie și azi. Știm cu toții că în realitate suntem alții decît ne vedeazi lumea. Poate mai frumoși, mai vioi, mai dezghețați, ce să-i faci… Să ne mai mirăm unde ne sînt fetele și flăcăii, gospodinele și gospodarii, bunicuțele și bunicii?

Această carte este unul din primii pași, una din primele încercări de îmbrăzdare a celui mai mare spațiu din istoria neamului nostru. Să mergem în lungul acestei epopei, pas cupas, pînă îi vom da de capăt, căci numai în acest fel îi vomputea întoarce Moldovei fața ei adevărată. Cu hotărîreași cinstea bătrînilor noștri cronicari, să coborîm treapta cu treaptă prin grozăveniile prin care am trecut.

Cuvînt lîngă cuvînt, mormînt lîngă mormînt, grăunte .. lîngă grăunte. Adevărul, în toată cruzimea și plinătatea sa, îl cunoaște numai poporul. Să sperăm că această flacără a durerii ce mai persistă în inimile noastre nu va fi lăsată se stingă și spațiul acesta nu se va lărgi așa ca poată amenința viitorul copiilor noștri.

Clipele de luminare vor reveni, și îngerul păzitor ni se va întoarce, numai în cazul că vom fi demni de el. 

02.04.2022: 202 ANI DE LA NAȘTEREA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA, PRIMUL DOMNITOR AL PRINCIPATELOR UNITE ȘI AL STATULUI NAȚIONAL ROMÂNIA…

PROGNOZA MEA DIN 02 APRILIE 2022: GENERAȚIA MEA VA FI MARTORĂ ȘI PARTICIPANTĂ ACTIVĂ LA ALEGEREA CELUI DE-AL DOILEA CONDUCĂTOR/ CONDUCĂTOARE, UN CUZA-II, AL CELOR DOUĂ STATE ROMÂNEȘTI UNITE, CU PARTICIPAREA ALEGĂTORILOR DE PE AMBELE MALURI DE PRUT… MAI MULT: ALEGEREA DATĂ NU SE VA LĂSA PREA MULT AȘTEPTATĂ!!!…

VĂ PROPUN UN FRUMOS TEXT CONSACRAT FĂURITORULUI STATULUI NAȚIONAL ROMÂNIA, LA 200 DE ANI DE LA NAȘTEREA LUI: https://www.academia.edu/43570038/Alexandru_Ioan_Cuza_200_ani_de_la_nastere_1820_2020_?fbclid=IwAR2bkuCBsQO50T8GgpSimTc11lm3PVLt0HkATvZHCKySxE7cRM-LE_vKsl4;

ȘI ALT TEXT, CEL AL CONFERINȚEI LUI NICOLAE IORGA CONSACRAT LUI ALEXANDRU IOAN CUZA LA 100 DE ANI DE LA NAȘTEREA DOMNITORULUI, ÎN CARE PROFESORUL ÎI LAUDĂ PROGRAMUL LUI DE A DA PĂMÂNT ȚĂRANILOR ȘI AI FACE STĂPÂNI PE GLIA LOR, ȘI NU DOAR ATÂT… (Text pregătit pentru publicare de către cornoveanca Prof. univ, Dr Zamfira Mihail, Cetățean de Onoare al Cornovei; Cuvântare stenografiată de către Prof. univ Dr. Henri Stahl, alt cornovean …prin adopție, și el Cetățean de Onoare al Cornovei, membru al Echipei monografice condusă de către Profesorul Dimitrie Gusti)

LECTURĂ PLĂCUTĂ VOUĂ ȘI, MIE, CU TOATĂ LIPSA DE TIMP LIBER AL UNUI DEPUTAT BASARABEAN, MAI PUȚINE ȘI MAI SCURTE PAUZE ÎN LANSAREA/ RELANSAREA ACESTUI SAIT DESPRE CONSÂNGENII NOȘTRI DIN JURUL NOSTRU, AL CELOR DE ACASĂ…

              N. IORGA. 100 DE ANI DE LA NAŞTEREA LUI CUZA-VODĂ

Cuvântare comemorativă ţinută la Ateneul Român în ziua de 2 aprilie 1920.

BUCUREŞTI

Tipografia „CULTURA NEAMULUI ROMÂNESC”

Str. Lipscanii-Noi Nr. 12

1920

COMEMORAREA LUI CUZA-VODA

Cuvântare ţinută la Ateneul Român, în ziua de 2 aprilie, de N. IORGA

(D[omnul] N. Iorga este întâmpinat cu călduroase ovaţiuni)

Onor[at] auditoriu,

Aş avea prilej de puţină emoţie vorbind din locul unde, acum câteva zile, chestiunea rurală, care formează marea glorie a aceluia pe care-l comemorăm astăzi, era discutată cu o pasiune cinstită din partea apărătorilor ei, pe care am fi dorit să o întâlnim şi de o parte şi de alta, de câte ori această chestiune esenţială pentru poporul român, chestiunea rurală va fi din nou discutată. Biruind acest sentiment firesc de emoţie, mă grăbesc să intru de la început în subiectul însuşi al comemorării.

Onor[at] auditoriu, dacă ar dori cineva să cuprindă într-o formulă marea personalitate a lui Vodă-Cuza, ar trebui să spună că el a fost un om vrednic de legenda sa şi că în jurul său s-a creat o legendă vrednică de dânsul.

Acesta este un caz din cele mai rare în dezvoltarea omenirii. Oameni fără legendă, chiar dintre acei cari ar fi meritat legenda, au fost şi sunt destui, şi sunt destule legende fără oameni. Fiindcă acesta este un lucru mai rar, daţi-mi voie să aduc din trecutul nostru câteva exemple.

Din cele mai depărtate timpuri în poporul nostru au răsărit personalităţi mitice care nu corespundeau unei existenţe reale. Atâta vreme s-a spus că Domnia Ţării-Româneşti a fost întemeiată de Radu-Negru. Radu-Negru n-a existat. Negru e Neagoe, ctitorul de la Argeş; Radu e Radu-Vodă, ctitorul Tismanei; poporul a creat ciudata legendă care reuneşte numele unuia cu al celuilalt. Au început-o călugării întâiu, pe urmă a urmat poporul; călugării din Tismana pentru Radu al lor, care înălţase mănăstirea; călugării din Argeş pentru Neagoe al lor, care făcuse biserica. Căci totdeauna când legenda există şi omul nu există, nu există potrivit acestei legende, este un interesat, la început, care creează legenda, ca s-o exploateze; turma vine pe urmă, şi sunt cazuri când un popor întreg primeşte legenda aceasta, creată, pentru satisfacerea unor anumite interese, de un cerc de oameni foarte restrâns.

S-a spus că Moldova a întemeiat-o un Bogdan-Dragoş. A existat un Dragoş, care nu e vrednic de legendă; a existat un Bogdan-Vodă, abia vrednic de dânsa: unii cărturarii au creat un Bogdan-Dragoş. Bogdan-Dragoş s-a menţinut mai puţin, pentru că nu era un interes care să-l menţină.

Legende de acestea, în jurul oamenilor, există şi în timpuri mai apropiate de noi: Ardealul de două ori a fost vânturat de la un capăt la altul de oameni cari nu erau ceia ce li se atribuia şi cari nu puteau să fie. Legenda e foarte plăcută la început, chiar când nu i se potriveşte omului, dar e foarte tragică în momentul când se constată că omul nu se potriveşte legendei, Astfel într-un moment, la începutul veacului al XVIII-lea, a răsărit în Ardeal un călugăr Visarion, ciudata personalitate a călugărului Visarion Sarai, care a mişcat într-adevăr poporul român ortodox dintr-un capăt la altul al provinciei. Visarion Sarai nu era nici făcător de minuni, nici om sfânt, nici mare vorbitor şi nici viteaz, nici măcar român, şi nu cunoştea locurile.

A fost de ajuns ca în Ardeal să fie o suferinţă mare, suferinţa românilor cari luptau ca să păstreze legea lor şi dreptul lor naţional, pentru ca acest călugăr, venit din părţile bosniace, care nu ştia româneşte, nu cunoştea oamenii, să fie primit pretutindeni ca acela care aducea vestea mântuirii dumnezeieşti. Austriecii, cari cunoşteau sistemul cu care se înăbuşă legendele, s-au priceput imediat să-l facă să dispară. Nu se ştie ce s-a întâmplat cu Visarion Sarai: a fost trimis înapoi în Bosnia, sau altceva; dar, îndată, lucrurile s-au liniştit.

Mai târziu, tot în Ardeal, a răsărit bizara persoană a lui Sofronie din Cioara. Un preot ca toţi ceilalţi, fără cultură, fără talent, fără plan politic, fără nimic din ceea ce atinge populaţia. Românii voiau să aibă un Vlădică, şi Împăratul nu voia să-l acorde. Şi atunci românii au luat un preot, pe Sofronie din Cioara, şi acest Sofronie, cu mijloacele lui puţine, fiindcă se pare că era urât şi vorbea prost, n-avea niciun fel de cunoştinţă a lucrurilor, se poate întâmpla – nu ni-l luăm pe suflet – să fi fost şi puţin onest faţă de rolul pe care pretindea, tindea să-l joace, să fi realizat şi profituri. În tot cazul, Sofronie din Cioara a fost un adevărat rege neîncoronat al românilor din Ardeal. Să fi venit cel dintâiu cărturar, să fi venit omul care ar fi dat cele mai mari dovezi de iubire pentru poporul de acolo, care ar fi jertfit ceva din viaţa şi fiinţa lui pentru binele naţiunii sale şi n-ar fi fost primit cum a fost Sofronie din Cioara, al cărui talent politic se rezumă în două-trei proclamaţii scrise aşa cum le-ar fi putut rosti orice ţăran. Înt-un moment a dispărut, a trecut dincoace. Ei bine, multă vreme poporul a fost convins că Sofronie o să vie, cu tătarii, cine ştie cu cine, dar nu se poate să nu vie biruinţa cu – Sofronie din Cioara.

Acestea sunt cazuri când legenda nu se potriveşte cu omul, când se creează din nevoia elementară a poporului care suferă, care speră, care e convins că nu poate zăbovi mântuirea, şi se creează deci o personalitate omenească ce există în afară de realitate, o mare personalitate mitică în care el crede, cum crede în cei mai veneraţi sfinţi ai religiei sale.

În cazul lui Alexandru Ioan I-iu, pe care poporul l-a numit, trecând peste numele oficial, Vodă-Cuza, în cazul acesta omul era vrednic să creeze legenda care a răsărit din suferinţele şi nădejdile poporului, întrupate însă pe deplin în om. Aceasta este formula lui, şi meritul lui cel mai mare în dezvoltarea întregii istorii a românilor. Omul însuşi a avut acel superior bun simţ de a înţelege că, atunci când o tendinţă a poporului său se cuprindea în el, n-avea dreptul de a trăi altfel decât potrivit tendinţei care se întrupase în persoana lui. (Călduroase ovaţiuni.)

Ca orice om, a avut greutăţi în viaţă: prieteni de cari s-a putut plânge, duşmani de cari s-a putut lăuda; a întâlnit greutăţi pe care le-a răzbit, altele înaintea cărora s-a oprit, prea slab ca să poată face ceea ce nu face decât timpul în desfăşurarea veacurilor. Era însă un om cu o largă şi simpatică personalitate; era în el un prisos de energie gata să se rezerve în toate direcţiile, în cele omeneşti care se iartă, în altele, mai puţin omeneşti, care nu se iartă. Ar fi putut să pornească la drum zicând: acest drum este al mieu; la urma urmei, am şi eu o viaţă, am şi eu dreptul să trăiesc viaţa mea, cum ceilalţi oameni au dreptul să trăiască viaţa lor. El şi-a interzis absolut acest lucru şi s-a ridicat pentru o misiune istorică, a trăit pentru această misiune istorică, a pătimit pentru dânsa, şi a isprăvit ca mucenic al misiunii istorice pe care şi-a impus-o. (Mari aplauze.)

Şi poporul ştie să preţuiască acest lucru. EI îngăduie uneori pe egoişti, dar nu-i îngăduie decât pe seama lor; pe seama lui, nu. De aceea, de câte ori cineva, ridicându-se prin popor, caută să creeze ceva pentru dânsul, poporul îşi răzbună cumplit, şi între mijloacele sale de răzbunare cel mai teribil este acela că-l uită cu desăvîrşire sau creează o legendă de ridicol în locul legendei sacre pe care o crease la început. Nu există mai bun-socotitor decât acest mare dezinteresat care este poporul. Cum, de obiceiu, calculul cel mai bun îl fac acei carii nu se gândesc la dânsul, şi cel mai prost calcul îl fac acei cari pe tabla de şah a politicei, cu multă înţelepciune, îşi urmează jocul lor. Pentru că, în orice joc, suntem tovarăşi cu cineva care nu e ca noi şi care e mult mai puternic decât noi: dacă nu voim să ne arătam mai isteţi decât dânsul, el îşi răzbună şi cu o singură suflare face să sară toţi pionii aşezaţi de noi, metodic, pe pătratele negre şi albe ale jocului de şah.

Cuza n-a pretins să fie mai mult decât ceea ce cerea vremea lui, dar a avut superiorul bun simţ şi marele talent politic de a nu fi niciodată mai puţin decât ceea ce vremea cere de la un om în situaţia lui. (Aplause îndelung prelungite.)

Aş zice încă un lucru: e mai mare păcatul aceluia care la un moment dat a fost chemat să joace un rol, l-a jucat şi pe urmă a scăpătat, din neînţelegere, din slăbiciune de caracter, din pasiune, părăsind rolul pe care şi l-a atribuit odată, decât acela care, de la început, nu şi-a atribuit rolul pe care în puterile lui simte că nu e în stare să-l joace.

În primul caz distrugerea reputaţiei lui urmează fulgerător de repede, ca a aceluia care a uzurpat un loc ce nu i se cuvenia în dezvoltarea societăţii din care face parte. Şi, dacă o societate îngăduie uzurpaţia în timpuri normale, în timpuri anormale ea nu îngăduie niciodată o asemenea uzurpaţie. (Aplause prelungite.) Fiindcă înseşi interesele ei de viaţă pot fi primejduite prin această uzurpaţie.

Astfel am definit personalitatea lui Vodă-Cuza, am încercat să explicăm această călduroasă iubire care l-a urmat în timpul luptei lui, care l-a întovărăşit în exilul lui, care a vărsat calde lacrimi la moartea lui, atunci când mulţimi imense, pe care nu le chemase nimeni, s-au adunat la Ruginoasa pentru a vedea coborârea în mormânt a aceluia care fusese cel dintâiu Domn al României Unite; acea iubire neuitătoare, care după moarte a creat atâtea şi atâtea legende în jurul lui, şi legende întotdeauna cu înţeles. Căci sunt şi legende idioate pentru idoli mai puţin înzestraţi decât legenda pe seama lor: legendele cu privire la Cuza-Vodă sunt însă totdeauna legende de un adânc înţeles, de care se prinde ceva din acea largă poezie, de care poporul nostru dispune totdeauna, atunci când vrea să înalţe o mare figură a trecutului său.

E şi un fenomen elementar de popularitate probată, de popularitate care a rezistat timp de mai bine de o jumătate de veac la toate încercările de a o distruge, fără să existe un singur partid interesat a susţine popularitatea lui Cuza-Vodă, ci, dinpotrivă, orice a fost organizaţie politică din Ţara Românească avea interes să distrugă această popularitate, să conjure această stafie care venea necontenit să întrebe ce s-a făcut cu opera lui. (Furtunoase aplauze.)

După aceasta să încercăm, istoriceşte, a înţelege de ce a fost el aşa, şi, după ce vom încerca această explicaţie prin trecutul familiei lui, prin trecutul lui şi prin caracterul care s-a format în mediul particular în care s-a dezvoltat, pe urmă, din toată activitatea lui Vodă-Cuza, vom insista asupra părţii aceleia în care, după ce a dat ţăranului dreptul său, el a fost pus la marea încercare de a-şi menţinea punctul lui de vedere împotriva tuturora, împotriva tuturor intrigilor, tuturor tendinţelor de răzbunare, împotriva conservatismului boierimii de tradiţiune, ca şi împotriva ipocritului idealism liberal, pentru ca la urmă, neputând birui nici pe unul, nici pe altul, să cadă înaintea coaliţiei care, prin felul cum a răsturnat pe om, a înălţat opera pe care omul o îndeplinise. (Aplauze furtunoase.)

Domnilor, Cuza-Vodă a fost fără îndoială un mare democrat. Prin originea familiei lui, prin mediul în care a crescut, prin educaţia pe care a primit-o, a fost un boier. A fost un boier, dar– şi întrebuinţez un cuvînt care e socotit de mult ca trivialisat, dar care, după ce-l voiu explica, va pierde din trivialitatea lui, cum pierde orice lucru lămurit deplin –, dar n-a fost un ciocoiu. Un boier da, un ciocoiu nu. Şi mă grăbesc să fixez deosebirea între boier şi ciocoiu.

Boierul e nobil de sânge: strămoşii boierului s-au ridicat luptând; moşia lor au căpatat-o într-o zi de biruinţă; evlavia lor a întemeiat biserici; generozitatea lor a liberat pe ţăranul şerb; inteligenţa lor a creat literatura românească; sufletul lor mare a fost însuşi sufletul naţiei noastre din veac în veac. (Aplauze călduroase.)

Ciocoiul e sluga necredincioasă a boierului întâiu, a Domnului pe urmă, sfătuindu-l de rău, profitând de pe urma faptei greşite şi gata ca, în momentul când va fi tras la răspundere, să arunce această răspundere întreagă pe stăpânul său. (Aplauze furtunoase.) Ciocoiul nu cunoaşte altă luptă decât lupta de anticameră, vrednică de sângele josnic pe care-l are (Aplauze); n-a biruit altfel decât prin intrigă; nu s-a impus altfel decât prin minciună; nu s-a luptat împotriva duşmanului altfel decât prin calomnie.

Nimic în dezvoltarea istoriei noastre nu vine de la dânsul: nimic din luptele noastre, nimic din gândul nostru, nimic din fapta, din sufletul, din arta şi literatura noastră. (Furtunoase aplauze.) Ciocoiul, şi cel vechiu, şi cel nou, şi cel foarte nou (ilaritate), spoit cu arama Fanarului, ciocoiul acesta, nu numai că n-a creat ce e mai frumos în trecutul nostru, dar, fiindcă nu l-a creat, nu-l înţelege şi-l urăşte. Şi urăşte pe toţi aceia cari au întemeiat trecutul nostru, şi-şi face din aceasta un drept de a urî şi prigoni pe acei cari, cu sufletul curat, încearcă să creeze pe bazele acestui trecut, ca şi ale nevoilor prezentului, viitorul însuşi al acestui neam. (Aplauze puternice.)

Boierul a fost din neamul acelora cari adesea ori puteau să fie Domni şi n-au vrut; ciocoiul e din neamul acelora cari, chiar dacă nu se simte nevoia de slugi, se îmbulzesc pentru a fi aceasta. (Puternice aplauze, ilaritate.) De aceia, unde boierul poate fi înţelept, ciocoiul e calculator; unde boierul poate fi iertător, el e ipocrit pânditor; unde boierul poate fi creator, ciocoiul se gândeşte la distrugerea lucrului făcut de alţii; unde boierul simte datoria de a fi viteaz, ciocoiul caută colţul de întunerec unde să se poată ascunde, nu numai pentru a fugi, ci şi pentru a căuta drumul care duce la spatele învingătorului, şi a-l trânti. (Frenetice aplauze, ovaţiuni prelungite.)

Să nu amestecăm pe boier ca ciocoiul. A calomnia pe boier înseamnă a strica o parte din trecutul nostru; a ajuta pe ciocoiu, înseamnă a distruge în întregime viitorul nostru. (Mari aplauze.)

Alexandru, fiul lui Ioniţă Cuza, s-a născut dintr-un neam de vechi şi adevăraţi boieri ai ţării. Numele lui chiar, în originea lui etimologică, corespunde cu simpatica lui înfăţişare de om care se uită franc în ochii aceluia căruia îi vorbea. Semn deosebitor în viaţă. După vreo treizeci de ani de luptă politică şi o largă cunoştinţă a oamenilor, pot să dau un sfat: nu mergeţi niciodată cu omul ai cărui ochi fug necontenit de la dreapta la stânga. (Ilaritate, aplauze.) Să nu vă ţineţi niciodată – idee bună, şi a spus-o un mare filosof german, Schopenhauer, – după omul care nu se uită drept, cu ochii deplin deschişi: acela niciodată nu e un om de treabă.

Cuza avea însăşi originea etimologică a numelui aşa de potrivită cu francheţa personalităţii sale captivante, – căci a fost captivant, şi pentru femei, şi pentru bărbaţi, pentru toată lumea. (Ilaritate, aplauze.) Evident că explicaţia acestei calităţi a lui Cuza nu vine de la «Cusanus», acel neamţ din secolul al XV-lea, – cu slăbiciunea românească de a căuta tot ceia ce e nobil şi curat aiurea, la alte neamuri. Cuza se zicea odată Cuzea sau Cozea, şi aceasta vine de la coz, care înseamnă: frumos. A fost la început un strămoş frumos, şi el a creat un nume care a trecut la urmaşii cari i-au moştenit şi frumuseţa, – oamenii frumoşi căutând, pe vremea aceia, cu mai putină grijă zestrea, cât femeia frumoasă, şi astfel frumuseţa a putut trece din generaţie în generaţie. Familia lui, în veacul al XVII-lea, a jucat un rol foarte şters: evident e mult mai bine ca o familie să joace un rol şters, făcând bine numai celor ce o apropie, decât să joace un rol strălucitor pe acele cărări de răutate pe care cineva intră în viaţă de multe ori pentru a fi bătut cu pietre după vrednicia lui. În al XVIII-lea, doi din înaintaşii lui au murit ca martiri ai cauzei politice pe care o credeau bună.

În vremea lui Mihai Racoviţă, Dumitraşcu a mers cu Austriecii, cari pătrunseseră în Moldova, – în gândul că e mai bine să fie cineva alături de creştini decât alături de turci. Cauza lui a fost zdrobită şi, în loc să facă aşa cum fac atâţia: după ce cauza nu mai merge, să treacă imediat la cauza cealaltă, şi astfel cutare apărător al neutralităţii până la sfârşit, «usque ad finem», să devie reprezentantul victoriei Aliaţilor ori cutare vechiu germanofil să se grăbească a-şi pune iscălitura pe tratatele care consacră zdrobirea Puterilor Centrale, şi atâţia alţii cu asemenea dispoziţii să profite de slăbiciunea unui public uituc pentru a da iluzia că n-au fost niciodată ceea ce nu mai au interes să fie. Dumitraşcu Cuza, o fi greşit el în politica lui austriacă, dar politica aceasta a dus-o până la sfârşit, şi a atârnat în spânzurătoare în momentul când cauza lui a fost învinsă, – singurul fel prin care se face cineva iertat de o greşeală politică în care a fost amestecat: să moară împreună cu dânsa. Celălalt, însuşi străbunicul lui Alexandru Ioan I-iu, Ioan Cuza, a perit, nu pentru o cauză străină, ci pentru cauza drepturilor ţării, tăiat fiind la Iaşi împreună cu boierul Bogdan, caz extrem de rar în epoca fanariotă, în care Domnii nu îndrăzneau să scurteze de-un cap pe boierii lor: a fost tăiat deci la Iaşi în momentul aproape când noi pierdeam, de pe urma aceleiaşi slăbiri a energiei naţionale, Bucovina.

El însuşi a fost foarte mândru de aceşti înaintaşi; nu i-a renegat de loc, ci, într-o ocazie solemnă, i-a amintit, vorbind cu deosebit respect şi recunoştinţă de aceşti moşi ai lui cari pătimiseră pentru ţară. El spunea la 21 mai 1864, – atunci când se constatase rezultatul, favorabil reformei agrare, al plebiscitului pe care-l orânduise împotriva celor pe cari el îi numia „oligarhi”, şi cuvîntul se întrebuinţează întâia oară în chip oficial în actele anului 1864, rostit din gură domnească, din gura Domnului învingător în marele războiu social (Aplauze) –el spunea, deci, la 21 mai 1864, înaintea acelora cari veniseră să-i prezinte resultatul plebiscitului: „Părinţii miei şi-au vărsat sângele pentru drepturile Ţării lor” – ce mai frumos merit decât acesta ar putea invoca oare urmaşul vrednic al unor oameni vrednici? –; „astăzi, mai mult decât oricând îmi aduc aminte şi sunt hotărât a respecta această lege veche a familiei mele”.„Vă jur dar, domnilor, în faţa d[umnea]voastră, în faţa întregii ţării, că şi eu voiu şti a muri pentru apărarea drepturilor şi voinţei României” (Aplauze înduioşate.)

Acestea sunt cuvintele care şi trebuiau a fi rostite a doua zi după cel dintâiu pas făcut pe un drum ca acela pe care pornise Alexandru Ioan I-iu.

Familia lui Ioniţă Cuza, nepot de fiu al lui Ioan cel decapitat, a trăit în împrejurări modeste, în mijlocul poporului românesc. Boierii din vremea aceea nu erau separaţi, prin luxul stupid din timpul din urmă, prin desţărările periodice către locuri cu soare cald iarna, către locuri răcoroase vara, şi mai ales cu joc de cărţi şi pentru una şi pentru alta (ilaritate.) Boierii nu erau deprinşi cu aceste mijloace foarte moderne de a se desface din mijlocul poporului lor. Orice aristocraţie, ori socială, ori politică, ori intelectuală, are dreptul de a trăi numai atâta vreme cât stă în contact necontenit cu poporul din care s-a ridicat, cât împărtăşeşte toate gândurile, toate sentimentele acestui popor şi cât este gata ca ea, în rândul întâi, să puie pieptul pentru apărarea drepturilor acestui popor. (Aplauze prelungite.) Cuza a copilărit în mijlocul ţăranului moldovean, deşteptului, cumintelui ţăran moldovean, care nici nu stârneşte anarhia cea adevărată, nici n-o încurajează, dar ştie foarte bine să recunoască anarhia cea adevărată, chiar dacă e foarte sus, de ceea ce, oricât de jos, nu e anarhie, ci pornire către dreptate şi libertate, (Furtunoase aplauze.) Fiindcă cea mai straşnică anarhie este anarhia împotriva dreptului altuia şi a propriei tale conştiinţi. Aceasta este anarhia. (Aplauze îndelung prelungite.)

În mijlocul acestor ţărani a crescut el, şi este ceva ţărănesc într-însul. Se vede din vorba lui, din scrisul lui, din gestul lui.

Acum câţiva ani am pus să se tipărească Mesagiile, proclamaţile, răspunsurile lui Cuza-Vodă: cartea, cu greu, s-a răspândit, dar o asemenea carte ar fi trebuit trimeasă, cu ocazia centenariului, în sute de mii de exemplare în tot cuprinsul României, şi ea ar trebui, astăzi când avem România Mare, să se găsească, alături de cărţile religioase, în mâna fiecărui ţăran român, căci el ar putea să înveţe de acolo tot dreptul său, şi n-ar fi lucrare mai potrivită pentru a servi şi ca mijloc de apărare împotriva şarlatanilor cari, fără să semene cu Cuza-Vodă, pretind să continue opera lui tocmai pentru a o distruge. (Aplauze.) Şarlatani empirici veniţi tocmai din mijlocul acelor ciocoi despre cari am vorbit, sau simplu paravan zugrăvit în tot felul, ca dragonii paravanelor chineze şi japoneze, după care se ascund acei şarlatani.

Prin urmare în mediul acesta particular a crescut Cuza-Vodă, cunoscând sărăcia alor săi, cunoscând omenia celor de cari era încunjurat, cunoscând religia în bisericuţa din sat, cunoscând pe sătean la brazda lui, cunoscând pe boier în îndeplinirea funcţiunilor lui sociale seculare, cunoscând naţia în ceea ce are ea mai esenţial, în ceea ce are mai adânc, mai valoros şi mai sacru.

Naţiunea română poate să o cunoască cineva pe o mulţime de căi: băiatul de oameni bogaţi se trimite în străinătate să înveţe. Întors de la Paris sau din alte locuri străine pe unde a fost, el reînvaţă limba părinţilor lui, admiţând că ar fi ştiut-o. Expunându-se la Capşa, el se spoieşte azi cu o democraţie tricoloră totdeauna la îndemână, căci sunt vopsitori emeriţi pentru aceasta, iar, după aceea, mai înainte trecea prin Colegiul al treilea la alegerile pentru Cameră, acum va trece printr-un sufragiu universal diabolic falsificat, şi astfel intră pe arena politică, cunoscând naţiunea română, nu atunci când sprijină nevoile ei, ci când el se găseşte pe umerii acestei naţii româneşti, destul de apăsată ca să nu se suie noi generaţii de trântori pe umerii ei obosiţi. (Furtunoase aplauze, îndelung prelungite.)

Cuza a fost şi el la Paris, la Parisul de după marile comoţiuni politice şi sociale; a fost în acel Paris care se cuminţise supt regalitatea lui Ludovic-Filip, dar păstrase din amintirea marii revoluţii destul pentru ca idealismul să fie totuşi o religie pentru burghezia francesă încă, în cea mai mare parte a ei, cu desăvârşire sănătoasă şi doritoare de adevărată libertate, respectuoasă de adevăratele drepturi ale tuturora. A studiat dreptul, dar n-a învăţat mult acolo. Sunt însă împrejurări, sunt anumite momente istorice în care a nu învăţa aşa de multe lucruri inutile, nepotrivite cu ţara ta, e mai curând un avantagiu. N-am putea spune cât rău au făcut elevii foarte buni cari au mers în străinătate de la începutul aşa-numitei noastre renaşteri – într-un sens: renaştere, într-alt sens: decădere – cari au mers, zic, în străinătate pentru a se deromâniza, pentru a reveni ca escelenţi oameni, asemenea altor locuitori din alte ţări, dar incapabili de a juca un rol în propria lor ţară, incapabili de a se renaturaliza în mediul românesc în care s-au întors, şi cari s-au ţinut toată viaţa lor de formule foarte bune în abstracţia lor, foarte capabile de a fi aplicabile în alte locuri, dar la noi străine de pâmânt, străine de oameni, de trecutul şi prezentul ţării noastre şi cu desăvîrşire nechemate a pregăti viitorul nostru.

Cuza s-a întors în ţară bun pentru orice decât pentru o specialitate. Vedeţi: şi aici, în aparenţă ar fi o scădere. E foarte bine ca un om să aibă o specialitate şi prin acea specialitate o carieră. În ceea ce citeam acum un ceas la Academia Română, în observaţiile unui francez, profesorul Repey, de la 1836, se cuprind învăţături foarte bune: el spunea elevilor săi de la Academia Mihăileană, între cari se aflau tocmai tovarăşii de mai târziu ai lui Cuza-Vodă: ridicaţi-vă la nivelul Europei; naţiunile care nu vor ajunge să se ridice la acest nivel vor cădea în dispreţul lumii civilizate şi vor dispărea prin slăbiciunea lor în concurenţa mondială; dar el mai spunea un lucru: ceea ce învăţaţi, puteţi învăţa pentru carieră, dar, înainte de a învăţa pentru carieră, să învăţaţi pentru umanitatea voastră. (Aplauze): nu pentru ce veţi fi în breasla voastră, ci pentru ce veţi fi ca oameni în mijlocul oamenilor celorlalţi. (Aplauze.) Ei bine, ceea ce deosebeşte pe Cuza-Vodă şi înainte de a învăţa la Paris şi după, e caracterul acesta de om deplin, de om real, simţindu-se totdeauna în mijlocul altor oameni, văzând drumul drept care duce la nevoile acestor oameni şi călcând cu bărbăţie pe acest drum, orice ar fi să i se întâmple lui personal. De formule a avut totdeauna scârbă.

Acesta e motivul pentru care nu s-a înţeles niciodată cu liberalii-naţionali, – partidul lui Rosetti şi Brătianu era atunci partidul roşu, şi foarte multă vreme aşa li s-a zis liberalilor: roşii, deşi n-au socotit niciodată că în aceasta s-ar cuprinde o învinuire de anarhie (ilaritate). Ei au combătut pe Cuza-Vodă de la un capăt al Domniei lui la celalt; au stat împotriva legii agrare, în loc să se unească cu Domnul împotriva vechiului conservatism cu işlic sau fără, – speţa lui Manolachi Costachi, om învăţat în şcoala germană, dar care avea reacţionarismul doctrinar, – în loc să se unească, prin urmare, cu acest Domn renovator, spărgător de uşi, dărâmător de temple false, răsturnător de idoli, nu creator nici susţinător de «idei». (Aplauze puternice.) Fiindcă iată ce se întâmplă cu idolul: îl pui într-un templu ca să facă minuni pentru d[umnea]ta, dar vine momentul când un Samson scutură stâlpii templului pentru idol, şi, când se răstoarnă templul, nu numai idolul se poate găsi supt dărâmâturi, (Aplauze puternice.) Totdeauna e periculos să-şi creeze cineva idol într-un templu care totdeauna poate fi răsturnat, pentru că sămânţa Samsonilor e veşnică în omenire. (Ilaritate, furtunoase aplauze.)

Revenind la cele ce spuneam, roşii, liberalii-naţionali n-au susţinut pe acest Domn răsturnător de idoli împotriva acelora cari se găseau bine în umbra neagră a vechilor capişti de închinare, ci s-au unit tocmai cu aceştia împotriva Domnului, şi, la 1866, în februar, s-au aflat la un loc tot politicianismul român, sau, cum zice cineva, «toţi fruntaşii politici ai naţiei» s-au aflat împreună pentru ca să răstoarne pe Vodă-Cuza pentru «administraţie rea». Administraţia rea este însă caracterul indelebil al dezvoltării noastre istorice în secolul al XIX-lea, şi nu era nimeni aşa de naiv ca să-şi închipuie că, dispărând Cuza-Vodă, ar veni o administraţie bună. De obiceiu administraţia rea este aceea de care nu profiţi d[umnea]ta (ilaritate); de îndată ce se schimbă lucrurile şi profiţi de administraţie, ea se ridică şi devine chiar ideală. Şi cu tirania e tot aşa. Cauza însă pentru care s-a făcut această legătură între toţi «fruntaşii politici ai naţiei», pentru care şi liberalii au făcut parte din această Ligă sfântă din februar 1866 e că, de fapt, ei îl urau sincer, chiar în afară de situaţia lor de proprietari de pământ. Pe urmă, ce e drept, s-a întâmplat o schimbare la liberali: au trecut la faza capitalului mobil urban, şi atunci au putut fi generoşi faţă de capitalul pus în pământ, a cărui ruină nu mai însemna ruina celor cari nu mai deţineau acest pământ. Dar nu era numai liberalismul cu moşii care lupta contra lui Cuza-Vodă, era şi altceva: era ura feroce a oamenilor aserviţi unei formule contra roditorului om de realităţi. (Aplauze puternice.) Îi durea omul acesta scînteietor de inteligenţă, plin de bunătate, iertător – şi fiecare iertare a lui era o pălmuire pentru duşmanii lui. L-au dărâmat a doua zi după amnistia pe care o dăduse acelora cari înscenaseră, cum veţi vedea la sfârşit, răscoala mulţimii, în august 1865. Îi durea tot ce era larg uman într-însul, pe ei, reduşi la reprezintarea abstractă a unei formule moarte. (Aplauze prelungite.)

Ajunsese Domn fără să vrea, în opoziţie cu atâţia cari ar fi voit să fie Domni şi n-au ajuns– şi aceasta nu i-au iertat-o o viaţă întreagă. Unii cari se visau preşedinţi de Republică (ilaritate) – nu vă spun nume, pentru că este unul dintre dânşii, altfel foarte generos şi sincer în politica lui, pe care-l respectăm, dar fără îndoială el vedea şi republica roşie şi ocaziunea de a o prezida. Cuza n-a voit să fie nici Domn, nici – preşedinte de Republică: vremea l-a scos înainte, acel anonim lucru care se chiamă vremea şi care posedă mai multă înţelepciune, mai multă prevedere şi mai multă măsură decât oricare dintre noi. Fiindcă „vremea” sunt oamenii cari nu vorbesc, sunt oamenii cari nu se înfăţişează, sunt oamenii fără interes, oamenii fără ambiţii, cari muncesc, cari sufăr şi cari sprijină pe ceilalţi, şi aceştia, de aceea nu muncesc şi n-au de ce să sufere. Şi vremea înseamnă, nu numai cei neştiuţi din momentul acela, ci vremea înseamnă şi tot trecutul, milioanele de oameni cari îndeamnă din urmă, din mormintele lor, care nu pot cuprinde sufletul lor; şi ea înseamnă şi nesfârşitul număr de oameni din viitor, cari apucă de piept pe reprezintanţii prezentului şi-i târăsc necontenit înainte pentru ca ei înşişi să trăiască mai bine decât înaintaşii lor cari au fost. (Aplauze înflăcărate.)

Aşa a fost el adevărat «Domn din mila lui Dumnezeu şi din voinţa naţională». A fost Domn din mila cea adevărată a lui Dumnezeu, care alege pe un om din mulţime, pe David păstorul, şi-l trimite lui Samuil, marele preot, ca să-l încunune fără să ţină samă de cine a fost, de ce demnitate a avut, de câţi şi cari sunt oamenii ce-l sprijină. Şi a fost Domn prin voinţa naţională, fiindcă din cel dintâiu moment el a fost cel mai devotat îndeplinitor al voinţei naţionale, singurul fel de a fi: „al voinţei naţionale”. (Aplauze prelungite.)

De la început a pus în execuţie programul însuşi al naţiei, programul Divanului ad-hoc. Cuza n-a făcut greşeala de a crede că un cenaclu de câţiva miniştri, plus de zece ori mai mulţi intriganţi, sunt în stare să corecteze ceea ce iese în chip natural din dezbaterile, de multe ori pătimaşe, furtunoase, ale oamenilor cari se simt, cu dreptate, reprezintanţi ai poporului lor. Poate că nici Divanurile ad-hoc n-or fi fost alese după toate cerinţele constituţionale. Fusese aleasă înainte de aceasta altă Adunare, supt Vogoridi, Adunare dizolvată de Europa, pentru că boierimea falsificase listele şi se aleseseră indivizii cei mai groşi la minte, cei mai tari la inimă din câţi se găseau pe vremea aceea în Moldova. Pe urmă s-au făcut alegeri nouă. Sistemul era foarte restrâns; atâţia, fără îndoială, n-au ştiut de alegeri şi s-au abţinut, căci nu orice ţăran din fundul munţilor Sucevei era să vie pentru a îndeplini funcţia de alegător la Divanul ad-hoc – şi poate că poporul nici nu ştia ce înseamnă turceşte „divan” şi ce înseamnă latineşte ad hoc; nici nu i se mai vorbise ţăranului de o Adunare a poporului care, în lipsa Domnului, să îndeplinească rosturi pe care Domnul până atunci le îndeplinea; toate acestea erau lucruri noi pentru mintea lui, oricât s-ar fi trezit vechi amintiri de o reprezintanţă a poporului în trecutul depărtat. Cuza-Vodă nu şi-a zis însă că acei ce au pregătit munca în Divanul ad-hoc ar fi greşit din cauza originii lor constituţionale dubioase sau fiindcă au fost pătimaşi într-un anume moment şi patima lor ar fi trecut mai departe decât ceea ce trebuie îndeplinit; şi Cuza-Vodă, iarăşi, n-a crezut că în prezenţa fruntaşilor ţărani din Divanul moldovenesc de la 1857 se găseşte un motiv de inferioritate, fiindcă omul n-are niciun certificat de bacalaureat, de licenţă sau doctorat şi prin urmare nu poate fi la nivelul unei fabricaţiuni didactice, cum sunt aceia cari pot exhiba tot felul de titluri, dar dincolo de titluri nu mai au nimic de prezintat, căci tot ceea ce sunt se cuprinde în petecul de hârtie tipărită din care nu mai pot ieşi. (Aplauze.) Cuza-Vodă şi-a zis: m-am ales cu acest program, programul acesta este al poporului mieu, şi eu trebuie să-l îndeplinesc. Dar dacă Tronul printr-aceasta i-ar fi fost în primejdie, dacă şi dinastia? Şi un moment s-a gândit, ca orice părinte care-şi iubeşte copiii, la copiii iubirii sale, în afară de legăturile lui cu Doamna. Şi Doamna, cu care eu am vorbit acum câţiva ani, Doamna Elena, n-avea niciun fel de resentiment pentru lucrurile de atunci; dinpotrivă, dacă păreai că atingi cât de puţin acele lucruri trecute, se supăra şi tăia vorba imediat: „nu, nu! lucrurile acestea nu sunt de vorbit cu privire la Vodă”; îi era drag şi aşa, avea motivele ei pentru care-i era drag şi aşa. El nu s-a gândit nici la Tron, nici la copiii lui, frumoşi, suflete nobile, cari au murit înainte de vreme, şi a fost un fel de izbăvire a lor: nu se ştie ce ar fi făcut toţi nemulţumiţii din Ţara Românească cu dânşii, jucându-i pentru interesele lor. Nu s-a gândit Cuza-Vodă la nimic din ale lui, ci singur şi-a spus: acest lucru trebuie făcut, îl voiu face împotriva tuturora, împotriva mea însumi, împotriva fericirii mele, a viitorului meu, dar nu împotriva datoriei pe care o am faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, şi nu împotriva numelui bun pe care sunt chemat să-l las în paginile istoriei neamului meu. (Aplauze entuziaste, îndelung prelungite.)

Şi a procedat, fără un moment de îndoială, la lovitura de Stat, la lovitura de Stat pentru dreptate, pentru cea mai neapărată dreptate. (Aplauze prelungite).

Adunarea refuză sistematic reformele propuse până ce, la urmă, el le-a primit pe toate în afară de aceea care interesa mai mult: reforma agrară. Toate da, însă reforma pământului, nu! În novembre 1863, prin mesagiul lui de la 8 a acestei luni, el chiamă din nou pe reprezintanţii clasei politice din Principatele Unite la îndeplinirea celei mai elementare datorii faţă de ţărani, datorie care, să nu uitaţi un lucru, nu venea numai din dezvoltarea întregii noastre istorii, din cerinţa neapărată a epocei noastre, din nevoia care stăpânea lumea întreagă, din această cerinţă pe care aşa de frumos o exprima, ca Moştenitor al Tronului, Regele nostru la Craiova, cu prilejul dezvelirii monumentului lui Ştirbei: „România nu poate fi trainică decât când se va sprijini pe mulţămirea tuturor locuitorilor ei”.

A tuturor, şi nu pentru mulţămirea câtorva de sus, câtorva agăţaţi sus, nu stând de drept sus, şi împotriva milioanelor de jos, a doua zi după cel mai mare sacrificiu pe care l-au făcut aceste milioane. (Înflăcărate aplauze mult prelungite şi din nou repetate.)

Să nu uităm însă că încă de atunci reforma agrară deplină era datorită Europei, care a sancţionat noua noastră existenţă, de ţări unite. Convenţia din Paris, care a precedat Statutul, care Statut a precedat Constituţia, Convenţia din Paris cuprinde cerinţa-neapărată de a se rezolva definitiv şi radical chestiunea rurală în România. Sunt de atunci şaizeci de ani, şi îndatorirea formală din Convenţiune a fost trecută cu vederea, tot aşa ca şi alte nevoi esenţiale de viaţă ale acestui popor. (Aplauze puternice.) Şi Cuza, îndemnând pe deputaţi „să-şi aline patimile şi urile între dânşii” – sunt propriile lui cuvinte –, amintindu-le că „strămoşeasca frăţie” a făcut „strămoşeasca putere”, puse înainte necesitatea rezolvirii imediate a chestiunii agrare.

Adunarea a zăbovit necontenit această chestiune esenţială, şi atunci, la 2 februar 1864, s-a prelungit termenul de dezbateri pană la 3 mart, pe urmă pănă la 1-iu april. Adunarea nu luase în dezbatere proiectul de reformă rurală, pe care-l prezinta acum Kogălniceanu. La 14 mart, se vine cu proiectul formal al acestuia şi, în Mesagiu, iată ce spune Domnitorul: „Proiectul de lege rural votat de onorabila Adunare în sesiunea din anul 1862 nu l-am putut sancţiona, fiindcă el nu corespundea la condiţiunile de îmbunătăţire a soartei muncitorimii de pământ, garantată lor prin art. 46 al Convenţiunii încheiate la Paris în 7/19 august 1854.»

Adecă ceilalţi făcuseră altă lege agrară, legea din 1862, şi Domnul refuzase formal să primească această lege, pe care o socotea scăzătoare pentru dreptatea clasei ţărăneşti şi, raportându-se la Convenţie, el cerea să se treacă dincolo de ce se acordase la 1862 pentru ca această chestie să-şi capete dezlegarea ei trainică.

Din partea Adunării se observă aceeaşi lipsă de bunăvoinţă. Ministeriul e pus în minoritate în chestiunea rurală; e pus în minoritate pentru că acest Ministeriu voia să treacă mai departe, mult mai departe în rezolvirea acestei chestii decât Camera. Şi Domnul, având să hotărască asupra acestei demisii a Ministeriului Kogălniceanu, se exprimă astfel: „Eu nu am putut primi această demisie pentru că votul de dezaprobare este dat de d[umnea]voastră fără măcar să fi întrat în discuţia unei chestii de mare importanţă: îmbunătăţirea soartei locuitorilor muncitori de pământ, garantată lor de articolul 46 al Convenţiei din Paris şi pe care ţara întreagă o aşteaptă cu o legitimă nerăbdare, şi aceasta în însuşi interesul asigurării proprietăţii funciare.”

Prin urmare Cuza-Vodă judeca aşa: dacă între Cameră şi Guvern se iveşte un conflict, conflictul se rezolvă în dauna acelei părţi care dă mai puţin în ce priveşte dreptatea cauzei rurale, iar nu în dauna acelei părţi care dă mai mult în folosul acestei clase rurale. (Furtunoase aplauze.) Cu alte cuvinte, având să cucerească o poziţie puternică şi bine apărată, el se hotăra pentru acei cari mergeau mai aproape de zidurile duşmanului, şi nu se dădea înapoi cu fugarii cari n-aveau curajul să înainteze către această cetate. (Aplauze furtunoase.)

Camera a fost prorogată şi atunci (ilaritate), a fost prorogată atunci (ilaritate, aplauze), pentru sărbătorile Paştilor, şi prorogarea aceasta, pentru pocăinţa Camerei retrograde, o anunţă Vodă în aceste cuvinte: „De aceea eu am însărcinat pe Ministeriul mieu a vă înfăţişa proiectul pentru reforma legii electorale, prevăzută de înaltele Puteri subscriitoare Convenţiei de la Paris, reclamată de un îndelungat timp de ţară şi, în multe rânduri, şi de însuşi d]umnea]voastră. Această reformă, mai mult decât orişicând, a devenit astăzi urgentă, pentru că numai prin ea România poate dobândi o Adunare în care interesele tuturor claselor societăţii vor fi mai deplin reprezintate.”

„Însă, fiindcă pe de o parte, se apropie sfintele sărbători ale Învierii Mântuitorului omenirii, iar pe de alta, doresc ca d[umnea]voastră pe un scurt timp să vă întoarceţi la locuinţile d[umnea]voastră pentru ca la însăşi sorgintea mandatului d[umnea]voastră să vă încredinţaţi de sentimentele naţiunii…”.

Vedeţi ce om cuminte: trimite la alegători pe membrii Adunării cari se ridicaseră împotriva lui, fiindcă el zice: această reformă e a mea, mă identific cu vederile miniştrilor mei. În loc să dizolve de-odată Adunarea, îi spune: recunosc că sentimentul naţiunii e mai puternic decât sentimentul şi judecata oricăruia dintre noi; mergeţi deci acasă, întrebaţi pe ai d[umnea]voastră cari :v-au ales, ce preferă: reforma mai largă pe care o aduc eu, sau reforma mai îngustă pe care o vreţi d[umnea]v[oastră], aleşii. Şi numai după aceea, când deputaţii şi-au astupat urechile ca să nu audă, numai după aceea Cuza-Vodă a trecut la măsura, atât de zguduitoare pentru orice conştiinţă de Suveran, care este o dizolvare, şi nu o dizolvare obişnuită, ci o dizolvare în momentul când se discută o chestiune de viaţă, o mare chestiune de viaţă pentru un popor şi când acei cari sunt în stare s-o rezolve se găsesc la locurile lor gata, poate, sa dea rezolvirea deplină. (Furtunoase aplauze mult repetate.)

Şi Cuza-Vodă continuă, după ce le spune să se ducă acasă pentru ca să consulte poporul: „totodată să vă convingeţi că, mulţămită Providenţei, ordinea publică, nici într-o parte a României nu este turburată, nici chiar ameninţată”. El voia să spună prin aceasta că se turbură ordinea publică, nu când acorzi unui popor dreptul său, ci când i-l refuzi. (Aplauze prelungite.)

Pentru aceasta deputaţii sunt prorogaţi pană la 2 mai. La 2 mai Adunarea se înfăţişează hotărâtă să refuze proiectul de lege. Atunci e dizolvată. Ţării i se adresează Domnul printr-o splendidă proclamaţie în care întâlnim următorul pasagiu: „Românilor, şase ani se vor împlini în curând de când existenţa politică a României s-a recunoscut într-un chip solemn şi s-a proclamat printr-un tratat la care au luat parte Înalta Poartă, augusta noastră suzerană, şi marile Puteri ale Europei. Actul internaţional, Convenţiunea din 7 şi 19 august 1858, ne-a înzestrat ţara cu instituţii liberale şi binefăcătoare, a cărora dezvoltare progresivă ar fi asigurat prosperitatea noastră.”

Acei cari cred că la 1866 s-a făcut un lucru nou prin Constituţie, nu ţin samă deci că Vodă Cuza, la 1864, considera ca o datorie a lui „dezvoltarea progresivă” a principiilor cuprinse în Convenţie. Şi, d[omni]lor, progresiv este altceva decât progresist (ilaritate): progresiv înseamnă intenţia de a progresa, „progresist” uneori situaţia de spectator duşman al progresului epocei tale. (Ilaritate, aplauze.)

„…Şi cu toate acestea România stă încă pe loc!”

Ceea ce supăra pe Cuza era că ţara „stă pe loc”. Nimeni nu poate dori mai mult decât o necontenită mişcare de conştiinţă naţională, singura în stare să ţie un popor la acelaşi nivel cu dezvoltarea însăşi a epocei.

„De unde vine răul?”

„Ridicat la tron prin voturile unanime ale ambelor Adunări Elective, eu eram în drept de a mă răzima pe concursul acelora cari mi-au impus glorioasa, dar greaua misiune de a organiza ţara. A fost însă din contra; de a doua zi eu am găsit înaintea mea o neîmpăcată opoziţie.”

Fiindcă el reprezinta cauza reformei, şi oricând, faţă de vechea clasă politică ce există încă, a reprezinta cauza reformelor, însemnează a avea înaintea ta „neîmpăcată opoziţie.”

„În zadar eu am dat nenumărate dovezi despre cel mai scrupulos al meu respect pentru privilegiile parlamentare; în zădar am chemat la putere toate partidele, unul după altul. În zadar am făcut Adunărilor concesii peste concesii şi am împins spiritul de împăcare până a tolera încălcări grave asupra atribuţiilor mele. În zădar m-am învoit până a face sacrificiul spontaneu chiar şi al unor prerogative suverane. Toate au fost nefolositoare.”

„Unirea ţărilor surori săvârşită; averile mănăstirilor închinate, a cincea parte a pământului românesc înapoiat domeniului naţional, nişte asemenea mari rezultate dobândite de Guvernul meu, toate au fost uitate.”

„Interesele ţării şi demnitatea sa dorinţile, trebuinţile voastre cele mai neapărate, toate s-au sacrificat unor patimi vinovate”.

„Drept răsplată pentru devotamentul său către cauza naţională, Alesul Românilor n-a găsit decât ultragiul şi calomnia; şi, cu toată înţelepciunea unui număr de deputaţi, o oligarhie turburătoare a ştiut a împiedeca necontenit stăruinţile mele pentru binele public şi a redus guvernul meu la neputinţă”. (Aplauze puternice.)

„Ce-mi rămâne dar de făcut?”

Să concedieze Guvernul redus la neputinţă pentru că voia să îndeplinească reforma neapărată, sau să lovească în Camera recalcitrantă în această „oligarhie turburătoare?” A lovit, la sfârşit, în «oligarhia turburătoare», care se poate lovi şi într-o Cameră, ca şi într-un Guvern, şi chiar aiurea decât într-un Guvern şi într-o Cameră. (Aplauze puternice.)

Totuşi, plin de grijă ca niciodată să nu i se poată aduce o critică de ordine constituţională, iată cum urmează Cuza-Vodă:

„Am hotărât a face o de pe urmă cercare, a face un de pe urmă apel la patriotismul Adunării. Mi-am schimbat din nou miniştrii, şi, în timpul sesiunii actuale, Guvernul meu a înfăţişat Camerei toate proiectele de legi ce ea însăşi le ceruse.

În toate acestea eu am voit aceea ce au voit auguştii subscriitori ai tratatelor care au ridicat România, aceea ce o voiesc marile principii de egalitate şi de dreptate ale timpului nostru. Am voit, în fine, să se realizeze şi marea făgăduinţă dată muncitorilor de pământ de art. 46 al Convenţiei…”.

Suna ca un clopot articolul 46 al Convenţiei!

„Am voit ca clăcaşii, prin plata muncii lor, să ajungă a stăpâni părticica lor de pământ în plină proprietate.”

„Cum a răspuns Adunarea la înfăţişarea proiectului de lege rurală? O ştiţi toţi. Ea a dat un vot de blam Guvernului meu. Şi pentru ce? Pentru că proiectul înfăţişat era o lege de dreptate, era realizarea speranţelor legitime a trei milioane de ţărani. Adunarea, prin blamul său, lovea, în persoana miniştrilor, propria cugetare a şefului Statului.”

Iată că, prin urmare, prin această declaraţie Cuza-Vodă îşi însuşeşte cugetarea lui Mihail Kogălniceanu, confundă personalitatea lui politică în personalitatea marelui său ministru, reuneşte tot ceea ce era mai nobil în fiinţa amândurora pentru a crea această dublă figură legendară a lui Cuza şi Kogălniceanu, în care se cuprinde întâia operă curagioasă de eliberare a ţăranului român. (Aplauze călduroase, îndelungate repetate.)

După aceea Domnul se adresează către ţară, cerând să confirme hotărârea lui.

Răspunsul ţării a venit în câteva zile. Între 10 şi 14 mai s-a votat asupra Statutului care crea noua ordine constituţională şi asupra reformei agrare. Rezultatul a fost 582.621 voturi care aprobau purtarea Domnului. Domnul a primit atunci pe reprezintanţii tuturor claselor, în ziua de 21 mai, la Palatul din Bucureşti, şi a constatat că prin noul aşezământ se acordă o „mai largă reprezintare a ţării.” Adică din lovitura de Stat de la 2 mai a rezultat, pe lângă consacrarea reformei dorite de Domn, şi un regim electoral mai larg şi mai sincer decât regimul de dinainte. Fiindcă este o monstruozitate a se face o lovitură de Stat pentru a aduce un regim electoral înferior aceluia care exista în Adunarea dizolvată (Furtunoase aplauze, mult repetate.)

Iar, adresându-se către săteni, la 14 august, Domnul le spune, „ca Domn şi ca părinte” – frumoase cuvinte – aşa: „de astăzi voi aveţi o patrie de iubit şi de apărat”.

Soldatul de la 1877 şi de la 1916 a fost creat atunci, în 1864, de Cuza-Vodă. (Entuziaste aplauze.)

Sunt puţini oameni cari se hotărăsc să facă ceea ce a făcut Cuza-Vodă sau ce a făcut Regele nostru la Iaşi, în 1917, în urma făgăduielilor formale date soldaţilor săi în ziua de Sfântul Gheorghe. O reformă impusă – o mai spun încă odată – de Suveran unui Guvern care până în momentul acela nu se gândise să aducă din nou cauza pentru care venise la putere. (Aplauze puternice.) Am mai spus-o şi o spun şi acuma, şi ştiu de ce o spun, iar cine spune altfel, minte, minte din interes egoist de partid (Puternice aplauze), şi minte din falsă trufie personală, sau, când minte pentru altul, minte din prostie (Ilaritate, puternice aplauze.) E foarte greu să se ia o hotărâre ca aceea a lui Cuza-Vodă la 1864 şi ca a regelui Ferdinand în april 1917. Toată lumea ştie că, în cazul din urmă, imediat s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate pentru proclamaţia faţă de armată prin care se făgăduia soldaţilor pământ; s-a spus: e neconstituţională, Coroana n-are dreptul să se amestece în lucrurile acestea. Dar este ceva mai greu decât a lua asemenea hotărâri: este a le ţinea împotriva tuturora şi împotriva ta însuţi (Furtunoase aplauze mult prelungite).

Cuza-Vodă a ştiut să menţie hotărârile sale; el n-a întins niciodată mâna pe care cei dizolvaţi la 2 mai erau bucuroşi să o prindă. Nu s-a lăsat convins niciodată că rămânerea lui pe tronul ţării este condiţionată de împăcarea cu fruntaşii din toate partidele; a menţinut luni întregi de zile pe acel mare ministru care în Constituanta de la 1866 a fost izgonit din Adunare pentru că la 2 mai călcase privilegiile convenţionale. A avut curajul, el ca şi marele lui ministru, să stea, deşi ţărănimea nu înţelegea încă pe deplin binefacerea pe care i-o făcuse, să stea alături de acest om, şi, când acest om a căzut, să stea el singur împotriva coaliţiei tuturor acelora cari aveau un rost politic în România. Acesta este marele lui merit. (Entuziaste aplauze.)

Glorios a fost Cuza-Vodă la 2 mai 1864, dar gloria lui culminează prin felul cum a întrebuinţat lunile care urmează până la catastrofa lui, intransigent de strajă înaintea operei pe care o îndeplinise.

În ceea ce priveşte pe adversarii lui, ei au întrebuinţat mijloacele care se pot vedea întrebuinţate şi în alte timpuri: nu s-au ridicat, ferească Dumnezeu, ca nişte proprietari jigniţi, ca nişte conservatori turburaţi în acele vechi idei care flutură ca liliecii unsuroşi şi negri în anume capete goale unde e loc de zburat; nu, ferească Dumnezeu, nu au invocat principii pe care opinia publică le-ar fi primit cu indiferenţă, ci s-au cantonat în două domenii: pe de o parte păstrători ai dreptului public jignit, care se cere a fi răzbunat – şi nu era altceva decât dizolvarea unei Adunări care dăduse un vot de blam ministrului ce prezintase un proiect pe care Suveranul şi-l însuşise şi care reprezinta însăşi raţiunea de a fi şi a ministrului şi a Suveranului şi dictatura de o clipă pentru o mai bună ordine constituţională –; şi, pe de altă parte, au îndrăznit – sunt unele îndrăzneli care nu datează de ieri, au îndrăznit să se prezinte ei ca reprezintanţii clasei ţărăneşti turburate, sărăcite prin reforma lui Cuza-Vodă!

Au trecut câteva luni de zile. Domnul, foarte obosit de cumplita luptă pe care o dusese, a fost silit să părăsească, în vara anului 1865, ţara pentru a se căuta. Era bolnav de boala de care a şi murit la Heidelberg, când abia trecuse vârsta de 50 de ani, în plină putere, capabil de a duce, după întoarcerea în ţară unde nu ar fi fost Domn, o nouă luptă. Ce straşnic deputat, luptând în mijlocul Adunării pentru liberarea mai departe a ţăranilor, ar fi fost acela care-şi primejduise coroana pentru a îndeplini misiunea sa şi care, întors la războiul său, ar fi putut spune: m-aţi doborât în luptă, ei bine o încep din nou, de aici, împotriva voastră, a tuturor! (Entuziaste aplauze, îndelung prelungite.)

Şi ce frumos bătrân ar fi fost, dacă nu pentru noi, pentru părinţii noştri, acela care s-a chemat Alexandru Ioan I-iu şi care, cum spunea el în ultima lui adresă către Camere, fusese gata oricând să se întoarcă în mijlocul fraţilor săi de luptă de odinioară tot cum fusese odinioară: „colonelul Cuza”,

Am zis că în vara anului 1865 s-a dus să-şi caute sănătatea, foarte zguduită. Atunci s-a organizat falsa revoluţie populară în contra liberatorului ţăranilor. Cum s-o fi organizat: cu sticleţi, cu broşe (ilaritate), ce-o fi fost, – n-avem informaţii. Presupun că lucruri atât de idioate nu pot fi cu totul nouă; prin urmare se poate să fi fost întrebuinţate şi pe vremea aceea. O ceată de oameni rătăciţi, supt conducerea unor agenţi, au „făcut revoluţie” în Bucureşti. Acei cari ţineau locul lui Vodă au fost siliţi să întrebuinţeze mijloace violente. A doua zi după aceasta, şefii partidului liberal, cari puseseră la cale această sinistră mascaradă, au fost închişi. Iar cel dintâiu act pe care l-a făcut Cuza, când s-a întors, a fost acela, de suprem dispreţ, de a le da drumul. Îi socotea mai inofensivi de cum erau, deşi nu-i socotea, desigur, mai buni de cum s-au dovedit. A doua zi după ce iertarea domnească-i scosese din închisoarea pe care o meritau, a început acea uneltire care a dus la conspiraţia militară din februar 1866 şi la căderea Domnului.

Plecând din ţară, pentru câtăva vreme, Franţa, care nu-l uitase, fiindcă-l ştiuse totdeauna prieten loial în legăturile cu străinătatea, cum fusese loial în îndeplinirea misiunii lui interioare, l-a invitat, prin ducele de Grammont, la Viena, să vie din nou în ţară, căci va fi susţinut împotriva regimului care încunjurase imediat pe Carol I-iu, regim contra căruia dusese el marea lui luptă biruitoare şi care acum era înfăţişat la putere de antreprenorii noului Domn. (Furtunoase aplauze.) Carol I-iu a ştiut să se ridice peste antreprenorii lui, cari crezuseră să aibă în Domnitor o simplă unealtă străină, menit să nu înţeleagă viaţa întreagă a ţării în care omul care înţelegea fusese socotit ca foarte primejdios. Atunci Cuza a răspuns: „prin intervenţie străină nu mă întorc în România.”

– Dar cu voinţa poporului tău?

Aici sufletul omului s-a zbătut într-un teribil chin de conştiinţă şi a schiţat gestul: mai mare decât oricine, era de sigur poporul care-l ridicase pe tron, căruia-i răsplătise pentru credinţa lui şi care n-a fost printre cei ce l-au înlăturat, în noaptea criminală, de pe tronul celor două Principate Unite.

Am încheiat expunerea mea. Ea arată cât de mult seamănă vremurile. Şi arată încă un lucru: cât de mult sunt datori, chiar dacă au greşit un moment, să semene cu Vodă-Cuza oricine se găsesc în locul lui.

(Entuziaste aplauze, mult timp repetate.)

Stenografiat de Henri Stahl.

PROFESORUL UNIVERSITAR VLADIMIR POTLOG, A URCAT LA CER…

ASTĂZI, 19 FEBRUARIE 2022, COVIDUL A MAI RĂPIT DIN RÂNDURILE NOASTRE UN OM DE OMENIE, UN PROFESOR UNIVERSITAR ȘI PATRIOT, FOST PRORECTOR AL USM, SPECIALIST DE FRUNTE ÎN ISTORIA GRECIEI ȘI ROMEI ANTICE, VLADIMIR POTLOG, ORIGINAR DIN SINEȘTI-UNGHENI, CEL MAI PITORESC SAT DINTRE CELE DOUĂ RÂURI, ICHEL ȘI CULA… MII DE ABSOLVENȚI AI FACULTĂȚII DE ISTORIE A USM CARE I-AU ASCULTAT PRELEGERILE DE ISTORIE ANTICĂ NU LE VOR UITA NICIODATĂ… EU, NICIODATĂ NU-I VOI UITA LECȚIA DE OMENIE A PRORECTORULUI ȘI PĂMÂNTEANULUI MEU DRAG, VLADIMIR POTLOG, LA FEL CA ȘI LECȚIA ALTUI REGRETAT PRORECTOR AL USM, DE NEUITAT, TUDOR PANFILOV, ȘI CÂȚI ALȚI UNIVERSITARI CARE NU MAI SUNT PRINTRE NOI ȘI CARE NU POT FI UITAȚI DE CEI RĂMAȘI ÎN VIAȚĂ… Dumnezeu să-L ierte și să-L odihnească pe excepționalul profesor și prorector Vladimir Potlog. Sincere condoleanțe familiei și rudelor apropiate, prietenilor, colegilor USM-iști!!!