Comunicat de presă al Asociației Culturale Pro Basarabia și Bucovina

Miercuri 24 ian. la Paris, inima patriotului român basarabean – Nicolae Lupan, a încetat să mai bată. În perioada sovietică fusese declarat dușman al poporului sovietic moldovean și al limbii moldovenești.

Consiliul Național al Asociației Culturale Pro Basarabia și Bucovina anunță cu profund regret, că miercuri 25 ianuarie 2017, la Paris, inima domnului Nicolae Lupan, a încetat să mai bată. Nicolae Lupan a fost primul președinte și membru fondator al Asociației în martie 1990 la București. S-a născut la 16 Martie 1921, satul Cepeleuţi, judeţul Hotin, Regatul României, într-o familie de ţărani români, Ion şi Vera Lupan, fiind ultimul din cei zece copii. A urmat pe rând, Școala elementară din sat, Şcoala de Agricultură din Grinăuţi, Soroca şi Liceul nr. 10 din Cernăuţi și apoi Şcoala de subofiţeri în rezervă din Botoşani. Repartizat, cu gradul de sergent major TR a luptat în cadrul Regimentului 30 Dorobanţi din Câmpulung-Muscel pe frontul de la Iaşi contra ruşilor şi pe cel din Transilvania şi Ungaria contra germaniei naziste. A obţinut licenţa în litere la Universitatea din Cernăuţi, (1956-1961). A lucrat ca Învăţător de matematică la Şcoala de 7 ani din satul natal, la Şcoala nr. 11 din Ţeţina-Cernăuţi, redactor-şef la Televiziunea Chişinău şi la postul de radio „Luceafărul”, de unde în 1970, a fost concediat. Colaborează cu articole, reportaje, schiţe, povestiri la radio, la televiziune şi în mai toate ziarele şi revistele din Chişinău (1958-1970). Împreună cu soţia şi trei copii, este expulzat de la Chişinău, în martie 1947, „pentru naţionalism românesc şi propagare a culturii occidentale la radio şi televiziune”. Se stabileşte la Bruxelles şi apoi la Paris. Obţine echivalarea studiilor la Universitatea Liberă din Bruxelles, 1978. Difuzează timp de 12 ani, emisiuni săptămânale de zece minute la Radio Europa Liberă. Colaborează cu pagina „Între Prut şi Nistru” la ziarul Cuvântul Românesc din Hamilton, Canada, aproape 20 de ani. La 11 ianuarie 1990, la București, Nicolae Lupan alături de alte personalități proeminenţe ale refugiaților Basarabeni și Bucovineni, Tepordei Vasile, Puiu Ion, Graur Valeriu, Crăciun Victor, Copil Gh. Gavrilă, Negara Victor, Dârzu Gheorghe, Chiriac Alexandru, Halipă Nicolae, Filip Lupu Grigore, Chistruga Alexie, Spânu Nicolae, Roşca Sergiu, Scurtu Cristea Iulia, Dumitrescu Constantin, Octav Sergetiu, Munteanu Grigore Emil, Ioachimescu Victor şi Lupaşcu Radu Sorin s-au întrunit la București și au constituit Asociația Culturală Pro Basarabia și Bucovina prin care au început o susținută activitate prin care se militează pentru reîntregirea graniţelor României Mari, în hotarele stabilite la Conferinţa de Pace de la Paris, desfăşurată după Primul Război Mondial. Conferenţiează pe teme legate de soarta Basarabiei la: Bruxelles, Paris, Köln, München, Londra, Frankfurt, Los Angeles, Washington, Nürnberg, New York, San Francisco, Miami, Montreal, Toronto, Praga, Roma, Rădăuţi, Bucureşti, Făgăraş, Alba Iulia, Iaşi, Galaţi, Roman, Rm. Vâlcea, Tg. Neamţ, Chişinău. Cărţi publicate: „Plânsul Basarabiei”, 1981, Carpaţii, Madrid/”Bessarabie, terre roumaine”, 1982/Pământuri româneşti: Schiţe, studii şi versuri, Bruxelles 1984/”Basarabia şi Bucovina sunt Pãmânturi Românesti”, Ed. Nistru, Bruxelles 1984/”Scrisoare fratelui meu”, Editura Nistru, Bruxelles, 1984, 156 pp. /”Imagini nistrene”, 2 volume, 1986, 1990/”Alexandru Cristescu, erou şi martir”, 1987/”Pământul Basarabiei. Bruxelles, 1989/”Însemnări de desţărat” Bruxelles, 2001/”Din coapsa Daciei şi a Romei „/”Străin la mine acasă”, 1996/”Gânduri de proscris”. Prin activitatea sa, Nicolae Lupan a atras mereu atenția organelor sovietice și mai târziu rusești care prin media controlată din teritoriile rupte din trupul țării în 1940, l-au descris mereu ca un dușman neîmpăcat al poporului moldovean și al limbii moldovenești. Ultimul mesaj public al venerabilului Nicolae Lupan a fost la Parlamentul României în Sala „Avram Iancu” la Aniversarea a 98 de ani de la Unirea Basarabiei cu România,un eveniment organizat de Asociația Culturală Pro Basarabia și Bucovina.

Iarna-regina anotimpurilor

După mine, iarna e regina anotimpurilor…
Cred, că aceasta se datorează bucuriei de care e cuprinsă toată lumea. Se vede, că celelalte trei anotimpuri au perioade mai lente de trecere de la unul la altul, pe când iarna se pare, că începe odată cu căderea primilor fulgi de nea. Ce mare este bucuria tuturor vieţuitorilor acestui plai…e o bucurie de nedescris atât pentru oameni, cât şi pentru animale şi păsări. De bucurie câinii se scaldă în zăpada moale la fel ca şi vrăbiile, piţigoii şi alte orătănii. Dar, cea mai mare bucurie o au copiii. Iarna e prietena lor. Ea aduce bucurie celor mici, pregatindu-le derdeluşurile. Nici un alt anotimp nu le aduce copiilor atata bucurie! De dimineata pana seara chiotele copiilor umplu văzduhul. Gerul le îmbujorează obrăjorii, înjghebând omuleţi de zăpadă, amintindu-le de cele mai îndragite personaje din poveşti, cel mai îndrăgit fiind Mos Craciun! Asa că, chiar daca afara e frig, Iarna aduce multă căldură în sufletele tuturor! Zăpada cernută din văzduh a troienit drumurile şi se așterne peste tot ca o plapumă albă, iar vântul şuieră melodii superbe, unele mai vesele, altele mai triste, uneori se desluşeşte câte o serenadă melancolică, alteori o fanfaronadă nespus de frumoasă. Luna își arată fața luminoasă cu sclipiri de basm, ce se reflectă din zăpada proaspăt ninsă. Regina reușește să domolească vântul și să pună capăt dansului fulgilor dalbi albi. Peste sat se lasă o noapte adâncă. Drumurile se transformă în niște poteci albe. Gardurile caselor sunt troienite și se aseamănă cu niște ziduri de cetăți.
Gerul aspru, care face să scrâșnească încheieturile caselor, face atmosfera de afară de neuitat. Nici câinii, altfel agitați, nu se mai aud. S-au îngrămădit în culcușuri ferite de ger. La fel au procedat și orătăniile din bătătură. Hornurile caselor scot un fum gros aidoma unei locomotive pe cărbune, care urcă cu greu în pantă. Sobele din case gem sub furia focului. Căldura lui la gura sobei ne deapănă amintiri plăcute… ca o alinare a sufletului. Mi-aduce aminte de serile din căsuţa noastră din Sărătenii vechi, petrecute la gura sobei, pe genunchii tatii, care ne recita poezii „de la români” – „Afară ninge liniştit/ Şi-n casă arde focul/ Iar noi pe lângă mama stând/ Demult uitarăm jocul/ E seară, patul e făcut/ Dar cine să se culce/ Când mama nouă ne spunea/ Cu glasul blând şi dulce/ Cum s-a născut IIsus Christos/ În ieslea cea săracă/ Cum boii peste el suflau/ Căldură ca să-i facă…”. Cunosc şi azi acele versuri frumoase. Mi-amintesc, cum mergeam în ziua de Crăciun în cete cu colinda, apoi cu hăitul la Anul Nou. Mergeam prin nămeţi, fericiţi… Culiţă Agachi şi Vitalie Gavrilă duceau prăjina cu colaci, Tudor Agă suna din clopoţel, Tolică Munteanu şi Slavic Arseni cu buhaiul…, Victor Mocreac pocnea din harapnic, iar eu mergeam liber, eu îi dirijam, că numai eu cunoşteam hăitura cea mare cu Badea Vasile pe care mă învăţase tata. El cunoştea multe hăituri. Am prins acele timpuri, când mergeau cu hăitul-uratul în cete mari oameni-gospodari mai tineri cam la 40 de ani. Tatăl meu Vasile era nevoit să aleagă ceata cu care să meargă, aşa de întrebat a fost, că era cel mai bun hăitor din sat. A fost odată vesel şi frumos… Astăzi, mi se pare, că se diminuiază acele tradiţii vechi şi obiceiuri. Se pare, că se stăruie fiecare dintre noi, dar aduce mai mult a fals, nu a suflet, pentru a arăta cuiva, că mai suntem, că ne mai ţinem pe acest meleag. În majoritatea satelor se mai colindă, iar în unele chiar au uitat de ele. Drept exemplu servesc multe sate din jud. Lăpuşna-Cărpineni, Boghiceni ş.a. Mă uit, că şi la mine în Vadul-Leca s-au cam rărit cetele de colindători şi urători. Cauza, care va duce în viitorul apropiat la dispariţia obiceiurilor de iarnă am găsit-o în conversaţiile cu Iarna, Cazacu 2consătenii. De vină este Biserica şi Organele Supreme de Stat. Biserica e vinovată, că nu poate să treacă la un stil unic, mondial, stilul nou. Nicidecum Mitropolia Moldovei nu se poate rupe de la Patriarhia Moscovei. Numai noi, românii basarabeni din tot neamul romanic petrecem sărbătorile creştine în acelaşi timp cu un neam străin-slav. Vina guvernanţilor este, că nu pot influienţa prin lege acest litigiu, care poate fi hotărât odată pentru totdeauna – să declare zile de sărbătoari creştine numai acele zile pe stil nou. Atât. Dar, odată cu urcarea la tronul-treucă a aşa numitei ţări Rrepublica Moldova a omului Kremlinului, mă apucă o tristeţe mare, că de acu încolo se va colindă mai mult la televizor…
Da, apropo, de televizor. Încă nu se începuse bine iarna, că toate posturile TV şi Radio au început a trâmbiţa despre pericolul iernii. De când au căzut primii fulgi. Tot despre coduri ne vestesc, ba galbene, ba roşii, ba… strică dispoziţia de dimineaţă, că aseară cineva beat a adormit pe trotuar ori că altul a adormit cu ţigara aprinsă şi a luat foc. Parcă, în acei ani pe când şi eu eram copil nu erau aşa cazuri… Erau, poate şi mai multe, dar nu le cunoşteam. Acum, cred,că organele noastre de conducere au scopul de a ţine lumea, populaţia ţării într-o stare de frică, de alertă, să nu trăiască în linişte şi pace sufletească, să-i preseze evenimentele negaţioniste din Iran, Turcia, Siria ş.a. Toate acestea acţionează negativ asupra psihicului oameilor de a petrece cu drag şi bucurie sărbătorile de iarnă. Părerea mea… Aceasta este cea mai grea iarnă pe care am trăit-o până acum. De fapt, mass media scrie, că asemenea iarnă a fost în anul 1954, anul, când am apărut şi eu pe lumea aceasta. Da, este grea iarna. În unele judeţe ca Orhei, Lăpuşna, Bălţi zăpada e mare, dar ţăranilor le cântă inima de bucurie, aşa cum le cânta bunicilor şi părinţilor noştri, când iernile erau cu zăpadă multă. Dânşii numeau astfel de ierni cu mană – dacă iarna este zăpadă, vara este şi roadă. Iarna pune bazele bogăţiei sau sărăciei anului. Cu cât mai multă zăpadă, cu atât mai multe flori şi mai verde natura primăvara, vara grânele sunt mai frumoase, iar toamna mai multă roadă. Deci, să nu ne supărăm pe iarnă şi s-o criticăm. Ea trebuie cântată prin cântece de colinde, urături, poezii, căci este regina anotimpurilor.
De Iacob Cazacu

 „Ard malurile Nistrului” – reportaje de război de pe Frontul de Răsărit (iulie-august 1941)

 

 An de an amintirea celui de-al Doilea Război Mondial isterizează lumea de la Est de Nistru. Mai ales în preajma zilei de 9 mai. Mai ales pe ruși. Privesc reportajele de pe canalele TV rusești și mă îngrozesc. Propaganda rusească nu se dezminte: mistifică, falsifică, ocultează ce nu-i convine și, ceea ce-i mai dramatic, îi isterizează și-i fanatizează pe cetățenii propriei țări. Cui prodest?, apare fireasca întrebare. Răspunsul este univoc: nimănui, cu excepția clasei politice, aflate la cârma Rusiei. Doar fanatizând poporul Kremlinul își poate oarecum justifica exorbitantele cheltuieli de înarmare pe fundalul unei penurii materiale in crescendo. O parte dintre jurnaliștii ruși, pentru a fi cât de cât credibili, operează cu jumătăți de adevăr. În ceea ce privește istoria celui de-al Doilea Război Mondial, istoriografia sovietică, dar și cea contemporană, niciodată nu au mers cu adevărul până la capăt, pentru că acest lucru n-a convenit, nu poporului rus, ci guvernărilor ruse etern bolnave de supremație.

Pe protagonistul rândurilor de mai jos, scriitorul român Constantin Virgil Gheorghiu, problema „jumătăților de adevăr” l-a preocupat încă din fragedă tinerețe. Angajat corespondent de război la Secția de Presă și Propagandă, imediat după celebrul ordin al lui Ion Antonescu „Ostași, Vă ordon: treceți Prutul!”, pleacă pe front de unde trimite reportaje pentru ziarele din Țară, reunite apoi în volumul „Ard malurile Nistrului” (1941). Cu o prezentare de Tudor Arghezi, cartea a suportat patru ediții într-un singur an! Popularitatea reportajelor de război ale lui Constantin Virgil Gheorghiu se explică nu doar prin talentul de narator înzestrat cu un excepțional spirit de observație, ci și prin încercarea de a nu opera cu jumătăți de adevăr, ci de a fi cât mai exhaustiv și mai obiectiv cu putință în redarea evenimentelor. Am zis „cu putință”, pentru că presa de atunci era angajată și, pe timp de război, nici nu se putea altfel. În Ultimul cuvânt al Mareșalului Ion Antonescu, rostit la 31 mai 1946 în timpul simulacrului de judecată, acesta spune, printre altele: „Presa n-a fost liberă, era război. Permiteam să se publice numai evenimentele și faptele, fără polemici, care la noi ajung triviale”. (Gh. Buzatu, România cu și fără Antonescu, Editura Moldova, Iași, 1991, p.336). Tânărul jurnalist (când a plecat pe front, Constantin Virgil Gheorghiu avea 24 de ani) a făcut tot posibilul ca în reportajele sale să redea doar evenimentele și faptele și numai arareori le comenta succint, atunci când nu-și putea stăpâni revolta la văzul atrocităților și sălbăticiilor la care s-au dedat sovieticii în timpul retragerii din teritoriile ocupate. Peste ani, autenticitatea reportajelor din „Ard malurile Nistrului” l-a determinat pe Marin Preda să le utilizeze ca sursă documentară la scrierea excepționalului său roman „Delirul”, care a văzut lumina tiparului în anul 1975, stârnind mare vâlvă în România ceaușistă. Dar, până atunci, o și mai mare vâlvă a stârnit în Occident romanul lui Constantin Virgil Gheorghiu „Ora 25”, apărut în 1949 la Paris, unde se exilase autorul după tragicele evenimente din 23 august 1944. Cartea a fost tradusă în peste 40 de limbi, cu un tiraj de 600000 de exemplare vândute în câteva săptămâni. (Tudor Nedelcea, Constantin Virgil Gheorghiu – Orele culturii române, http/melidonium.ro/2012/08/24/constantin-virgil-gheorghiu-orele-culturii-romane/. Și doar în România, țara sa natală, romanul „Ora 25” n-a putut fi editat decât tardiv, abia în anul 1991. Cauza? Anticomunismul constant al autorului și dragostea, constantă și ea, pentru Basarabia și Nordul Bucovinei, pe care le-a cunoscut încă din copilărie și adolescență. (Constantin Virgil Gheorghiu a învățat 7 ani la Liceul Militar „Regele Ferdinand” din Chișinău, transferat apoi la liceul cu același profil din Cernăuți).

După succesul fulminant al „Orei 25”, diaspora „română” din Franța a descoperit, stupefiată, că autorul celebrului roman este… „antisemit”. Dovada acestui rușinos calificativ s-a dovedit a fi cartea de reportaje de război „Ard malurile Nistrului”. Imediat, autorul s-a pomenit în centrul unui mare scandal și al unor grave acuzații din partea intelectualilor români din exil, dar și din partea intelectualilor francezi de stânga, marea majoritate a acestora fără a citi reportajele și fără a le analiza din perspectiva timpului în care au fost scrise. (Din câte știu, cartea n-a fost tradusă în nicio limbă – n. a.). I-a întors spatele până și traducătoarea „Orei 25” în limba franceză Monica Lovinescu, cu care autorul așa și nu s-a mai putut împăca până la moarte. Calomniatorii au reușit să-l determine și pe Mircea Eliade să-și repudieze admirabila prezentare, pe care o publicase în ziarul „Uniunea Română” din Paris, în martie 1949, din care cităm: „N-am citit nimic, în nicio literatură, care să se apropie, cât de departe, de teroarea istoriei pe care o îndură personajele Dumitale. Consider „Ora 25” una dintre cele mai mari cărți ale generației noastre, din toate țările”. (Mircea Eliade, Împotriva deznădejdii, Editura Humanitas, București, 1992, p.37-39). Iar prefațatorul romanului, filosoful și omul de cultură francez Gabriel Marcel, l-a somat pe Constantin Virgil Gheorghiu să-și renege cartea de reportaje „Ard malurile Nistrului” și să-și facă mea culpa. Deși autorul reportajelor n-a făcut nici una, nici alta, mai târziu cei doi, totuși, s-au împăcat. Poate că i-a împăcat romanul autobiografic „Omul care călătorea singur” (1954), considerat de critica literară cea mai bună carte a lui Constantin Virgil Gheorghiu? Romanul a fost scris ca reacție, în nici un caz deculpabilizare, la stupidele învinuiri care continuau să-i otrăvească viața. În „Omul care călătorea singur” autorul își amintește de discuția pe care a avut-o cu Gabriel Marcel imediat după declanșarea scandalului. La insistențele filosofului de a-și face mea culpa, autorul reportajelor de război îi răspunde: „Nu trebuie să fac nimic. Aliații dvs., rușii, au afundat țara mea în disperare și în sânge. Atunci dvs. erați aliați și frați de arme cu soldații sovietici care îi masacrau pe basarabeni! Ar fi fost monstruos din partea mea să nu mă revolt ori să colaborez cu ocupantul”. (Nina Negru, Omul care călătorea singur, 95 de ani de la nașterea lui Constantin Virgil Gheorghiu,  www.curentul.net/2011/11/13/omul-care-călătorea-singur/).

În 1941, tânărul Gheorghiu era conștient de faptul că în timpul războiului nici un reporter sovietic, american, francez sau englez nu va scrie despre românii uciși de partizanii din Basarabia, reporterul român considerându-se obligat s-o facă, pentru ca adevărul să nu fie spus pe jumătate. Nu era vina lui că majoritatea partizanilor erau evrei localnici care nici până la război, nici în timpul războiului și nici după încheierea acestuia, cu unele excepții, bineînțeles, n-au fost loiali țării în care locuiau, considerând URSS-ul patria lor. Cum trebuia să-i numească, dacă nu pe nume? Apoi să nu uităm de limbajul de război! Toți, dar absolut toți jurnaliștii, reporterii de război, indiferent de ce parte a baricadei se aflau, pentru ca textele lor să fie publicate, erau nevoiți să plătească tribut acestui limbaj propagandistic. Unii o făceau cu moderație, alții cu exces de zel. Din acest punct de vedere, textele lui Constantin Virgil Gheorghiu din „Ard malurile Nistrului” sunt întruchiparea inocenței jurnalistice în comparație cu cele ale ziariștilor sovietici. Voi aminti aici doar de unul – jurnalistul și  scriitorul Ilya Ehrenburg. În anii războiului acesta nu mai era un tânăr jurnalist la început de carieră profesională. Trecuse de 50 de ani și avea în spate o carieră scriitoricească de 30 de ani. Om și scriitor în toată firea, iată ce fel de foi volante, apeluri, adresări către soldații sovietici scria, publica sau rostea la posturile de radio sovietice:

Убей!

Обращение

Мы знаем все. Мы помним все. Мы поняли: немцы не люди. Отныне слово „немец” для нас самое страшное проклятье. Отныне слово „немец” разряжает ружье. Не будем говорить. Не будем возмущаться. Будем убивать. Если ты не убил за день хотя бы одного немца, твой день пропал. Если ты думаешь, что за тебя немца убьет твой сосед, ты не понял угрозы. Если ты не убьешь немца, немец убьет тебя. Он возьмет твоих и будет мучить их в своей окаянной Германии. Если ты не можешь убить немца пулей, убей немца штыком. Если на твоем участке затишье, если ты ждешь боя, убей немца до боя. Если ты оставишь немца жить, немец повесит русского человека и опозорит русскую женщину. Если ты убил одного немца, убей другого – нет для нас ничего веселее немецких трупов. Не считай дней. Не считай верст. Считай одно: убитых тобою немцев. Убей немца! – это просит старуха-мать. Убей немца! – это молит тебя дитя. Убей немца! – это кричит родная земля. Не промахнись. Не пропусти. Убей!”

Илья Эренбург

 «Красная звезда», 24 июля 1942 г. (№173 [5236])

 

Ucide!

Adresare

„Noi știm totul. Noi ținem minte totul. Noi am înțeles: nemții nu-s oameni. De azi înainte cuvântul „neamț” pentru noi este cel mai mare blestem. De azi înainte cuvântul „neamț” descarcă arma. Nu vom vorbi. Nu ne vom revolta. Vom ucide. Dacă tu n-ai ucis într-o zi cel puțin un neamț, această zi pentru tine-i pierdută. Dacă tu crezi că vecinul tău va ucide un neamț în locul tău, tu n-ai înțeles amenințarea. Dacă tu nu-l vei ucide pe neamț, neamțul te va ucide pe tine. El îi va lua pe ai tăi și îi va chinui în Germania lui afurisită. Dacă tu nu-l poți ucide pe neamț cu glontele, ucide-l cu baioneta. Dacă în porțiunea ta de front e acalmie, dacă tu aștepți bătălia, ucide-l pe neamț înainte de bătălie. Dacă tu îl vei lăsa pe neamț în viață, neamțul îl va spânzura pe omul rus și o va dezonora pe femeia rusoaică. Dacă tu ai ucis un neamț, ucide-l și pe al doilea – pe noi nimic nu ne înveselește mai mult decât cadavrele nemților. Nu număra zilele. Nu număra distanțele. Numără un singur lucru: câți nemți ai ucis. Ucide neamțul! – aceasta te roagă bătrâna mamă. Ucide neamțul! – aceasta te imploră copilul. Ucide neamțul! – aceasta strigă pământul natal. Nu da greș. Nu-l lăsa să treacă. Ucide-l!”

Ilya Ehrenburg

„Steaua roșie”, 24 iulie 1942 (nr. 173[5236]) (trad. a.)

Mare vâlvătaie printre detractorii lui Constantin Virgil Gheorghiu a produs reportajul inserat în cartea „Ard malurile Nistrului” cu titlul „Bălți. Evreii defilează prin fața orașului pe care l-au ars”. Exasperarea lor a provocat-o, mai ales, atitudinea autorului față de soldații germani. Dar iată și fragmentul cu pricina: „La Bălți nu mai am de ce rămâne. Aici meseria mea de reporter nu întâmpină nici o piedică și nu are nevoie, pentru a fi îndeplinită, de nici o osteneală: dintr-o singură privire vezi totul, tot ce este de văzut, cenușă și numai cenușă. Mă hotărăsc să plec fără întârziere spre Chișinău. Mă duc la comandament, unde întreb dacă există vreun automobil care pleacă spre Chișinău.

  • Te-am servi cu dragă inimă, îmi răspunde cineva, dar noi facem război acum și nu avem timp de ziaristică.
  • Totuși, adaug eu, faptele pe care le culegem noi acum și pe care le scriem, vor alcătui istoria de mâine și vor fi paginile prin care copiii noștri vor învăța să-și iubească pământul și să lupte pentru el, așa cum luptă ostașii de astăzi.

 

Un subofițer german, care se afla întâmplător în birou, a venit după mine imediat, după ce am salutat plecând. Nu mică mi-a fost surprinderea când l-am auzit pe tânărul german adresându-mi-se în cea mai corectă limbă românească:

  • Dumneavoastră, domnule reporter, vreți să plecați la Chișinău și nu aveți cu ce?
  • Da, i-am răspuns eu.
  • Pot să vă servesc eu în această chestiune.

(…) Am urcat împreună la comandamentul german din orașul Bălți. Cât de frumos și de prietenește îți răspund ofițerii germani! (…) Nu au trecut nici cinci minute și subofițerul Bening s-a întors cu un bilet bătut la mașină pe care mi l-a citit. Scria în acest bilet care purta ștampilele comandamentului și semnătura comandanților respectivi, că sunt reporter din Marele Cartier General, că trebuie să plec la Chișinău, iar prima mașină germană care are această destinație și pe care o voi opri, este obligată să mă transporte la Chișinău. Se putea oare face mai mult? (…) Pe urmă subofițerul Bening a plecat. Era un om pe care îl întâlnisem cu un sfert de oră mai înainte și care îmi făcuse cu atâta dezinteresare și cu atâta bunăvoință serviciile de care aveam nevoie. Privindu-l cum se depărtează mi-am zis: iată un german adevărat, iată un om. În tot cursul drumului pe care urmam să-l fac, aveam să întâlnesc în rândul ostașilor germani și alți oameni de aceeași factură. Amabilitatea și camaraderia pe care le-am întâlnit eu și toți ostașii români la unii (s. a.) soldați și ofițeri germani, sunt uimitoare. (Constantin Virgil Gheorghiu, Ard malurile Nistrului. Mare reportaj de război din teritoriile dezrobite, București, Editura GEEA, 1993, p.85-87).

În capul intelectualilor francezi (de stânga, bineînțeles, dar aceștia formau majoritatea!) era loc doar pentru cuvinte de batjocură la adresa soldaților germani. „Cum puteau nemții să aibă un comportament plin de omenie cu un ziarist al statului român aliat? (…) Uluitor, incredibil!”, îi reproșa autorului reportajului fostul său prieten Gabriel Marcel. (Nina Negru, Omul care călătorea singur…). Oare cum ar fi reacționat omul de cultură francez, filosoful Gabriel Marcel, dacă în acele momente Constantin Virgil Gheorghiu i-ar fi întins ziarul „Pravda” cu terifiantul Apel către Armata Roșie, semnat de suspomenitul scriitor sovietic Ilya Ehrenburg, de trei ori laureat al premiului de stat Stalin, cea mai înaltă distincție de atunci din Uniunea Sovietică? Iată-l: „Ucideți! Ucideți! Pe pământul german nu există nimeni nevinovat, nici printre cei vii, nici printre copiii nenăscuți. Supuneți-vă instrucțiunilor tovarășului Stalin, zdrobind pentru totdeauna fiara germană în lagărul ei. Distrugeți prin violență orgoliul femeilor germane. Luați-le drept pradă legitimă. Ucideți, ucideți, viteji ostași ai Armatei roșii, în asaltul vostru irezistibil”. (Tudor Nedelcea, Constantin Virgil Gheorghiu – Orele culturii române…). Acest apel de o virulență ce te cutremură, este reprodus în volumul II al Memoriilor lui Constantin Virgil Gheorghiu, intitulat „Ispita libertății”, editat postum, în 1995 în Franța și, respectiv, în 1999 și 2003 în România.

Ilya Ehrenburg n-a fost acuzat de instigare la ură rasială, nici de xenofobie și nici de germanofobie. Dimpotrivă. În anul 1952 i s-a decernat Premiul internațional Stalin „Pentru întărirea păcii între popoare”.

Credibilitatea reportajelor din cartea „Ard malurile Nistrului” e cu atât mai mare, cu cât, pe an ce trece, sunt scoase la iveală din ce în ce mai multe documente privitoare la atrocitățile ocupanților sovietici în Basarabia, Nordul Bucovinei și Ținutul Herța în fatidicul an 1940. Un astfel de document memorialistic sunt și confesiunile lui Pepe Georgescu „265 de zile la Cernăuți sub ocupație bolșevică. 28 iunie 1940 – 20 martie 1941”. Scrise cu doar două luni mai înainte de reportajele lui Constantin Virgil Gheorghiu, fără să știe nimic unul de celălalt, similitudinile în descrierea evenimentelor sunt uluitoare. Iată, de exemplu, cum descriu, și un autor și altul, nivelul de civilizație al ocupantului sovietic. Pepe Georgescu: „Prăvăliile de alimente se deschiseseră și se putea cumpăra de toate. Vedeai pe străzi soldați bolșevici mușcând dintr-o bucată de salam și dintr-o bucată de ciocolată. Soldații purtau niște saci de merinde pe care-i umpluseră cu bomboane și prăjituri. Femeile lor își dezbrăcaseră hainele de pânză tare, de culoare kaky și purtau rochii cumpărate din Cernăuți. Multe din ele luaseră de prin locuințele părăsite de refugiați cămăși de noapte și pantofi de bal sau de casă, multe erau îmbrăcate pe stradă în capoate lungi și largi. (…) Cea mai mare parte dintre ofițerii bolșevici, nicidecum soldații, nu văzuseră încă ceasuri de mână și stilouri. Pe stradă vedeai ofițeri superiori cu stilouri prinse în buzunarul de la piept al tunicii, invers cu clapa înăuntru și cu tocul în afară, ca să se vadă. Treceau soldați și ofițeri, în trăsuri picior peste picior, cu brațele încrucișate, dar în așa fel ca să se vadă că poartă la mână un ceas de buzunar. Mulți purtau ceasurile atârnate de o gaură a buzunarului, ca o decorație. Pe străzi asistai la spectacole care de care mai hilariante și mai caraghioase”. (Pepe Georgescu, „265 de zile la Cernăuți sub ocupație bolșevică. 28 iunie 1940 – 20 martie 1941”, Revista „Patrimoniu”, nr. 2, Chișinău, 1991, p.92).

Constantin Virgil Gheorghiu, reportajul „Arde Chișinăul!”: „Fetele cu care vorbesc (la Chișinău – n. a.) îmi spun că pantoful de damă, așa cum îl știm noi, este o raritate de muzeu în U.R.S.S. În casa maiorului doctor Alexandrescu, care se refugiase la răpirea Basarabiei fără să poată lua nimic, s-a instalat un ofițer superior rus. Soția acestui bolșevic a găsit în garderoba doamnei Alexandrescu o pereche de pantofi argintii de bal. Timp de o săptămână nobila comunistă a făcut pe cetățenii din Chișinău să râdă cu hohote, fiindcă apărea în fiecare seară la plimbare pe stradă, de braț cu soțul ei, purtând pantofii argintii de bal ai doamnei Alexandrescu cu șosete. (…) Și cu toate că râdea întregul oraș, coloneleasa era foarte încântată de pantofii pe care îi găsise. Dar, tot atât de hilariant e și faptul că dânsa purta la fel, la bucătărie și pe stradă, rochiile de seară, decoltate și lungi până în pământ, ale doamnei Alexandrescu. Cazurile acestea erau extrem de numeroase. (…) Când au venit în Chișinău, soldații plăteau sume exorbitante, și ei, și ofițerii, pentru ceasuri de mână și pentru stilouri, care sunt o raritate, tot de muzeu, în U.R.S.S.”. (Constantin Virgil Gheorghiu, Ard malurile Nistrului..., p.130-131).

Când îmi făceam studiile la Facultatea de Istorie a Universității „I. Creangă” din Chișinău (1983-1988), cele mai umilitoare pentru mine și pentru colegii mei din grupele moldovenești de studiu erau prelegerile profesorilor sovietici despre imensul ajutor dezinteresat pe care marele popor rus, fratele nostru mai mare, ni l-a acordat în lichidarea analfabetismului (regimul burghezo-moșieresc român îi ținea, chipurile, pe basarabeni în obscurantism, pentru ca să-i poată exploata mai ușor!), precum și în ridicarea din ruine a economiei noastre, înapoiate din aceeași cauză – obscurantismul! Ascultam și trebuia să credem în aceste inepții, pentru că acces la alte surse istoriografice decât cele sovietice nu aveam.

Dintre similitudinile în descrierea regimului bolșevic instalat în 1940 în Basarabia și Nordul Bucovinei una mi s-a părut de-a dreptul fantasmagorică. Este vorba de cultivarea ateismului în școlile sovietice.

Pepe Georgescu: „La școlile primare de la sate și din orașe propaganda ateistă se face prin foame. La amiază nu li se dă copiilor de mâncare. Învățătorii care sunt evrei spun copiilor să se roage lui Dumnezeu și să le dea de mâncare. Băieții cărora li-i foame se așază în genunchi și spun fel de fel de rugăciuni. Într-un târziu, când crede învățătorul, intră în clasă și-i întreabă dacă au primit ceva. La răspunsul negativ al copiilor, îi pune să se roage la un tablou care-l reprezintă pe Stalin ca să vadă ei – copiii – că tovarășul Stalin, care-i mai mare și mai puternic decât Dumnezeu și decât toți sfinții, le va da de mâncare. Copiii îngenunche și se roagă și lui Stalin, și atunci intră în clasă învățătorul cu un coș de pâine și bomboane roșii pe care le împarte la copii, spunându-le că tovarășul Stalin le-a ascultat rugăciunea și le-a trimis de mâncare, dar le va da să mănânce numai atunci când se vor ruga numai lui și vor crede numai în el. Când intră învățătorul în clasă, salută pe băieți cu cuvintele: „Nu este Dumnezeu”, la care copiii trebuie să răspundă: „Nici n-a fost, nici n-o să fie”. (Pepe Georgescu, „265 de zile la Cernăuți sub ocupație bolșevică. 28 iunie 1940 – 20 martie 1941”…, p.117-118).

Constantin Virgil Gheorghiu, reportajul „Ismail și o cameră de execuție”: „Înainte de a urca în remorcherul care oprise în port, un alt cetățean, care se afla cu copilul de mână îmi spuse:

  • Nici nu vă închipuiți, domnule, cât am suferit. Mai ales căutau acești criminali să ne ia credința și să facă din copiii noștri niște păgâni.

Copilul, care nu avea decât vreo treisprezece ani, îmi spune apoi că învățătoarea evreică de la școala din Ismail, la care învăța el, nu le spunea când intra în clasă „bună ziua” sau „bună dimineața”.

  • Dar ce vă spunea? întreb eu curios.

Copilașul, care are un obraz foarte palid, îmi spune:

  • Când intra învățătoarea în clasă noi trebuia să zicem în cor:
  • „Nu există Dumnezeu”.

Învățătoarea răspundea:

  • „Nici nu a existat vreodată”.

Noi trebuia să spunem:

  • „Și nici n-are să existe vreodată”.

Apoi ne așezam fiecare la locurile noastre, în bănci, și începeam lecțiile.

Aceasta era formula cu care se începeau cursurile, în fiecare zi”. (Constantin Virgil Gheorghiu, Ard malurile Nistrului…, p.217).

Totuși, cele mai cutremurătoare fapte descrise și de un autor, și de altul, sunt acelea care relevă cruzimea ocupanților, crimele lor abominabile. Nu voi stărui în acest mic studiu decât asupra unui fapt, dintre cele mai înspăimântătoare, pe care l-am aflat din reportajul „Ismail și o cameră de execuție”. Tânărul reporter află de la locuitorii orașului că Ismailul a fost un centru politic foarte important pentru bolșevici. „Erau în acest orășel câteva mii de funcționari și se făcuseră depozite considerabile de tot felul de provizii și de muniții. În planul de invadare a României, pe care rușii îl pregătiseră mai de multă vreme, Ismail era un punct important de unde aveau să pornească proviziile. Echipele de polițiști bolșevici aveau aici o foarte vastă activitate. Bineînțeles, că într-un orășel care devenise un centru important pentru bolșevici și în care se pregăteau în taină atâtea planuri criminale, prezența românilor era cât se poate de supărătoare. De aceea, s-a început o cruntă prigoană împotriva populației de origine românească. Familii întregi erau arestate în fiecare noapte de agenții poliției și în special de faimoasa poliție N.K.V.D. (…) În chipul acesta a dispărut din orașul Ismail, ca și din celelalte orașe și sate basarabene, un număr considerabil de români. Populația Ismailului a fost redusă la jumătate și în locul ei au fost aduși oamenii regimului bolșevic, în majoritate evrei. Iată însă că de abia intrați în oraș, jandarmii noștri au făcut descoperiri senzaționale. În cimitirul evreiesc au fost găsite, chiar în prima zi a intrării trupelor noastre în Ismail, 29 de cadavre. Ele erau aruncate de mai multă vreme acolo în cimitir și peste dânsele era presărată puțină țărână, care camufla movila de trupuri omenești intrate în putrefacție. S-a stabilit că între cele 29 de cadavre, găsite în cimitirul evreiesc, nu este nici un evreu. Toți cei asasinați acolo erau creștini. Populația a venit și a dat ajutor autorităților care au reușit să identifice o parte din cadavre. Primul care a fost identificat era un român din Ismail, arestat într-o noapte de N.K.V.D. și transportat în Siberia. Ce este mai de necrezut, e faptul că la două săptămâni după arestarea sa, familia primise de la el o carte poștală, în care spunea că e sănătos, a ajuns în Siberia și o duce… foarte bine.

Adevărul este că această scrisoare a fost compusă, în beciurile N.K.V.D.-ului din Ismail. Înainte de a-l asasina, polițiștii l-au pus pe arestat să scrie cartea poștală pe care i-au dictat-o ei. Când scrisoarea a fost terminată, ea a fost luată de unul dintre polițiști, care a expediat-o, după două săptămâni, familiei celui care o scrisese. Arestatul a fost imediat luat de polițiștii ucigași ai N.K.V.D.-ului și coborât în pivniță, unde a fost ucis, împreună cu alți 28 de români, cărora li se luaseră la fel scrisori către familiile lor, în care spuneau că sunt în Siberia și o duc foarte bine.

Cadavrele, găurite de gloanțe, au fost transportate în cimitirul evreiesc, unde asasinii nici nu s-au ostenit să le îngroape, ci au aruncat numai puțină țărână peste ele”. (Constantin Virgil Gheorghiu, Ard malurile Nistrului…, p.204-206).

Să ne imaginăm că această crimă odioasă nu ar fi fost descoperită și dezavuată la timp. Ce mai tămbălău ar fi făcut, de-a lungul anilor, holocaustiștii noștri! Dar parcă acesta e un caz singular?

            Când am văzut pentru prima oară cartea de reportaje de război „Ard malurile Nistrului”, m-am întrebat: „Oare de ce autorul a intitulat-o anume așa?” Abia după  lecturarea ei am înțeles rostul titlului. Nu este vorba doar de o metaforă. Când armatele române dezrobitoare au intrat în Basarabia, dar și în Nordul Bucovinei, acestea ardeau la propriu: ardeau clădirile administrative, ardeau numeroasele închisori bolșevice, ardeau în ele de vii condamnații, majoritatea fără a avea vreo vină, ardeau bisericile, morile, ardeau magazinele, fabricile, depozitele, ardeau grânele și, deopotrivă cu ele, ardeau sufletele basarabenilor, pe care Constantin Virgil Gheorghiu îi numește „oameni de pâine”. Cu o ură și o sălbăticie greu de imaginat, bolșevicii au nimicit ceea ce nu le aparținea, ci era clădit prin truda și cu sudoarea românilor. Pe ultima filă a cărții autorul se întreabă: „De ce i-a fost dat acestui pământ din care crește atât de îmbelșugat pâinea, strugurii și poamele, să strângă atâta jale și atâta sânge, între brazdele lui? De ce le-a fost dat basarabenilor – acestor nesfârșit de buni „oameni de pâine și nu haiduci”, să sufere atât?”

Înainte de a se demobiliza din cauza unei răni care-i solicita întoarcerea grabnică în țară, Constantin Virgil Gheorghiu a reușit să mai scrie încă două mari reportaje de război: „Am luptat în Crimeea” (1942) și „Cu submarinul la Sevastopol” (1942). Și aceste cărți autorul le-a scris, după cum afirma Octav Sargețiu, „cu un condei muiat în inimă”. Iată cum descrie sensibilul reporter stingerea răniților: „…E atât de imaterial albul acesta al chipului lor, încât cred că numai îngerii mai au fețele așa de curate și așa de albe: exact ca niște coli de scris.

Mai târziu aveam să observ că, de câte ori un rănit avea obrajii prea albi, moare”. (Octav Sargețiu, Cronică la cartea „Am luptat în Crimeea” de C. V. Gheorghiu, în „Viața Basarabiei”, mai-iunie 1942, p.157).

Sensibilitatea și implicarea emoțională a autorului nu știrbesc deloc din autenticitatea reportajelor. Și după 75 de ani de la scrierea lor ele constituie unul dintre cele mai prețioase și mai palpitante documente despre începutul războiului de dezrobire a Basarabiei și Nordului Bucovinei.

Din nefericire, acest război încă nu s-a încheiat. Azi el s-a metamorfozat în unul informațional. Trebuie să recunoaștem: adversarii noștri, adică cei care susțin dezmembrarea Țării, așteptând momentul potrivit pentru federalizarea ei, sunt mai puternici, prin talentul vicleniei și al mistificării. Iar regula e asta: cel puternic e și cel care are întotdeauna dreptate. Mareșalul Ion Antonescu, în Ultimul cuvânt, spune, printre altele: „Am fost prezentat ca dictator. Știam că dictatorii îi extermină pe adversarii lor. Pe cine am exterminat eu? (…) Nici un evreu fugit din Transilvania și judecat în țară nu a fost executat.

… Acest război care s-a sfârșit cu înfrângerea Germaniei hitleriste, nu va pune capăt conflictului mondial deschis în 1914”. (Gh. Buzatu, România cu și fără Antonescu…, p.336).

Judecând după cele ce se întâmplă azi în lume în plan politic, se pare că Mareșalul a avut dreptate.

Veronica Boldișor

Detractorul lui Eminescu premiat la Botoşani. De Alexandru Amititeloaie

 

Un individ, zis scriitor, şi-a făcut o obsesie în a-i urî pe români. Dacă nu-i o obsesie, generată de frustrările lui personale, atunci e un agent de influenţă aflat în solda celor care nu ne plac. Deci, dacă nu ne-ar urî, acest individ n-ar fi scris că noi românii am fi dispărut demult dacă am fi fost un popor civilizat. Dar aşa, fiind, după părerea lui, răi, cinici, grobieni am supravieţuit. Am supravieţuit hunilor, slavilor, tătarilor, turcilor, leşilor, ruşilor şi atâtor alte hoarde de primitivi care s-au năpustit peste noi, doar pentru faptul că ne-am fi aflat pe o treaptă de civilizaţie inferioară acestor prădători.

N-ar merita să-i dăm importanţă, dar este extras mereu din promiscuitatea existenţei sale (cine are curiozitatea să-i deschidă vreo carte poate constata că din paginile ei se degajă un miros pestilenţial) şi prezentat românilor ca fiind „marele scriitor” al vremurilor noastre şi acest fapt ar putea contamina şi alte minţi confuze cu acest virus de antiromânism care s-a răspândit atât de mult în aşa zisele medii intelectuale.

În data de 15 ianuarie 2017, de Ziua culturii române, care nu putea fi alta decât ziua în care divinitatea a fericit poporul român cu „cea mai sacră încarnare a spiritualităţii româneşti”, cum l-a numit Octavian Goga pe Mihai Eminescu, individul, despre Mircea Cărtărescu este vorba, a fost „onorat”, tocmai la Botoşani, cu Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pe 2016, premiu la care, din câte se pare, respectivul este „abonat” începând din 2014.  Şi cine putea să gireze acest sacrilegiu adus lui Mihai Eminescu dacă nu un alt antiromân şi blasfemitor al marelui poet, respectiv Nicolae Manolescu? Mai lipsea din acest spectacol sinistru Horia Roman Patapievici, un alt „român” pur sânge şi „iubitor” de Eminescu. Reamintesc românilor că individul, numit Cărtărescu, se ocupase cu câţiva ani în urmă de fizicul lui Eminescu, zugrăvindu-l în mod caricatural. S-o fi uitat individul în oglindă când a îndrăznit să vorbească atât de urât despre geniul de necontestat al poeziei româneşti? Cu opera marelui poet nu prea s-a învrednicit să-şi cultive spiritul, singur recunoscând că se simte sufocat de „atâta Eminescu”.

Desigur că după ce a fost îngalonat pentru scriiturile sale „geniale” trebuia să spună şi el ceva. Pentru că momentul ales a fost tocmai ziua lui Mihai Eminescu, n-a pierdut ocazia să ne mai dea o „copită” nouă românilor şi să ne acuze că prea-l sărbătorim pe marele poet, că nu este el convins că acesta şi-ar fi dorit ca şi pe 15 ianuarie şi pe 15 iunie să-i aducem omagii şi să-l comemorăm. Aţi văzut cum se demască nemernicul, cum răbufneşte din el antiromânismul? El crede că festivităţile ocazionate de naşterea şi moartea marelui poet ar fi simple prăznuiri întru pomenirea acestuia, când în realitate sunt manifestări de cultură şi spiritualitate naţională, având ca scop să înnobileze sufletul românilor cu creaţiile eminesciene. Dacă ar aparţine sufleteşte culturii române atunci ar realiza şi el că „Mihai Eminescu” nu mai este demult un simplu nume propriu, ci o conştiinţă naţională. La această concluzie au ajuns şi cele mai luminate spirite ale neamului românesc, care în expresii de o genială sinteză au încercat să comprime această realitate. L-am pomenit pe Octavian Goga.  Lui i se alătură şi Nicolae Iorga care l-a definit pe Mihai Eminescu ca fiind „expresia integrală a sufletului românesc” şi George Călinescu cu expresia „românul verde de tip carpatin” şi  Constantin Noica  „omul deplin al culturii româneşti” şi, poate nu ultimul în înşiruire, Petre Ţuţea care, trebuind să dea o replică detractorilor, gen individul „omagiat” la Botoşani, l-a numit pe Mihai Eminescu „românul absolut”.

Dacă această blasfemie s-ar fi consumat în vreo crâşmă oarecare poate că nici n-ar fi fost băgat în seamă, dar ea a fost organizată sub patronajul autorităţilor locale şi cu banii românilor. S-au disponibilizat din bugetul local vreo câteva sute de milioane de lei (numai premiul înmânat în plic acestui detractor a fost de 300 de milioane) pentru aşa zisa „festivitate” ocazionată de Ziua culturii române. Halal festivitate şi halal cultură, tocmai la Botoşani unde divinitatea a plămădit  pe cel care ne-a fixat în istorie şi ne-a deschis calea spre marea cultură europeană. Câte nu s-ar fi putut face pentru cultura română cu aceşti bani?! Nu-i singura dată când românii sunt batjocoriţi pe banii lor, însă ne întrebăm şi noi, oare când se va pune capăt acestor mizerii? Dacă preşedintele Consiliului Judeţean nu ştie cine este acest individ, Mircea Cărtărescu, ar fi trebuit să se informeze şi să nu se lase îmbrobodit de nişte lichele locale care cred că dacă l-au adus la Botoşani pe această poznă a firii au făcut nu ştiu ce act de cultură.

Iaşi, 22 ianuarie 2017

DOUĂ LUMI PARALELE în imagini

LUMI PARALELE

VASILE ȘOIMARU – AUTORUL UNUI ALBUM MONUMENTAL

Prin Românii din jurul României. Monografie etnofotografică[1], Vasile Șoimaru atrage atenția lumii civilizate contemporane asupra unui adevăr tulburător prin semnificațiile sale – mărturii incontestabile ale continuității românității în această arie vastă central și sud europeană.

Ți se taie răsuflarea chiar și la o simplă răsfoire a prețiosului și – nu greșesc dacă scriu – luxosului album de 376 de pagini (20,8×27,8 cm), artistic realizat de un intelectual patriot, animat de exemplare sentimente și de avînturi nobile pe care am avut privilegiul de a-l cunoaște personal! Doar cei în necunoștință de cauză în privința originii și dăinuirii multimilenare[2], pe vastele spații ale așa-numitei Vechi Europe[3], a strămoșilor „celui mai numeros popor după inzi“ (cf. Herodot), ori poate aceia măcinați, vai, de o încrîncenată reavoință pot ignora, pot fi indiferenți față de elementele comune precum limba, frumusețea portului, trăinicia datinilor, hărnicia, optimismul, ospitalitatea și puterea de adaptare a celor ce-și zic ori li se zice români / rumuni / valahi / vlahi / volohi / bolohoveni / moldoveni / basarabeni…

Probabil însă că multora nu le convine evidența și, de aceea, puși dinaintea acestor probe moderne, incontestabile, ale continuității etnolingvistice în spațiul carpato-danubiano-pontic preferă să folosească „arma“ hîtru surprinsă printr-un lexem cu tîlc, împrumutat și înglobat ingenios-românește într-o ironică zicală, anume a face pe niznaiul. Nu ne trebuie un efort mare de imaginație spre a circumscrie caracterial această specie vorbitoare dar puțin gînditoare dacă ținem cont că prima ediție a cărții, cea din 2008, a fost aproape ignorată, potrivit autorului:În Basarabia, ziarele guvernamentale n-au scris o vorbă despre cartea asta. Doar ziarele de opoziție au remarcat-o și cîteva instituții de presă din România. Pentru oficialii români, în schimb, cartea nu există. Nici Departamentul Românilor de Pretutindeni, nici Institutul Cultural Român nu au cumpărat vreun exemplar (cf. p. 354). Lăsîndu-i în plata Domnului pe acești inși obișnuiți să aștepte pînă mai ieri „indicații prețioase“ de la vreun așa-zis „cîrmaci“, iar astăzi „semnale“ și „recomandări“ (la fel de prețioase!) de la „experți“ aiuriți și famelici, spre a nu se abate, chipurile, de la „corectitudnea politică“, să ne referim la conținutul albumului datorat lui Vasile Șoimaru, pe care-l consider de maximă importanță nu atît pentru trecutul, cît pentru viitorul românilor.

Tema este nu numai patriotic-generoasă, ci și arzătoare economic, politic și strategic. Deși, pînă mai ieri, oficialii păreau să aibă alte priorități, judecînd după observațiile unei jurnaliste[4], optimist fiind prin formația profesională, consider că rezultatele alegerilor din România și Republica Moldova din al douăzeci și cincilea an de la Revoluția din 1989 sînt de bun augur, iar reeditarea extraordinarului album o socotesc nu o simplă coincidență (căci, vorba părintelui Constantin Galeriu, nimic nu este întîmplător, totul e proniator), ci o lovitură de buzdugan necesară în gongul istoriei recente; de aici și necesitatea scrierii rîndurilor de față.

Cuprinsul este edificator: Maramureșul istoricNordul Bucovinei și Ținutul HerțaBasarabiaTransnistriaNoua SerbieSlavo-SerbiaCrimeea și Caucazul de NordCadrilaterul și Valea Timocului bulgărescValea Timocului și Banatul SîrbescAromâniiIstro-româniiRomânii din UngariaValahii slavizați din Cehia, Slovacia și PoloniaUrmele bolohovenilor în Galiția, Pocuția și Podolia,Copiii românimii: De la poalele Caucazului pînă în Munții StîncoșiVestigii românești pe alte meridiane: Turcia, Italia, Austria, Țările Baltice, Kazahstan, Canada. L-am reprodus aici nu numai ca pe un necesar remember, ci, aș îndrăzni, lăsînd imaginația cititorilor acestor rînduri să adauge la aceste toponimice și alte localități unde trăiesc temporar confrații lor din diaspora – anume în Italia, Spania, Anglia, Franța, Germania, Belgia[5] ș.a.m.d. – ca pe un posibil cuprinzător și coerent program cultural-economic al românimii de pretutindeni pentru următoarele două decenii. A ne ignora în continuare rădăcinile; a ne complace la nesfîrșit să ne tot plîngem de milă, așteptînd de aiurea soluții (i.e. „investiții“, „aprobări“ și „implementări“); a ne lăsa periodic călcați în picioare de acei europeni ce cred că dețin monopolul prosperității, considerînd că ne-au făcut, pasă-mi-te, favoruri extraordinare primindu-ne în „familia europeană“ (tratîndu-ne, însă, ca pe o biată Cenușăreasă, bună de amăgit cu poleiala și sclipiciul expuse la discreție prin supermarketurile ridicate precum ciupercile după ploaie!); a ne lăsa în continuare ademeniți aiurea de salarii mai bune lăsîndu-ne de izbeliște vetrele strămoșești, toate acestea (și altele la fel, pe care, renunțînd a le mai enumera amănunțit, le trec aici doar sub denumirea de „forme fără fond“) nu mai pot fi considerate de actualitate.

Iată că Dumnezeu ne trimite oameni culți, curajoși, jertfelnici, precum Vasile Șoimaru, care ne pot fi exemple în acest început de drum; împărtășindu-ne din experiența și opera lor, ei ne obligă să ieșim din pasivitate, să ne abandonăm comoditățile, să ne asumăm salturi calitative, renunțări și chiar sacrificii. Ni se cere mai întîi să luăm act de mesajul lor ardent, să-i lăsăm să se exprime plenar; să ne deschidem, deci, fără prejudecăți, inimile și mințile, primindu-le darurile cu recunoștință. Apoi, urmîndu-le exemplul, sîntem chemați să ne  schimbăm radical ca, odată cu aceasta, să putem modela altfel prezentul nostru și viitorul urmașilor.

Definitorie, pentru redobîndirea conștiinței de neam, este calea dreaptă, neabătută, prin lumea actuală, așa cum mi se pare tulburător redată în cea mai misterioasă dintre fotografiile albumului, anume cea dublă, de la pp. 34-35. Aici, pe un fundal patriarhal, mioritic, e proiectat în diagonală un dinamism calm, cu rezonanțe ancestrale. În pofida celor șase oi răzlețite, în care aș vedea o aluzie la fiii rătăcitori prin lume ai zilelor noastre, cele treizeci și șase țin poteca, merg ca pe o funie a speranței către o țintă încă nevăzută, necuprinsă în fotografie, dar imaginabilă. Dacă 16% reprezintă, cifric, abaterea de la cale, rătăcirea, dezorientarea, e reconfortant că 84% reprezintă drumul drept, asumat de majoritatea vietăților orientate. Fiindcă îmi place să interpretez această fotografie și în cheia credinței, cei 84% de creștini ortodocși ar fi suficienți atingerii finalului dorit la scara națiunii – final mîntuitor, de va fi voia lui Dumnezeu. Deocamdată, așa cum ar rosti orice Tată/Mamă care-și vede venind fiul/fiica acasă, cu chip luminos: îmi spunea mie inima c-ai să găsești drumul, ori că ai să reușești…, scriu și eu, în acest final de paragraf: îmi spune mie inima că veți reveni la conștiința de neam, iubiți români!

Să folosim, așadar, prilejul înălțător oferit de Vasile Șoimaru!

Toponimele și hidronimele mîngîietoare au, multe, înflorituri diminutivale, sugerînd gînduri tot ca pe guri de rai: Apșa (desigur de la  „apșoară“), Cernăuca (la fel ca Negruța, întrucît „cerna“ înseamnă „neagră“, mai exact „de culoarea cernelii“), Toporăuți (unealtă familiară pădurarilor, neapărat frumos împodobită – îmi imaginez!), Onuț (desigur, derivat de la Ion), Serafineț (pîrîu cu nume de ceată îngerească!), Ceremuș (rîu curgînd, după nume, molcom și șoptitor, lăsîndu-se adumbrit, la un anumit loc, de o mirabilă punte pe care, închizînd ochii, pășesc și o simt legănîndu-mi-se amețitor sub tălpi!),  Căușeni (pasă-mi-te de la a face palma căuș, cînd vrei să-ți potolești setea, aflat pe cale), Frumușica (Veche sau Nouă – ce-ar mai putea fi de comentat dinaintea acestor evidențe?), Perișoare (aluzie fără greș gingaș-gustativă!) și încă multe altele, la fel de expresive: Grădinița, Țăchinăuca, Gorodnița ș.a.

Ce fel de locuitori să împodobească, oare, cu memoria, intențiile și lucrul lor asemenea meleaguri? Iată, de sub fotografiile respirînd prospețime, frumusețe, speranță, optimism, cîteva prenume neaoșe: Ion, Ioan, Simion, Petre, Vasile, Vasalie, Ileana, Gheorghe, Marin, Maria, Octavian, Viorica, Dumitru, Lia, Constandin, Tudor, Teodor, Eva, Măriuța, Trifu, Catrina… Nu cumva s-or fi înstrăinat, însă, prin numele de familie, unii ca aceștia? Nicidecum, dacă judecăm după antroponimele Creangă, Pădeanu, Paulencu, Buzu, Iova-Șimon, Marc, Fodoreanu, Nanea, Adam, Șoșdean, Barbu, Dimitrievici-Cârcioabă, Iordăchescu, Suceveanu, Nicolaevici…

Cînd specificul locurilor și limba conlocuitorilor au covîrșit tăria indubitabilă a originii românești, emoționante compensații năvălesc neașteptat, bunăoară dintr-un epitaf timocean: „Draghi/Dragi Dimitrijević Krčoba (1954-2007) DRAGHI, DRUMAȘULE / DRUM AI DRUMĂIT / TOT PENTRU POPORUL TĂU IUBIT / CÂNTECE AI CÂNTAT / JOCURI AI JUCAT / ÎN-TRO (sic) HORĂ MARE / ȘA FRUMOASĂ / PE TOȚ ROMÂNII AI CHEMAT… / MULCE-AI VRUT Ș-AI ÎNCEPUT / CIASU MORȚI CEA-N TRECUT“ (…) (cf. p. 208).

Peste toate acestea, oameni și locuri, vorba teoreticianului tradiționalismului interbelic, Nichifor Crainic, vedem arcuindu-se coviltirul de azur al Bisercii ortodoxe. Astfel, dintre filele albumului îmi apar mai întîi zveltele biserici maramureșene din lemn din Apșa de Mijloc, din Apșa de Jos, din Alexandrovka, din Sokirnița și din Holodnoie. Degetele întîrzie să răsfoiască mai departe filele, iar privirile rămîn încă îndelung atrase cînd de noua biserică Sf. Nicolae din Cernăuți, cînd de vechea biserică dedicată aceluiași mare și sfînt ierarh aducător de daruri, datată 1607, ori de mai „tînăra“ biserică Sf. Gheorghe (din 1783)… Las imaginația să mă poarte mai departe: îmbibîndu-mi sufletul în marea sărbătoare de la Boian (23 august 2009), după înconjurarea bisericii, merg să văd biserica și mormintele Hurmuzachilor de la Cernăuca, apoi mă las ademenit și poposesc la umbra falnicilor copaci din jurul bisericii Sf. Ilie din Toporăuți, datînd din secolul al XVI-lea, ctitorie a domnitorului Miron Barnovschi. Intru mai departe în străvechiul lăcaș închinat Înălțării Domnului din Lujeni (1453-1455) și admir noua biserică din Chițmani a cărei imagine e vecină cu aceea a lăcașului ortodox din Valeva… Mînăstirea Creșciatic (1609), sobră, strînsă bine în chingi betonate și asfaltate, contrastează cu biserica din lemn situată în localitatea cu nume legendar, Dumbrava Roșie, expusă vesel din toate părțile luminii soarelui și asaltului ierbii. Bisericuțele sătenilor din Petriceanca și Sinăuții de Sus capătă replica bisericii Nașterea Sfîntului Ioan Botezătorul, construită de boierul Alexandru Ilschi în 1792… La Davideni se află o veche biserică din lemn cu acoperișul șindrilit amintind de cele maramureșene, iar la Șipotele Sucevei – una al cărui paroh a fost Iraclie Porumbescu, tatăl cunoscutului compozitor Ciprian Porumbescu. O maiestuoasă mînăstire construită la Bănceni e secondată de artistul fotograf de două biserici istorice din Molnița și Hreațca. Pe următoarea pagină biserica din Tîrnăuca, al cărei ctitor este Alexandru Sturza (1811), își dă binețe din înaltul zidurilor sale albe cu modesta biserică din lemn din Lucăuți. Verdele lăcașului din Serbineț intră în dialog cu maron-gălbuiul bisericii din Romăncăuți, satul natal al eminescologului Constantin Popovici, după cum consemnează mereu informatul Vasile Șoimaru… Îmi închipui, apoi, cum lua parte la slujbe poetul Grigore Vieru, în vechea biserică din Pererita, Briceni… Catedrala din Bălți și mînăstirea Călărășăuca de la Nistru au în comun albastrul, în timp ce biserica proiectată de Alexei Șciusev din Cuhureștii de Sus are aspect strașnic de cetate medievală… Boierul Ștefan Leonard a ctitorit biserica Sf. Elisaveta din Cubolta, în josul paginii fiind plasată fotografia bisericii ștefaniene din Putinești, Florești… De pe pagina următoare, realizînd un contrast minunat, prin fundalul verde-ntunecat al unei măguri împădurite, artistul ne aduce imaginea paradisiacă, galben-solară, a bisericii mînăstirii Saharna… Acuitatea privirii mi-e încercată, o filă mai departe, de contururile îndepărtate ale unei mînăstiri rupestre văzute din Transnistria, anume aceea de la Țîpova, apoi ochii mi se odihnesc rotunjit sub bolta catedralei din inima Chișinăului… Din fotografia panoramică a Trebujenilor de pe Răut îmi năvălesc azuriu turlele unui somptuos lăcaș sub care bănuiesc a fi început o slujbă de seară, în timp ce de pagina alăturată, grație obiectivului aparatului de fotografiat astfel fixat, încît sus rămîne o fîșie a bolții principalei porți, sînt invitat să intru, prin ușile larg deschise, în biserica mînăstirii Curchi (aici, la pagina 129, această imagine e încă o dovadă a înaltei măiestrii atinse de Vasile Șoimaru)… Biserica ansamblului de la Căpriana, ocupînd ambele pagini, apoi biserica Adormirea din Horodiște, Călărași (datînd din secolul al XVIII-lea), culminînd cu impunătoarea Biserică Sfînta Treime din Onițcani, Criuleni, cu albastrul înstelat al acoperișurilor celor patru cupole din vîrful cărora țîșnesc sfințitor spre cerul adevărat crucile specific ortodoxe mă fac să rămîn, iarăși și iarăși, în deplină, liniștită admirare… Biserica Adormirea Maicii Domnului din Căușeni, cu sîngeriul impresionant al picturii sale interioare,  apoi incinta, semănînd a paraclis, de lîngă Cetatea Albă, unde s-au păstrat moaștele Sfîntului Ioan cel Nou de la Suceava, pînă la aducerea lor în fosta cetate de scaun a celui mai viteaz dintre domnitorii Moldovei, Sfîntul Ștefan cel Mare, constituie alte folositoare, meditative popasuri spirituale… La fel, biserica Sf. Nicolae din Chilia Nouă, ctitorie a lui Vasile Lupu, cu o arhitectură originală, neverosimil alungită, ori mărețele Catedralele Sf. Nicolae (1754) și Sf. Gheorghe (1809-1819) din Movilău-Podolsk, vechi ctitorii moldovenești, cărora le dă binețe, de pe pagina alăturată, Catedrala din Balta, cu minunatele ei dantelării ale acoperișului dominant albastru, alături de biserica din Handrabura, zugrăvită la exterior în culori solare, îmi apar ca binecuvîntări ale Proniei Cerești… Din trecutul transnistrean strigă către noi, a neputință, ruinele bisericii din Perișoare (azi localizată în Mardarivka, adică în comuna Mardari), dar se ițesc – slavă Domnului! – gătite ca niște mirese ale lui Hristos, bisericile satelor Grădinița (în limbajul rusofon: Gradințî) și Iasca… Mai departe, dintre copaci generoși, rîde spre soare biserica din Valea Hoțului (azi Dolinskoie), sat cercetat și apoi imortalizat de echipa lui Anton Golopenția într-o monografie din 1942… Acestora li se adaugă biserica din Racova, cea din Novomirgorod (clădită în secolul al XVIII-lea), mîndra biserică din Subotița și cea al cărei pridvor cu patru coloane amintește vag de un templu grecesc din Velikoserbulovka… Ce alt răspuns potrivit aș putea căpăta la această enumerare ce abia-abia mai încape în acest paragraf decît un dangăt de clopot de la Catedrala din Bazargic (astăzi Dobrici), împletit cu altul, al catadralei din Silistra?… Cred că acesta e tainicul mod de comunicare dintre bisericile vii, frecventate de români creștini mai ales duminica și de sfintele sărbători… Iar dacă își vor înălța la unison rugăciunile de slavă, de mulțumire și de cerere a unității preoții urmați de enoriașii lor din bisericile din Hîrleț, Cosova și Rabrova, asemenea acelora din bisericile Sfînta Maria din Aminciu, Sfîntul Zaharia din Linotopi, Schimbarea la Față – Sf. Sotir din Korcea, ori din Cuțufleani (Panaghia), din Elbasan, poate acompaniați și de ale acelora din mînăstirile Moscopole și Sf. Naum, de pe malul lacului Ohrid, Dumnezeu le va trece cu vederea?… Mă îndoiesc!… Cu gîndul din nou la părintele Ciprian Grădinaru, visez la inițierea unei candele a rugăciunii românilor de pretutindeni! Fiind tentat să-mi închei aici răsfoirea tematică la care m-a îndemnat acest numitor comun al românimii, BISERICA, tresar la surprinzătoarea sveltețe maramureșeană a lăcașului de cult din Most, Cehia, și, neputînd trece sub tăcere o altă fotografie, mai dezvolt o frază despre osemintele domnitorilor din secolul al XVII-lea Ștefan Petriceicu al Moldovei și Constantin Basarab al Țării Românești, reunite, aș zice, premonitoriu în criptele subterane ale Mînăstirii Sf. Onufrie din Lavrov. Odată cu gînditorul pedepsit de comuniști, fără judecată, la cincisprezece ani de temniță la Jilava, la Văcărești și la Aiud pentru creația și credința sa, reiterez: Pentru noi și pentru cei cari vor veni după noi, sensul istoriei noastre și al vieții și artei populare rămîne pecetluit dacă nu ținem seamă de factorul creștin(…) (cf. Nichifor Crainic, Sensul tradiției).

Pe lîngă bisericile creștin-ortodoxe răspîndite atît în Țară, cît și pe vastul areal din jurul României, o a doua constantă spirituală a românimii este Mihai Eminescu. Începînd cu selecția de fotografii reprezentative de la pagina 23, unde genialul poet, prozator și gazetar apare printre cele șase chipuri ale unor personalități-reper[6] alese anume ca, prin extrase din lucrările lor, să fie alcătuit, ca mortarul dintre pietrele unui zid de cetate, un liant al capitolelor monografiei, Mihai Eminescu e reprezentat în varii ipostaze artistice. Le propun cititorilor în ordine: bustul de la Slatina (cu primele versuri emblematice ale DoineiDe la Nistru pîn’ la Tisa / Tot românul plînsu-mi-s-a…), statuia în picioare și bustul de la Cernăuți – orașul formării adolescentului; bustul situat în curtea casei memoriale Aron Pumnul, legîndu-i o dată în plus în postumitate pe cei doi intelectuali ai Bucovinei; două plăci memoriale amplasate în același oraș pe clădirea școlii primare și pe cea a gimnaziului care i-au marcat primii pași ai devenirii sale geniale. Mai departe, îl descoperim la Odesa, unde i s-a ridicat un bust, în plus fotograful imortalizînd și Kuialnikul lui Mihai Eminescu din suburbia orașului. Un alt bust există, de asemenea, și la Uzdin, în Voivodina. La pagina 278 e reluat cunoscutul portret din tinerețe realizat în 1869 de fotograful Jan Tomas, care a locuit într-unul din imobilele situate în Piața Sf. Wenceslas din Praga. Mergînd pe urmele studentului extraordinar M. Eminovici, Vasile Șoimaru fotografiază Cetatea Cracoviei (vizitată de poet pe la 1874) și sugerează inspirat atmosfera celebrului oraș austriac prin cîteva sedii, uși și scări din viața vieneză a lui Mihai Eminescu (cf. p. 321). Timp îndelungat rămîn privind Universitatea din Viena, unde mintea celui de-al șaptelea copil al căminarului Gheorghe Eminovici s-a îmbogățit audiind cursurile de anatomie descriptivă ale lui Joseph Hyrtl, cele de fiziologie ale lui Ernst Brücke, prelegerile de drept roman ale lui Rudolf Ihering, de istoria filosofiei ale lui Robert Zimmermann, de filosofia dreptului, economie politică, științe financiare și administrative ale lui Lorenz Stein, de drept internațional ale lui F. X. von Neumann ș.a.m.d., dovadă stînd manuscrisele și caietele sale, parțial publicate de Magdalena D. Vatamaniuc în 1981 sub titlul Fragmentarium, la Editura Științifică și Enciclopedică din București… Nu aflu mai potrivite cuvinte însoțitoare pentru fotografiile-omagiu ale lui Vasile Șoimaru decît Legămîntul lui Grigore Vieru: Știu: cîndva la miez de noapte / Ori la răsărit de soare / Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra cărții Sale. // Am s-ajung atunce poate / La mijlocul ei aproape. / Ci să nu închideți cartea / Ca pe recile-mi pleoape. // S-o lăsați așa, deschisă, / Ca băiatul meu ori fata / Să citească mai departe / Ce n-a dovedit nici tata. // Iar de n-au s-auză dînșii / Al străvechii slove bucium, / Așezați-mi-o ca pernă / Cu toți codrii ei în zbucium. 

Istoria modernă, însîngerată, își deschide din album privirile către noi, de pildă prin Memorialul de la Fîntîna Albă (Katynul românesc), despre care am scris și eu un îndurerat articol în urmă cu ceva timp[7], ori prin crucea dureros improvizată și înălțată simbolic, după șapte decenii de la tragedia armatei române din 19-24 noiembrie 1942. Cea din urmă imagine e preluată și pe coperta unei cărți cutremurătoare, Cotul Donului 1942, căreia, de asemenea, i-am dedicat cîteva pagini[8] și o chemare către românime printr-o petiție comemorativă online bine primită chiar și de autorul cărții – același brav patriot Vasile Șoimaru[9].

„Lacrimile roșii ale Basarabiei“ – cum își intitulează metaforic talentatul fotograf o altă superbă imagine cu maci (cf. p. 154) – ar putea fi trimise cu dedicație, una cîte una, decidenților politici ai prezentului, nu numai spre luare-aminte, ci și spre inspirație făptuitoare, căci mulți îmi apar atît de patrioți în vorbe (mai ales în campaniile electorale!), încît, potrivindu-mă acestor fraze, mai, mai că-mi vine a scrie: UNIREA-i foarte aproape, frați români! Pregătiți-vă hainele de sărbătoare!!

Ce alt argument istoric mai puternic întru reunire ar putea exista decît domnia glorioasă peste aceste meleaguri a Sfîntului voievod Ștefan cel Mare a cărui umbră îmi pare a plana vulturește atît deasupra impunătoarei Cetăți Albe (cf. p. 150), cît și deasupra turlelor bisericii din Căpriana ce se oglindesc în undele lacului învecinat (cf. pp. 132-133)? Nu văd cum ar putea un român să interpreteze în alt fel invocația din Doina lui Mihai Eminescu, ori monumentul din Chișinău al voievodului, cu simbolul creștinătății ridicat deasupra capului de cel ce-a învins în cele patruzeci și patru de războaie de apărare socotite de cronicar, după numărul ctitoriilor, ori sabia viteazului, învăluită în legende, aflată la Topkapî (cf. p. 315)… Lipnicul și biserica din Putinești, Florești mi se par emoționant secondate de fotografiile recente ale unor români anonimi din Crimeea ori din satele românești din Caucazul de nord (Moldovanskoie, Moldovanovka, Moldovka…), români care țin la vedere tablouri ale sfîntului voievod… Sînt încredințat că uriașul stejar din Cobâlnea (cf. p. 120), atribuit prin tradiție aceluiași mare sfînt, va apuca să înfrunzească și-n aerul mai tare al României reunite…

Îmi permit în acest loc al însemnărilor, cerînd asentimentul cititorilor rîndurilor mele, o mărturisire. Dacă pentru soția mea, Liana Floarea, cel mai entuziasmant capitol din album este al XIII-lea: Copiii românimii. De la poalele Caucazului pînă la Munții Stîncoși (cf. pp. 304-311), unde, într-adevăr, minunatele făpturi ce sînt daruri dumnezeiești își înfățișează splendorile promițînd dăinuirea – și aici descopăr cîteva fotografii ce ating foarte înalte calități artistice, îndeosebi acelea care-i prezintă pe micuți în costume tradiționale –, pentru semnatarul acestor pagini cel de-al III-lea capitol, dedicat Basarabiei, e cel preferat. Privind imortalizarea unor locuri încă nevizitate de mine, dar tainic familiare și mai ales chipurile omenești cu ochi ce mă scrutează și ei pe mine, parcă năzuind ceva și îndatorîndu-mă printr-un fel de promisiuni nerostite, mi se accelerează bătăile inimii mai tare. Există în această secțiune a albumului două imagini, la paginile 137 și 139, aparent fără a ieși din comun comparativ cu celelalte. Ele însă produc sufletului meu rezonanțe ce se pierd în adolescența petrecută, ca licean, în preajma unor oameni foarte dragi – i-aș putea numi chiar părinții mei spirituali –, anume familia Nedela. E vorba, mai precis, despre profesorul Enache (Ache) și profesoara Valentina, ambii trecuți deja la Domnul. I-am frecventat aproape lunar, de-a lungul anilor, iarna, cînd locuiau în București. De nenumărate ori m-au invitat într-un loc special, la Cropolea, din Mehadia, pe Valea Cernei, unde se refugiau vara, loc mirific situat la vreo unsprezece kilometri de Băile Herculane (domnul Enache Nedela acolo își avea obîrșia). Ei bine, blînda, ospitaliera, frumoasa, cocheta, priceputa gospodină și mereu zîmbitoarea doamnă Valentina se născuse în Cimișlia! Se refugiase în Patrie, de frica deportării te miri unde, cînd li se rechiziționase casa de către rușii invadatori și fuseseră aruncați pe drumuri… Îi ascultasem adeseori povestirile despre Basarabia sa natală, despre viața îmbelșugată pe care o dusese, căci familia sa era una fruntașă… De aceea, îndrăgind-o pe doamna Valentina, nu puteam să nu îndrăgesc și eu Basarabia ei natală, acel trup smuls Țării și supus unei atroce desnaționalizări. Abia după 1990, cînd, amețită de „podurile de flori“ și de avînturile unor idealiști (ca mine!) răspunzînd entuziast îndemnului „cărți pentru Basarabia“, își învinsese rațiunea nemaiputînd de dor și se repezise în Cimișlia să-și vadă casa unde se ridicase cîndva copăcel, învățînd să meargă ținîndu-se de balustrada scării de la ușa principală, avea să descopere cu amar că proprietarii imobilului ce fusese transformat demult în grădiniță (de copii), instalaseră vajnici gardieni care, agitîndu-și armele din dotare, i-au interzis în rusește să se apropie de gard, necum să-i dea voie să mai mîngîie, măcar o dată, acea balustradă a copilăriei… (Re)povestindu-mi întîmplarea printre hohote, lacrimile doamnei Valentina îmi șiroiau în suflet și sughițurile sale îmi urcau și mie un nod în gît care nu mă lăsa a-i spune niciun cuvînt de consolare, așa cum nici acum, cînd aștern aceste rînduri, nu aflu vreunul…

De aceea dintre inserțiile textuale situate în debutul capitolelor aleg mai întîi frazele eminesciene: Însuși numele „Basarabia“ țipă sub condeiele rusești. Căci Basarabia nu înseamnă decît țara Basarabilor, precum Rusia înseamnă țara rușilor, România țara românilor… Pentru capătul veacului al paisprezecelea stăpînirea Valahiei asupra acestor locuri e necontestabilă (cf. p 113).

Capitolul al II-lea începe cu notațiile descriptive ale lui Teodor T. Burada[10]: (…) Intrăm în Bucovina, situată între Carpați, Dnistrul de Sus și Molna, cu vechile capitale Siret și Suceava, și cu mormintele lui Dragoș și Ștefan cel Mare. Sînt 127 de ani, de cînd ea fu dezlipită de Moldova, căzînd sub dominațiunea Austriei la anul 1775. Realipită Patriei în 1918, cedată în 1940 U.R.S.S., recuperată în 1941, iar în 1944 din nou cedată, de astă dată R.S.S.Ucraina, Bucovina noastră are astăzi o soartă ceva mai sumbră decît a Basarabiei (diversionist, aceasta din urmă a fost botezată, după cum știm „Republica Moldova“, dar are șanse reale de integrare în UE și deci, pe o cale ocolită, de reunire cu România în următorul deceniu)…

Și mai îndepărtate îmi apar posibilitățile celorlalte zone locuite de români de a reveni la matcă, așa încît nici n-aș mai insista, sporind amărăciunea mea și a cititorilor, prin citarea observațiilor lui Nicolae Iorga despre Maramureșul istoric, ale lui Anton Golopenția despre Cadrilaterul românesc, sau, din nou, ale neobositului călător Teodor T. Burada, de astă dată despre vlahii din Valea Timocului…

În fine, ca și imposibile, în aceeași ordine de idei, ar fi perspectivele istroromânilor, ale aromânilor și ale moldovenilor transnistreeni de a-și potrivi și administrativ-geografic fluxul vieții alături de frații lor ce trăiesc, mai departe, în inima Vechii Europe (dar, scriind aceste fraze, nu uit să adaug, parafrazînd Cuvîntul biblic: ceea ce oamenilor li se pare, la un moment dat, imposibil, lui Dumnezeu îi este posibil!)…

Meritul cărții excepționale pe care am avut privilegiul s-o comentez în aceste pagini este subliniat și în prefața prof. univ. dr. Zamfira Mihail[11]Vasile Şoimaru a visat, a îndrăznit şi a realizat un fond inestimabil de etnofotografii, cu valoare de unicitate, valorificată doar parțial prin cele peste 1000 de reproduceri tipărite, pe care cercetătorul individual cu greu poate să şi-o imagineze încheiată. Este o carte pentru veşnicie pentru că niciodată nu vor mai putea fi surprinse mărturiile aşa cum Vasile Şoimaru le-a înregistrat, despre confraţii români şi pentru a întări „conştiinţa de sine” a lor, şi pe care le oferă drept ofrandă. // Unicitatea cercetării tuturor românilor din jurul României a lui Vasile Şoimaru este o realitate ştiinţifică. Timpul lucrează în favoarea întăririi prestigiului ei ştiinţific. Instituţiile culturale au început să-l premieze şi Societăţi savante să-l numere printre membri. Iar cercetătorii să folosească aceste cărţi pentru bogăţia lor de informaţii. // Ceea ce ne mai dorim sunt cărţile viitoare, pe care le pregăteşte Vasile Şoimaru sau la care începe să se gândească, şi pentru finalizarea cărora îi dorim mulţi, mulţi ani cu realizări şi cu succese! (cf. p. 8)

Alăturîndu-mă urărilor Zamfirei Mihail, conchid că neamul românesc e pe cale de a-și redobîndi conștiința de sine, căci atît populația adunată în rotunjimea actuală a Țării, cît și conaționalii risipiți în lume, din varii motive (chiar dacă aceștia din urmă par ireversibil desnaționalizați), beneficiază de rugăciunile stăruitoare ale celor ce participăm la Sfintele liturghii dar, mai ales, de rugăciunile la picioarele Tronului Dumnezeiesc ale Sfinților Români, știuți și neștiuți, recunoscuți ori nu de sinodul BOR aflat „sub vremi“, după cum am constatat… Dacă gîndul meu, pînă în 2 decembrie 2014[12], era oarecum confuz și greu de exprimat public, acum, mulțumită albumului datorat lui Vasile Șoimaru, a devenit convingere.

Mulțumesc, frate Vasile[13]!

 

[1] Onești, Editura MAGIC PRINT, Chișinău Editura SEREBIA, 2014.

[2] Prin aceste descoperiri [este vorba despre rezultatele cercetărilor arheologice din Lunca Dunării, mai exact din depozitul fosilier de la Bugiulești – nota mea, M. F.], istoria pămîntului țării noastre și însăși istoria Europei capătă o vechime de circa două milioane de ani – afirma în 1963 arheologul dr. C. S. Nicolăescu-Plopșor (citat de prof. dr. Augustin Deac, înIstoria adevărului istoric, vol. I, Giurgiu, Editura TENTANT, 2001, p. 31). Din fericire, luînd-o înaintea adormiților noștri istorici oficiali (în cel mai bun caz ocupați cu „demitizările“ ori cu publicarea unor articole „corecte politic“ – a se citi: învechite și tributare unei viziuni timorate asupra originilor românimii –), există realizatori străini de bună credință care au dat la iveală seriale precum cele ce s-au putut accesa, de cei norocoși, la:

https://www.youtube.com/watch?v=_ReAcq6hog4

https://www.youtube.com/watch?v=2TJTlvM_XtM

https://www.youtube.com/watch?v=i0OOxovcpS8

https://www.youtube.com/watch?v=BvbmJQFF92k

https://www.youtube.com/watch?v=GqsQz9VOzT0

https://www.youtube.com/watch?v=pJRVEcDFrnU

https://www.youtube.com/watch?v=EH4_CR51JAo

etc.

[3] Între alții, Marija Gimbutas folosește această sintagmă, alături de Vechea Civilizație EuropeanăCurînd după introducerea unei economii producătoare de alimente în timpul mileniului al VII-lea [î. Hr.], sud-estul Europei s-a consolidat într-un bloc cultural cu rădăcini și o identitate a sa proprii. Acesta a fost un complex cultural cu desăvîrșire îndreptățit a fi considerat o entitate independentă, nicidecum o reflectare provincială a evoluțiilor Orientului Apropiat, ci o civilizație pe deplin echivalentă celor din Mesopotamia și Anatolia  (…) / Spre a identifica această arie din sud-estul Europei drept o entitate separată în familia civilizației Lumii străvechi și, de asemenea, spre a o distinge de Europa Antică (denumire care desemnează de obicei civilizația clasică greco-roamnă și de Europa Preistorică, am folosit denumirea de Vechea Civilizație Eurpeană (Old European Civilization) propusă în 1971 la al optulea Congres Internațional de Științe Preistorice și Protoistorice de la Belgrad (…)  (cf.Vechea Europă, 7000-3500 [î. Hr.]: cea mai veche civilizație europeană înainte de infliltrarea popoarelor-indoeuropeneTerminologia, în vol. Marija Gimbutas,Civilizație și cultură. Vestigii preistorice în sud-estul european, traducere de Sorin Paliga, București, Editura Meridiane, 1989, pp. 52-53).

[4] România tot timpul are probleme interne sau externe mult mai importante decît durerile românilor din jurul  granițelor. Sînt mult prea suficienți cei 20 de milioane (sau cîți or fi rămas) de români din interiorul țării, de ce să-și mai bată capul Bucureștiul și cu nenorociții ăia care au rămas, după trasarea granițelor, în afară. Cu ei sau fără ei, viața celor din România este la fel… (Eva Iova-Șimon, „Foaia Românească“, din 25 februarie 2011, Jula Ungaria) (cf. Vasile Șoimaru, Românii din jurul României…, p. 267).

[5]Am inclus pe listă și această țară nu numai gîndindu-mă la doi apropiați ai mei, ce locuiesc în Bruxelles, împreună cu familiile lor, anume pr. Bogdan Popescu (fiul nașului nostru, pr. Ion Popescu, de la Biserica Icoanei) și fiica mea, Daniela Liliana, ci mai ales la un alt minunat preot, slujitor la o mînăstire din Namur, situată la aproximativ 50 de km de capitala țării. Mă refer la pr. Ciprian Grădinaru (cf. PARINTELE CIPRIAN GRADINARU (Namur, Belgia) – sau RAVNA PENTRU “RAIUL” FRATIETATII INTRU HRISTOS in vecinatatea “Fiarei” europene. Model si inspiratie pentru regasirea COMUNITATII ORTODOXE AUTENTICE, astazi prea-uitate… Publicat pe 20 Aug 2013 pe site http://www.cuvantul-ortodox.ro/2013/08/20/parintele-ciprian-gradinaru-manastirea-namur-belgia-fratietate-comunitate-parohie-ortodoxa-constiinta-adamica-unitate-familia-ortodoxa/ (am păstrat grafia postatorilor – nota mea, M.F.). Îmi permit să preiau un fragment edificator din articolul citat spre a sublinia că în aceeași direcție a trezirii conștiinței de neam se înscrie și demersul lui Vasile Șoimaru: Apoi, odată începută slujirea în mînăs­tire, imediat după cumpărare, în mai 2011, am căutat să punem și acestui loc, de la înce­put, temelia pe care o găsesc esențială oricărei comunități: duhul de frățietate întru Hristos. (…) Plecînd de la ideea canonului de obște și inspirat de cele pe care le-am citit la Sfinții închisorilor, despre cum se nevoiau să se roage chiar și în acele condiții de detenție, am propus comunității să facem la fiecare început de lună cîte o candelă a rugăciunii. Concret, în atîtea nopți cîte putem acoperi, cei care pot dintre noi își „iau“ cîte o oră în care să se roage – pentru ei și familiile lor, pentru obște, pentru lume, încercînd să nu lăsăm să se stingă rugăciunea niciun minut, vreme de mai multe nopți. Cînd unul a încheiat și merge la culcare, un altul se trezește și aprinde candela. Ne-a adus multă bucurie și apropiere întru Hristos, căci e mult har în acele nopți și te simți responsabil pentru obștea ta și pentru toți frații creștini care dorm la acea oră din noapte – fiind singurul, poate, care stă înaintea Domnului, în numele tuturor.

   

[6] Celelalte sînt: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838-1907), Teodor Burada (1839-1923), Nicolae Iorga (1871-1940), Dimitrie Gusti (1880-1915) și Anton Golopenția (1909-1951).

[7]Cf. Ziua Naţională de Cinstire a Victimelor Masacrelor, Deportărilor, Foametei şi Represiunilor sovietice din Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei şi Basarabia April 4th, 2013.

[8] http://limbaromana.org/blog/2014/08/cotul-donului-1942-o-carte-cit-un-tratat-de-istorie/

[9] http://www.romaniidinjurulromaniei.ro/articole-blog/1619/vom-obtine-o-frumoasa-victorie/

[10] Iată cum îl prezintă Sava Gârleanu în publicația „Libertatea“, din New York, Anul VI, nr. 57, mai 1987: Un pelerin neastîmpărat străbătea cu neostenire, între anii 1878-1900, toate meleagurile din lume pe unde se vorbea sau se mai vorbise în trecut limba română, pe unde adică se aflau români. O făcea cu dragoste, cu pasiune și dăruire, cum n-a făcut nimeni altul pînă azi, nici măcar cu mintea, după cum pare.
Acesta era ieșeanul Teodor T. Burada (1839-1923), un intelectual polivalent, cunoscut muzician, jurist, folclorist și etnograf, nu mai puțin istoric și literat, animator al teatrului românesc.
 (Punctuația și ortografia îmi aparțin – M.F. Cf. http://miscarea.net/libertatea-teodor-burada.htm).

[11] Această prefață e reluată la http://www.ziaristionline.ro/2014/05/16/romanii-din-jurul-romaniei-o-noua-lucrare-de-referinta-a-cercetatorului-basarabean-vasile-soimaru/

[12]E memorabila dată la care, în chip minunat, l-am întîlnit pe autor la librăria bucureșteană „Sophia“, beneficiind de generozitatea domniei sale de a-mi dărui un exemplar al cărții!

[13]Fiindcă am scris despre Neam în încheierea acestor rînduri și am folosit (nu doar cu valoare stilistică, întrucît sentimentele și rațiunea nu încap mereu în astfel de haine convenționale!) cel mai înalt nivel de înrudire omenească pentru autorul monumentalului album, anume FRATE, nu pot trece sub tăcere considerațiile sale, preluate dintr-un interviu: UN NEAM ÎNTREG NU POATE AVEA DEFECTE! Noi, românii, zi şi noapte trebuie să ne mîndrim că facem parte dintr-un Neam care a supravieţuit milenii pe o insulă latină înconjurată de un ocean acid! Acest Neam nu poate fi blamat, dar se încearcă acest lucru prin diferite vicleşuguri mediatice. Cei ce ponegresc popoare, dacă nu se vor opri la timp, vor ajunge să fie blamaţi de cele șapte miliarde de pămînteni de pe glob. Unii ne consideră chiar un popor ucigaş, învinuindu-ne pe nedrept de diferite păcate, inclusiv de genocid, uitînd să se uite sub propriul nas naţional şi să-şi numere crimele şi păcatele. Etniile mari şi cele mici sunt de la Dumnezeu. Şi tot de la Dumnezeu e şi îndemnul ca etniile mari să nu fie „etnovore”, înghiţind etniile mici.Cf. Liliana Moldovan, „Să ne mândrim că facem parte dintr-un neam care a supravieţuit milenii pe o insulă latină înconjurată de un ocean acid!” – Interviu cu Conf. Univ. Dr. Vasile Şoimaru (http://www.dacoromania-alba.ro/nr61/sa_ne_mandrim.htm)

 Prof. Mihai FLOAREA

http://limbaromana.org/blog/2015/03/vasile-soimaru-autorul-unui-album-monumental/

ÎN CĂUTAREA SUFLETULUI ROMÂNESC

Actorul român Dan Puric a definit specificul sufletului românesc pe baza comportării personajelor din basmele populare şi a spuselor unor personalităţi înţelepte, din care a ajuns la concluzia că pentru sufletul românesc „dorul, iubirea e mai puternică decât nemurirea”. Românul basarabean, doctorul în economie, profesorul universitar Vasile Şoimaru, fiind un suflet românesc, filosof din fire, mare patriot, cu dragoste de Neam şi Ţară, a parcurs circa un sfert de milion de kilometri, singur, la volanul propriului autoturism, pe cont propriu, în căutarea sufletului românesc, risipit prin insuliţe într-un ocean de slavi. Pelerinajul Domniei sale s-a încununat cu succes, cu publicarea cărţii-album Românii din jurul României. Monografie etnofotografică (Chişinău, 2014, 376 p.), în care a demonstrat prin 1000 de imagini unitatea poporului român şi măreţia sufletului românesc, al acelor români care, trăind în afara graniţelor României, pe continentul european şi pe alte meridiane, oriunde s-ar afla, îşi păstrează cu demnitate identitatea naţională, portul, limba, tradiţiile şi obiceiurile, dragostea de Neam, şi de Patria istorică.

Aceasta este o lucrare originală, alcătuită numai din fotografii, fotografii grăitoare, elocvente, din care se desprinde o informaţie bogată referitoare la: geografie, istorie, etnografie, folclor, lingvistică, artă (sculptură, arhitectură, pictură) şi nu în ultimul rând arta fotografică.

Astfel, prin caracterul ei cultural-ştiinţific această carte poate fi numită, pe drept cuvânt, o Enciclopedie în imagini a enciclopediilor. Ea poate, şi ar trebui neapărat să fie folosită şi ca material didactic-ilustrativ în şcolile de toate gradele, la diferite discipline, fiindcă zice înţelepciunea populară: mai bine o dată să vezi, decât de zece ori să auzi. Impresionează şi devin memorabile vederile generale, vaste, de panoramă, ce reprezintă: oraşe, sate, câmpii, coline, ape curgătoare cu pragurile lor în culori vii, cascade, drumuri, poduri etc. De o importanţă cognitivă sunt imaginile ce reprezintă: biserici, catedrale, mănăstiri cu picturi murale, castele, peşteri, cetăţi, troiţe, porţi, case memoriale unde s-au născut, şcoli şi universităţi unde au studiat personalităţi istorice şi personalităţi contemporane notorii, monumente, busturi şi cimitire unde sunt înhumaţi domnitori valahi, mitropoliţi, cronicari, scriitori, pictori, actori etc. (de ex., Universitatea vieneză unde a studiat Mihai Eminescu, Opera vieneză, unde a cântat Maria Cebotari şi locul ei de veci la cimitirul din Viena).

Un element important ilustrat în album, element ce demonstrează unitatea românilor de pretutindeni, este portul, costumul naţional – cămăşi, ii, catrinţe, fote, fuste, şorţuri, brâie, broboade – toate cu broderii, dantele croşetate (horboţică), cu modele foarte variate, dar care alcătuiesc un stil comun – stilul românesc. Elocvent în acest sens este şi capitolul XIII din lucrare, intitulat Copiii Românimii. De la poalele Caucazului până la Munţii Stâncoşi. Bucură ochiul şi le simţim aproape de inimă pe aceleaşi covoare seculare, prosoape, cearşafuri, feţe de pernă, feţe de masă (brodate), cu zimţi („dantele croşetate”), ţesături, cusături, până şi ţolul cu dungi (vârste) de diferite culori, toate acestea atestate fotografic la românii de pe alte meridiane (de ex., ţolul din Canada), dar care împodobesc şi azi casa basarabeană, ca și cea maramureşeană, oltenească, bucovineană sau bănăţeană.

Imaginile din album scot la iveală şi viaţa spirituală a românilor din afara Ţării: serbările populare, datinile (de ex., Malanca şi Steaua din Mahala, Nordul Bucovinei, Zvoncearii din Croaţia etc.), grupurile de dans şi muzică populară, impresionantele festivaluri folclorice (de ex., Festivalul folcloric al aromânilor de pretutindeni la Moscopole în Albania), variate manifestări culturale (Sărbătoarea Mare la Boian), instrumente populare muzicale, hramuri cu Hora Mare (de ex.,  Hora Mare la hramul satului Gâmzova, Valea Timocului bulgăresc, Hora basarabeană a lui Ion Bazatin la festivalul folcloric din Varna) etc., etc.

Sub aspectul lingvisticii, acest album-monografie ne pune la dispoziţie şi informaţii despre atitudinea românilor care de secole locuiesc în alte state faţă de limba lor maternă, elementul de bază al identităţii. De ex., pe panoul Festivalului folcloric al aromânilor de pretutindeni, de la Moscopole, alături de inscripţiile în dialectele limbii române (aromân, istroromân, macedoromân), e scris şi în limba română literară: Vă iubim – Vă respectăm!!! Interesul şi dragostea pentru păstrarea limbii materne e exprimată şi în Imnul Aromânilor, care este un blestem (asemenea celui din Doina lui Eminescu) pentru cei ce se lasă de limba mamei şi de numele dat de părinţi:

Blestem mare să aibă-n casă / Cine limba lui îşi lasă.

***

Cei ce fug de-ale lor mume / Şi de părintescul nume …

(Transpunere din macedoromână în dacoromână)

 

Informaţii valoroase se desprind şi din toponime care, în mare parte, au depins nu de voinţa locuitorilor români, ci de politica statelor pe teritoriul cărora se află. Multe nume de localităţi româneşti din Basarabia, Transnistria, Ucraina au fost înlocuite cu numiri ruseşti, ucrainene şi în majoritatea lor – schimonosite: Parisul basarabean (azi Vesiolâi Kut), oraşul Nani (azi Ananiev), satul Grădiniţa (azi Gradinţî), comuna Mardari (azi Mardarivka), Corneşti (azi Carnalievka) de lângă Cetatea Albă, Bahmutul istoric din Donbas (azi Artiomievsk), Purcari (azi Troiţkoie) pe râul Lugani etc. Noua carte a lui V. Şoimaru ne oferă şi un material foarte preţios, e chiar mură-n-gură pentru lingviştii-toponimişti care ani la rând se află în căutarea numirilor româneşti de localităţi ce au existat pe teritoriile altor state contemporane.

Merită atenţie şi laudă spiritul fin de observaţie, ingeniozitatea, lirismul şi dragostea autorului Vasile Şoimaru la prezentarea peisajelor localităţilor basarabene: Feteşti „Elveţia basarabeană” de la Edineţ, „Carpaţii basarabeni” de la Maşcăuţi, „Everestul basarabean” de la Bălăneşti, Vâlcovul – „Veneţia basarabeană”, „Dantelele” Siretului la Lăpuşna bucovineană; un câmp cu maci de la Corneşti (azi Carnalievka), de lângă Cetatea Albă, este numit „Lacrimile roşii” ale Basarabiei istorice ş.a.m.d.

Aşadar, monografia în imagini Românii din jurul României reprezintă oglinda sufletului românesc al profesorului Vasile Şoimaru. Dacă Gustave Flaubert spunea că sufletul se măsoară după dimensiunea dorinţelor lui, sufletul românesc al dlui V. Şoimaru se măsoară după dimensiunea dorinţelor şi realizărilor lui. Susţinem părerea profesorului universitar, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Moldova Dumitru Moldovanu care numeşte această lucrare tratat ştiinţific, studiu interdisciplinar pentru care autorul merită conferirea gradului ştiinţific de doctor habilitat şi Premiul Naţional al Republicii Moldova (vezi „Literatura şi arta”, 5 martie, 2015, p. 3).

Această lucrare este, într-adevăr, un cadou făcut României şi tuturor românilor din partea românilor basarabeni. Dacă funcţionarii din Ţară n-au reacţionat pozitiv, dovadă că nu au suflet românesc, trebuie sesizată opinia ştiinţifică basarabeană. Profesorul Vasile Şoimaru, cu  frumoasele, originalele realizări ale Domniei Sale, este mândria noastră, a basarabenilor. Însă nu am nicio îndoială că fiece român, de oriunde, s-ar bucura şi s-ar mândri de asemenea cercetări şi creaţii, căci ele au în vedere întreaga românime.

 

Maria COSNICEANU,

doctor în filologie   

 

Un tratat ştiinţific în imagini, bazat pe creativitate și inovație

Desigur, este vorba despre cartea doctorului în economie, ex-vice-rectorul ASEM, Vasile Şoimaru, cu titlul “Românii din jurul României. Monografie etnofotografică” (*). Dacă este adevărat că omul vine pe planeta Pământ cu o anumită misiune concretă, apoi, în cazul lui V. Şoimaru, misiunea sa este “producerea” acestei cărţi.
Grigore Vieru spunea că “economistul Şoimaru este un miracol”. Evident, este un miracol şi această carte a “vieţii sale”. Răsfoind-o, iniţial ai impresia că ţii în mână un simplu album de fotografii colorate. Chiar dacă acesta este albumul unei naţiuni aflate, în mare parte în afara frontierei vetrei strămoşeşti. Mai apoi însă, captivaţi de descoperirea unei lumi, pe care n-am cunoscut-o altă dată, ajungem treptat la concluzia că de fapt este vorba de un tratat ştiinţific, de un studiu interdisciplinar în care se “topesc” într-un tot întreg arta şi istoria, economia şi geografia, filosofia şi literatura. Acest tratat este rodul unui efort inspirat şi creativ de descoperire, de analiză, de tălmăcire a destinului unui întreg popor. Este o prezentare a unei lumi mai colorate, mai reale, mai vesele şi mai triste, mai optimiste şi mai pesimiste decât ne închipuiam până acum.
V. Şoimaru este economist de profesie. J.M. Keynes (1883-1946), cel mai mare economist al secolului XX, spunea: “economistul trebuie să fie matematician, istoric, om de stat, filosof – toate în aceeaşi măsură”. Un economist bun, nu se poate deci limita la nişte simple analize cantitative a procesului de creare şi repartizare a bunurilor materiale. Iar în condiţiile Republicii Moldova un bun economist mai trebuie să fie şi un bun patriot. Căci rămânând “absolut obiectiv” riscă să aducă ţării sale mai mult rău decât bine.
Acel Univers, care este cuprins în cadrul unor limite geografice şi istorice concrete, descoperit şi prezentat de un economist cu imaginaţie şi gândire creativă şi cu aparatul de fotografiat mereu la îndemână, se memorizează uşor şi-l vom purta apoi cu noi întreaga viaţă. Mai cu seamă că studiul domnului V. Şoimaru nu doar ne aprofundează cunoştinţele despre neamul românesc, ci ne creează o altă viziune, o altă înţelegere a destinului istoric al acestui neam. În carte sunt surprinse: modul de viaţă, portul, cultura materială şi tradiţiile consîngenilor noştri, rămaşi în afara vetrei strămoşeşti – România. Este adevărat, din carte desprindem mai greu modul cum oamenii aceştia îşi câştigă pânea cea de toate zilele, cum decurge viaţa lor economică. Dar acest lucru este mai puţin important. Principalul este promovarea ideii că trăind de secole în alte state (de regulă pe pamânturile lor strămoşeşti) consângenii noştri, îşi păstrează cu sfinţenie, dar poate şi cu speranţă, identitatea lor naţională.
Surprinzător este faptul că în pozele făcute doar cu câţiva ani în urmă, şi tinerii şi cei mai în vârstă, poartă straie naţionale noi, de curând cusute. Chiar şi acest detaliu ne îndeamnă să ne punem întrebarea: oare spiritul românesc, contrar unor opinii ce mai persistă încă, este la fel de rezistent la nenumăratele valuri de deznaţionalizare, la fel de vivace şi puternic, ca şi celebrul spirit german?
Dacă vorbim despre un tratat ştiinţific este şi firesc să ne întrebăm: ce-a descoperit, ce-a inventat Vasile Şoimaru? Răspundem: o realitate care nu era ascunsă, dar pe care n-o cunoaştem, o realitate la care ne uitam, dar pe care n-o vedeam. Acum cunoaştem, acum vedem această realitate şi ea a devenit deja parte a patrimoniului nostru cultural şi ştiinţific. Acestea fiind spuse, considerăm că lucrarea doctorului în economie V. Şoimaru poate servi drept temelie pentru conferirea gradului ştiinţific de doctor habilitat. În economie, de exemplu, sau în istorie, sau în artă. Cartea merită a fi înaintată şi la Premiul Național al Republicii Moldova.
Incontestabil, după multe criterii, este imposibil să compari cartea domnului V. Şoimaru cu o teză ştiinţifică obişnuită. Aşa este, dar în privinţa creativităţii acesteia, a descoperirii unei lumi necunoscute, a unui fenomen necercetat, neexplorat până acum, dar mai cu seamă a impactului acestuia asupra conştiinţei naţionale, cartea-album întrece unele teze de doctor habilitat. În această ordine de idei unul din cei mai cunoscuţi lideri spirituali ai secolului

XX, indianul Osho (1931-1990) spunea următoarle: “Du-te în universităţi şi ai să vezi ce fel de muncă creativă se desfăşoară acolo. Se scriu mii de tratate, în baza cărora oamenilor li se conferă tot felul de titluri: doctor în medicină, doctor în filosofie, doctor în litere. După aceea, nici unul un ştie ce s-a întâmplat cu teza lui de doctorat: toate ajung maldăre de gunoi în biblioteci. Nimeni nu le citeşte, nimeni nu se inspiră din ele, ba da, câţiva oameni le citesc; dar aceştia sunt oamenii care, la rândul lor, au să scrie şi ei o teză. Bineînţeles că viitorii doctori o citesc”.Or, Vasile Şoimaru n-a imitat, n-a plagiat pe nimeni. A “produs” o lucrare dintr-o singură răsuflare, ca pe un vis, descoperind, cu instrumente noi, mai expresive, un univers ce va rămâne mereu parte a conştiinţei noastre naţionale.

Dumitru MOLDOVAN, prof. univ. dr. habilitat, membru-corespondent al AȘM

{(*) Vasile Șoimaru. Românii din jurul României. Monografie etnofotografică. Editura Serebia,
Chișinău, Magic Print, Onești, 2014, 376 pp.}

Literatura și arta, 5 martie 2015

Vasile Şoimaru, Românii din jurul României. Monografie etnofotografică [Romanians from around Romania. An Ethnophotographic Monograph], Serebia Publisher, Chisinau, and Magic Print Publisher, Oneşti, 2014, 376 pp.

Reviewed by Marin Constantin*

 

Vasile Şoimaru (born on April 30, 1949, in Cornova, the Republic of Moldova), is basically a lecturer in economics (PhD in 1978) at the Academy of Economic Studies in Chisinau, the Republic of Moldova; another specialization of the author (as particularly represented through the book under discussion) is that of writer and photographer. On March 27, 2008, on occasion of the 90th anniversary of Moldova’s unification with Romania), V. Şoimaru issued a first version of his current major work, with the title Românii din jurul României în imagini [Romanians from around Romania in images], as a result of the author’s travels along of “over 100,000 kilometers” in ten Southeastern European countries. This time, according to his own account (p. 22),  V. Şoimaru’s book draws on “about one quarter of one million kilometers” he counted during “almost 12 years” across the “Romanianness from beyond Romania’s present borderline”, which is recorded within the “1000 images” making his today’s “ethnophotographic monograph”.

In her foreword, Professor Zamfira Mihail remarks that Romanians from around Romania was preceded by the three volumes that Tache Papahagi had published – in 1928, 1930, and 1934 – as Images d’ethnographie roumaine – actually, a landmark of Romanian interwar ethnography.  As to the starting point of V. Şoimaru’s own project, it is associated with his “need of a complete knowledge of what the Romanian soul would mean beyond the contemporary borders of Romania”; within such enterprise, the Romanian language is argued to have been “an element of control, [as] a people’s identity mark”. The crucial question Vorbiţi româneşte? (Do you speak Romanian?) is indeed described as “miraculous” in V. Şoimaru’s photo-travelogic approach of Romanian communities that – like a “nimbus” or a “garland” – live around Romania (Z. Mihail, pp. 5-8).

Following V. Şoimaru, as “a pilgrim through the Romanianness” (in Vlad Pohilă’s words), is to acknowledge Nicolae Iorga’s sentence according to which “Romania is surrounded by Romanians”. As a matter of fact, such “pilgrimage” is an attempt to encompass the Romanian history and geography as well. V. Şoimaru’s itineraries, therefore, are not only “ethno-photographic”: from his native Moldovan co-villagers – in Cornova, the Orhei County – to the Moldovans in Northern Bukovina, Transnistria, Southern Bessarabia, and Northern Caucasus, the Aromanians in Greece, Bulgaria, Albania, and Macedonia, the Vlachs in Bulgaria, Serbia, the Czech Republic, and Poland, the IstroRomanians in Croatia, the Romanians in Hungary, the Bolohovenians in the Polish Galicia and Pokutsia, in the now-Ukrainian Transcarpathia, and in Podolia (also in Ukraine), between co-national and foreign friendship and reticence – the author’s clockwise journey across transborder Romanians is continuously lived (according to V. Pohilă) as an ethno-psychological endeavor. Patriotism is enounced as the primum movens of this project and its “primordial” ethos (V. Pohilă, pp. 9-11).

How is V. Şoimaru representing his travelling experience? After openly describing it as a personal quest – “I always had the curiosity to know my brothers […]” (p. 12) -, the author highlights his classical references: “I was guided by the works of five great researchers of Romanians from the four cardinal winds: Bogdan Petriceicu Hasdeu[1], Teodor Burada2, Mihai Eminescu3, Nicolae Iorga4, and Anton Golopenţia5 […]” (p. 13). While synthesizing his Moldovan citizenship and his Romanian national identity, V. Şoimaru’s memories constantly narrate and hypostasize his own sense of Romanianness, as an ethno-cultural consciousness stemming from, and revealed by, the very encounters he accounts for, “in the field’:  “Aunt Vasiliţa (aged of 79) from Moldovanskoe, Krasnodar, confided she sang Hora Unirii [Romanian round dance, as celebrating the 1859 unification of Moldova and Wallachia] in 2009, after 65 years […]”, “Thousands of Romanian soldiers lie buried in the Kuban soil, and no Romanian official does anything to retrieve Romanian dignity” (p. 14), “If comparing Romanianness of the two Romanian capitals – Chisinau and Bucharest -, then Chisinau should be recognized as the authentic capital.” (p. 15) “In Ukraine beyond the Dniester and Bug, Anton Golopenţia’s research team discovered thousands of non-Russified villages, inhabited by hundreds of thousands of Romanians who, after World War II, will be Russified; nowadays, in the independent Ukraine, these Romanians are massively Ukrainized, and very rarely a Romanian can still speak his ancestors’ language.” (p. 21).

The structure of the book includes 12 chapters about as many distinct areas of the Romanians from around Romania, one chapter dedicated to the “Children of Romanianness: from the Caucasus foothills to the Rocky Mountains” (pp. 304-311), and a last chapter concerning “Romanian vestiges worldwide: Turkey, Italy, Austria, Baltic Countries, Kazakhstan, and Canada” (pp. 312-339). As for the core 12 chapters, they deal with “(1) The historical Maramureş [Transcarpathia]” (pp. 24-57), “(II) North Bukovina and Hertza Region” (pp. 58-111), “(III) Bessarabia” (pp. 112-151), “(IV) Transnistria” (pp. 152-165), “(V) New Serbia and Slavo-Serbia [in Ukraine], Crimea, and North Caucasus” (pp. 166-191), “(VI) Quadrilateral and the Bulgarian Valley of Timok River” (pp. 192-205), “(VII) The [Serbian] Valley of Timok River and the Serbian Banat” (pp. 206-217), “(VIII) Aromanians [in Greece, Albania, Macedonia, and Bulgaria]” (pp. 218-253), “(IX) Istro-Romanians [in Croatia and Slovenia]” (pp. 254-265), “(X) Romanians in Hungary” (pp. 266-271), “(XI) Slavicized Vlachs in the Czech Republic, Slovakia, and Poland” (pp. 272-293), and “(XII) Bolohovenian traces in the Polish Galicia and Pokutsia, and in Podolia [in Ukraine]” (pp. 294-303).

Within the limits of my book review, it is only possible to “pick and choose” some of what V. Şoimaru himeself has selected to best visualize Romanians extra muros. Needless to argue that my own choice, in this case, cannot be otherwise but incomplete and inequitable; by admitting such risk, I hope that the examples from below could determine the reader to make – much more comprehensively, indeed – his own inventory of the book pictures. Let me now just transiently evoke the wooden church “St. Nicholas” of Apşa de Mijloc (dated 1428)(p. 24), the wooden watermill in Apşiţa village (p. 35), the herding in Slatina village (p. 39), etc. (Transcarpathia), “Mihai Eminescu” Monument in Cernăuţi (p. 63), “Ion Neculce” Monument in Boian (p. 72), Monuments of Romanian soldiers in Zveniacin and Valea Cosmin (pp. 83, 87), Malanca winter ceremonial in Crasna Bukovina (p. 92) (North Bukovina and Hertza Region), “Stephen the Great’s Oak Tree” in Cobâlnea village (p. 120), “Mihai Eminescu” Monument in Chisinau (p. 126), “Last historical household of a răzeş [Middle-Ages free peasant]” in Bursuceni village (p. 130), Căpriana Monastery (p. 132), a woman’s wooden weaving loom in Sărata village (p. 142), Cetatea Albă / Bihorod Dnistrovski (p. 150) (Bessarabia), the traditional peasant house in Caragaş village (p. 154), “Lucian Blaga” College in Tiraspol (p. 156), the church ruins in Perişoare village (p. 163) (Transnistria), the traditional peasant house in Gruzskoie (p. 174), the Slavo-Serbian plain near Frunze village, the vestiges of Mangop citadel (p. 184), Moldovan villagers in the Caucasian villages of Moldovanskoie, Moldovanovka, Moldovka, etc. (p. 186), the wooden cross remembering Romanian soldiers’ sacrifice in the Don Bend battle, November 19-24, 1942 (p. 190) (New Serbia and Slavo-Serbia [in Ukraine], Crimea, and North Caucasus), a view of Baltchik (p. 194), the remains of Romanian school in Turtucaia town (p. 200), the Monuments of Romanian 1877-1878 heroes in Grivitsa and Smârdan (Quadrilateral and the Bulgarian Valley of Timok River), the Romanian folk dancing in Jâtcovitsa village (p. 209), “Mihai Eminescu” Monument in Uzdin town, Romanian church in Torac town (p. 217) (The [Serbian] Valley of Timok River and the Serbian Banat), the views of Aminciu town (p. 220), Avdela village (p. 224), Samarina village (p. 230), Moscopole Monastery (p. 234), Kruschevo town (p. 244), Peshtera town (p. 251), Aromanian folk festivals in Moscopole (p. 234) and in the Punikva Mountains (p. 248) (Greece, Albania, Macedonia, and Bulgaria), the “Zvontchiari” folk ceremonial in Jeiani town (p. 259), a folk fair in Utchika town (p. 262), Istro-Romanian cemetery in Cicearija village (p. 264) (Croatia and Slovenia), “Nicolae Bălcescu” Romanian College in Gyula town (p. 269), the Romanian village centre in Micherechi (p. 271) (Hungary), the Vlach folk costumes in Moravia (p. 274), Romanian nuns at the Vilemov Orthodox Monastery (p. 276), the Vlach open-air museum in Rožnov pod Radhoštĕm (p. 279), Vlach / Goral villages of Dolny Kubin and Lendak (p. 281), the Vlach / Goral sheepfold in Istebna-Koniakow-Jaworzynka (p. 291) (the Czech Republic, Slovakia, and Poland), the Moldovan Orthodox church in Lvov (p. 298), Bolohovenian cave monastery in Bacota (p. 302)(Galicia, Pokutsia, and Podolia), etc….

What conclusions can be drawn, after all, from V. Şoimaru’s ethno-monograph in images? It has been said that he would have “tracked the Romanians in the world as if visiting the Holy Land places”, as a sort of mission “to share with all Romanians their identitary geography” (Lidia Kulikovski, pp. 340-341). In fact, this book – even if mapping Romanianness, as its visual “theme” – has now definitely become a part of the world iconography, since (according to Andrei Vartic, p. 343) “To take a photo today, in either German, English, or Romanian manner, means to be a world’s citizen.” Romanians from around Romania implicitly speaks of various geographic and ethnographic areas – broadly localized in Southeastern and East-Central Europe. As a result only in appearance paradoxical, it is rather cross-cultural, than ethnocentric. When one of the book’s reviewers (Nicolae Dabija, pp. 344-345) calls the reader’s attention that “Romanians from around Romania did not emigrate from Romania, but they were born in their native places, which always belonged to them and their ancestors” – his notice is essentially (despite some cases of migration and exchange of population6) about ethnic rootedness and permanence (in its historical meaning, “permanence” is another term of Nicolae Iorga7 ).

Of course that V. Şoimaru’s book is now on open to further interpretations of the ethno-cultural identity and belongingness in contemporary Europe. I expect such exegetic “rethinking” to severely question a phrase like Mihai Eminescu’s “‘Romanians are everywhere autochthonous, not colonists…’8, which is one of V. Şoimaru’s axioms in pursuing his “initiatic travel to provide a geo-ethnic memory […]” (Th. Codreanu, p. 351). In lieu of any other conclusion, I need to accept the lack of statistical evidences for the current situation of Romanian or Latinophone “archipelago” in East-Central and Southeastern Europe9. And, since the Department of Romanians from Everywhere will probably “prioritize”, among its so legitimate programs, the initiative of providing an approximation (at least) of the number of such “neighboring” Romanians, V. Şoimaru’s “ethno-photography” is already referential for the design of a next assessment (demographic, social, and cultural, this time) of cross-border Romanianness.

 

 

Annuaire Roumain d”ANtropologie. Tome 51, 2014. (Editura Academiei Române), p.165-168.



* Institutul de Antropologie „Francisc Rainer”, Academia Română, Bucureşti; adresa electronică a autorului: marinconstantinro@yahoo.com.

[1] Bogdan Petriceicu Hasdeu, Pe unde sunt şi pe unde au fost românii [Where Romanians were and are], Wartha Calendar, 1867.

2 Teodor Burada, Puncte extreme ale spaţiului etnic românesc [Extremities of Romanian ethnic territory], Vestala Publisher, Bucharest, 2003.

3 Mihai Eminescu, Românii din afara graniţelor ţării şi unitatea spirituală naţională [Romanians from outside Romania and their national and spiritual unity], Saeculum I.O. Publisher, Bucharest, 2000.

4 Nicolae Iorga, Neamul românesc în Basarabia [Romanian people in Bessarabia], Semne Publisher, Bucharest, 2006; Nicolae Iorga, Neamul românesc în Bucovina [Romanian people in Bukovina], Semne Publisher, Bucharest, 2006; Nicolae Iorga, Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească la 1906 [Romanian people in Transylvania and Hungary in 1906], Saeculum I.O. Publisher, Bucharest, 2005.

5 Anton Golopenţia, Românii de la est de Bug [Romanians from eastern Bug], Vol. I-II, Enciclopedica Publisher, Bucharest, 2006.

6 Vlach presence in North-western Bulgaria is to an important extent related to the Romanian nineteenth-century migration from Southeastern Wallachia (as associated to the fiscal regime in the Romanian Principalities)(V. Vaseva, „Vlachs”. In Anna Krasteva (ed.), Communities and Identities in Bulgaria, Longo Ravenna: Editore Ravenna, 1999, pp. 315-329). For the exchange of Romanian and Bulgarian groups of population in Northern and Southern Dobroudja, see V. Nicoară, Dobrogea: spaţiu geografic multicultural [Dobroudja: a multicultural geographic space], Constanţa: Muntenia Publisher, 2005.

7 Nicolae Iorga, “Permanenţele istoriei [Permanencies of history]”. In N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice, Third edition, Bucharest, 1944, pp. 237-255.

8 Mihai Eminescu, [Se vorbeşte că în Consiliul], Curierul de Iaşi, 17, 19, 21, 26, 28 November 1876; Mihai Eminescu, Opere [Literary Opuses], Vol. V, „GUNIVAS” Publisher, Chisineu, 2001, pp. 204-205.

9 An estimation like Stelian Ţurlea’s (see Romanians from around Romania, p. 353) is only general, even though it might partly be referred to present census results across East-Central and Southeastern Europe (with the caution for either the accuracy of ethno-linguistic and confessional data of censuses, or the variability of not only civic, but also ethnic self-identification among Romanians, Moldovans, Aromanians, Vlachs, Bolohovenians, etc.) According to S. Ţurlea’s assumption, “Romanianness” would include 3,300.000 people in Bessarabia, 459,300 in Ukraine, 800,000 in the Valley of Timok and 38,000 in the Serbian Banat, 400,000 in Greece, 130,000 in Bulgaria, 500,000 in Macedonia, 20,000 Hungary, 40,000 Bosnia and Herzegovina, 15,000 Albania, etc.

Vasile Şoimaru, Românii din jurul României. Monografie etnofotografică, Editura Serebia, Chişinău, şi Editura Magic Print, Oneşti, 2014, 376 pp.

Marin Constantin*

 

Domnul Vasile Şoimaru (născut la 30 Aprilie 1949, în satul Cornova din Republica Moldova), este lector în economie la Academia de Studii Economice din Chişinău, cu un doctorat de profil în 1978; o altă specializare a autorului (reprezentată cu deosebire prin cartea de faţă) este aceea de scriitor şi fotograf. La 27 Martie 2008, cu ocazia celei de-a 90-a aniversări a unirii Moldovei cu România, Domnul Şoimaru a publicat o primă versiune a impunătoarei sale lucrări, cu titlul Românii din jurul României în imagini, ca rezultat al călătoriilor autorului de-a lungul a „peste 100.000 de kilometri” în zece ţări ale Europei Orientale. De această dată, potrivit propriei sale mărturii (p. 22), Domnul Şoimaru acoperă prin cartea sa „un sfert de milion de kilometri” pe care i-a înregistrat pe durata a „aproape 12 ani” pe parcursul unei „Românimi de dincolo graniţele actuale ale României”, lucru consemnat prin cele „1000 de imagini” ce constituie a sa „monografie etnofotografică” din prezent.

In prefaţa semnată de Profesor Zamfira Mihail, este remarcat faptul că Românii din jurul României a fost precedată de cele trei volume pe care Tache Papahagi le-a publicat – în 1928, 1930 şi 1934 – cu titlul Images d’ethnographie roumaine – anume, un reper al etnografiei româneşti interbelice.  Cât despre punctul de pornire a proiectului Domnului Şoimaru, acesta este asociat cu a sa „nevoie de cunoaştere plenară a tot ce înseamnă suflet românesc în afara graniţelor de astăzi ale României”; într-o atare căutare, limba română este susţinută drept un „element de control, [ca o] marcă a identităţii […] unui popor”. Întrebarea crucială Vorbiţi româneşte? este descrisă într-adevăr ca fiind „miraculoasă” în abordarea foto-travelogică pe care Domnul Şoimaru o face asupra comunităţilor româneşti care – precum un „nimb” sau o „ghirlandă” – trăiesc în jurul României (Z. Mihail, pp. 5-8).

A-l însoţi pe Domnul Şoimaru ca pe un „pelerin prin românitate” (după expresia lui Vlad Pohilă) invită la rememorarea cuvintelor marelui istoric Nicolae Iorga, potrivit căruia „România este înconjurată de români”. De fapt, un asemenea „pelerinaj” este o încercare de a cuprinde geografia şi istoria românească, deopotrivă. Itinerariile Domnului Şoimaru, de aceea, sunt nu doar „etno-fotografice”: de la consătenii săi din Cornova (în raionul Orhei), la Moldovenii din Nordul Bucovinei, din Transnistria, din Sudul Basarabiei şi din Nordul Caucazului, continuând cu Aromânii din Grecia, Bulgaria, Albania şi Macedonia, apoi cu Vlahii din Bulgaria, Serbia, Cehia şi Polonia, cu Istro-Românii din Croaţia, Românii din Ungaria, Bolohovenii din Galiţia şi Pocuţia polone, din Transcarpatia acum ucraineană, şi din Podolia (tot în Ucraina) – călătoria autorului, în sensul acelor ceasornicului, printre Românii transfrontalieri este trăită continuu (potrivit lui V. Pohilă) şi ca o încercare etno-psihologică. Patriotismul este invocat ca primum movens al acestui proiect şi ethos-ului său „primordial” (V. Pohilă, pp. 9-11).

Cum îşi reprezintă Domnul Şoimaru experienţa sa călătoare? Începând cu o aspiraţie lăuntrică – „Am avut dintotdeauna curiozitatea de a-mi fraţii [de neam românesc][…]” (p. 12) -, autorul pune în lumină referinţele sale clasice: „Am fost călăuzit de lucrările marilor cercetători ai Românilor din cele patru puncte cardinale: Bogdan Petriceicu Hasdeu1, Teodor Burada2, Mihai Eminescu3, Nicolae Iorga4 şi Anton Golopenţia5 […]” (p. 13). Sintetizând cetăţenia sa moldavă şi identitatea sa naţională românească, Domnul Şoimaru evocă constant prin amintirile sale şi ipostaziază astfel propriul său simţ al Românimii, ca o conştiinţă crescută din, şi revelată de – chiar întâlnirile pe care el le-a avut „în teren”: „Mătuşa Vasiliţa (79 de ani) [Moldovanskoie, Krasnodar], mi-a mărturisit că de 65 de ani nu a mai cântat nimănui Hora Unirii”; „Mii de ostaşi români [din cel de-al Doilea Război Mondial] zac în pământul din Kuban şi niciunui oficial român nu-i dă în gând să întreprindă ceva pentru recuperarea demnităţii româneşti” (p. 14); „Dacă am compara cele două capitale româneşti – Chişinău şi Bucureşti – la capitolul românism, apoi adevărata capitală trebuie recunoscută Chişinăul” (p. 15); „În Ucraina de dincolo de Nistru şi de Bug, echipa lui Anton Golopenţia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a descoperit zeci de sate nerusificate, locuite de sute de mii de români, care după război au fost rusificaţi, iar azi, în Ucraina independentă, sunt masiv ucrainizaţi, şi rar de tot Român în acele raioane care mai vorbeşte limba maternă a străbunilor săi” (p. 21).

Cartea include 12 capitole ce acoperă tot atâtea arealuri distincte ale Românilor din jurul României, un capitol dedicat celor „Copiilor românimii de la poalele Caucazului până la Munţii Stâncoşi” (pp. 304-311) şi un ultim capitol despre „Vestigii româneşti pe alte meridiane: Turcia, Italia, Austria, Ţările Baltice, Kazahstan, Canada” (pp. 312-339). Cât despre cele 12 capitole principale, acestea se referă la „(I) Maramureşul istoric” (pp. 24-57), „(II) Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei” (pp. 58-111), „(III) Basarabia” (pp. 112-151), “(IV) Transnistria” (pp. 152-165), „(V) Noua Serbie, Slavo-Serbia [în Ucraina], Crimeea şi Caucazul de Nord” (pp. 166-191), „(VI) Cadrilaterul şi Valea Timocului Bulgăresc” (pp. 192-205), „(VII) Valea Timocului şi Banatul Sârbesc” (pp. 206-217), „(VIII) Aromânii [din Grecia, Albania, Macedonia şi Bulgaria]” (pp. 218-253), „(IX) Istro-Românii [din Croaţia şi Slovenia]” (pp. 254-265), „(X) Românii din Ungaria” (pp. 266-271), „(XI) Valahii Slavizaţi din Cehia, Slovacia şi Polonia” (pp. 272-293) şi „(XII) Urmele Bolohovenilor în Galiţia, Pocuţia şi Podolia” (pp. 294-303).

În limitele recenziei de faţă, este posibilă doar o alegere oarecare a ceea ce Domnul Şoimaru însuşi a selectat spre a vizualiza cel mai bine pe Românii extra muros. Nu este trebuinţă de un argument cum că, în acest caz, alegerea pe care eu o fac nu poate fi altfel decât incompletă şi inechitabilă; admiţând acest risc, îmi exprim speranţa că exemplele ce urmează ar putea convinge cititorul să facă – mult mai cuprinzător, într-adevăr – propriul său inventar al fotografiilor din carte. Să-mi fie îngăduit acum a evoca doar în trecere biserica de lemn „Sfântul Nicolae” din Apşa de Mijloc (datată la 1428)(p. 24), moara de apă din satul Apşiţa (p. 35), păstoritul din satul Slatina (p. 39), etc. (în Transcarpatia), Monumentul „Mihai Eminescu” din Cernăuţi (p. 63), Monumentul „Ion Neculce” din Boian (p. 72), Monumentele ostaşilor români din Zveniacin şi Valea Cosmin (pp. 83, 87), datina de iarnă Malanca în Crasna Bucovina (p. 92) (Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei), „Stejarul lui Ştefan cel Mare” din satul Cobâlnea (p. 120), Monumentul „Mihai Eminescu” din Chişinău (p. 126), „Ultima gospodărie istorică răzeşască” în satul Bursuceni (p. 130), Mănăstirea Căpriana (p. 132), războiul de ţesut din lemn al unei bătrâne din Satul Nou – Sărata (p. 142), Cetatea Albă (p. 150) (Basarabia), casa ţărănească tradiţională din satul Caragaş village (p. 154), Liceul „Lucian Blaga” din Tiraspol (p. 156), ruinele bisericii din satul Perişoare (p. 163) (Transnistria), casa ţărănească tradiţională din Gruzskoie (p. 174), Câmpia Slavo-Serbiei lângă localitatea Frunze, vestigiile Cetăţii Mangop (p. 184), sătenii moldoveni din satele caucaziene Moldovanskoie, Moldovanovka, Moldovka, etc. (p. 186), crucile din lemn ce rememorează jertfa ostaşilor români la Cotul Donului, în 19-24 Noiembrie 1942 (p. 190) (Noua Serbie şi Slavo-Serbia [în Ucraina], Crimeea şi Caucazul de Nord), o vedere a Balcicului (p. 194), cladirea fostei şcoli româneşti din oraşul Turtucaia (p. 200), Monumentele eroilor români de la 1877-1878, la Griviţa şi Smârdan (Cadrilater şi Valea Timocului Bulgăresc), dansul popular românesc din satul Jâtcovitsa (p. 209), Monumentul „Mihai Eminescu” în oraşul Uzdin, biserica românească din oraşul Torac (p. 217) (Valea Timocului şi Banatul sârbesc), imaginile oraşului Aminciu (p. 220), satul Avdela (p. 224), satul Samarina (p. 230), Mănăstirea Moscopole (p. 234), oraşul Kruşevo (p. 244), oraşul Peştera (p. 251), festivalurile populare aromâneşti din Moscopole (p. 234) şi din Munţii Punikva (p. 248) (Grecia, Albania, Macedonia şi Bulgaria), ceremonialul popular „Zvonciari” în oraşul Jeiani (p. 259), iarmarocul din oraşul Ucika town (p. 262), cimitirul istro-român din satul Cicearija (p. 264) (Croaţia şi Slovenia), Liceul „Nicolae Bălcescu” din oraşul Gyula (p. 269), centrul comunei româneşti Micherechi (p. 271) (Ungaria), costumele populare ale Valahilor din Moravia (p. 274), măicuţele românce de la Mănăstirea Ortodoxă din Vilemov (p. 276), muzeul în aer liber al Valahilor de la Rožnov pod Radhoštĕm (p. 279), satele valahe / gorale din Dolny Kubin şi Lendak (p. 281), stâna şi coliba gorală din Istebna-Koniakow-Jaworzynka (p. 291) (Cehia, Slovacia şi Polonia), biserica ortodoxă moldovenească din Lvov (p. 298), mănăstirea rupestră a Bolohovenilor din Bacota (p. 302)(Galiţia, Pocuţia şi Podolia), etc….

Ce concluzii pot fi desprinse, la urma urmelor, din etno-monografia în imagini a Domnului Şoimaru? A fost spus că autorul „a mers prin românime […] ca şi cum ar fi mers la locurile sfinte”, ca un fel de misiune de a „împărtăşi tuturor românilor această geografie identitară” (Lidia Kulikovski, pp. 340-341). De fapt, lucrarea de faţă – chiar prin cartografierea românităţii, ca o „temă” vizuală – a devenit acum parte a inconografiei mondiale, din moment ce (potrivit lui Andrei Vartic, p. 343) „[…] a fotografia azi nemţeşte sau englezeşte, ca şi româneşte, înseamnă a fi cetăţean al lumii”. Românii din jurul României expune de o manieră explicită variate zone geografice şi etnografice – localizate îndeobşte în Europa Orientală. În mod paradoxal, viziunea unei asemenea cărţi este mai degrabă inter-culturală, decât etnocentrică. Atunci când unul din referenţii volumului (Nicolae Dabija, pp. 344-345) atrage atenţia cititorului că „Românii din afara României n-au emigrat din România, ei s-au născut în acele locuri, care au fost ale lor şi ale strămoşilor lor, din vecii vecilor” – observaţia implică într-un mod esenţial (în pofida anumitor cazuri de migraţie şi schimb de populaţie6) înrădăcinarea şi permanenţa (în înţelesul său istoric, „permanenţa” este un alt termen al lui Nicolae Iorga7 ).

De bună seamă, cartea Domnului Vasile Şoimaru este o fereastră deschisă către alte interpretări ele identităţii şi apartenenţei etno-culturale în Europa zilelor noastre. Din păcate, o penurie de date statistice persistă cu privire la situaţia actuală a acestui consistent „arhipelag” românesc sau latinofon în Europa Centrală şi de Sud-Est. Cu toate acestea, informaţiile existente validează afirmaţia lui Mihai Eminescu: „Românii nu sunt nicăieri colonişti […]  ci, pretutindeni unde locuiesc sunt autohtoni […]”8, ceea ce este o axiomă a Domnului Vasile Şoimaru în a-şi urma „călătoria de iniţiere [întru] redarea memoriei geo-etnice [româneşti]” (Th. Codreanu, p. 351)9. Şi, în aşteptarea unei posibile „prioritizări” de către Departamentul Românilor de Pretutindeni a unui atât de legitim program de investigaţie, iniţiativa de ne fi oferită o aproximare (cel puţin) a numărului acestor Români „învecinaţi”, monografia etno-fotografică a Domnului Vasile Şoimaru este deja referenţială în conturarea unei viitoare evaluări (demografice, sociale şi culturale, de această dată) a Românimii tranfrontaliere.

 

Annuaire Roumain d”ANtropologie. Tome 51, 2014. (Editura Academiei Române), p.165-168.

 



* Institutul de Antropologie „Francisc Rainer”, Academia Română, Bucureşti; adresa electronică a autorului: marinconstantinro@yahoo.com

 

1 Bogdan Petriceicu Hasdeu, Pe unde sunt şi pe unde au fost românii, Calendarul Wartha, 1867.

2 Teodor Burada, Puncte extreme ale spaţiului etnic românesc, Editura Vestala, Bucureşti, 2003.

3 Mihai Eminescu, Românii din afara graniţelor ţării şi unitatea spirituală naţională, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2000.

4 Nicolae Iorga, Neamul românesc în Basarabia, Editura Semne, Bucureşti, 2006; Nicolae Iorga, Neamul românesc în Bucovina [Romanian people in Bukovina], Editura Semne, Bucureşti, 2006; Nicolae Iorga, Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească la 1906, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2005.

5 Anton Golopenţia, Românii de la est de Bug, Vol. I-II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2006.

6 Într-o măsură însemnată, prezenţa Valahilor în Nord-Vestul Bulgariei este asociată cu migraţia românească din Oltenia, în cursul veacului al XIX-lea, cauzată de regimul fiscal din Principatele Române post-fanariote (V. Vaseva, „Vlachs”, in Anna Krasteva (editor), Communities and Identities in Bulgaria, Longo Ravenna: Editore Ravenna, 1999, pp. 315-329). Cu privire la politicile româneşti interbelice de colonizare şi împroprietărire funciară a unui număr de aproximativ 6000 de familii aromâneşti în Dobrogea, precum şi cu referire la schimbul de populaţie românească şi bulgară, în Nordul şi Sudul Dobrogei, după Tratatul de la Craiova (1940), vezi V. Nicoară, Dobrogea: spaţiu geografic multicultural, Constanţa, Editura Muntenia, 2005.

7 Nicolae Iorga, „Permanenţele istoriei”, in N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice, Ediţia a III-a, Bucureşti, 1944, pp. 237-255.

8 Mihai Eminescu, [Se vorbeşte că în Consiliul], publicat în Curierul de Iaşi, 17, 19, 21, 26, 28 Noiembrie 1876; Mihai Eminescu, Opere, Vol. V, Editura „GUNIVAS”, Chişinău, 2001, pp. 204-205.

9 Estimarea lui Stelian Ţurlea (vezi Românii din jurul României…, p. 353) este doar generală, deşi ea ar putea fi parţial corelată cu rezultatele recensămintelor curente din ţările est-central şi sud-est europene (aceste rezultate se cuvin însă a fi privite cu precauţie în legătură cu informaţia etno-lingvistică şi confesională a recensamintelor şi cu variabilitatea auto-identificării etnice, nu doar civice, a Românilor, Moldovenilor,  Aromânilor,  Vlahilor, Bolohovenilor, etc.) Potrivit presupunerii lui S. Ţurlea, „Românimea” ar include 3.300,000 oameni in Basarabia, 459.300 in Ucraina, 800.000 pe Valea Timocului, 38.000 în Banatul Sârbesc, 400.000 în Grecia, 130.000 în Bulgaria, 500.000 în Macedonia, 20.000 în Ungaria, 40.000 în Bosnia şi Herzegovina, 15.000 în Albania, etc.