LOCUL PRIN CARE ACUM 140 DE ANI TRECEA FRONTIERA DINTRE IMPERIUL RUS ȘI PRINCIPATUL MOLDOVEI

Cotu Morii-2018

LOCUL PRIN CARE ACUM 140 DE ANI TRECEA FRONTIERA DINTRE IMPERIUL RUS ȘI PRINCIPATUL MOLDOVEI

De ani de zile hoinăresc împreună cu prietenul meu devotat, aparatul de fotografiat, pe dealurile și văile din sudul Basarabiei, în căutarea urmelor unei granițe dispărute acum 140 de ani, cea din perioada 1856-1878, cu ținuturile Cahul, Bolgrad și Ismail, implicit și gurile Dunării, retrocedate de către Imperiul Rus Principatului Moldovei, conform Tratatului de pace de la Paris, din 30 martie 1856, teritoriu care la 24 ianuarie 1859 a participat la Mica Unire, devenind parte a României moderne. Pe 15 septembrie curent am pus punct căutărilor mele în restabilirea în imagini a graniței de Sud-Est a Principatelor Unite, granița care începea pe malul Prutului, între moșiile celor două sate vecine, Nemțeni și Cotu Morii (în Tratat este numit Katamori), în apropierea locului de vis-a-vis de locul unde curge râul Jijia în apa Prutului, la Gorban, în actuala Românie.

În linii mari iată localitățile de graniță revenite în 1856 acasă, în Moldova istorică: Cotu Morii (Nemțenii au rămăs în Imperiul Rus), Leușeni, Mingir, Sărățica Veche, Congaz, Tabacul și Bolgradul, Fântâna Zânelor, Borisăuca, Sărăria, Tuzla și Burnas. Imaginile fotografice ale culmilor dealurilor, râurilor, movilelor de frontieră, ale celor două Valuri ale lui Traian etc. pe unde trecea frontiera anului 1856, vor intra într-o carte cu titlul provizoriu: FRUNTARIILE ISTORICE ROMÂNEȘTI ÎN IMAGINI …ȘOIMĂREȘTI (sic!). Astăzi postez câteva imagini ale primului punct de pe harta Basarabiei Istorice, cel pe care l-am fotografiat ultimul, unde se află o troiță instalată de către creștinii din cele două sate chiar pe drumul din pădurea de pe malul stâng al Prutului, care separă moșiile acestor două sate, pe frontiera de acum 140 de ani dintre Imperiul Rus și Principatul Moldovei…

Ori de câte ori merg spre Leușeni și Albița pe lângă cele două benzinării, Lukoil și Rompetrol, arunc privirea în dreapta spre noul sat Cotu Morii, construit pe timpul Guvernului Filat, după inundațiile din luna iulie 2010, și admir movila de frontieră (al treilea punct!) păstrată ca prin minune, lângă pârâul Nârnova, care-mi amintește că traversez acea frontiertă a istoriei noastre zbuciumate. Tot pe acolo trecea acum o sută de ani și calea ferată ce lega Bâcovețul de târgul Huși, de pe malul drept al Prutului, pe care o mai putem descoperi doar pe Harta României Mari tipărită cu prilejul primului deceniu de la Marea Unire, din anul 1928.

P.S. -Punctele principale ale Granițelor României Întregite la 1 decembrie 1918, le-am terminat de fotografiat acum cinci ani, în ajunul aniversării a 95-a a Marii Uniri și sper să public în acest an al Centenarului Marii Uniri, într-un volum aparte, aceste IMAGINI INIMAGINABIL DE FRUMOASE ȘI DURUTE!…

De ce fac eu aceste eforturi, inclusiv financiare? Pentru că DORESC SĂ RESTABILESC MĂCAR ÎN IMAGINI, DEOCAMDATĂ, FRUNTARIILE UNEI FRUMOASE ȚĂRI, PE CARE AU CREAT-O DEPUTAȚII BASARABENI AI SFATULUI ȚĂRII ȘI PARTICIPANȚII ARDELENI LA MAREA ADUNARE NAȚIONALĂ DE LA ALBA IULIA, ACUM O SUTĂ DE ANI. Sperând, desigur, că se vor găsi cu timpul buni și curajoși conducători ai României de azi și buni specialiști români și neromâni în dreptul internațional, care cu ARGUMENTE TARI vor contribui la anularea definitivă a consecințelor PACTULUI NEGHIOB Ribbentrop-Molotov. Acest termen nejuridic dar foarte exact aparține regretatului nostru poet, născut la Copăceni, Adrian Păunescu, cel care în anii 70 ai secolului XX recita pe stadioanele României DOINA lui Mihai Eminescu cu nemuritoarele cuvinte: De la Nistru pân-la Tisa/ Tot Românul plânsu-mi-s-a… (V.Ș.)

Ion Iachim despre Donul deloc liniștit (1942-1943)

Ion Iachim despre Donul deloc liniștit (1942-1943)

 

Ion Iachim a publicat o trilogie romanescă despre eroismul soldaților români pe Frontul de Est în timpul celui de-al doilea război mondial. Ninge aspru la Cotul Donului a apărut în 2017. Personajele cărții sînt potretizate cu talent remarcabil. Limbajul folosit, fără abuz de regionalisme, are o savoare indiscutabilă.

 

În fine – am exclamat cu sufletul „nins aspru“, întorcînd ultima filă însemnată cu cifrele 243-244 a cărții semnate de Ion Iachim – a apărut și un roman la înălțimea valoroasei, impetuoasei, vastei, teribilei memorialistici-mărturisitoare a pătimirii românilor („literatura arestată“ – am numit-o eu inspirat de subtitlul revistei „Memoria“)! Ce de pelicule cinematografice zguduitoare ar fi inundat trezitor lumea contemporană dacă ar fi existat o duzină de cineaști români patrioți precum Nicolae Mărgineanu! Cîte obrazuri groase, de mult dezobișnuite a roși, n-ar fi crăpat de rușine dinaintea unor prelucrări artistice orbitoare, impecabil documentate, ale cruntei realități „istorice“ abătute înadins la jumătatea secolului al XX-lea asupra unui popor european care-și poate dovedi „cu asupra de măsură“ originile, dăinuirea, inteligența, bunătatea, idealurile pașnice precursoare creștinismului?!…

 Desigur, trebuie s-o înțeleg pe consoarta mea, îndeajuns încercată în lecturi – de regulă, ea este și prima cititoare a paginilor mele date publicității în ultimele două decenii! – care a pus temporar deoparte cartea lui Ion Iachim, citită pe jumătate: ,,prea multă cruzime!“ De asemenea, empatizez cu uimirile întrebătoare ale unora dintre tinerii care au comentat cvasiunanim cînd le-am prezentat doar o mică parte a mărturisirilor apărute după 1989: „e îngrozitor, dom᾽ profesor; cum a fost cu putință așa ceva?!“ Ca apogeu al unor asemenea reacții subliniez din capul locului: normale, notez în acest preambul și exclamația cuiva, după o mică expunere de-a mea la un cenaclu, pe teme istorice și de actualitate economico-politică: „cum de mai puteți dormi liniștit știind asemenea lucruri?!“

Într-adevăr, îți trebuie nervi oțeliți și ceva din liniștea împăcată, smerită, a bravilor pustnici ostenitori în rugăciuni necurmate pentru iertarea tuturor relelor de pe pămînt spre a sorbi fără vătămare sufletească, pînă la ultima picătură, licoarea otrăvită, pe de o parte, a veștilor cotidiene special triate ca să deverseze în conștiința și în subconștientul „publicului țintă“ 90% calamități și amenințări, iar pe de altă parte, pe aceea a realităților oribile ale trecutului trăite ori împărtășite de ființe absolut credibile: bunici, părinți, frați, surori, prieteni…

Estetic abordată și îndelung dezbătută, problematica transpunerii literare a unor asemenea experiențe aparține (neo)realismului – nu neapărat așa-numitei „estetici a urîtului“, ori așa-zisului „naturalism“, ambele procedee artistice în mare vogă odinioară, după cum consemnează istoria literaturii. Detașarea la parcurgerea unor asemenea pagini se poate obține prin antrenament intelectual și prin rugăciune, iar abia cînd acestea nu sînt posibile, prin abandonarea / evitarea speciilor cu pricina. În treacăt fie adăugat: Viețile Sfinților cuprind un număr foarte mare de mărturii grozave privitoare la torturi și tentative diavolești de a-i determina pe creștini la apostazie, iar tratatele istorice sînt pline de felurite evenimente nenorocite, de la atrocități genocidare pînă la căsătorii politice terminate nefast…

Pentru a intra în cunoștință de cauză în miezul realităților istorice de la care pleacă Ion Iachim în trilogia sa dedicată jertfei ostașilor români pe frontul de est, ca introducere la comentariul celui mai proaspăt corpus narativ al acestei trilogii, romanul Ninge aspru la Cotul Donului[1], voi rezuma tragedia din 1942-1943 folosindu-mă chiar de două capitole ale cărții, anume de cel de-al XIII-lea, intitulat Istorie (pură) (cf. pp. 108-117) și de Capitolul XVII: Eu, de la un timp, nu privesc bolta cerească (cf. pp. 139-144).

În vara lui 1942 douăzeci și șase de divizii românești au luat parte la cucerirea Crimeii împreună cu aliații germani, unguri și italieni – era prețul cerut de Hitler pentru reîntregirea țării[2]. Toamna, conform strategiei germane, trupele române ajunse pe malul Donului și la Stalingrad au primit ordin să-și facă bordeie pentru iernat. Permanent hărțuiți de inamicul sprijinit de SUA cu tancuri T-34,  camioane „Dodge“ cu cîte șase roți motrice în benele cărora erau montate tunuri antiaeriene și studebakere pentru drumuri desfundate, românii au avut de luptat suplimentar cu frigul năprasnic și, din vina aliaților germani care nu și-au îndeplinit obligațiile de aprovizionare asumate, cu lipsa de echipament călduros, de alimente și de muniție. Cum prevăzuse dar nu fusese luat în seamă generalul de armată Dumitrescu, breșa Don-Stalingrad a produs un fund de sac în care a nimerit Armata 3 română. Între 19 brumar (noiembrie) 1942 și 8 gerar (ianuarie) 1943 peste 155000 de români[3] au pierit eroic. Pe lîngă lipsurile enumerate, așa cum a precizat același veteran creștin dr. Iosif Niculescu, un lanț de trădări au pecetluit tragedia[4]. De aceea pentru români nu se poate asocia în niciun chip Donul cu liniștea, așa cum a văzut-o laureatul Nobel Mihail Șolohov…

Pe lîngă Ninge aspru la Cotul Donului – darul înmînat personal în primăvara aceasta de prietenul Vasile Șoimaru, pentru care i-am mulțumit și-i mai mulțumesc încă o dată prin aceste rînduri – trilogia conține romanele Decameron basarabean (2005) și Cireșe pentru Mareșal (2012). Originea acestui impresionant efort creator o văd într-o dublă datorie morală a autorului. Pe lîngă aceea înalt-patriotică față de neam și țară, există una biografică: Ion Iachim este fiul unuia dintre supraviețuitorii eroi ai luptelor de la Cotul Donului, după cum mărtuisește în Capitolul XXIX: Am dat mîna cu Mareșalul, cu mottoul: Trecutul este cu mult mai patetic decît prezentul: […] Am trăit acești ani fără niciun fel de relief exterior […] Am trecut printr-o grea perioadă. Și cu hibe de sănătate. Și cu alte nevoi. Inclusiv ceea ce se numește criză de creație […], care, de fapt, în cazul meu, înseamnă îndoială responsabilă de a așterne pe hîrtie gîndurile mele […] Zic că am avut destule îndoieli. / Dar în același timp îmi ziceam: dacă nu eu, feciorul lui Eudochim Iachim (în roman Evdochim Vărzărescu), atunci cine? (cf. p. 228). Așadar, datoria morală a generat strădania creatoare, iar îndoielile (firești oricărui scriitor serios – țin să afirm cu tărie!) mă strădui să i le risipesc într-o oarecare măsură prin rîndurile următoare.

În virtutea unui talent înnăscut – slavă Domnului pentru acești numeroși talanți hărăziți! –, scriitorul purcede la drum după canoanele clasice, anume cu o expozițune numai bună de ilustrat, la clasă, în vederea cuvenitei analize literare: timpul și locul desfășurării acțiunii – Către începutul toamnei anului 1942 […] la Cotul Donului, pe malul drept al rîului […]; o zi călduroasă, cu mult soare pe cer, cu multă pace pe pămînt (v. Capitolul I: Un mînz din păpuriș, p. 5) –, o parte a personajelor – cîțiva ostași din bateria lui Tudor Damaschin, ce făcea parte din Armata 3 română, adunați pe lîngă „oaia neagră“ a bateriei, fruntașul Marco Moțmășcat […], fost hoț și pușcăriaș, care avansase de curînd de la gradul de ostaș la cel de fruntaș, fiindcă în repetate rînduri a dat dovadă de vitejie, dar și de iscusință militară; Lazăr Bujor, legionar care trecuse și el prin închisoare – (ibidem). Graiul viu e sugerat neinhibat de contemporanul nostru Ion, vădind nu doar un fin auz, ci și umor îmbelșugat, dialogurile curgînd firesc, savuros, aproape ca la celălalt Ion, înaintașul humuleștean: Măi băieți, eu  care-s născut pe un plaur din  Delta Dunării, pe cînd mai ploua cu cîrnați, care am supt lapte de chilcă și înot mai bine decît un păstrăv, eu, cum se lasă amurgul, mă strecor prin stufăriș-păpuriș, trec balta și numaidecît dau peste o mîndrețe de căzăcioaică! Albă și curată… dacă nu scăldată în lapte, atunci, cel puțin, spălată cu zer. Voinică, bălaie și cu un șezut impresionant. O gagică, știi colea, cu țîțarul numărul șase […] / Ce te rînjești, parcă ai fi un cal de manutanță?! […] / A mai pățit-o unul… S-a dus după lînă și s-a întors tuns (idem, pp. 6, 7). Nou, frizînd postmodernismul – cum  se știe, bogat în (auto)ironii, debordînd ludic, șocînd prin utilizarea funcției metalingvistice a limbajului, surprinzînd și adeseori contrariind cititorul cu felurite jocuri naratologice ș.a.m.d. –, e stilul (auto)analitic: Limbajul lui Marco Moțmășcat, haios cînd debita măscări, era colorat din abundență cu argouri, țigănisme, jargoane – cuvinte mari, cărnoase, rubensiene, însușite bine în pușcăriile pe care le-a colindat. Ironiile lui nu cunoșteau coroana dentară, artificială, cultă, ci mușcau necruțător cu dinții proprii. Avea hiba frazelor porcoase. Datorită acestui fapt, tovarășii de arme îi ascultau cu plăcere monologurile și dialogurile miștocărești. Era ca un papagal aracanga roșu cu verde din America de Sud, pitoresc, izbitor prin culoare verbală. / „Un nou Constantin Tănase“, spuse odată locotenentul Tudor Damaschin, dar soldații habar nu aveau cine mai este și Constantin Tănase acesta și din ce regiment face parte (p. 7). După o întîmplare mișcătoare cu un mînz, devenit pentru scurt timp un fel de mascotă a companiei, îl așteaptă o căsnicie cu o cazacă, Roxana, avînd de ilustrat un mod de trai pe care Vasile Șoimaru îl va denumi „românii din jurul României“ – acesta e numele și al unui amplu și admirabil proiect cultural-politic îmbrățișînd însuși volumul de față (cf. pagina de gardă). Fenomenul e bazat pe o realitate tulburătoare dovedind continuitatea central-sud-est-europeană a neamului nostru, din voia lui Dumnezeu și spre necazul neprietenilor, pe un spațiu mult mai întins decît ni s-a atribuit vreodată la masa tratativelor diplomatice. O idee fenomenală are personajul, la un moment dat, ca om așezat la casa lui, de a captura o pereche de mierle, cărora începe a le șuiera Jieneasca de dimineață pînă seara (cf. p. 227), stimulîndu-le cu rîme din cele mai grase (p. 228). După ce-au învățat bine cîntecul românesc, Marco Moțmășcat le-a pus în libertate. Consecința aș da-o ca exemplu românilor ajunși acum pe mai toate meridianele globului: Degrabă toate zburătoarele din împrejurimi – sturzi, gaițe, ba chiar și cioroi – cîntau Jieneasca cu multă iscusință. / În felul acesta Moțmășcat și-a adus în stanița din vîlcică o parte din patria sa (cf. idem).

În timp ce vorbărețul și ingeniosul Marco – om comun dedicat preponderent celor trupești, ilustrînd, adică, înainte de toate, instinctualitatea sănătoasă dar în oarecare măsură exagerată (o explicație cu valențe gnomice ni se oferă la p. 7: pofta de sex a lui Moțmășcat nu era altceva decît lupta omului cu moartea) – reprezintă narativ ceea ce în gastronomie înseamnă sarea și piperul, un personaj imaginar excepțional al cărții, Izbașul, simbolizează spiritualitatea pură, omniprezentă și omniscientă, transgresînd spațiul și timpul. În literatura română un omolog al său ar fi, de pildă, „Însoțitorul“ imaginat de Constantin Țoiu. Misteriosul personaj al lui Ion Iachim depășește cadrul realismului, e încarnarea unei instanțe supreme, a conștiinței universale, e glasul lui Dumnezeu răsunînd din pieptul unui ins cam mic de statură (cf. p. 79), care apare pe neașteptate, îmbrăcat mereu surprinzător-anacronic, de exemplu: cu o uriașă pălărie, cu borurile largi plioștite (sic). Pălărie à la Rubens, dar el nu avea nimic în comun cu pictorul-diplomat. Era mic de statură, ascuns de faldurile pălăriei (idem). Ca Fiul lui Dumnezeu aflat odinioară dinaintea ucenicilor profețind, vorbind în parabole, Izbașul contrariază, scandalizează, vorbește în dodii (cf. idem), ghicește gîndurile interlocutorilor, dispărînd misterios, așa cum apare. Prin acest personaj ni se propune un joc, anulîndu-se succesiunea temporal-istorică, dispărînd granițele dintre vis și realitate, dintre aparență și esență, dintre ceea ce se consideră demn de a apărea pe scenă și ceea ce trebuie să rămînă în culise. Înfiorat, cititorul întrezărește ceea ce se va petrece la judecata personală precedînd-o pe cea de obște. Conștiința personală e conectată la cea universală. Dinaintea Izbașului unele personaje se înfurie: Cum îndrăznești să mă ofensezi?! – îi strigă, de pildă, generalul Sănătescu, după ce e evaluat intransigent și concomitent avertizat premonitoriu: (…) dacă ai să călătorești în sine, călătoria nu-ți va prilejui nicio desfundare de zăcăminte spirituale ascunse acolo, nici vreo risipire generoasă de experiență morală… Ar fi un fel de… mulgére hircum (cf. p 80). Conștiința supremă îl biciuiește nemilos, în continuare: Uită de tot dichisul vostru militar: epoleți, galoane, pene, steaguri fîlfîind în bătaia vîntului și gîndește-te la soldați, care acum suferă de dizenterie. Fiindcă mănîncă leșuri de cai… iar dizenteria nu-i poezie (…) În timp ce tu te delectezi cu mîncare exotică, știu că-ți place supa de cvas cu carne ori șuncă, cu castraveți murați, cu ceapă verde și ouă tocate, pe care rușii o numesc okroșka. (…) Ești sănătos, generale Sănătosescu, aproape plin, cu obrazul rumen (cf. p. 81). Care e scopul acestui rechizitoriu sui-generis? Să încercăm înțelegerea, deschizînd o carte de istorie, nu înainte însă de a-i da în continuare cuvîntul Izbașului, căci merită: Iată, ești în Kalmâcov, așa se numește localitatea în care ai statul major – îi spune el generalului, iar naratorul, devenit în acest capitol al IX-lea personaj, așează aici o paranteză folosind persoana întîi pentru a reprezenta ingenios gîndurile generalului: (eu știam foarte bine denumirea localității!), nu prea departe de aici, tot pe malul Donului, este o altă așezare cu numele de libertate, rușii îi zic Svoboda. Dar numele de Libertate nu va ține mult, căci localitatea își va reveni la numele vechi – Liski (cf. p. 82, același joc:) (De ce-mi spune el toate lucrurile acestea? Ce mă interesează Svoboda sau Liski?!). Îți înșir toată istoria aceasta, deoarece ea se încrucișează cu viitoarea ta biografie, generale Sănătescu… Și ți-o spun, pentru a-ți trezi conștiința, care, știut lucru, este tribunalul suprem al fiecărui om… Deși… Hîm… După ce vei fi drumețit pînă în țară, da, da, ai să ajungi mare paj în casa regelui și vei dansa sub ordinele altui paj, de data asta pajul lui Stalin, care se numește Gheorghe Gheorghiu-Dej, și care va conduce partidul comunist român. Păi, trebuie să știi, lucrul acesta se va întîmpla după moartea ta, că localitatea Svoboda-Liski va purta numele Gheorghe Gheorghiu-Dej… Așa îl vor înveșnici rușii pe cel care va instaura un regim totalitar în România… Douăzeci de ani va cîrmui destinele țării în funcție de prim comunist… Apoi rușii îl vor trata cu radiu, căci dădea semne de neascultare, dar aceasta de acum este altă poveste. Deci, te vei întîlni cu acest Dej, vei ajuta, cu voia sau fără voia ta, noul regim, adus de ruși în țară… După ce, într-o miercure neagră, de Sfîntul Mucenic Foca, îi vei mînca capul (sic) celui ce te conduce astăzi… (Se vede că am făcut o grimasă de nemulțumire, căci mi-a zis batjocoritor: Ce, te strînge pávia? – i.e. cureaua de la șa, care se trece pe sub coada calului, cf. nota de subsol explicativă) (cf. pp. 82-83). Cititorul atent mai reține precizarea cu valoare de autocaracterizare, strecurată printre gîndurile generalului ce pare că visase: Cînd m-am dezmeticit, eram în stepa rusească, pe malul rîului Don. Mi-am pus întrebarea în sinea mea: ce a fost aceasta?

Aceasta a fost Izbașul, secretar al Curții Divine, mi-a răspuns nimeni (cf. p. 83).

Folosind aceleași unelte narative considerate de unii critici ca aparținînd „realismului magic“, Ion Iachim îl readuce dinaintea noastră pe mesagerul îngeresc și într-un dialog cu ostașul Evdochim Vărzărescu – alter ego-ul tatălui prozatorului, cum am mai precizat. Pogorîtul din ceruri e, de această dată, încălțat în niște cotruni cu talpa groasă, ca să pară mai înalt (cf. p. 133), are ochi strălucitori de culoare verzuie (…) stranii de frumoși: verzi, nemișcați, ca două pietre de nefrit (cf. p. 134). Atitudinea înălțimii sale e acum opusă, relația se bazează explicit pe reciprocitate: simpatia dintre [cei doi] (…) s-a aprins ca lemnele uscate. Sau ca un fulger (cf. idem). Cel venit din cer încearcă să-și înveselească partenerul uman de conversație cu bancuri (v. p. 134 și p. 138), sau cu vorbe bune: Dumnezeu te-a înnorocit cu un nas foarte bun. Îi de ajuns să pronunți cuvintele struguri sau știuleți și tu simți în nări mirosul podgoriilor sau al lanurilor de porumb (cf. p. 134). Îi tălmăcește, spre a noastră luare aminte, un citat din Cartea Sfîntă: Împăratul David a dat poruncă să fie numărat poporul, poruncă ce n-a plăcut Domnului. Și Domnul Dumnezeu i-a spus lui David prin Gad, văzătorul, să aleagă pedeapsa: sau trei ani de foame, ori trei luni în care să fie nimicit de dușmani, sau trei zile cu ciumă în țară… Știi ce-a ales David?

– Bănuiesc că trei zile cu ciumă.

– Aceste trei zile sînt egale, pentru voi, cu ciuma de la Cotul Donului… (cf. p. 136).

Ostașul pricepe că piticul care a venit la el pășind peste cîmpurile minate fără să pățească nimic le știe pe toate și-l întreabă un lucru nepermis: au avut nemții vreo șansă, iar cu ei și noi, că cîștigăm războiul? Răspunsul (fie și indirect) pe care, pe lîngă ființa de hîrtie a cărții, probabil că și destui cititori ar dori să-l audă sună plauzibil: Am să-ți indic o singură posibilitate, din multele, de a fi cîștigat războiul. În ᾽41 nemții au trimis vreo treizeci de divizii germane contra serbilor (sic). Dacă acestea ar fi fost la Moscova, capitala rusă cădea… (cf. pp. 136-137). După ce-i face un dar minunat, aducîndu-i dinainte, ca într-o hologramă, vedenia mamei sale cosînd la mașină frămîntată de dor, mesagerul își ia rămas bun, retrăgîndu-se în acea altă realitate din care venise (cf. p. 139).

Un autoportret al fascinantului personaj se află schițat la sfîrșitul Capitolului XXII: În căutare de preoți, dedicat copleșitoarei personalități tragice a Mareșalului Ion Antonescu:

– Sînt un oarecare Izbaș, un fel de secretar al Cerului. Un sol al Divinității… Sau o creatură a transcendentului (cf. p. 183).

Arhaismele care-i împodobesc vocabularul îl plasează în atemporal: culpaș, oțeros, părătoasă, cursă, culevrină, canonier, (a) prosfora, părătură (de bine), benți, părîngău, (a) deschilini, pravăț, (a) dihoca, hoșcotin, (a) (se) blăzni, baistruc, culi etc. Cu tact pedagogic, autorul ni le explică la subsolul paginilor – e una dintre calitățile indiscutabile ale finului intelectual Ion Iachim.

Desigur, cititorul obișnut, fără afinități filologice, poate afla în carte personaje obținute din pasta istoriei interbelice – de bună seamă prelucrată literar. Spre a nu-mi lungi excesiv adnotările critice, mă mai opresc doar la trei, dintre care două se află în antiteză.

Mihai (Ică) Antonescu e văzut prin lentile grotești, rezultînd un portret caricatural, cu tușe groase, ironice: Simțea nevoia de martori, de admiratori, precum o are păunul cînd își etalează penele frumos colorate, precum o au florile de regina-nopții de răcoarea și roua dimineții, precum o au femeile elegante de ochi bărbătesc (cf. Capitolul XXVII: Cocoșeii de aur, pp. 215-222. Din păcate, fraza reprodusă aici e anacolutică, dar am să trec peste aceasta!). Lăcomia și turpitudinea insului apar atît prin gesturi (ipotetice: își va clăti degetele prin aur, sau efective: privi movila de aur de pe masă, își cufundă din nou degetele în ea; oftă cu jind, mîngîie aurul de pe masă), prin calificări directe (blefarita de care suferea; inegalitatea va domni veșnic. Aurul te face om; își dorea un martor al bogăției sale), cît și prin limbajul aflat în contrast cu eleganța vestimentară (E-he-he, baba poate să bîrfească multe și nedorite; Churchill… e un porc bețiv; cine-i pramatia asta de pitic?). Prin Izbașul trimis de narator în biroul viceprim-ministrului de odinioară, acestuia i se aruncă în față invectivele meritate: pe lîngă Mareșal tu ești ca un șacal pe lîngă un leu; în timp ce ofițerii de pe front luptau, mureau conducînd divizii, tu aici, la cald, mînuiai devize… iată și acum te desfeți cu aurul… îți face plăcere aurul agonisit prin furt… , iar suplimentar, pentru cititor, se fac observații caustice: ian te uită la el, e tulburat ca și Iuda Iscarioteanul înainte de Vinerea Mare; E un teatralist, un farsor căruia îi place să joace, are nevoie de spectatori, fiindcă un rol bine jucat se cere aplaudat. Bine i-au mai spus cei de-l cunosc îndeaproape: Vidul sonor. Un individ prea gol (sic), ce intră imediat în panică.

Demagogia îi este demascată pe față, fulgerător, așa cum ar merita toți politrucii care s-au prăsit, ca păduchii, pe sărmanul trup al României de ieri și de azi. Cînd afirmă înaintea Izbașului fără a clipi, încercînd să interpreteze politic realitățile tragice ale momentului dosindu-se după altul: Mareșalul Ion Antonescu afirmă că din înfrîngerea de la Cotul Donului Armata Română nu a ieșit dezonorată. À la guerre comme à la guerre… Înfrîngerea devine istorie și va fi judecată de istorie. Așa a spus Mareșalul și așa cred și eu, interlocutorul celest îi răspunde: Ca să vezi, ce lei părîngăi s-au găsit… Gîndurile tale se deschilinesc de ale lui. Nu te ascunde la umbra bastonului de Mareșal al lui Ion Antonescu. El plătește cu vîrf și îndesat pentru toate greșelile sale. Și va mai plăti. El are un ideal, pe care tu îl știi și de pe urma căruia profiți. Are un pravăț. Iar tu… îl întruchipezi pe tipul cela… Cațavencu: cel care era cu toate partidele, cu toate guvernele, doar să fie la putere. (Confuzia autorului e evidentă pentru cine cunoaște bine comedia lui I. L. Caragiale: nu Cațavencu – e drept, și el demagog de frunte, dar cu o brumă de demnitate, rămas în marginile aceluiași partid liberal, din care, paradoxal, făceau parte și contracandidatul său Farfuridi dimpreună cu facțiunea aflată la putere! – e acela „cu toate partidele, ci Agamemnon Dandanache, licheaua desăvîrșită, mai ramolit decît Trahanache și mai ticălos decît șantajistul Nae Cațavencu!).

Așa cum deja a reieșit din paragrafele anterioare, Mareșalul Ion Antonescu e pus în antiteză cu abjectul vicepreședinte al Consiliului de Miniștri din epocă. Marin Preda e primul dintre romancierii de seamă care a încercat, prin Delirul, după cum se știe, reabilitarea literară a militarului de carieră victimă a istoriei – ca și întreaga Românie, de altfel. Net desinhibat, grație deceniilor scurse după „obsedantul deceniu“, Ion Iachim se apropie și mai mult de adevărul tragic pe care astăzi doar unii nostalgici și mai ales răuvoitorii îl contestă cu vehemență din interese politico-pecuniare. Patriotul Ion Antonescu este un erou al României moderne care a plătit cu viața visul reîntregirii țării, aș zice, de bună seamă păstrînd proporțiile, asemenea lui Mihai Viteazul. Deosebindu-se de Istorie, Literatura operează subiectiv cu „poate“ și „dacă“; așa că, din perspectiva criticului, mă alătur gîndurilor personajului Petre Dumitrescu, general de armată, comandantul Armatei 3 române înfrînte la Cotul Donului[5]: Poate ar fost cum ar fi fost, dacă se forma un nou grup de armate „Don“ sub comanda nemijlocită a Mareșalului Antonescu. Numai că Hitler a hotărît să ia sceptrul de comandant suprem odată cu asediul Stalingradului. Dacă ar fi condus Mareșalul operațiile, soldații și ofițerii ar fi fost mai siguri de sine, li s-ar fi întărit voința. prezența lui Antonescu ar fi adus la înzestrarea mai eficientă a Armatei Române… Comandanții români se temeau de el ca și luptătorii ruși. Dar n-a fost să fie. El nu era responsabil de desfășurarea operațiilor, el putea să ceară de la Hitler, de la Hauffe, de la oricare comandant german, dar să ceară, nu să comande. Dacă grupul de armate „Don“ ar fi fost comandat de Antonescu, poate și italienii ar fi luptat mai cu inimă. Deși referitor la capacitatea de luptă a soldaților italieni orice iluzie este de prisos (cf. pp. 68-69).

Redînd direct, într-alt capitol, gîndurile personajului său ilustru (precizez că inserțiile sînt făcute în vorbirea directă prin paranteze și ghilimele, ceea ce produce un plus de verosimilitate și de dinamism narațiunii), Ion Iachim dovedește cu acest prilej, pe lîngă cunoștințele psihologice necesare oricărui prozator realist, și posibilități analitic-istoric-strategico-politice remarcabile, probabil rezultate ale unei documentări specifice: („I-am spus lui Hitler, încă înainte de ofensiva rusească de pe Don și de la Stalingrad, i-am spus deschis să găsească o soluție politică. N-are instinct, n-are premoniție. De vreme ce nu poți cîștiga războiul, trebuie să faci pace. I-am zis cu cuvintele lui Hauff, scriitor german, pe care le citisem în copilărie, în traducere franceză, i-am zis că părțile se împacă mîncînd plăcinta păcii. Nici n-a vrut să audă. Führerul e un diletant în arta militară, fără pic de instinct militar. A avut, fără doar și poate, o armată excepțională, pe care a îngropat-o cu ordinele sale nechibzuite… Eroarea decisivă a lui Hitler a fost cînd a desfăcut oștirea: grupul de armate B, sub conducerea lui Bock, să cucerească Stalingradul, și grupul de armate A, condus de List, trimis în Caucaz… Dar Stalin ar fi dispus acum să facă pace? Pacea… Să presupunem că planeta este acoperită în întregime de state mici și mijlocii. State independente, caracterizate de mîndrie civică, dar nu de vanitate națională și poftă de pămînturi străine, să presupunem că aceste țări au miliții pur defensive… atunci lumea, ipso facto, ar fi pașnică…“). (Cf. pp. 139-140). Vorbirea directă a personajului împănată cu cea indicînd gîndirea lui concomitent-paralelă trasează noi însușiri prin autocaracterizare, anume înțelepciune, realism și deschidere: eu cred că virtutea, inclusiv cea militară, mai ales cea militară, este în acțiune, nu există virtute meditativă, ca să zic așa. Atîția au dat dovadă de presupuse virtuți, virtuți cîrpite și lipite, pe care ne-am sprijinit… („Șteflea s-a transformat în beștelefonist, din funcția de șef al Marelui Stat-Major“). Ce zici? (Sînt un om care nu am respins ideile, sfatul și experiența altora“). (cf. p. 142). Adaug iarăși caracterizarea directă aparținînd naratorului: Nu suferise niciodată de boala fericirii; îl atacase uneori, pentru puțin timp, troahna unei liniști molcume, dar ea, liniștea, s-a lipit de el pe scurtă vreme, mai ales în zilele de pînă la război, pînă la guvernarea sa. Iar guvernarea care i-a adus atîtea necazuri, n-a fost în slujba unei coterii, ea a fost și este în slujba Patriei, Armatei, Idealului Național (cf. idem)[6]. Sînt cuvinte mari, potrivite în vecinătatea unei reale personalități. Previzibil, omniprezentul Izbaș îl vizitează pe Mareșal (v. Capitolul XXII: În căutare de preoți, pp. 177-183), într-o zi în care ploua cu soare, sub înfățișarea unui bărbat de vîrstă înaintată, desigur nevăzut pentru santinele, care pășește fără zgomot și, așa cum constată Ion Antonescu uimit că niciun ostaș de pază nu l-a oprit, cam slab… de parcă mănîncă numai vinerea. I se adresează biblic, privindu-l pătrunzător cu ochii de un verde curat, tulburător, nemișcați ca la șopîrle sau la șerpi, instaurînd în cabinet o atmosferă dulce-elegiacă: Spune Ecleziastul: unde este multă înțelepciune, este și mult necaz și cine știe multe, are și multă durere… Tu știi multe, ai mare putere, dar n-ai vîrtutea de a fi fals… Creștin, Mareșalul care știe că soldații duc lipsă pe front de preoți, îi propune străinului vizitator: Nu doriți să fiți preot militar? Izbașul își vădește încă o dată pentru noi, cei care l-am descris deja în paragrafele anterioare, firea pur spirituală: Eu predic de oriunde… Nu doar din cucuiata de pe deal, curtea căreia (sic) este plină de morți. Conștiința universală iluminează în acest dialog literar conștiința mareșalului-de-hîrtie, iar cititorul tresare încă o dată îndurerat-retrospectiv dinaintea descrierii realităților de pe front: Le-ar mai trebui [soldaților], pe lîngă bundițe, niște marmite cu hrană caldă și niște proiectile anticar. Celor care au rămas vii și se retrag luptînd. Cu două-trei țevi de culevrină nu faci mare treabă. Proiectilele lor nu pot străpunge tancurile grele rusești și cincizeci și două de tone. Iată, niște lansatoare de mine, Nebelwerfer, cu șase țevi, pe care și nemții și rușii le-au poreclit „vaniușa“, le-ar prinde bine. Căci este o nechibzuință totală să arunci pedestrimea, am vrut să zic infanteria, s-o arunci în foc înainte de a fi strîns pumnul artileriei… Aici, în țară, războiul li se pare unora o serie captivantă de aventuri idilice… pătăranii cu fapte eroice, ACOLO, în tranșeele înghețate, între păduchi și spaime, se vede fața adevărată a bătăliei. Departe de chefuri și isprăvi galante… Cuvintele îl ard pe Mareșalul care-și amintește că de înzestrarea trupelor românești se făceau responsabili nemții, care s-au angajat să le trimită ostașilor români și armament, și hrană, și furaj pentru cai, de aceea îngaimă ceea ce, de fapt, Izbașul știe – de-acum o știm și noi; de altfel, ISTORIA o va fi consemnat deja, căci ea nu uită nimic, chiar dacă oamenii care o (re)scriu ascultă adeseori de comandamente politice străine adevărului, anume un angajament încălcat față de aliații săi desconsiderați: Hitler mi-a promis că va echipa și armatele române… „O trădare în plus“, parcă-l aud comentînd pe veteranul Iosif Niculescu, despre care am mai pomenit. (cf. p. 180).

Înainte de reintrarea în Marea Umbră de unde Ion Iachim ni l-a adus pentru noi, Mareșalul Ion Antonescu mai dă o explicație la mult clamata acuză de a fi dat ordine discriminatorii împotriva unei minorități (în fața căreia nici Occidentul zilelor noastre nu vrea în ruptul capului să admită că n-a avut și n-are soluții, deși le-a bătut cu tupeu obrazul românilor pe tema aceasta!): În primul rînd, țiganii n-au fost recrutați pe front. Nu știu ce înseamnă a ridica arma pe linia de ochire. I-am trimis din Basarabia în Transnistria. Ei au fugit de acolo și au revenit în Basarabia. În al doilea rînd, am dat ordin să fie prinși și obligați să muncească în gospodăriile agricole… Știți ce au făcut? Au refuzat să muncească, sub motivul că le lipsește experiența necesară! Să-i las să fure în continuare sau să facă piepteni pentru lăut? Nu zic și pieptenii sînt necesari, dar numai în județul Beriozovka avem peste două mii de pieptănari și pieptănărițe! Să-i angajez lăutari sau păsărari, cînd țara are nevoie de pîine?… […] Și în al treilea rînd, țiganii, pe de o parte, sînt leneși, pe de alta, sînt foarte leneși! Trebuie să ai o răbdare de înger, ca să le rabzi toate matrapazlîcurile. Las cititorilor ultimul cuvînt în problema acestei minorități!…

Omul simplu, oșteanul de pe front, abandonat de aliați, lăsat să moară de foame și de frig în stepa rusească, reprezentat de ardeleanul Ioan („Iuăn“) Blaj sau de basarabeanul Evdochim Vărzărescu, aflat în antecamera morții, declară în fața lui Dumnezeu, pe Care-L crede departe, că moare: Pentru Țară… pentru tatăl meu și mama mea… care au rămas     într-un sat de codru din Basarabia. Pentru surorile mele, Ana și Maria… Și pentru Mareșal (cf. p. 206). El intuiește că Ion Antonescu greșise că a mers cu nemții pînă la Cotul Donului și Stalingrad, dar nu-l putea învinui, fiindcă-i plăcea proverbiala onestitate și deosebitul curaj al Mareșalului, or, în ochii unui luptător curajul și cinstea altui ostaș sînt valori supreme (idem).

Legendarul Mareșal mai apare caracterizat de un general – ultimul personaj de care mi-am propus să mă ocup în aceste însemnări[7] – anume de basarabeanul Victor Siminel. În Capitolul XXVI al cărții intitulat chiar Generalul Victor Siminel (cf. pp. 207-215), e evocată cariera lui de excepție: [Colonelul Antonescu], „Cîinele roșu“, [despre care se spunea că era] de o severitate de zbir […], dădu mîna, pe rînd, cu fiecare […] și spuse:

– Domnilor ofițeri, prin Înalt Decret regal sînt numit comandant al Regimentului Roșiori, în care serviți și dumneavoastră. Este o cinste pentru mine de a veni în fruntea acestui regiment care a înscris cu sînge pagini eroice ce vor stîrni totdeauna admirația celor de azi și [a] celor de mîine. Vreau ca prin activitatea din timp de pace, depusă de domneavoastră, să ridicați regimentul la nivelul cerințelor moderne ale războiului, pentru ca la nevoie acest regiment să fie la înălțimea marilor acte de eroism intrate în istorie! […] Efectul vorbelor proaspăt numitului comandant asupra ofițerilor regimentului nu s-a lăsat așteptat:

Ceva din fluidul emanat de acest om îi cuprinsese, transformîndu-i. În continuare, prin exemplul personal al comandantului, are loc schimbarea în bine: Acei ofițeri cunoscuți drept cheflii, pocheriști, curtezani se transformară radical, devenind oameni plini de ardoare, conștiincioși și căutînd ca activitatea lor să devină rodnică. Deviza lui era pedagogic ideală: „Tratează-l pe om așa cum vrei să fie și nu cum este. Caută să-l faci mai bun“. Avansat general, Ion Antonescu a promis […], încă pînă la începerea războiului, să înlăture cu biciul fără nicio milă pe farsorii care fuseseră promovați la conducerea armatei. Însă naratorul, care împrumută în acest capitol perspectiva personajului său, Victor Siminel, meditează retrospectiv cu îndreptățită amărăciune: Se vede că n-a reușit s-o facă în totalitate. Au mai rămas personaje din eșichierul politic Carol al II-lea-Urdăreanu-Lupeasca… Ca bun creștin numit în fruntea statului, după ce-a participat la slujbă, dinaintea icoanelor și a credincioșilor, generalul Ion Antonescu a jurat solemn, într-un apel adresat țării: „Iar acum, în Casa Domnului, jur, jur în fața lui Dumnezeu, a nesfîrșitelor cohorte de martiri și eroi ai Neamului și în fața voastră, a tuturor, că voi servi și de acum înainte cu fanatică dîrzenie Portretul moral capătă nuanțe specifice din partea celor care l-au cunoscut îndeaproape:

Uneori etala o atitudine patetică și patetismul lui era un fel de a-și dezgoli sufletul în fața subalternilor, fără a calcula consecințele gestului său. Acestui om, născut în zodia gemenilor, zodie bogată în nativi predestinați prestigiului, a ajuns a fi personalitatea numărul unu în România. Shakespeare afirmă că unii se nasc mari, alții se fac mari, iar unora le cade mărirea pe cap. Ei bine, Mareșalul s-a făcut mare prin efort personal, deși se pare că și zodia l-a obligat să fie mare. Să fie în toate acestea doar literatură?…

În Capitolul XXIX: Am dat mîna cu Mareșalul, ultimul al romanului, Ion Iachim cheamă dinaintea cititorilor personajele cărții, precum regizorul la rampă actorii în finalul unei piese de teatru. Găsim și evocarea anunțată în titlu, introdusă printr-o enumerare onomastică: Ion Dombrov („Bădelul“), Eugen Statnic, Eugen Isachi. Sînt bătrîni care au dat mîna realmente cu Mareșalul. Naratorul face în vis acest gest, admirația lui este însă reală, emoționantă: Mă simt în fața lui ca un copil. Îmi fac curaj să-i vorbesc. Deși are avantajul cunoașterii viitorului sumbru, nu-și găsește cuvintele. Vestea complotului pe care i-o aduce îl face pe Mareșal să izbucnească în rîs. Devine grav doar cînd i se spune: Încheați pacea. Răspunde în felul său demn, de la înălțimea militarului de carieră și a șefului de stat independent: Ca să capeți o pace onorabilă, trebuie să lupți pentru ea. Cel ce vrea pace, trebuie să lovească mai puternic în inamic și să i-o impună, nu s-o cerșească. E un răspuns memorabil și e riscant orice adaos.

Generalul Victor Siminel, un alt personaj căruia autorul îi încredințează și statutul de narator pentru o bună parte din capitolul consacrat lui (cf. pp. 207-215), basarabean care, în fatalul 1940, ca locotenent-colonel, nu-și putuse trece peste Prut familia [deși] era ditamai șef de stat major al diviziei, este o figură luminoasă a istoriei necontrafăcute a României. Romancierul îi face un cald portret, așa cum cei obișnuiți doar cu căutările pe „google“ n-au prilejul să găsească: La începuturi, revolta sa contra bolșevismului nu avea contururi bine limitate. Dar după ce a văzut o biserică transformată de bolșevici în tir (sic), după ce a văzut urmele gloanțelor pe chipul lui Hristos, tînărul sublocotenent și-a zis să lupte cu toată fermitatea contra sălbăticiei bolșevice […] Pe data de 27 martie 1918, locotenentul Victor Siminel din Regimentul 1 Husari participă la lucrările Sfatului Țării, care va decide unirea Basarabiei cu România. A unsprezecea poruncă a Decalogului său românesc devenise: integrarea națională pînă la frontierele etnice ale neamlui românesc […] Își face studiile militare înalte la Școala de Război din București, apoi la Școala de Război din Paris […] Ulterior, șef de stat major al Corpului de Cavalerie, apoi comandant al Regimentului 4 Roșiori „Regina Maria“. Este avansat la gradul de general. / Cunoștea cinci limbi străine, printre care rusa și franceza. / Anticipînd derularea evenimentelor, vom menționa că bravul general ce a izbutit să-și scoată ostașii din măcelăria de la Cotul Donului, a fost distins cu vreo douăzeci de decorații militare, românești și străine, printre care: Ordinul „Mihai Viteazul“, Coroana României, Legiunea de Onoare în grad de cavaler (Franța), Crucea de Fier, clasa I și clasa a II-a (Germania), Coroana Iugoslaviei ș.a. / După război, va fi purtat prin închisorile comuniste, învinuit de încălcarea articolului 193 din Codul Penal: „Crimă de intensă activitate împotriva clasei muncitoare în cadrul aparatului de represiune burghezo-moșieresc din Serviciul Special de Informații“. / Se stinge din viață la 1 noiembrie 1981 [în vîrstă de 84 de ani]. În muzeul familiei, pe o cămașă zdrențuită de vreme, pe care Victor Siminel a peticit-o de nenumărate ori în închisoare, au fost prinse decorațiile cu care a fost răsplătit pentru faptele sale de arme în cele două războaie mondiale.

Iată, rezumativ, o viață de erou, rănit de două ori fizic, pe front, înainte de căderea țării sub călcîiul URSS, și de nenumărate ori spiritual, prin procese și încarcerări absurde ce imitau samavolnic rețetarul „formării omului nou“ aplicate în imperiul bolșevic de tristă aducere aminte… Atenția scriitorului Ion Iachim și, obligatoriu, a criticului semnatar al acestor rînduri pentru generalul cu prenume cum nu se poate altul mai nimerit, Victor Siminel, căci e demn de a fi intrat în legendă, se explică emoționant: printre cei salvați de la moarte din stepa înghețată rusească s-a aflat și tatăl autorului volumului Ninge aspru la Cotul Donului!

Bun cunoscător nu numai al trecerilor alternative de la o perspectivă narativă la alta, al efectelor tropilor, al importanței îmbinării narațiunii cu dialogurile și descrierile, ci și al trucurilor postmoderniste, toate acestea grație formării sale profesionale (e licențiat al Institutului pedagogic „Ion Creangă“ din Chișinău), Ion Iachim își cucerește cititorul pas cu pas, de la întîia pînă la cea din urmă pagină a cărții. Fie om simplu, fie cult, acest om încă apt de a se pleca deasupra hîrtiei tipărite e în cîștig. Să dau exemple mi-e la-ndemînă.

Capitolul XVI: Fascinați de azurul mării se termină, de exemplu, într-o notă vădit postmodernistă; cui îi plac extravaganțele de acest tip (bietului profesor de literatură și limbă română care scrie aici îi stîrnesc nostalgii…) îi recomand paragraful cu pricina de la pagina 139.

Narațiunea curge (e drept, cu anumite, bine gîndite, meandre și interludii descriptiv-confesive) inteligibil pentru cititorul mediu pregătit, mai ales grație acelor condimente deja exemplificate cînd m-am referit la Marco Moțmășcat („cine se-aștepta de la el la așa ceva! – a exclamat consoarta mea, care și-a pus în cui reținerile inițiale și a reluat lectura ajungînd la Capitolul XXVII: Jieneasca).

Limbajul folosit, fără abuz de regionalisme, are totuși o savoare indiscutabilă tocmai datorită acestora: cîini morvoși, ganglionul din tărtiță, (livadă de) goldani (p. 93), taftalog (p. 95), văd alba în căpistere (p. 98), (s-a gîndit) cu mahnă (p. 99), să achipuie (p. 100), s-o codolbăiesc (p. 133), chitici, sulace (p. 134), rîpcă (p. 135), cu bună seamă (p. 139), cărcigarilor (p. 158),  se oteșește (p. 184), copleș (p. 185), (corpul i) se pomăiește, năboiesc (ninsorile) (p. 187),  se tunchesc (p. 189), un țuhal (cu cartofi) (p. 194), fanfori, un cojeamite (bărbat) (p. 195), ogheal, ciobacel, țăharcă (p. 198), o tîngă (p. 205), topcii (p. 218), nici habar de grijă (p. 233), pogănit, mărțînă (p. 235), podișoare (de pomană) (p. 236), limerick, topciu, l-a glogozit (p. 238) etc.

Cîteodată, întîlnești expresii nemaipomenite: rozînd biscuitul fericirii în tîrla cu iepe tinere (p. 162), mai aude răpăit de cicîrîc; cerne din sita lui Dumnezeu necunten-mereuaș… miroase a imaș (p. 185), mi-i mațul deșert, precum a fost și cizma sfîntului Benedict de Nursia (p. 195), multe-am tras și nu m-am ras, nici de asta nu m-oi tunde; i se arcuiește sprînceana ca o fereastră de biserică (p. 198), s-a dezmurit (p. 226), aripile nuștiucuiului îmi masau fața (p. 232). 

Romanul are, de asemenea, un final neobișnuit, de metaroman, prin Capitolul XXIX: Am dat mîna cu Mareșalul, cu mottoul: Trecutul este cu mult mai patetic decît prezentul (cf. p. 228). Am  comentat deja memorabila evocare onirică a Mareșalului Ion Antonescu.

Prin astfel de mijloace ingenioase, talentatul prozator creează suspansuri, conturează realități vesele sau dureroase, atroce sau diafane, împingînd pe muntele literaturii universale formidabilul bolovan sisific aburcat pe umeri din sfînta datorie de român atins de harul dumnezeiesc al scrisului.

Ce-a fost, totuși, la Cotul Donului? – răsună obsedanta întrebare care m-a răscolit atîta amar de vreme, mai ales după ce-a trecut la cele veșnice prietenul trimis mie de Dumnezeu, locotenentul de intendență Vasile Valușescu, devenit, după salvarea lui miraculoasă în fruntea unei companii chiar de el încropite, partizan în Munții Banatului natal.

Ion Iachim răspunde poetic folosind cuvintele Izbașului: Voi, aidoma porumbeilor, ați fost fascinați de azurul mării. Și v-ați avîntat în larg. Aidoma lor, ați zburat și, prinși de miracolul zborului, ați uitat că marea se poate tulbura. Cînd v-ați trezit cu furtuna deasupra voastră, cu nouri negri venind de pretutindeni, cu vînt de uragan, atunci, panicați, ați încercat să zburați spre țărm, să scăpați. Dar curenții puternici de aer, care se învîrtejesc ca vîrcolacii, uniți cu trăsnetele, fie că v-au aruncat în valuri, fie că v-au carbonizat în zbor… (p. 137).

E un pasaj edificator pentru oricine, cred, în privința mulților talanți primiți de la Dumnezeu de autorul romanului Ninge aspru la Cotul Donului.

Ion Iachim dovedește în acest roman o colosal-verosimilă forță epică, un simț al limbii remarcabil – o afirm cu toate că unele pagini încă mai păstrează tușele căutărilor, ale ezitărilor și conțin, pe alocuri, chiar unele stîngăcii[8]; sînt însă imperfecțiuni tolerabile, care, ca și tulburătoarea Lecție despre cub a lui Nichita Stănescu, conturează impresia unui demers literar viu, omenesc, abonat la dăinuire.

Am să închei, prin urmare, exclamativ: izbînda scrierii pe care ne-ați dăruit-o, iubite frate de peste Prut, e deasupra jocului dubitativ între „Domnul Perfect“ și „Domnul Reușit“ (cf. p. 238); este vorba, de fapt, despre un răspuns literar pe care nimeni altul n-ar fi putut să-l facă mai bine, mai convingător decît domnia voastră – descendent talentat al unui erou de la Cotul Donului cel deloc liniștit! 

     

București, 10-23 gustar 2018 

Mihai Floarea  

 

[1] Chișinău, Editura Serebia, 2017. Cum citesc pe coperta a patra, autorul a dat la iveală o trilogie pe tema celui de-al doilea război mondial, primele două romane fiind Decameron basarabean (2005) și Cireșe pentru Mareșal (2012). Grație coordonatorului proiectului „Românii din jurul României“, dr. Vasile Șoimaru, eu am ajuns doar în posesia acestui ultim volum la data de 17 florar 2018.

[2] Un participant, medicul-veteran Iosif Niculescu (1914-2013), mărturisea: Armata Română a fost pe Frontul de Est ca să dezrobească teritoriile românești, Basarabia și Bucovina, și să-L ducă înapoi pe Iisus Hristos. Preoții noștri din armată nu reușeau [să prididească – nota mea, M. F.] cu botezul, cu rugăciunile, cu împărtășania populației slave care de douăzeci și ceva de ani nu mai auzise de Dumnezeu și de preoți, aceștia fiind împușcați de bolșevici. Noi ne-am dus să restabilim creștinismul în Rusia bolșevizată. Asta a fost. (Cf. Vasile Șoimaru, Cotul Donului 1942, Chișinău, Editura „Balacron“ SRL, 2013, p. 69. Sublinierea îmi aparține. V. și articolul meu critic din „Revista de Lingvistică și Cultură Românescă“ nr. 1/2014 Cotul Donului 1942 – o carte cît un tratat de istorie! Edificatoare cred că este, îndeosebi pentru tinerii cititori, depoziția mareșalului Ion Antonescu: „Am fost acuzat că am făcut un război de agresiune în 1941 și deci România trebuia să sufere consecințele agresorului și eu am fost pus în categoria criminalilor. […] Nu pot fi socotit agresor fiindcă România era în stare de război cu U.R.S.S. din 1940 Iunie cînd Rusia a fost agresorul. Acceptarea ultimatumului nu a fost decît o retragere strategică și politică la care recurge orice țară, orice om cînd este surprins fără sprijin și nu este în măsură de a se apăra. Din Iulie 1940 pînă în Aprilie 1941 actele izolate de agresiune parțiale ruse au continuat. […] Deci în 1941 Iunie a fost o acțiune care se încadra și era o urmare a agresiunilor pe care le suferise poporul român. În Iunie 1941 am atacat în cadrul unui război început în 1940 și cum orice atac este un act de agresiune nu pot fi considerat agresor decît numai în acest sens și deci nu pot fi încadrat în categoria agresiune”. (Memoriul Mareșalului Ion Antonescu, depus la Tribunalul Poporului la 15 mai 1946, după George Voica, Jurnal de pe Frontul de Est (6), publicat în numărul din 5 gustar 2018 al revistei „Art-emis“, cf. http://www.art-emis.ro/istorie/4970-jurnal-de-pe-frontul-de-est-6.html ).

[3] În articolul său recent publicat Vasile Șoimaru precizează că „numărul oficial al pierderilor Armatei Române [este]  de 158.000 de ostași“ (cf. Cotul Donului – al patrulea pelerinaj (1), http://www.art-emis.ro/ „Art-emis“ numărul din 15 cuptor 2018.

[4] A se vedea și filmul din 2010 în regia lui Bogdan Pîrlea, imprimat pe DVD și datat 18.04.2011, producător Fundația Creștină „Părintele Arsenie Boca“, film al cărui protagonist este dr. Iosif Niculescu.

[5] Îmi permit inserarea unui pasaj lămuritor desprins dintr-un articol publicat în 11 mărțișor 2018 al istoricului col (r) prof. univ. dr. Alesandru Duțu: Documentele timpului […] aduc noi dovezi în favoarea comandantului Armatei 3, înaintea declanșării contraofensivei sovietice de la 19 noiembrie 1942, el apreciind astfel situația armatei: „Pînă în prezent, cu mijloacele pe care le aveam la îndemînă și cu ce ni s-a adus, ne găsim în situația de a nu ne putea organiza pentru iarnă și de a nu putea face față unui atac mai important și de lungă durată“. Considera că nu se putea face față nici iernii care avea să vină, cu atît mai mult unei puternice lovituri sovietice, spre deosebire de germani care au subestimat capacitatea de reacție a adversarului apreciind că acesta nu avea posibilitatea de a întreprinde în iarna care urma acțiuni de amploare. „Toate silințele noastre de a arăta adevărata situație – preciza Petre Dumitrescu după dezastrul din Cotul Donului – s-au lovit de atmosfera falsă în care trăiau comandamentele germane… Toate rapoartele noastre nu au izbutit să scoată comandamentele germane din grava eroare, am putea spune chiar obsesia, de a subestima posibilitățile armatei sovietice, de a o considera bătută„. (Cf. http://www.art-emis.ro/istorie/4707-general-petre-dumitrescu-1944-1946.html ).

 

[6] Sînt cuvinte, fraze care, după cîte știu, vor putea atîrna greu la judecata trîmbițașilor „corectitudinii politice“ – cartoful ideologic fierbinte pe care, se pare, guvernanții noștri (temporar de obîrșie cvasiunanim teleormăneană!!??) vor să-l arunce, săracii de ei, în mîinile opoziției și ale „diasporei“ celei, desigur „dușmănoase“…

[7] Privesc cu îngrijorare la numărul de semne și de pagini afișat conștiincios de aparatul la care-mi scriu articolul:  unde să mai inser impresii, gînduri, idei despre nebunul sfînt-stîlpnic-cocostîrc Vasile Cercel (Slavă Cerului, slavă Văzduhului, slavă Stelelor! – strigă el, la un moment dat. Acest personaj autorului îi prilejuiește veritabile pagini de Pateric ilustrînd nebunia întru Hristos)?… Unde să mai strecor măcar două-trei enunțuri despre Solomon Boubătrân, despre medicul Ilarie Oncilă sau despre locotenentul Tudor Damaschin – remarcabile figuri care îmbogățesc exemplar proza contemporană românească?… Renunț determinat de un fior al rațiunii: lungind atît de mult aprecierile critice de față, nu numai că nimeni nu mi le va mai publica, dar – ăsta da argument! – se va mai afla vreun cititor temerar pentru ele?

[8] Iată o mică listă: la popota sfinților nici n-o fi astfel de bucate (p. 74); pantalonii bufanți dau a lehamite din mînă (p. 75); fiertura pe care o mînca compania (p. 82); Forțele aliatului german, or el este dominat pe teatrul de război, pot fi asemuite cu un taur, căruia i s-a înfipt banderila în ceafă. Va urma zvîcniturile turbate ale taurului […] (pp. 88-89); Sau are senzația olfactivă a mirosului de ulei de santal (p. 100); Probabil fiindcă vorbeau o altă limbă decît românii, dar și de aceea că se socoteau mai soldați decît răniții români (p. 102); Nu doar din cucuiata de pe deal, curtea căreia este plină de morți (p. 179); Cioarele îl ascultau  (p. 202); se înrolează în una din cele 16 cete (p. 213); un tablou […], o copie a cărui o văzuse cîndva (p. 223) etc. În plus, conștiința profesională mă obligă măcar aici să precizez numărul erorilor tehnoredacționale: peste patruzeci!  

VLAD POHILĂ PRINTRE PRIMII A PUS LA ÎNDOIALĂ SINCERITATEA „UNIONISTĂ” A LUI IURA ROȘKA…

VLAD POHILĂ PRINTRE PRIMII A PUS LA ÎNDOIALĂ

SINCERITATEA „UNIONISTĂ” A LUI IURA ROȘKA…

(Din amintirile unui fost minipolitician)

 

Pe 7 martie 2002, în toiul protestelor anticomuniste fără de sfârșit din centrul Chișinăului am fost invitat împreună cu Vlad Pohilă la sediul PPCD de pe str. Nicolae Iorga, 5, la o discuție amicală cu liderul Frontului Iurie Roșca, supranumit și „unionistul din copaci” sau „unionistul cu megafonul”.

Când am intrat la el în cabinet „conducătorul” mânca o franzelă și înghițea câte un gât de apă minerală pentru că, zicea el, nu avea nici timp nici bani ca să servească ceva cald: lupta anticomunistă era în toi și cea pentru ReUnire la fel…

La un moment dat Vlad Pohilă îi zice „conducătorului”: „Iurie, în ultimii ani am văzut, ascultat, mai mulți patrioți ca tine și unde-s ei, azi? Ar fi cea mai mare deziluzie și dezamăgire în viața mea dacă și tu vei trăda idealurile noastre naționale așa cum au făcut-o alții…”. După care Iurie Roșca a sărit ca ars: „Vlad, cum de-ți poate trece prin cap astfel de inepții, tu, fiind un intelectual curat și deștept?…”

Reacția lui Iurie Roșca mi s-a părut una prefăcută, bolnăviciosă, nesinceră, și am înțeles din prima secundă ce trebuie să fac în acea clipă: s-o imortalizez pentru posteritate… Și am imortalizat-o cerându-mi de la cei doi scuze și rugându-i să întrerupă discuția pentru câteva secunde. O imagine din cele filmate atunci o puteți savura acum din plin. O vedeți mai jos.

Din acea clipă au mai trecut 14 zile și 13 nopți (21.03) până la dispariția subită, întâmplătoare sau preconizată (informație exactă și obiectivă nici azi nu avem),  a lui Vlad Cubreacov, 24 de zile până la marele miting oganizat de PPCD în Piața Marii Adunări Naționale (31.03) și 78 de zile până la reapariția la Chișinău, la fel de subită ca și dispariția, pe 24-25 mai, a lui Vlad Cubreacov… (pe data de 3 iunie l-am vizitat pe acesta la spitalul cancelariei Guvernului acceptându-mi să iau o imagine fotografică de după surghiun dar ne dorind să-mi satisfacă uriașa mea curiozitate despre dispariția sa și despre cele două luni de lipsă acasă, în propria familie, dar și în familia PPCD-istă)…

Abia peste trei ani și-o lună fără două zile, adică în data de 4 aprilie 2005, Iurie Roșca ne-a demonstrat tuturor că Vlad Pohilă în acel moment a fost vizionar: În acea zi de 4 aprilie 2005, Roșca și-a scos masca de unionist și a trecut fățiș cu unii din echipa sa de partea neokominterniștilor unionaliști ai lui Voronin, votând candidatura acestuia pentru cel de al doilea mandat de Președinte al R. Moldova. Frontiștii au votat dar de voturile lor nici măcar nu era nevoie… Scopul celor care au pus la cale acest scenariu era altul decât votarea lui Voronin la funcția supremă în stat… Cele opt voturi de care avea Voronin nevoie i le-a asigurat Dumitru Diacov cu subechipa sa din fracțiunea parlamentară condusă de către Serafim Urecheanu, inclusiv votul lui Vlad Filat. Și totuși Roșca a trădat sau poate pur și simplu și-a scos masca de unionist îmbrăcată din clipa când părăsise Televiziunea unde avea un salariu mășcățel și trecuse la Muzeul literaturii basarabene al Uniunii scriitorilor unde deja era în toi declanșarea Mișcării de Eliberare Națională de către cei mai valoroși și curajoși scriitori basarabeni precum era Alexei Marinat sau Dumitru Matcovschi. Numai că tot atunci erau în toi și cu totul alte pregătiri de anvergură care au început să iasă la lumină începând cu data de 4 aprilie 2005, dar mai ales din ziua (16.06.2009) când Roșca a devenit cu sprijinul lui Voronin viceprim-ministru cu problemele de securitate și drept, funcție pe care exercitând-o defectuos atunci (dacă se va demonstra) azi, Roșca, ar putea ajunge la răcoare…

…Azi,după mai bine de 13 ani de la acel „vot istoric”, din 04.04.2005, încă nimeni nu poate spune sau nu dorește să ne spună cine l-a convins pe Roșca să-i acorde cele opt voturi frontiste lui Voronin: doar Kremlinul, sau Kremlinul cu MOSSAD-ul, sau poate Kremlinul cu MOSSAD-ul și CIA-iul prin jurnalistul american Vladimir Socor, dar poate au fost suficiente insistențele lui Traian Băsescu împreună cu Vladimir Socor… Cel mai bine cunoaște aceste secrete însuși Iurie Roșca și Mark Tkaciuk, dar mai sunt și alții care ar putea măcar acum spune adevărul până nu s-au șters definitiv urmele acelei trădări românești de anvergură… Ștefan Secăreanu, participant activ la acele evenimente, s-a împărtășit cu unele amănunte dar s-a oprit doar la rolul nefast al lui Băsescu la trădarea Mișcării naționale de către Roșca… Ceea ce n-a spus Ștefan Secăreanu este că presiunea dată venea și de dincolo de ocean prin analistul Vladimir Socor, dar și de la Tel-Aviv, de la pământeanul nostru, vicepremierul Evik (de la Eva) Avigdor… prin conaționalii săi din PCRM-ul lui Voronin, Mark Tkaciuk, Oleg Reidman ș.a.

 

Văzând cu ce s-a ales în ultimul timp inițiativa lui Traian Băsescu cu privire la activitatea unionistă a PUN-ului lui ȘALARUcu DOSARU mă tot bântuie un gând că Băse a îndeplinit atunci, în aprilie 2005, o poruncă supremă legată de lichidarea definitivă a curentului unionist din R. Moldova… Cunoscut lucru: nu doar Rusia este împotriva ReÎntregirii românești, ci și acei care au dorit din plin, în 2005, și acei care și azi stimulează financiar înmulțirea numărului „partiduțelor”, „forurilor”, „sfaturilor”, și toate „unioniste”, ca ciupercile după ploaie, au avut și au un singur scop: LICHIDAREA „FOCARULUI” UNIONIST DIN BASARABIA… Numai cât face trecerea accelerată, într-o singură noapte, a consilierului cu misiuni speciale al lui Voronin, Sergiu Mocanu, de pe pista „luptei cu mafia”, care a fost deja lichidată?, pe cea a „reîntregirii Neamului Românesc” pe care urmează s-o înfăptuim în frunte, deja nu cu Ghimpu ci cu Mocanu…

V.Ș., 07.09.2018

ÎNCĂ UN PLAGIATOR, LAUREAT AL PREMIULUI NAȚIONAL AL REPUBLICII MOLDOVA PENTRU LITERATURĂ?

Și în ediția din acest an, 2018, Guvernarea PD-istă a promovat cu insistență la titlul de Laureat al Premiului Național pentru Literatură un plagiator, dovedit prin judecată, acum exact 20 de ani…

 Promovatul se numește scriitorul Iurie Colesnic, Promovantul fiind însăși Monica Babuc, la inițiativa lui Vladimir Plahotniuc, pentru merite absolut „incontestabile” în activitatea sa de membru al CCA și pentru curajul de-al înainta la funcția de Președinte al CCA pe omul devotat lui Victor Stepaniuc, Dragoș Vicol…

Încă nu este clar cine formal l-a înaintat pe Colesnic la prestigiosul titlu al scriitorimii din R. Moldova pentru că Uniunea Scriitorilor n-a avut curajul s-o facă știind bine și alte „merite” ale colegului scriitor? Să fie oare acesta din nou academicianul X sau plagiatorii PD-iști din edițiile anilor trecuți?

 

Totodată o felicităm călduros pe Doamna Maria Cristea, meșter popular, fondator și director al Casei Portului Popular „Casa Cristea”, pentru uriașa contribuție la promovarea identității culturale și salvgardarea portului popular din Republica Moldova!

 

P.S. -Ghici care va fi candidatul-plagiator pregătit de Monica Babuc și șeful ei de partid pentru ediția din anul viitor, 2019, în caz că și după 24 februarie 2019 vor încălzi locul la Guvernarea și Coordonarea R. Moldova?…

P.P.S. –Voi propune unor unioniști care nu se bat pentru asta cu pumnii în piept, oameni de bună credință cu venituri mai mari să adunăm aproximativ 20 de mii de lei ca să tipărim o nouă ediție a cărții regretatului scriitor și patriot Alexandru Chiriac pentru a-i demonstra măcar acum, când se află în lumea celor drepți că nu toți basarabenii sunt la fel și nu toți le seamănă unora ca I.C. sau V.M. …

 

 Anexa 1:

Cine sunt laureaţii Premiului Naţional 2018

Cabinetul de miniştri a aprobat astăzi, 20 august, lista premianţilor ediţiei din acest an a concursului Premiul Naţional 2018. Laureaţii îşi vor primi distincţiile și câte 100 de mii de lei la 24 august, curent, când va fi organizată Gala Premiului Național. Pentru organizarea evenimentului, vor fi alocați peste 300 de mii de lei.

Premiul Naţional pentru anul 2018 se acordă următoarelor persoane:

  1. Oleg Lupan, doctor habilitat în științe tehnice, profesor universitar, pentru contribuții originale la dezvoltarea nanotehnologiilor și promovarea științei naționale peste hotare;
  2. Liliana Groppa, doctor habilitat în științe medicale, profesor universitar, pentru cercetările și activitatea practică de excepție în domeniul reumatologiei;
  3. Gheorghe Savin, doctor habilitat în agricultură, conferențiar cercetător, pentru activitatea de selecție și dezvoltarea genofondului național al viței-de-vie;
  4. Iurie Colesnic, scriitor, pentru opera literară și activitatea de cercetare în domeniul istoriei Basarabiei;
  5. Viorel Mardare, regizor, pentru creația originală în arta filmului publicistic și promovarea imaginii Republicii Moldova;
  6. Aureliu Batrînac, doctor în științe medicale, conferențiar cercetător, pentru inovații și activitate de excepție în domeniul chirurgiei inimii și promovarea imaginii Republicii Moldova;
  7. Maria Cristea, meșter popular, fondator și director al Casei Portului Popular „Casa Cristea”, pentru contribuție la promovarea identității culturale și salvgardarea portului popular din Republica Moldova
  8. Andrei Jilihovschi, bariton, solist principal al Teatrului Bolșoi, pentru arta interpretativă de excepție și promovarea imaginii Republicii Moldova;
  9. Victoria Dunford, director executiv al Asociației de caritate „MAD-AidLimited”, pentru contribuție la realizarea proiectelor de caritate pentru incluziunea persoanelor cu nevoi speciale și model de cetățenie responsabilă pentru țara de origine Republica Moldova;
  10. Ion Solonenco, general de brigadă în retragere, conducător al delegației Republicii Moldova în Comisia Unificată de Control, pentru contribuție considerabilă la promovarea politicii de reintegrare și securitate a țării.

 

Laureaţii îşi vor primi distincţiile la 24 august curent, la Gala Premiului Național. Pentru desfășurarea Galei, Ministerul Finanţelor va aloca, din fondul de rezervă al Guvernului, 371 725 lei Ministerului Educației, Culturii și Cercetării.

Membrii Comisiei pentru decernarea Premiului Naţional s-au întrunit astăzi, 20 august, la Guvern, pentru a examina dosarele candidaţilor participanți la concurs. În cadrul şedinţei au fost prezentate avizele grupurilor de experți pentru 19 dosare înregistrate – candidații fiind propuși pentru performanțe în medicină, artă, cultură, agricultură, știință, literatură și istorie.

Cu titlul de excepție, la propunerea premierului Pavel Filip, pentru decernarea Premiului Național a fost propusă și candidatura regizorului Viorel Mardare. „Propunerea mea vine în semn de apreciere – este un regizor cunoscut și autor al mai multor filme de scurt metraj prin care s-a reușit promovarea Republicii Moldova. Cu părere de rău, anterior nimeni din cei care au conștientizat talentul acestui tânăr nu s-au gândit să-i înainteze dosarul”, a menționat premierul. 

 

Premiul Naţional, în valoare de 100 mii de lei, se acordă cetăţenilor Republicii Moldova pentru realizări remarcabile care au îmbogăţit substanţial ştiinţa, tehnologiile, cultura, arta şi sportul, au contribuit la promovarea imaginii pozitive a ţării pe plan internaţional, au avut un impact considerabil asupra progresului tehnico-ştiinţific şi social-economic. (ZdG, 22.08.18)

 

Anexa 2:

„România liberă”, 29 august 1998,

O carte despre Sfatul Țării, manipulată la Chișinău

(Autor: Alexandru Chiriac, membru al Uniunii Scriitorilor din România, veteran de război)

 

Niciodată nu aș fi crezut că voi ajunge să mă supăr atât de mult pe un român basarabean din stânga Prutului. Ar trebui să se afle, în sfârșit, că noi, basarabenii cei vechi; refugiați în țară în 1940 sau în 1944, ne aveam între noi ca evreii, de la care ar fi trebuit să luăm exemplu întotdeauna. Nu a fost, din câte cunosc, nici un caz când, după refugiu, să fi apelat un basarabean la un altul – și, de cele mai multe ori, chiar la un localnic din Vechiul Regat, și să nu fie ajutat.

În România am ajutat, am fost ajutat, și ne duceam zilele împreună, cu dorul pământului natal în suflet, în așteptarea revederii permanent în gând.

Când se părea că starea lucrurilor s-a mai schimbat, în 1990, mi-am călcat, mânat de dorul Vornicenilor mei natali, pe principiul meu de ani de zile și am plecat la Chișinău. Aici am făcut cunoștință cu noile cartiere – ajunsese orașul tinereților mele de la 120.000 de locuitori în 1940, la aproape 800.000, dar, bineînțeles, mă emoționa mult mai mult vechiul oraș, cu tot cu revederea unor clădiri, locuite cândva de prieteni, trotuarele pe care pășisem, însoțit câteodată de o tânără… Nostalgia vremilor trecute începuse să pună stăpânire pe mine, când a apărut Iurie Colesnic.

  • Aveți o lucrare despre membrii Sfatului Țării?
  • Da, s-a și publicat (când nu aveam nici o șansă de publicare în România) în 16 numere din revista milaneză „Europa și neamul românesc”, iar aici, la Chișinău, în trei numere din revista „Patrimoniu”.
  • Cum ați reușit s-o încropiți?
  • Foarte greu, în special pentru perioada de după 1944, an de la care nu s-a mai publicat nimic privitor la soarta deputaților și, în general, a basarabenilor refugiați, pentru că rușii nu au mai permis.
  • Și cum ați reușit totuși?
  • Din om în om, începând cu regretatul meu prieten Nicolae Radu Halippa, fiul lui Pan Halippa. Da, a fost nostim atunci, când am telefonat prima oară, prin 1967, când nu am vrut, de frică, atât pentru mine, cât și pentru ei, să-mi dau numele la telefon, cerându-i bătrânului Halippa o întrevedere cu „un admirator”.
  • Și, până la urmă, va primit?
  • Da, a coborât treptele Nae, fiul său, colegul și prietenul meu de la liceul  „Alexandru Donici”. Când m-a văzut, a exclamat ușurat: „A! tu eşti! Hai, intră!” Atât eu, cât și, bineînțeles, Halippa  eram supravegheați de Securitate, el revenise din Siberia și din Gherla, eu scăpasem din închisoarea de la Focșani, ambii de vreo 11-12 ani (Şi încă ne era frică).

Ciugureanu, Inculeț și Pelivan fiind demult morți, Halippa era patriarhul nostru, al basarabenilor. Atunci încă mai trăiau în țară Vasile Harea, la Iași, Ion Văluță, la București, și alți 15 deputați (iar în America, Anton Crihan, Ion C. Inculeț ? sic și Păscăluță), dar nici unul de talia lui Pan Halippa.

  • Și cum v-a primit Pan Halippa?
  • Minunat, mai cu seamă că eram coleg de liceu și prieten cu fiul său. Am vorbit mai bine de două ore în camera sa, din dreapta intrării. S-a scuzat că îi vine greu să stea pe scaun și a vorbit cu mine, semiculcat pe o sofa. Atunci mi-a venit ideea să scriu nu numai despre Pan Halippa, ci și despre viața altor mari personaliţăți basarabene. Aveam de unde alege: ne refugiasem în țară aproape un milion de oameni, marea majoritate intelectuali, încât biata Basarabie, ajunsă sub călcâi sovietic, a rămas și fără această clasă socială. De fapt, dacă intelectualii rămâneau pe loc, Basarabia tot n-ar fi avut parte de ei: dintre cei puțini rămași aproape toți au fost deportați. Plecând de la Pan Halippa, eram atât de emoționat de parcă aș fi revenit în Basarabia pentru câteva ore, încât tot atunci, pe drum, am scris și i-am închinat poezia „Patriarhul”. Publicând-o mai târziu, în 1984, tot n-am îndrăznit să scriu ca dedicație decât „lui H.P.”, cu toate că, cu o oarecare abilitate, atunci se putea vorbi despre Basarabia.
  • Dar cu alți foști membri ai Sfatului Țării ați mai luat contact?
  • Gherman Pântea locuia pe aceiași stradă, Argentina, chiar vizavi de mine, pe la nr. 21 sau 23. Probabil de frică nu m-a primit niciodată, cu toate că ne întâlneam adesea. Eu îl cunoșteam, el pe mine nu. În schimb, l-am cunoscut bine pe Ion Văluță, cu care am discutat foarte mult. Eram prieten din fragedă copilărie cu Nina Bogos (Mănuilă), fiica lui Dimitrie, cu Gheorghe Ciugureanu, fiul lui Daniel, cu Eugen Holban, fiul lui Ștefan, cu Alexandru Cristi, fiul lui Vladimir, și, mai târziu, cu Octavian Ghibu, fiul lui Onisifor, cu Anatolie Cazacliu, fiul lui Grigore, și cu atâția alții. Ulterior, am cunoscut sau am corespondat cu mulți descendenți  ai foștilor deputați. Pe Vasile Harea l-am cunoscut bine. Fusese directorul liceului „Al. Donici” din Chișinău, pe care l-am urmat.
  • Probabil, munca de depistare nu a fost deloc ușoară…
  • Mă grăbeam, deoarece înaintam în vârstă atât eu, cât și titularii și descendenții care mai cunoșteau câte ceva. Nu mă pot abține să nu menționez extrem de fructuoasa colaborare cu Nae Halippa, cu Eugen Holban, Gheorghe Ciugureanu și cu Nicolae Șchiopu, acesta din urmă fiind bun prieten cu Ion Văluță.

Am plecat din Chișinău gândindu-mă că, în afară de atâția alții, spre bucuria mea, am contactat și câțiva tineri. Conform convenției, i-am trimis „dragului meu Iurie Colesnic” manuscrisul „Dicționarul  membrilor Sfatului Țării”, la 1 octombrie 1993. Iurie Colesnic mă asigurase că subiectul, fiind de importanță majoră, va fi publicat în cel mai scurt timp.

Am continuat să lucrez la acest dicționar, în special pentru perioada care mă interesa: ce a făcut, care a fost soarta deputatului după 1940 și, desigur, după 1944.

Chiar și celor mai buni prieteni încă le mai era frică și după 1989. Încet-încet, frica le-a mai pierit, au început să mă informeze, iar aceste informații, chiar dacă erau relativ puține, i le trimeteam așa zisului „bun – și nou – prieten” Iurie Colesnic, dragă Doamne, director de editură.

„Bunul prieten” mi-a ținut manuscrisul trei ani, timp în care nici nu l-a returnat, nici nu l-a refuzat, nici nu mi-a propus colaborarea sa, ci doar „s-a  inspirat”, pentru ca în 1998 să schimbe titlul de „dicționar” în „enciclopedie”, să șteargă câte ceva, să adauge câte ceva, să schimbe numele din Chiriac în Colesnic, să umble după sponsorizări, promițând în stânga și în dreapta tipărirea lucrărilor unor naivi creduli – aș putea da și nume (primul fiind un basarabean trăitor în afara spațiului cuprins între Nistru și Tisa) – pentru a obține în schimb ceva (de exemplu, informații privitoare la stadiul în care mă aflam eu cu editura bucureșteană unde depusesem manuscrisul în 1997) și să tipărească lucrarea în 1998.

Voi susține acuzația că un director de editură își însușește cu atâta nerușinare materialul depus de un autor (citează în cartea sa „Chiriac Alexandru, „Dicționarul membrilor Sfatului Țării (manuscris)” – or, eu încă nu murisem și manuscrisul încă nu se afla la vreo bibliotecă și nici nu i-l făcusem cadou lui Iurie Colesnic); că a furat cât a putut din materialul meu, fără să mă citeze, că a înșelat buna-credință a unor oameni să zicem că încă nu e nimic. Dar să strecori, subtil, injurii împotriva României, peste tot pe unde ”merge și ține” și să pretinzi donație de carte dușmănoasă față de România, chiar din partea României, este cu totul altceva.

De exemplu, la Nicolae Alexandri și alți 9 deputați, se precizează: „a semnat Actul  alcătuit de deputații Sfatului Țării referitor la alipirea ilegală a Basarabiei la România”. Pentru a ieși și mai bine în evidență, textul subliniat este cules în cursive, la toți cei 10 deputați. Afirmația ar putea face obiectul unei acțiuni în justiție, deoarece Iurie Colesnic nu face o trimitere bibliografică, iar singurul act la care s-ar putea referi este un Memorandum, aflat la pag. 317-318. Or, în acest Memorandum nu există expresia „Actul  alcătuit de deputații Sfatului Țării referitor la alipirea ilegală a Basarabiei la România”. Se pune, așadar, întrebarea: cui aparține această expresie injurioasă? Și care este rostul ei, de vreme ce nu se sprijină pe nici un document? Și încă ceva: la 9 deputați, Iurie Colesnic scrie „Actul  alcătuit de deputații Sfatului Țării…”, iar la unul singur (Neaga Teodor, pag. 218) menționează, ceva mai corect: „Actul  alcătuit de un grup de deputați…”. Ca de obicei, lui Iurie Colesnic „îi scapă” unele amănunte, ca datarea acelui Memorandum, cu toate că în textul privitor la fiecare dintre cei 10 deputați semnatari precizează data de 26 noiembrie 1918. Un alt amănunt pe care Iurie Colesnic nu-l explică este că la sfârșitul Memorandum-ului se inserează: „urmează 40 de iscălituri”. Normal ar fi fost ca Iurie Colesnic să facă menționarea respectivă la toți semnatarii sau la cel puțin 38 (doi dintre semnatari nu fuseseră niciodată deputați). De ce îi tratează astfel numai pe 10 dintre deputați rămâne o enigmă. Tot enigmă rămâne faptul că Iurie Colesnic nu a fost circumspect la descoperirea unui astfel de act (și unde? în „Intervenția română în Basarabia”, publicată de sovietici în perioada interbelică).

Și, oricum, un cercetător serios, nu s-ar fi gândit la o expertiză grafologică a semnăturilor din Memorandum?

Ar mai fi multe de spus privitor la modul de „elaborare” (și la modul de „gândire”) al acestui fecund scriitor, de exemplu, plasarea printre „Sateliții Sfatului Țării” a unor mari personalități, ca primul ministru al României, Marghiloman, mareșalii Averescu și Prezan și mulți alții.

Dar asemenea lucruri devin secundare pe lângă faptul aflat de mine, în ultimele clipe, și anume: Iurie Colesnic s-a mai „inspirat” și din alți autori, din care cauză a mai pierdut procese în justiție, după cum, cu siguranță, va pierde și procesul pe car i-l intentez.

În acest caz, întrebările firești sunt:

– Cât timp  va mai fi tolerat Iurie Colesnic ca proprietar și director de editură de către forurile care i-au acordat acest drept?

– Cât timp, după astfel de fapte reprobabile și după atâtea agramatisme în scrierile sale, Iurie Colesnic va mai fi tolerat în Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova fără a primi vreo sancțiune? (Publicat în: România liberă, 1998, 29 august)

 

Anexa 3:

…V. Legea în acţiune

 

Cu privire la valoarea drepturilor de autor ale dlui

Alexandru Chiriac (România)

 

Tribunalul de circumscripție Chișinău a examinat cazul de folosire neautorizată a operelor autorului Alexandru Chiriac (România) de către Iurie Colesnic și editura „Museum” în lucrarea „Sfatul Țării. Encicljpedie” (Editura „Museum”, Chișinău, 1998) și în ședința din 10.11. 1998 a hotărât:

  1. A recunoaște faptul că în enciclopedia „Sfatul Țării” Iurie Colesnic a încălcat drepturile de autor ale lui Alexandru Chiriac.
  2. A încasa de la Iurie Colesnic în beneficiul lui Alexandru Chiriac recuperarea pierderilor în mărime de 2.000 salarii minime în Republica Moldova, sumă ce constituie 36.000 lei.
  3. A interzice publicarea și a înceta difuzarea enciclopediei „Sfatul Țării”, cât și a confisca exemplarele publicate.

Hotărârea a fost atacată de către dl I. Colesnic în instanțele judecătorești ierarhic superioare. Ea însă a fost reconfirmată și, devenind definitivă, a fost pusă în aplicare conform deciziei Curții Supreme de Justiție din 17 ianuarie 2001.

N o t ă: La 10 septembrie 1998 ziarul „Literatura și arta” nr. 37 (2769), când dl. A. Chiriac s-a adresat în judecată, a publicat următoarea declarație: „Editura „Museum” în persoana dlui I. Colesnic aduce scuzele sale pentru încălcarea neintenționată a drepturilor autorului A. Chiriac (România) și este de acord să achite compensația cerută de reprezentantul autorului în justiție”.

 

(Publicat în: „Autorul: Buletin informativ al Asociației DAC” / Drepturi de Autor şi Conexe /, Chişinău, 2001, septembrie, nr. 2(4), p. 16 / coperta 4).

 

PROFESORUL ȘI SCRIITORUL, Dumitru MOLDOVAN, A FOST PETRECUT PE ULTIMUL SĂU DRUM…

AZI, 17 august 2018, PROFESORUL ȘI SCRIITORUL, Dumitru MOLDOVAN,

A FOST PETRECUT PE ULTIMUL SĂU DRUM

la Cimitirul Central din Chișinău.

 

Vă prezint un articolul semnat de mine și Vlad Pohilă despre regretatul profesor Dumitru Moldovan, publicat în săptămânalul Literatura și Arta, din 03.11.2016, la cea de a 70-a aniversare a profesorului.

 

COMPETITIV ÎN ŞTIINŢA ECONOMIEI, TEMERAR ÎN CREAŢIA LITERARĂ

            Persistă – şi nu numai la noi – o prejudecată că economiştii (ca şi matematicienii, fizicienii, biologii, chimiştii…) ar fi preocupaţi exclusiv de materia căreia s-au consacrat: cifre, diagrame, respectiv, ecuaţii, formule, scheme… Că nu este întocmai aşa, ne-o demonstrează şi un om din preajma noastră: mulţi l-au avut de profesor la Universitatea sau la ASEM, unii îi sunt colegi de catedră sau de Academie, alţii i-au citit, plăcut surprinşi, scrierile literar-documentare şi eseistice. Poate aţi intuit: ne referim la Dumitru Moldovanu, economist, profesor universitar, istoric şi scriitor, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe. La începutul lunii de mijloc a toamnei dumnealui a ajuns la o aniversare ce impune un bilanţ mai sever decât, să zicem, cu un deceniu-două în urmă. Un bilanţ al activităţii dlui prof. univ. dr. hab. D. Moldovanu încercăm să facem şi noi, în rândurile ce urmează, ele constituind şi un călduros omagiu pentru sărbătorit – din partea unui coleg de catedră, respectiv, a unui fost student.  

 

            Născut la 2 noiembrie 1946, în s. Piatra (Orhei),  face studii la Universitatea de Stat din Chişinău (1964-1968), al cărei licenţiat este, la specialitatea Istoria şi ştiinţe sociale. Studii de doctorat la Catedra Economie politică a Universităţii de Stat „M. Lomonosov” din Moscova (1975-1978). În 1979 susţine teza de doctor în economie, cu tema de cercetare „Particularităţile autofinanţării în asociaţiile agro-industriale”. În 1997, în cadrul ASEM, susţine teza de doctor habilitat în ştiinţe economice, cu subiectul „Independenţa transformărilor sistemice şi a integrării în economia mondială a ţărilor în tranziţie”.                                        

A avut mai multe stagii şi cursuri de perfecţionare profesională, inclusiv: stagiu lingvistic la Montpellier (Franţa, 1982), stagiu ştiinţifico-didactic la Universitatea „Lomonosov” din Moscova (1987), stagiu ştiinţific la Centrul de economie şi politică europeană (Lille, Franţa, 1993-1994); stagiu ştiinţific şi practic la Universitatea din Nebraska, Omaha, SUA (1995); stagiu ştiinţific şi practic la Universitatea din Grenoble, Franţa (1999); cursuri de studiere a limbii engleze la Universitatea Americană din Blagoevgrad, Bulgaria (1999, 2000).

Debutează în activitatea profesională în 1968, ca asistent la Universitatea de Stat din Chişinău (până în 1975), unde revine după studiile de doctorat la Moscova. Activează, un timp, ca profesor de economie la Universitatea din Bamako (statul Mali, din Africa de Vest). Între 1985 şi 1991 este angajat la USM, deja în calitate de conferenţiar. Odată cu deschiderea ASEM (1991), se încadrează aici, mai întâi conferenţiar, şef al Catedrei de economie politică şi doctrine politice, fiind promovat profesor universitar (1994). Din acelaşi an este şi decan al Facultăţii de Relaţii economice externe, funcţie pe care o deţine până în prezent.  Promovat membru corespondent al AŞM, în 2007, în anii următori este profesor invitat la câteva universităţi de peste hotare (Grenoble, Franţa; Bucureşti; Minsk, Belarus; Vilnius, Lituania).

         Desfăşoară şi alte  activităţi: membru al Consiliului Economic Suprem pe lângă Preşedintele  Republicii     Moldova (1997-2000);  membru al Consiliului Economic pe lângă prim-ministrul Republicii Moldova (2001-2003); membru al colegiilor de redacţie sau al consiliilor ştiinţifice ale revistelor ştiinţifice şi ştiinţifico-didactice: „Economica” (ASEM, din 1997),  „Economie  şi  Finanţe” (Chişinău – Sibiu  (1998-2000), „Economie  şi Sociologie” (Academia de Ştiinţe a Moldovei, din 1996); „Perekriostki”, Universitatea European-Umanitară, Minsk, Belarus (din 2004), „Monitorul economic” (din 2006) şi „Economy, Transdisciplinarity, Cognition”, Universitatea „G. Bacovia”, Bacău; expert  din  partea  RM  la  evaluarea  proiectelor  de  cercetare  în  cadrul  Programului  TACIS – ACE,  Bruxelles,  Belgia,  1995, al  proiectelor  didactico-ştiinţifice  ale  Programului  TEMPUS – TACIS,  Torino,  Italia, 1998 etc.

Specializări şi discipline predate: Teorie  economică  (Economie politică); Doctrine economice; Economia relaţiilor externe ale Republicii Moldova; Economia mondială; Planificarea  economiilor  naţionale. În  perioada  anilor  1992 – 2015  aria  preocupărilor  ştiinţifice,  destul  de  vastă,  s-a  plasat,  în  fond,  la  „frontiera”  între  „teoria  economică”  (economia  politică)  şi  „economia  mondială”. Direcţia  principală  de  cercetare  în  această  perioadă  a  fost:  „Transformările  sistemice  şi  respecializarea  economiei  moldoveneşti – condiţie  esenţială  a  integrării  ei  echitabile  şi  eficiente  în  economia  mondială”.  Prof. D. Moldovanu a  formulat  un  şir  de  concepte,  ipoteze  şi  propuneri  cu  privire  la:

  • Teoria şi  practica  tranziţiei  la  economia  de  piaţă  în  diferite  ţări,  interdependenţa  între  globalizare  şi  tranziţie;
  • Necesitatea, caracterul  şi  mecanismul  schimbării  timpului  de  specializare  a  ţărilor  în  tranziţie;
  • Particularităţile comerţului  exterior  şi  ale  politicii  comerciale  în  Moldova;
  • Investiţiile străine  directe  ca  forţă  motrice  a  globalizării;
  • Avantajele şi  dezavantajele  aderării  RM  la  UE;
  • Particularităţile economiei  subterane  în  relaţiile  economice  internaţionale;
  • Evoluţia doctrinelor  economice;
  • Elaborarea teoriei întitulate ” Economia imaginaţiei creative”.

În  calitate  de  conducător  sau  consultat  ştiinţific, D. Moldovanu  a  pregătit  şapte  doctori  şi  doctori  habilitaţi  în  ştiinţe  economice, inclusiv o persoană în cotutelă cu Universitatea PMF din Grenoble, Franţa.

  1. Moldovanu a participat la realizarea unor importante proiecte internaţionale, inclusiv în calitate de: coordonator şi partener  al  proiectului  de  cercetare  „Integrarea  Republicii  Moldova  în  economia  mondială  şi  europeană”,  realizat  în  cadrul  Programului  TACIS – ACE,  în  colaborare  cu  specialişti  din  Franţa,  Grecia,  R. Moldova (1995-1997); partener  al  proiectului  de  cercetare  „Ocuparea,  şomajul  şi  adaptarea  forţei  de  muncă  în  condiţiile  transformărilor  sistemice  din  Republica  Moldova”, realizat  în  cooperare  cu  parteneri  din  Franţa,  Rusia,  Germania,  Moldova (aceeaşi perioadă); coordonator şi partener al proiectului de cercetare „Republica Moldova în strategia extinderii Uniunii Europene în Europa de sud-est” (dimensiunea economică) – proiect câştigat  în  cadrul  unui  concurs  european,  finanţat  de  Comisia  Europeană (2000-2001); coordonator  al  proiectului  “Reformarea  învăţământului  economic  superior la Facultatea de Relaţii  Economice  Internaţionale prin  implementarea  noilor  metode  de  învăţământ  şi  pregătirea  tinerilor  profesori” – proiect finanţat de HESP Budapesta  şi de Universitatea  din  Grenoble, Franţa (2000-2003); coordonator şi coautor al proiectului de cercetare, finanţat de AŞM, cu tema: „Integrarea europeană a RM: premise, avantaje şi oportunităţi pierdute” (2008-2009).

În perioada 1997-2015, a organizat  şi  a  coordonat  activitatea unor conferinţe  ştiinţifice  şi  didactico-ştiinţifice  internaţionale  cu  participarea  specialiştilor  invitaţi  din:  Franţa,  SUA,  Germania,  România,  Ungaria,  Bulgaria. A  participat,  ca  moderator  şi  raportor,  la  simpozioane  şi conferinţe ştiinţifice   internaţionale  organizate  în:  Rusia,  Franţa,  Polonia, România, Belarus, Ucraina. A debutat în presa de specialitate în 1973, în „Analele ştiinţifice” ale Universităţii de Stat, iar debutul editorial – studiul monografic „Istoria doctrinelor economice”, a avut loc în 1992. Scrie şi ţine prelegeri în câteva limbi: română, franceză, engleză, rusă. Rezultatele muncii de cercetare a lui D. Moldovan se regăsesc  în cele peste 200 de  lucrări ştiinţifice, metodice şi ştiinţifico-publicistice, publicate pe parcursul anilor 1973-2015, atât în R. Moldova, cât şi în România, Rusia, Franţa, Grecia, Ucraina, Belarus etc.

Este apreciabilă şi activitatea literar-publicistică a economistului D. Moldovanu. Colaborând la numeroase ziare şi reviste din Chişinău, Bucureşti, Iaşi etc., se evidenţiază prin articole de popularizare a doctrinelor economice în etapa actuală, precum şi prin scrieri ce prezintă activitatea unor colegi de breaslă. Ca scriitor a debutat în 1979, cu o biografie romanţată a fiului de nobili basarabeni Serghei Lazo, ajuns comandant în Armata Roşie, apoi – victimă a ostilităţilor din timpul războiului civil din Rusia bolşevică. În 1981 tipăreşte o biografie a haiducului basarabean Tobultoc, din sec. XIX, cartea fiind scoasă din comerţ din cauza  suspiciunilor cenzurii că autorul ar fi criticat excesiv ţarismul. A mai publicat un studiu documentar-literar consacrat lui Mihail Frunze, şi acest basarabean fiind implicat în evenimentele tulburi generate de revoluţia bolşevică şi de războiul civil din Rusia, la începutul sec. XX. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova (din 1990).

Nominalizat  „Cel  mai  înţelegător  profesor  al  ASEM”  în  cadrul  primei  ediţii  a  Concursului  ProfTOP – 2005, D. Moldovanu devine laureat al Premiului „Petre S. Aurelian”  al Academiei Române, pentru  lucrarea  „Economia Moldovei în  capcana globalizării şi tranziţiei”  (2006). Cavaler al ordinului „Gloria muncii” (2011) şi al ordinului bisericesc „Cuviosul Paisie Velicicovski”, de gradul II  (2011); deţine Premiul Primăriei Chişinău “Cartea anului în domeniul economiei” – pentru vol. “Doctrine şi economişti celebri“ (2011).

Prin felul cum predă, cum investighează şi cum scrie, Dumitru Moldovanu demonstrează cu o impresionantă perseverenţă că este competitiv în ştiinţa economică, concomitent fiind şi un temerar în creaţia literară, fie această eseistică, fie scrieri în care filonul documentar se îmbină norocos cu imaginaţia şi intuiţia artistică. Elanul de care dă dovadă mereu, ne sugerează că savantul şi scriitorul D. Moldovanu va mai scoate la lumina zilei noi lucrări utile tineretului studios şi specialiştilor, dar şi noi creaţii eseistice şi literar-documentare… (V.Ș., V.P.)

 

„ȘOBOLANIADA“ SAU LUMEA PARALELĂ

„ȘOBOLANIADA“ SAU LUMEA PARALELĂ

 O carte bună și după două decenii de la apariția ei se poate bucura de cea mai frumoasă recenzie. Iată și dovada: cronica literatului bucureștean Mihai Floarea la romanul prozatorului basarabean, Nicolae Rusu, „Șobolaniada“, tipărită în anul 1998. (V.Ș.)

Nicolae Rusu este una dintre victimele neosistemului mafiotic generat de așa-numita destrămare a fostului imperiu sovietic; biografia lui o confirmă[1].

Într-un interviu luat de publicista Roxana Iorgulescu Bandrabur scriitorul se destăinuie: Am editat pînă în prezent peste treizeci de volume: șase romane, cărți pentru copii, proză scurtă, eseuri, piese, publicistică…[2]

În același interviu, am citit următoarele: […] seara, aproape de miezul nopții, aud soneria la ușă. Eram acasă doar cu fiica de zece ani, care deja adormise, soția plecase la fiu, elev în clasa a opta la Liceul „C. Negruzzi“ din Iași. Ies în coridor, dar nu mă grăbesc să deschid, ci întreb: „Cine-i?“ De după ușă aud o voce de bărbat: „Domnul Nicolae Rusu?“ Îi răspund afirmativ, iar el se grăbește să mă informeze: „Eu vin de la București și astăzi m-am întâlnit la Uniunea Scriitorilor cu dl Cimpoi. Aflînd că am drum la Chișinău, el mi-a transmis pentru dumneata un pachet“. Nu intenționam să deschid ușa, dar cînd am auzit de pachet și făcînd legătură cu discuția avută în aceeași zi cu colegul meu de la București, mi-am zis că insul e dintr-ai noștri, îl știe pe Cimpoi, iar acesta i-a încredințat să-mi aducă, probabil, niște cărți. Eram foarte curios să le văd, dar intuiția parcă mă atenționa să nu deschid și îi propun să vină cu pachetul a doua zi la Uninea Scriitorilor. El însă insistă: „Eu nu pot veni mîine la Uniune, că peste un ceas mă întorc la București“. Înțelegînd că nu am altă soluție, deschid ușa. Îl văd și astăzi în fața ochilor: un tînăr scund și îndesat, tuns chilug și [cu] sprîncenele decolorate de soare, în adidași, blugi, cu mîinile băgate adînc în buzunarele sacoului, că era o noapte caldă de mai. Mirat, îl întreb: „Dar unde-i pachetul?“ Și el, știind ce are să facă peste cîteva secunde, răspunde calm și-mi surîde: „E în mașină, mergem să ți-l dau“. Se întoarce și pornește spre ieșire. Eu locuiam la parter, într-o casă cu patru etaje și pornesc din urma lui, dar la ușa scării el se apleacă brusc, ridică ceva de jos și se răsucește cu intenția vădită de a mă lovi. Crezînd că ridicase o scîndură, o cărămidă sau un alt obiect mi-am repezit brațele în sus, unul peste altul, să-mi protejez capul. Dar el avea acolo, pregătit mai devreme, un borcan cu vitriol. A împroșcat lichidul de jos în sus, fiind sigur c-o să-l arunce direct în față, dar în clipa în care ridicasem mîinile deasupra capului am făcut și un pas îndărăt, ridicîndu-mă pe o treaptă. Din acest motiv, lichidul s-a împrăștiat nu pe față, ci pe gît și piept. Fiind însă aruncat cu putere, vitriolul a ricoșat pe toată fața, pe brațele ridicate și pe frunte. Cînd am simțit arsura, durerea fiind de nedescris, căci vitriolul sfîrîia pe frunte, pe obraji, pe brațe ca uleiul pe tigaia încinsă, m-am repezit în casă, am deschis robinetul și am prins a mă stropi cu apă, dar de la contactul cu ea durerile deveniseră parcă mai acute.      M-am speriat, crezînd că e vorba de vreo substanță care în contact cu apa dă reacții mai puternice și m-am oprit. A fost o greșeală, căci apa ar fi diminuat arsurile, care ajunseseră să fie de categoria a patra. Probabil, intenția lor a fost  să-mi ia vederea, să nu mai văd, să nu mai scriu, să nu mai spun din cele ce știam. Dar nu-mi pot explica cum s-a întîmplat că nicio picătură de acid nu mi-a afectat ochii și nasul, de parcă a pus cineva palma, protejîndu-i. Sprîncenele au suferit de la vitriolul scurs de pe frunte, ele însă l-au oprit să nu se scurgă peste pleoape. E ceva inexplicabil, e chiar o minune că mi s-au păstrat ochii. […]

Curemurat, am cerut detalii prietenului Vasile Șoimaru din Chișinău, care-mi trimisese linkul articolului său urmat de reproducerea interviului în cauză și nu mică mi-a fost bucuria să-mi răspundă că îmi va ogoi curiozitatea foarte curînd, avînd drum în București. Așa m-am „învrednicit“ (pun ghilimelele spre a face trimitere autoironică la cunoscutul proverb berzei chioare îi face Dumnezeu cuib!) să citesc cu mare întîrziere de la apariție Șobolaniada[3], purtînd pe coperta a patra o referință critică semnată Aura Christi: În romanul Șobolaniada fiecare tentativă, oricît de insinuantă, oricît de timidă, de literaturizare este amendată.     Într-adevăr, am regăsit aproape intact, la pagina 77 a cărții, rîndurile deja citate din interviu!

Proza debutează cu două pagini și jumătate intitulate În loc de prolog din care desprind rolul scrisului vindecător: Țineam în mîini cele 237 pagini [ale primei variante a manuscrisului] și nu-mi venea a crede că-s ale mele. De altfel, îmi dădeam totuși seama că datorită lor am și supraviețuit, căci de lăsam, în desperare, stiloul din mînă, aș fi ajuns în cel mai bun caz la balamuc (cf. p. 5).

Halucinanta suprapunere literatură-realitate, în acest caz depășind net autenticitatea gidiană / camilpetresciană din urmă cu aproape un secol, obligă cititorul și/sau criticul să recurgă la grile de lectură-interpretare decurgînd dintr-o perspectivă de receptare actuală, specifică romanului-jurnal cu rol auto-psiho-terapeutic.

În situația succint descrisă în această lungă introducere, sînt obligat să-mi cer scuze autorului și cititorilor pentru decalajul temporal dintre apariția romanului și demersul meu critic. Rîndurile următoare sînt concepute ca o încercare de sensibilizare a acelora cărora numele Nicolae Rusu nu le spune mai nimic. Mai ales lor le adresez afirmația că Șobolaniada e scrierea unui important prozator român realist contemporan, stăpîn ca puțini alții pe arta sa, el fiind totodată conștient că talentul hărăzit DE SUS trebuie să și-l pună oportun în slujba adevărului și a dreptății relative (pămîntene) ca prilej de identificare mai rapidă a căii spre mîntuire.

Încredințat că nimic nu-i întîmplător, totul e proniator[4], așa cum rezultă și din răvășitoarea scrisoare admirativă inserată de autor (v. În loc de epilog, pp. 188-189), am convingerea că și menirea paginilor de față se va dezvălui treptat, în mod tainic, fiecăruia dintre cititorii lor; în acest scop, trebuie subliniate enumerativ-pilduitor cîteva fapte: salvarea minunată a manuscrisului (cf. În loc de prolog, pp. 5-7[5]); rugăciunile Galinei Popovici, autoarea mesajului letric primit de autor într-o marți, pe 14 cuptor / iulie 1998; sponsorizarea salutară venită din partea cuiva generos, care voia să editeze două cărți, una fiind a lui Vasile Șoimaru, anume Căderea premierilor; gîndul rarisim al colegului de facultate de odinioară de a ceda suma în cauză în favoarea apariției romanului Șobolaniada; aportul redactorului Nicolae Marciuc, care l-a căutat telefonic insistent pe Nicolae Rusu, găsindu-l tocmai miercuri dimineața, pe 15 cuptor / iulie 1998, spre a-i comunica tot acest lanț benefic; contribuția editorului Anatol Vidrașcu, a tehnoredactorului Marcel Poiată și a corectoarei Fulga Poiată!… Iată cum a rînduit Pronia oamenii și faptele pentru a ajunge sub tipar cartea, spre lumina înțelegerii cititorilor de ieri, de astăzi și de mîine!

Romanul mărturisitor Șobolaniada poate fi citit, desigur, făcîndu-se abstracție de toate elementele reale înșirate pînă aici, anume în simplă cheie polițistă. Meritele naratorului obiectiv (omniscient, omniprezent, impunînd curgerii epice persoana a treia) rămîn însă intacte: acuratețea stilistică, tehnica suspansului, arta portretului, savoarea graiului moldovenesc. 

Cele treizeci și șapte de capitole sînt numerotate arab, fiecare fiind însoțite de cîte un moto desprins din presa vremii, aparent fără legături cu faptele narate, dar, la o relectură atentă, relevînd ancorarea temeinică a acestora în fluviul cel vîscos-policrom al istoriei contemporane parțiale a vitregitului ținut românesc de la răsărit spre a fi întrețesute ISTORIEI CELEI ETERNE.

Eroul narațiunii este un Ion reprezentativ, ca mulți alții din literatura românească[6], desigur, alteregoul autorului, așa cum a rezultat din cele scrise pînă aici. Acest oarecare Ion Josanu este, după cum îl caracterizează mafiotul Solovei, un pîrlit de literat care s-a dovedit a fi specialist în contabilitate (…) și care în echipa lui [Vasile] Bivol [președintele Societății Literaților] e responsabil de sectorul economic (cf. p. 27). El a reușit să detecteze capcana ce le-o pregătisem, dovedindu-se, după aprecierea ironică a maiorului Coțofan: al patru sute unulea literat în rolul buturugii mici care răstoarnă carul mare (...), unul care, îi explică Solovei mai departe șefului său încercînd a se scuza: de mai bine de zece ani nu activează în domeniul său, mai ales că nici n-a lucrat contabil după facultate, ci economist (idem). Ordinul cade sec: Va trebui să vă ocupați și de el (…) poate e cazul să-și schimbe locul de lucru (idem). Aceasta e intriga firului narativ principal.

Ion Josanu, uscățiv și retras, mai degrabă taciturn (cf. p. 29) apare ca o încarnare modern-donquijotescă, pe negîndite și dramatic angrenată în lupta de a scăpa cu viață din mrejele otrăvite ale mafioticului sistem la cîrma căruia se află colonelul Alexei Trofimovici Sidorciuk, mai marele Serviciului Securității – „planetariu“[7] în jargon –, rămas în funcție și după forfota „revoluționară“, cum numește el cu ironie căderea imperiului rusesc. Este avansat la gradul de general în urma serviciilor aduse „Patriei mame“ – fosta U.R.S.S. –  prin jafurile cu documente în regulă sau măsluite (așa-numitele spălări de bani[8]), prin omorurile săvîrșite cu profesionalism, prin comploturile ingenioase antiromânești. Execută zelos indicațiile de la centru ale „albinosului“ Maxim Maximîci care-l firitisește: bun sosit în familia noastră… a generalilor. Să știi că-ți înmînez din toată inima aceste stele de general și-ți doresc să ajungi timpul cînd ți se va înmîna și cea de mareșal… (…) Tot de la mine (cf. p. 157), dovedindu-se o unealtă satanic-perfecționată, secondat fiind de subordonații săi: maiorul Coțofan și căpitanul Solovei, formați după chipul și asemănarea lui. Ordinele lor sînt îndeplinite cu concursul altor brute experimentate, de asemenea perfect sincronizate în gînduri și fapte: Iuri Vissarionovici (Iurvis după numele conspirativ) și Nicolae Radu (zis Colorado). Mîinile lor nu sînt însă înmuiate în sîngele victimelor. Iurvis,  de pildă, e un fost avocat, ajuns judecător, iar dacă a făcut cumva bătături – cum ni-l portetizează naratorul cu ironie – și le cîștigase mai mult la număratul banilor ce i se aduceau în plicuri – mai mari și mai mici. Cu banii adunați ar fi putut obține chiar și portofoliul de ministru de interne, dar Iurvis înțelese că încă nu-i momentul (cf. p. 83). Are rang de căpetenie de gașcă (idem).

Ar fi momentul să facem cunoștință cu structura lumii paralele pe care o anunțam din titlul eseului de față. Mulți dintre dumneavoastră, stimați cititori, nu veți fi deloc surprinși, deja o bănuiți, căci ați citit, desigur, destule articole dedicate acestei teme actuale, ori ați vizionat suficiente filme americane sau italienești cu intrigi mafiotice spre a vi-o imagina. Să-i dăm însă cuvîntul lui Nicolae Rusu: În cealaltă lume, paralelă, (…) există alte legi, alte criterii de siguranță și bunăstare. (…) În genere, structura clanului e constituită din echipe – de la cinci pînă la zece inși; brigăzi – de la două pînă la cinci echipe; grupe – de la două pînă la cinci brigăzi; găști – de la două pînă la patru grupe; iar în componența clanului pot fi incluse de la cinci pînă la un număr nelimitat de găști (p. 83).

Să revenim la Iurvis, care, cum deja am precizat în această ierarhie de clan, a ajuns pînă la căpetenie de gașcă. El are în subordinea sa patru grupe – la Tiraspol, Comrat, Chișinău și Soroca. Cea mai numeroasă grupă e cea de la Tiraspol – cu cinci brigăzi, și fiecare brigadă are nu mai puțin de patru echipe. Kuman [„stăpînul“ – tartorul stabilit la New York] îl prețuiește la fel ca și pe capii de gașcă din Lvov, Baku, Odesa, Petersburg, Tașkent… (cf. idem). Internațional racordată, așadar, „gașca“ lui Iurvis primește instrucțiuni de la „stăpînul“ din America, fiind apreciată fiindcă, în această zonă a Europei menținută înadins în tensiuni politico-economice, a izbutit să „clătească“ sume fabuloase de dolari cîștigate din afacerile cu droguri, mai ales prin operațiile din fostul spațiu sovietic ce țin de achiziția, comercializarea și organizarea tranzitului pînă în Europa de Vest a cocainei și a heroinei. (Idem)

Relațiile amicale cu angajații de la „planetariu“ ale clanului menținute prin omul de bază Colorado, poreclit „Contele“, sînt, la un moment dat, amenințate de pretențiile de emancipare ale unui robot uman – chintesență a degradării – Naparca Gheorghe Vasilevici, după cum figurează în acte, cunoscut în satul de baștină Ghiță, numit de ruși Igor (căci acesta e echivalentul onomastic slav), buldozerist de meserie ajuns polițist. Numele real al ipochimenului era, înainte de 1940, Năpârcă, definitoriu pentru caracterul său de asasin plătit, dar el îl prefera pe cel transcris greșit de un funcționar, fără diacriticele românești, căci – gîndea el – Naparca sună mai frumos, are în el ceva enigmatic, adie a italian sau spaniol (cf. p. 20). Ce distanță astronomică literară este între acest polițist/polițai Ghiță și personajul caragialian! Cît de adîncă este prăpastia în care a căzut țara după epoca „marilor clasici“! Deși aparent bate și acest Ghiță pas rotund la comanda superiorilor, asemănător celor care dau viață jocului moldovenesc „pristanda“ care l-a inspirat onomastic pe genialul dramaturg, deși „renumerația“ lui de bugetar e rotunjită serios prin afacerile murdare, de regulă finalizate prin crime, lăcomia nemărginită și trufia îl împing la gîndul desprinderii de șeful pe care, îndeajuns de mult timp pentru a-i prinde meșteșugul drăcesc, îl cultivase și-l venerase. Inițial l-a servit ca un cîine credincios, intuind că prin acest Colorado există o posibilitate reală de a se face om cu avere, cu situație în societate, cu faimă. Făcea totul pentru el și omorurile săvîrșite – doar vreo cîteva în tovărășie cu Filea – au fost dirijate de Colorado (p. 44). Treptat, după cum îi declară amantei sale Serafima Butuc, socotește că nu are pe umeri cap doar pentru a purta chipiul de sergent (p. 121). Într-adevăr, își sporise simțitor veniturile atît în urma spargerilor regizate la Societatea Literaților, cît și ca urmare a afacerilor clandestine cu arme vîndute la preț de speculă în Transnistria. De aceea visează la independență, la o „victorie personală“, anume de a fi un om bogat, om de afaceri, om cu stare, draibăr, adică om cu bani mulți (p. 60). Această duplicitate nu e tolerată însă de superiorii săi omniscienți, deja supărați că, în loc să-l lichideze pe Ion Josanu (fără împușcături, fără țipete, fără vînzoleală – cf. p. 75), cedase la rugămințile Serafimei – o altă creatură damnată, cu nume antagonic-semnificativ, de slujitoare căzută, devotată satanic, ce poate trece drept o figură tragică a literaturii, căci, pe lîngă statutul procustian pe care-l dobîndise, de pildă, Emilia Răchitaru din romanul lui Camil Petrescu, aceasta sfîrșește alienată. Moartea  previzibilă a lui Năpârcă, în stil mafiotic, diabolic planificată de marii „șobolani“, e pigmentată de un element surpriză pentru cititor: polițistul-asasin plătit regește, atacatorul bietului Ion Josanu, îmbogățitul traficant de arme, regizorul spargerilor de la Societatea Literaților, căpătuitul în urma masivelor spălări de bani operate în cîrdășie cu pseudocontabila Serafima, cinicul tovarăș de fărădelegi al cruntului Filea Măcelarul era hematofob! (Cf. pp. 125-126). Este, după cunoștințele mele, un deznodămînt unic de înfruntare violentă în narațiunile și filmele de acțiune.

Galeria personajelor negative e completată prin Filimon Spânu, zis Filea Măcelarul, deja pomenit în fraza precedentă; e o brută uriașă cu nimic mai prejos decît Năpârcă, și el demult împietrit sufletește, dar și mărginit, cu mutră de casap (cf. p. 95) și cu pumnul cît o baniță (p. 100), creionat în tușe groase încă din capitolul 4 al romanului: ca un mînuitor de meserie freca alene lama ascuțită a unui șiș cu o petică de catifea, miorlăind cu gura închisă un fel de melodie ce aducea cu „Țărăncuță, țărăncuță“ (p. 19); era un tip morocănos, zile întregi era în stare să nu scoată barem un cuvînt (idem). Pentru Năpârcă e un asociat de asasinate necesar, fiindcă pe Măcelar vederea sîngelui nu-l face să leșine. Cititorul receptează moartea monstrului ca o izbăvire, ca o trezire – soluție indispensabilă reinstaurării echilibrului psihic după efectele produse de coșmarurile repetate…

Am lăsat la urmă, ca pe o gură de oxigen pentru înotătorii specializați să învingă marile adîncimi, două personaje luminoase, alcătuind un cuplu: Tudor Carp și Grecia.

El e un anchetator practicant, descris fizic de narator cu vădită simpatie, cucerindu-ne imediat și definitiv: tînăr de vreo douăzeci și cinci de ani, nu prea înalt, vînjos, cu privirea deschisă, cu păr castaniu și bogat, ce-i acoperea moale fruntea. Fața-i era calmă, cu trăsături regulate, buze bine conturate și bărbia, rotunjită ca la o fată mare, arăta proaspăt rasă, de altfel ca și locul unde tinerii de vîrsta lui preferă să-și prefacă tiuleiele (sic) în mustăți. După felul cum era îmbrăcat – costum simplu, dintr-o pînză ieftină, de culoare vineție, în dungi abia vizibile, cu pantalonii bine călcați, cămașă sinilie –, se vedea în el un om cu gusturi rigide, poate chiar un pedant  (p. 38). Superiorul său îl cheamă să-i repartizeze cazul spargerii aranjate de la Societatea Literaților și-i examinează dosarul, prilej pentru povestitor să ni-l deschidă larg și nouă. Astfel aflăm despre Tudor Carp: că e născut într-un sat din centrul republicii, că anul acesta termină la fără frecvență facultatea, că după școala medie a fost ostaș în armata sovietică, c-a apucat și cîteva luni de război în Afganistan, iar după cătănie a lucrat doi ani electrician la o direcție de construcție, apoi a reușit la Facultatea de Drept și pînă în prezent a avut o slujbă de grefier la o judecătorie raională. (Idem). Duelul gîndurilor personajelor înfățișat de naratorul omniscient nu deranjează fiindcă e înfățișat cu umor: (tînărul) „Oare chiar mă crede un papă-lapte?!“; (șeful) „Uite… încuiatul, e cu caș la gură, dar crede, probabil, că cele ce-i spun sînt baliverne… își închipuie cine știe ce… lup-de-mare… (…). Pare să fie înfumurat și cam încrezut… (p. 39). Nici experimentatului căpitan Bulicanu nu-i inspiră încredere: tînărul său coleg e un mare naiv, ticsit de romane polițiste cu final fericit și habar nu are că în jurul său toate subiectele de viață concretă a unor oameni concreți se desfășoară în altă lume, diferită de cea croită după bunul-plac al scenariștilor și povestitorilor (p. 39). Vinovații delapidărilor de la Societatea Literaților se simt în siguranță un timp, știind că de dosarul cazului plimbat înadins de la un anchetator la altul se ocupă un student aflat în preajma ultimei sesiuni de examene. Aflînd însă că Tudor Carp e pe cale de a-i descoperi, căci luase deja legătura și cu maiorul Chistovschi, anchetatorul cazului Josanu (p. 89), intuind că era vorba despre aceeași bandă de infractori versați, „șobolanii“ acționează precaut după vechile metode: determină pe șeful lui să-i ia dosarul transmițîndu-l altui anchetator. Același procedeu l-au folosit, de altfel, și în cazul Josanu, maiorul Chistovschi fiind numit, ca din întîmplare, într-o comisie specială prin dispoziția cuiva de la Procuratura Generală, iar cazul pe cale de a-l elucida fiind repartizat locotenentului Mârza! Cu îndreptățită ironie naratorul precizează, în treacăt: același cineva din procuratură a găsit că Mârza nu este original, repetă greșelile maiorului și iar, peste un timp, dosarul ajunge în sertarul altui anchetator (p. 120). În mintea lui Tudor Carp se conturează concluzia justă că mereu o forță, o umbră, un cineva nevăzut ce-i frîna apropierea de rezolvare, de luminiș (p. 87) îi va fi un obstacol redutabil. Cineva din Societatea Literaților îi confirmă bănuielile: În prezent, Societatea noastră este bîntuită de un sindrom care poate fi numit al demonizării. Pe lîngă o trezire a conștiinței naționale, iau amploare și niște elemente de care nici nu bănuiam că ar exista și la noi: desfrîul, omuciderea, interesul pervers pentru tot ce este interzis, toate criteriile morale, întoarse pe dos – hoțul este venerat, ucigașul – admirat, fățarnicul și mincinosul – aleși deputați și așa mai departe. Omul simplu, mediocru citind această gazetuță, ascultînd radioul și privind filme este obișnuit cu gîndul că totul este permis, că nu există nimic sfînt, iar viața și moartea nu mai sînt o taină (sic) divină. Orice descreierat, după ce vede pe ecran cum unul alde dînsul, de dragul banilor, femeilor, ambiției de superman, cosește cu cele mai sofisticate arme sute și sute de oameni, își bagă în tigvă ideea că oricînd și oriunde poate lua viața aproapelui său, la fel cum ai sacrifica un cocoș pentru răcituri. Dar și mai periculoși devin acești descreierați cînd sînt dirijați, cînd acțiunile lor au și un scop anumit, cînd servesc anumitor interese. Nu știu de ce, dar am impresia că o forță, chiar dacă exagerez, am să-i zic demonică, cu o coloratură politică bine accentuată, are un interes aparte față de Societatea Literaților (…) (p. 119).

Desigur, cuvintele personajului au valoare generală, căci nu numai gruparea numită a literaților și nici, prin extrapolare, întreaga Moldovă ori restul României suferă de sindromul demonizării; acest asalt al forțelor întunericului denumite metaforic în roman șobolaniadă, este îndreptat asupra lumii contemporane care încă se mai ghidează după principiile biblice, tradiționale.

Revin la Tudor Carp (numele său e dublu simbolic, evocîndu-l pe al unui viteaz oltean revoluționar – din păcate cu un sfîrșit tragic – și referitor, totodată, la un topos definitoriu al verticalității, al continuității, al românității inteligent-răzbătătoare): fiind obstrucționat în aflarea adevărului, ca om care, deși tînăr, nu era deprins a face vreun lucru doar pe jumătate (cf. p.87), el a început să adune în taină, de unul singur, probe pentru a-și confirma bănuielile (p. 119). Inevitabil, Tudor Carp și Ion Josanu fac cunoștință, au o conversație-interviu de aproape o oră (p. 137). Mediul viciat, corupt în care evoluează cele două personaje ale cărții își pune greaua amprentă a neîncrederii, a regretului retroactiv: După plecarea tînărului necunoscut, Josanu rămase timp îndelungat pe aceeași bancă, analizînd pe toate părțile fiece întrebare la care răspunsese ca un naiv și încercînd să se dumerească (sic) dacă nu avusese această vizită alt scop, dacă tînărul n-ar putea să fie și un om de-al grupării mafiote, special trimis pentru a pescui cele mai tăinuite gînduri ale sale, și de la această bănuială simți cum îl găsesc regretele pentru nechibzuința sa (p. 137). Pasajul acesta analitic constituie un avertisment indirect al romanului: sindromul demonizării tinde a otrăvi, a submina relațiile interumane, conducînd la teamă, la însingurare și finalmente la alienare…

Un puternic suport moral devine pentru tînărul lucrător al Ministerului de Interne frumoasa Grecia (cu accent pe i, ca la Maria, Panaghia – cum i se recomandă ea (cf. p. 91). Este soră medicală (…) la Centrul Republican al Ocrotirii Sănătății Mamei și Copilului (idem). Începutul capitolului 29 al romanului este dedicat relației armonioase dintre acești doi tineri, prozatorul reușind cele mai luminoase pagini ale cărții (pp. 138-140). Motoul capitolului este decupat dintr-un număr neprecizat din „France Presse“, octombrie 1992: Majoritatea americanilor cred că, în secolul al XXI-lea, Iisus Christos se (sic) va întoarce pe Pămînt, iar Statele Unite ale Americii vor fi conduse de o femeie[9] (p. 138). Jocul pur al iubirii redat cu limpezime, înțelegere și delicatețe merită preluat de cît mai multe dintre viitoarele variante de manuale de literatură ale României și, mai ales, avut în vedere de cei numiți să alcătuiască subiectele examenelor școlare, pînă acum sufocate 80-85 % de texte „nonliterare“ și, vai!, grav încîlcite gramatical-stilistic!… Grecia se dovedește un ajutor prețios nu numai în plan sentimental pentru căutătorul pe cont propriu al adevărului – care este într-adevăr un Don Quijote, nu cum în zeflemea îl caracterizează un lungan-fără-de-nume trimis spre amenințare-racolare de la vîrful Ministerului Afacerilor Interne (cf. p 172). Fata îi confirmă supozițiile asupra înșelăciunilor puse la cale de principala escroacă a bandei Serafima Butuc (între altele, aceasta obținuse un fals concediu de maternitate): în documentele oficiale nu figura vreo naștere înregistrată sub numele fostei contabile de la Societatea Literaților. Cuplul e pus la încercare, ca în oricare roman polițist ce se respectă, ieșind victorios (cam pe ușa din spate, după cum o cer rețetele verosimilității: Te iubesc, Grecia… scumpa mea, Grecia… viața continuă, Grecia… pentru că te iubesc, Grecia… / Apoi părăsiră încăperea, îmbrățișați și deciși să-și petreacă împreună prima lor noapte conjugală, căci pînă la nuntă mai aveau de așteptat tocmai o lună.  – Cf. p. 179).

Ultimul capitol al romanului, 37, are două texte drept moto, dintre care îl redau pe cel general-semnificativ (aviz naivilor adepți ai reunirii Patriei, între care se numără și autorul acestor însemnări critice!): „Să le-o luăm altora înainte și să împărțim noi înșine statul român în cele trei principate istorice. Aceste provincii devenite țări independente, Basarabiei i-ar reveni misiunea să-și recapete teritoriile pierdute, după care facem o confederație a tuturor țărilor române“. / „Patria Tânără“, 27 iulie 1994, Chișinău. (Cf. p. 180). Simetric debutului narațiunii, cititorului i se înfățișează o convorbire de taină dintre marii „șobolani“. Dacă însă la început Coțofan e convocat de Sidorciuk la discuția cu pricina, de această dată lui Iurvis îi e e cerută participarea. La rîndu-i, acesta din urmă îl convoacă ulterior pe Colorado. Se conturează naratologic un final deschis ori, dacă preferați jargonul, un șah etern: Tudor Carp și Ion Josanu au fost pentru un timp anihilați; posibilitatea șantajului prin proaspăta soție a tînărului polițist „desconsiderat“ ori resemnarea presupusă de tăcerea scriitorului vitriolat (care ar fi trebuit, de fapt „finisat“ – este de părere Iurvis) vor asigura continuarea liniștită a lucrării „șobolănești“.

Simetria cărții e continuată și structural, dovadă În loc de epilog (pp. 188-190), despre care am amintit deja, avînd acum de adăugat cuvîntul de încheiere al autorului cu atingere mîngîioasă spre noi, cei de față, și spre viitor:

Vă mulțumesc, dragii mei cititori, că existați, recunosc cu toată sinceritatea că sunt fericit că sunteți și ai mei. Ce alta își mai poate dori un scriitor?

În speranța altor întîlniri, prin alte cărți, Vi se închină cu toată dragostea,

Autorul.

Chișinău,

august 1998.

 

Surprinzătoare este „parabola“ inserată în finalul volumului intitulată Fericire de cobai (pp. 191-199). Ineditul procedeu narativ propune un text sapiențial divizat în șapte subcapitole cu valoare de excelentă lectură suplimentară (iarăși mi se îndreaptă irepresibil gîndul spre a noastră vitregită cu bună știință școală!), care necesită o revenire ulterioară și un spațiu tehnoredacțional pe măsură!

Nu pot încheia rîndurile de față (care-mi depășesc intențiile inițiale, tinzînd a se extinde la dimensiunile unui studiu critico-eseistic!) fără a mă referi la titlul narațiunii lui Nicolae Rusu, Șobolaniada. E înșelător epopeic (cf. Iliada, Țiganiada etc.). Derivatul trimite la animăluțul foarte adaptabil, cunoscut pe mai toate meridianele globului. Modul de viață al șobolanilor, studiat de numeroși specialiști este, cu adevărat, fascinant: prolificitatea, traiul în colonii organizate ierarhic, habitatul preferabil constituit din hrube, subsoluri, canale, unde domină întunericul, umezeala, miasmele etc. generatoare pentru oameni nu numai de spaime, de greață ș.a.m.d., ci și de boli grave ori chiar mortale, precum ciuma.

Simbolismul vietății este bogat: făptură chtoniană, asociată șarpelui și cîrtiței, prolifică asemenea iepurelui, creatură infernală, a distrugerii, avînd însă și valoare ambivalentă: evocat în scrieri străvechi precum Iliada sub numele Smintheus (în grecește „sminthos“ înseamnă șobolan), el apare și ca simbol benefic. Apollo-Smintheus e zeu-șobolan, ca și fiul lui Rudra al indienilor: aducător dar și vindecător de ciumă, distrugător dar și apărător al recoltelor[10].

Literaturii nu-i putea scăpa simbolismul șobolanului. Pe lîngă deja amintita operă a lui Homer, există fabulele lui Esop. Ajungînd mai aproape de zilele noastre, celebru este romanul Ciuma al existențialistului Albert Camus. La noi, Marin Preda, în teribilul roman Cel mai iubit dintre pămînteni, are pasaje narativ-descriptive memorabile dezvoltînd acest motiv atît denotativ cît și conotativ (amintesc: eroul Victor Petrini lucrează la un moment dat la un serviciu de deratizare). Dintre contemporani, scriitoarea-mărturisitoare Aspazia Oțel Petrescu în Doamne, strigat-am!, asociază demonic șobolanii cu închisoarea comunistă. Singular, textul umoristic publicat recent de scriitorul-filosof Mihai Șora, care a împlinit o sută unu ani, pare a-i contura o imagine favorabilă animalului[11].

Motivul literar apare dezvoltat în romanul Șobolaniada mai întîi denotativ: Trecuse vreo  jumătate de an de cînd șobolanii apăruseră în subsolul clădirii. Se făcuseră mai multe încercări pentru a scăpa de ei, dar ele îi înrăiră și mai mult, șobolanii deveniră și mai înverșunați, chiar agresivi. Ciulică – intendentul – era disperat (…) (p. 28).  Experimentul făcut de paznicul-scriitor Chiril Adam, care cunoscuse în adolescență pe Kadîr, un turc bătrîn, pescar în Delta Dunării, de la care învață procedeul, reușește: clădirea Societății Literaților scapă de invazia animalelor! Însă gustul reușitei nu-l mai poate avea și experimentatorul, căzut victimă între timp mafioților deranjați de perspicacitatea bătrînului care pregătise un denunț scris pe baza observațiilor făcute și era gata să depună o mărturie hotărîtoare pentru finalizarea cu succes a cel puțin unuia dintre cazuri (Filea Măcelarul îi înscenează sinuciderea. Capitolul 21, care înfățișează ca moto un fragment dintr-o declarație oficială referitoare la crimele din noaptea de 1 spre 2 mărțișor 1992 ale separatiștilor transnistreni în orașul Dubăsari, are paginile de început premonitorii: pe ecranul de argint al geamului [lui Chiril Adam] începuseră a i se perinda, unul după altul, chipuri de oameni care-l însoțiseră în viață și la bine, și la rău… Era nedumerit mai mult de faptul că toți dintre cei ce i se perindară prin memorie, sînt praf și pulbere. „Ce Dumnezeu să mai însemne și asta?… Că n-o fi cea cu coasa…“ – Cf. pp. 97-98).

În sens conotativ, „șobolanii“ sînt mafioții din Ministerul Afacerilor Interne care acționează mînă-n mînă cu aceia din „planetariu“. Pînă și Năpârcă, situat la cel mai de jos nivel ierarhic, acela al execuției, înțelege „hora“ în care s-a băgat: unde cel mai slab este sacrificat și în turul următor al acestei lupte de gladiatori iese cel mai rezistent, cel mai feroce, cel mai crud. Înțelegea că în această concurență nu există victorie absolută, orice izbîndă este relativă, pentru că ieșind învingător dintr-o confruntare, te implici în alta, iar ele, ciocnirile, nu mai au capăt, cu legi drastice (pp. 93-94).

Citind cartea cu creionul la-ndemînă, mi-am notat cîteva expresii și cuvinte savuroase, dintre care voi reda cîteva: o să tragem cu obrazul (p. 13), au buntuluit lumea (p. 20), să fii cu totul pălit de avion (p. 20), îl zăpsi pe roșu (p. 21), tîngă (p. 28, 77), chefniță (p. 34), carandașiști (p. 42, 59, 121 etc.), îl tipări pe spate / pe umăr (p. 58, 124, 128 etc.), a cogîlțit (p. 60), buhalteria (p. 73), să-i luăm cîful (p. 73), să zdohnească, a fi cocofic (p. 74), a fost lăut (p. 89), îl zătrești (p. 92), nu zăbavă (p. 100, 175 etc.), a plefturit-o, i s-a răsturnat cloșca, a descărcat ciocălaie (p. 94), o halbă de vreme (p. 95), avizouri, să contacteze cu (p. 111), vîrf la toate (p. 103), fata cu care prietenea (p. 127), o tășulcă de bani, lăsase cîlți (p. 129), chepcă (p. 130), salon (cu referire la automobile) (p. 131, 135 etc.), se cotilește (p. 162), țuruiacul (p. 175), se alungase cineva după ea (p. 176) ș.a. Cum se poate observa, destule dintre aceste cuvinte și expresii sînt argotice, folosindu-se pentru caracterizarea indirectă a personajelor grosolane, violente și inculte (Năpârcă, Serafima, Filea, Stiopa etc.), iar altele sînt împrumuturi din rusă.

Lumea moldavă degradată, zugrăvită realist, cu talent și remarcabil spirit de observație este una fără Dumnezeu. Rar apar o frază, două în care se strecoară și cîte un gînd creștin: (…) [Ion Josanu] hotărî că n-are niciun rost să caute dreptate, să fie găsit făptașul și judecat, avînd certitudinea că oricît ar bate pe la ușile procurorilor și anchetatorilor n-o să obțină nimic, dimpotrivă, își va crea alte probleme, alte necazuri. Cel-de-Sus îl va răzbuna (p. 136); În toate există o dreptate cerească, un echilibru universal (…) Încălcarea legii echilibrului este de neconceput, pentru că Spiritul Suprem nu poate permite un dezechilibru al lumii și, în consecință, un haos universal, la fel cum unii șerpi, chiar dacă într-un moment de eclipsă își devorează propria coadă, nu se pot sugruma pe ei înșiși (p. 146).

Criticul renunță, în finalul acestor pagini, la semnalarea erorilor de limbă, de punctuație și a celor tehnoredacționale; omul trebuie să încheie însă: ne aflăm dinaintea unui roman curajos, militant, necesar. E o izbîndă prin scris românesc a lucidității, a dragostei față de semeni, a speranței implicite că nu oamenilor, ci lui Dumnezeu Îi revine înfăptuirea dreptății, iar atitudinea cea mai înțeleaptă a celui năpăstuit este să-și cultive această credință, dacă nu prin rugăciuni, măcar prin alungarea gîndurilor-bumerang de răzbunare.

 

București, 10 – 27 florar 2018

 

Mihai Floarea

[1] O documentată sursă o constituie articolul recent al lui Vasile Șoimaru publicat pe blogul său intitlulat, ca și volumul de fotografii care l-a făcut renumit „Românii din jurul României“ (v. Nicolae Rusu, prozatorul și dramaturgul, eseistul și economistul, prietenul și colegul, a devenit septuagenar… Nicolae Rusu la 70 de ani).

[2] Ibidem.

[3] Chișinău, Grupul editorial Litera, 1998, 202 p. Coperta aparține lui Vladimir Zmeev, iar fotografia e datorată lui Petru Tudoreanu. Pe pagina 4 se mai poate citi: Autorul este profund recunoscător Corporației CME-Moldova pentru contribuția ei la editarea acestei cărți. Pe pagina de gardă a cărții, Nicolae Rusu mi-a făcut onoarea de a-mi adresa cuvintele: Domnului / Mihai Floarea / această tentativă de a supraviețui a autorului / [semnătura] / 27 martie 2018 / Chișinău. Emoționate mulțumiri, domnule Nicolae Rusu! De asemenea, țin să mulțumesc și pe această cale admirabilului, răzbătătorului, neobositului Vasile Șoimaru, care mă răsfață cu dărnicia sa!

[4] Acest adevăr gnomic era adeseori reiterat de vrednicul de pomenire părinte Constantin Galeriu în inspiratele sale predici de la Biserica Sfîntul Silvestru din București.

[5] Textul poartă, aș scrie, imitînd pe autor: „în loc de moto“ o dedicație: Prietenilor și colegilor de facultate Vasile ȘOIMARU, Nicolae BIVOL, Ion COTORCEA.

[6] În piesa apărută în 2018 a aceluiași Nicolae Rusu, Acasă (Chișinău, Editura Serebia), am găsit nu mai puțin de șase personaje purtînd acest prenume!

[7] Explicația denumirii o aflăm dintr-o notă de subsol de la pagina 20 a cărții: Alături de clădirea KGB-ului de la Chișinău se află o biserică, transformată de regimul sovietic în „planetariu“, de unde și acest „supranume“ pentru KGB-ul „moldovean“. Actualmente biserica aparține din nou enoriașilor. Slavă Domnului!   

[8] Spre a-și face idee cititorul despre amploarea acestor matrapazlîcuri comune, după cum bine se știe, tuturor nelegiuiților planetei, voi reda aici doar enumerativ firmele fantomă menționate de Nicolae Rusu, fără a insista asupra imaginației onomastice a „întreprinzătorilor“, cu gîndul că fac astfel o completare – fie ea doar literară, căci mi-a fost lehamite de a confrunta lista cu realitatea economică! –  la articole ale mele mai vechi dedicate chestiunii (cf. http://mihai-floarea.blogcreativ.ro/Primul-blog-b1/Recuperari-de-pe-vechiul-blog-1-b1-p42.htm ori  https://limbaromana.org/revista/justi%c8%9bie/ ): „Cualecu“, „Poloboc“, „Arahis“,  „Calabrifin“, „Aist“, „Aist-inter“, „Tira SRL“, „Conversia“, „Maincom“.

[9] Era cît pe ce să fie!! Dar nu se știe: secolul e încă abia la început!

[10] V. p. 318.

[11] Pentru concizia, erudiția și eleganța sa, îmi permit să-l redau aici integral, preluat fiind de pe pagina de facebook a lui Mihai Șora:

Dragi copii, dacă e marți, studiem biologia.

Astăzi, lecția despre șobolan.

Nu pare să fie cel mai drăgălaș dintre viețuitoare, nici cel mai iubit. De la astrologia chineză, fabulele lui Esop, epidemiile de ciumă și imaginarul lor înspăimântător, până la Rattenkönig din legenda germană sau la simpaticul șobolan din desenul animat „Ratatouille“, s-au scurs câteva milenii și zeci de forme, viziuni, povești au populat mințile oamenilor.

Există, printre toate variațiunile speciei, una cu totul deosebită: șobolanul-cârtiță. Heterocephalus glaber, pentru prieteni. Golaș și cam boțit, greu de studiat în libertate, căci trăiește în subteranele unor țări aride și sărace precum Somalia sau Etiopia, unde nici oamenii nu o duc prea bine, acest animăluț are o longevitate extraordinară: trăiește peste 30 de ani.

Și nu oricum, ci sănătos-tun!

Raportat la dimensiunile dumnealui (între 8 și 33 de centimetri) și la condițiile nu tocmai prielnice pentru un mamifer, metabolismul acestuia este cu atât mai surprinzător: imaginați-vă cum ar fi ca, fără să dezvolte, în tot acest timp, vreo formă de cancer, demență senilă, boli cardio-vasculare sau alte patologii, oamenii să poată trăi nu mai puțin de 600 de ani.

Ei bine, șobolanul nostru poate!

În loc de glucoză (cheltuitoare de oxigen), el folosește fructoza, putând astfel să supraviețuiască fără oxigen minute întregi (peste 20). Nu dezvoltă nicio boală anume, este rezistent la cancer, chiar și atunci când, în laborator, îi sunt inoculate celule tumorale: organismul lui știe, printr-un secret încă nedeslușit de cercetători, să le anihileze. Mic și neajutorat cum este, șobolanul rezistă oricărei invazii cancerigene.

Probabil că, odată descoperit misterul acestei viețuitoare, omenirea întreagă va avea ceva de învățat de la ea.

P.S. Nu știu cine a făcut fotografia alăturată, dar – cum îl văd așa, mititel, cuminte și chel în pumnul unui om, cu privirea îngândurată și lăbuța dreaptă gata să salute fotograful – mă gândesc că s-ar putea întâmpla să fie mai înzestrat genetic decât oamenii care îl cercetează la microscop.

#jesuisșobolan

 

Despre Eminescu în structura de rezistenţă a neamului nostru

Despre Eminescu în structura de rezistenţă a neamului nostru

De Doina CERNICA

Nu ţin minte o altă ploaie la o altă ediţie a Premiilor Eminescu „Teiul de Aur” şi „Teiul de Argint” – fondate şi, cu multe sacrificii şi multă zbatere, ajutate să trăiască de Elena Condrei, directoarea Editurii Geea Botoşani -, precum aceasta, care ne-a întâmpinat în oraşul Poetului, liniştită şi puternică, intensificând verdele frunzelor de tei şi mireasma florilor lor. În Centrul Istoric, la „Curtea Veche”, lumea coborâse într-o încăpere, mare de obicei, acum miniaturizată de aglomeraţia la fel de compactă şi pe hol, dar cum microfonul îşi făcea datoria, nu era nimeni care să nu se simtă implicat în slujba de pomenire ţinută de preotul Teodor Candrea, paroh la Uspenia, şi preotul Stelian Grădinaru, paroh în Râşca, închinată celor căzuţi pentru Neam şi Ţară şi laureaţilor stinşi din viaţă. Inima mi s-a oprit la numele sorellei, Dany-Madlen Zărnescu, laureată a „Teiului de Aur” în 2012, şi s-a întors cu drag, când i-am auzit chemaţi, spre eminescologul George Muntean, naş şi fost preşedinte de onoare al juriului acestor Premii, şi, desigur, spre Maestrul Ion Irimescu, spre Grigore Vieru, PS Gherasim Putneanul, Nikos Blithikiotis, pe care i-am cunoscut şi respectat. Cristelniţa de la biserica botezului lui Eminescu, chiar dacă piesa originală se află la muzeu, avea ceva magic, scânteia în lumina lumânărilor, a ramurilor de tei înflorit şi a panglicilor tricolor care o împodobeau, mărind emoţia momentului. De altfel, cu Tricolor erau şi colăceii aduşi pentru toţi, de sufletul lui Eminescu, de Elena Aboaice din Iaşi, fostă colegă de liceu a Elenei Condrei şi sprijin de toată lauda al „Teilor”.

Şi cu steguleţe tricolore în mână, tot darul inimoasei Elena Aboaice, şi pe piept cu insigne cu Tricolorul şi Eminescu pe harta României după Marea Unire, însemnul ediţiei, ne-am îndreptat după aceea prin ploaia de-acum rărită –, trecând prin faţa clădirii Primăriei şi Consiliului Municipal Botoşani, instituţii cu o susţinere parţială a „Teilor” –, spre Monumentul Eminescu din faţa Teatrului care îi poartă numele, lucrare a sculptorului Ovidiu Maitec, dezvelită cu jumătate de veac în urmă. Şi drumul, şi popasul de cinstire la Monument au fost însemnate de vocile membrilor Corului Regional Popular „Dragoş Vodă” al Societăţii pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuţi, însoţiţi nu numai de dirijor, Dumitru Caulea, ci şi de preşedintele Societăţii, Vasile Bâcu, ale membrilor Corului „George Enescu” din Dorohoi, în frunte cu dirijoarea sa, Gheorghina Guşulei, ale altor participanţi şi ale unora din trecători. Cântece care i-au însufleţit pe ostaşii şi militanţii Unirii, cântece care îi însufleţesc şi azi pe românii de pretutindeni, cântece pe versuri de Eminescu. Dar şi un tânguitor „Spune, măiculiţă, spune, /de ce n-am noroc pe lume!” ieşind din pieptul cernăuţenilor ca dintr-o rană. La Monumentul proiectat melancolic pe fundalul clădirii Teatrului în restaurare, cu varuri şi tencuieli smulse, arătând ca un om cu pielea jupuită la milimetru, în noua rafală de ploi provocată de unduirea ramurilor şi în paşii şi vocile căutând aranjarea corurilor, s-a petrecut ceva incredibil. Surdă la larma alaiului, o fetiţă în cămaşa şi catrinţa portului naţional, cu o coroniţă de flori roşii pe cap, aproape lipită de piatra soclului, cu capul dat pe spate şi ochii aţintiţi spre chipul Poetului, a început să-şi recite poezia scrisă anume pentru el. Mai era freamăt de oameni şi copaci, nimeni nu o auzea, în afara lui Eminescu. Dar pentru fetiţă, cu siguranţă, numai asta conta! Se numeşte, aveam să aflu mai târziu, când Elena Condrei i-a înmânat o Diplomă de Excelenţă, Magdalina Adăscăliţei. Din Dorohoi, Dorohoiul tatălui meu, încă elev la Liceul Teoretic „Gr. Ghica V.V.”, când a participat la ultimele zile ale celui de al Doilea Război Mondial – simt nevoia să-mi exprim complet complicata emoţie iscată de fetiţa adresându-i-se atât de firesc Poetului, poate fiindcă drumul amintirilor este surprinzător, poate fiindcă şi tata, de mult trecut la cele veşnice, era iubitor de Eminescu.

Unii cu umbrelă, alţii fără, dar toţi cu Tricolor, ajungem la Hotelul Rapsodia din Botoşani şi urcăm în cunoscuta şi eleganta sală albastră, „Eminescu”. Aici, ceremonia decernării Premiilor Eminescu „Teiul de Aur” şi „Teiul de Argint”, ediţia a XVII-a, 2018, este deschisă de Traian Apetrei, directorul Teatrului „Mihai Eminescu” Botoşani. Începe abrupt, răscolitor, ca şi cum l-ar auzi nu numai sala plină, ci toţi românii din această lume: Luaţi seama, vă rog, la Botoşani, la ceasul teilor în floare, îl comemorăm pe Eminescu! Vremurile ne propun să ne întărim prin Eminescu, să ne întoarcem la o sursă de putere a neamului! A fluturat Tricolorul, s-a văzut costumul naţional în oraşul sfinţit de Eminescu! Să ne întoarcem acasă, mai întăriţi prin Eminescu! Cuvintele nu sunt poate exacte, dar ideea, îndemnul, da! Tot Traian Apetrei face o comparaţie care numai la o primă vedere poate părea disproporţionată, dar la nivelul iniţiativei, al tenacităţii promovării, al nobleţei idealului slujit şi al jertfei personale, în esenţa sa, cu siguranţă, nu este, atunci când îi apropie pe Constantin Chiriac, mintea şi inima Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu – o iniţiativă privată, asupra căruia un întreg mapamond al artei îşi îndreaptă privirile, şi pe Elena Condrei, inima şi mintea Premiilor Eminescu pentru Literatură, Arte vizuale, Colecţii şi Colecţionari ale Editurii Geea Botoşani „Teiul de Aur” şi „Teiul de Argint” – tot o iniţiativă privată şi tot nescutită de adversităţi, „Tei” aşteptaţi de românii de pretutindeni pentru recunoaşterea valorilor lor şi pentru un reînnoit prilej de întâlnire şi de afirmare a idealului lor de unitate sub arcada cinstirii lui Eminescu. Încheind cu un înflăcărat: Să ne tragem sevă, putere din Eminescu, pentru a gândi următoarea sută de ani a României! Şi cu un cald: Să o aplaudăm pe Elena Condrei, care îi preţuieşte pe toţi cei care îl preţuiesc pe Eminescu, pe toţi cei care se întorc la Eminescu şi într-un fel sau altul fac ceva pentru Eminescu! Şi să-i mulţumim pentru această sărbătoare!

Festivitatea decernării începe cu Premiul Eminescu, Diploma în Rang de Excelenţă şi medalia „Teiul de Aur” acordate la Literatură acad. Nicolae Dabija, cunoscutul, iubitul scriitor şi militant pentru Unire, preşedinte, între atâtea alte demnităţi şi responsabilităţi, al mişcării „Sfatul Ţării 2”. Violonist de excepţie pe strunele sufletului său, şi al nostru, Nicolae Dabija povesteşte că vine, că vin românii de peste Prut din Ţara lui Eminescu în Ţara lui Eminescu, din Ţara lui George Enescu în Ţara lui George Enescu, din Patria Limbii Române în Patria Limbii Române, că întotdeauna „Eminescu în orele astrale ale neamului nostru a fost cu noi”, că mai are un Tei de Aur primit acum cinci ani în Macedonia, că „Ţara lui Eminescu nu are graniţă de Prut” şi că, aşa cum s-a afirmat, un popor care îşi respectă valorile este un popor salvat. Şi pentru că în Laudatio susţinută de Elena Condrei a fost amintit Ion Inculeţ, personalitate marcantă a Unirii Basarabiei cu România, Nicolae Dabija mai povesteşte că sunt născuţi în acelaşi sat şi spune că românii de peste Prut luptă nu pentru unirea cu o ţară, ci cu neamul: „Noi trebuie să fim cu neamul nostru!”

Următorul Premiu Eminescu „Teiul de Aur” al cărui anunţ ne-a făcut plăcere a fost cel decernat pentru promovare culturală Primăriei comunei sucevene Dumbrăveni, primar Ioan Pavăl, secretar Mihai Chiriac, premiu adus în primele momente ale ceremoniei, fiindcă şi acad. Nicolae Dabija, şi Mihai Chiriac erau aşteptaţi la de-acum aşteptatul Festival Eminescu de la Dumbrăveni, manifestarea din România cu cel mai mare număr de participanţi academicieni, universitari şi eminescologi, dar nu singura care a îndreptăţit „Teiul” menţionat, acesteia alăturându-i-se Simpozionul literar „Poeţi ai nemuririi noastre” şi parteneriatul cu festivalurile din R. Moldova dedicate lui Grigore Vieru, în Pererita, lui Adrian Păunescu, în Copăceni, şi cu reputatul Congres al Eminescologilor din Chişinău.

De cum am ajuns la Botoşani, eu venind împreună cu tinerii artişti plastici fălticeneni-suceveni Raluca Schipor şi Călin Gabriel Baban, ne-am întâlnit cu o echipă alcătuită din nume asociate de multe ediţii sărbătorii Teilor de Aur şi Argint din Botoşani, scriitorii Ion Filipciuc, din Câmpulung Moldovenesc, şi Ioan Ţicalo, din Râşca, amândoi autori de cărţi despre Eminescu, şi din fiica şi ginerele lui Ioan Ţicalo, poeta Mihaela Grădinariu şi preotul Stelian Grădinaru, paroh în comuna Râşca. Dacă părintele a slujit la pomenire, dacă Mihaela Grădinariu a tăcut şi observat totul, cu siguranţă pentru relatarea pe care o va trimite la „Cronica Veche” Iaşi, unde este redactor, pe lângă munca sa de profesor doctor la catedră şi de dirijoare a corului bărbătesc „Flori de Măr” din Râşca, în schimb Ion Filipciuc şi Ioan Ţicalo au urcat pe scena manifestării, pentru ca să vorbească despre Eminescu şi despre cartea lansată la această ediţie, de convorbiri Elena Condrei-Ioan Ţicalo despre „Trei destine astrale: Eminescu, Creangă, Veronica”. Cu întrebări, „unele clonţoase”, cartea are în opinia dr. Ion Filipciuc şi meritul unei priviri insistente şi documentate asupra prenumelui poetului, Mihail, Mihai, chemat şi Mişu, concluzia pledând pentru „Mihail” – cine este ca Dumnezeu -, altminteri, îndepărtându-l pe „l”, „stâlcim particula sacralităţii”. Ascultându-l, m-am gândit la cristelniţa de la Biserica Uspenia şi la îndepărtatul ceas de-acum 168 de ani, cu „pruncul Eminescu” (cum avea să zică Mihai Chiriac, referindu-se la încă nenăscutul prunc în drum de la Dumbrăveni la Botoşani) de trei ori afundat în apa ei până când am auzit parcă dintr-o memorie mai veche decât a ultimelor generaţii: Se botează robul lui Dumnezeu Mihail, în numele Tatălui, Amin! Şi al Fiului, Amin! Şi al Sfântului Duh, Amin! Dar să trec peste acest moment de explicabilă visare generat de apariţia la slujba de pomenire a vasului pentru săvârşirea sfintei taine, ca să notez accentul pus la rându-i de Ioan Ţicalo pe „definirea lui Eminescu”, cu invocarea sintagmelor „poet în toată puterea cuvântului” (Maiorescu), „poet naţional” (G. Călinescu) şi „românul absolut” – „suma lirică a voievozilor români” (Petre Ţuţea), intervenţii fireşte mai bogate, amândouă cerând găsirea cărţii şi citirea ei

Înmânarea Premiilor Eminescu de către membrii juriului – Augustin Eden, Constantin Tofan, Vasilian Doboş, Mihai C. V. Cornaci şi Elena Condrei – a prilejuit o frumoasă întâlnire, la bucuria „Teiului de Argint” la Arte vizuale, tânărul şi originalul pictor Călin Gabriel Baban din Fălticeni, profesor la Colegiul de Artă „Ciprian Porumbescu” Suceava, adăugând emoţia mănunchiului de aprecieri exprimate public de cunoscutul artist plastic Constantin Tofan, profesor doctor la Universitatea de Arte Vizuale Iaşi, instituţia de învăţământ superior absolvită de laureat. Dacă peste artistul cuceritor al Marelui Premiu al „Voroneţienei” (cu un neuitat portret al Maestrului Ion Irimescu) în anul 2004, timpul nu pare să fi trecut, chipul său emanând acum ca şi atunci o invincibilă tinereţe, în schimb simeze ale unor galerii de artă din Suceava, Iaşi, Bacău, Piatra Neamţ, Sibiu, Bucureşti, colecţii de pictură din Olanda, Belgia, SUA, Italia, Franţa vorbesc de un timp lung şi plin petrecut în atelier, în faţa schiţelor adunate din lumea cea mare şi a şevaletului, de trudă, de căutări îndărătnice şi visătoare comparabile cu ale alchimiştilor de odinioară.

Cu autoritatea muzeografului şi a organizatorului puternic legat de începuturile Muzeului Memorial Eminescu şi al Zilelor Eminescu la Ipoteşti şi Botoşani, scriitoarea şi eminescologul Lucia Olaru Nenati a salutat evoluţia manifestării fondate de Elena Condrei şi şi-a mărturisit respectul pentru preocupările, pentru activitatea de scoatere la lumină a valorilor trecutului desfăşurată de dr. Sergiu Balanovici, şeful secţiei Memorialistică la Muzeul Judeţean Botoşani, distins cu „Teiul de Aur” pentru „Restituirea Istoriei”.

Amintindu-i doar pe Bogdan Maximovici, Iaşi, „Teiul de Aur” la Arte Vizuale, Haha Dumitru-Voicăuţi, Darabani, „Teiul de Aur”, şi Ştefan Dina, Bucureşti, „Teiul de Argint” la Colecţii şi Colecţionari, şi pe botoşănenii Gabriel Bălaşa (născut în Fălticeni), „Teiul de Argint” la Publicistică, şi Dorel Mihai Gaftoneanu, „Teiul de Argint” la Literatură, simt nevoia, în consens cu toţi participanţii, unui ropot sporit de aplauze pentru Gheorghina Guşulei şi Dumitru Caulea, amândoi răsplătiţi cu „Teiul de Aur” pentru activitatea lor dirijorală, de entuziaşti şi devotaţi animatori culturali, Tei care îşi răsfrâng lumina şi asupra coriştilor lor, ale căror talent şi dăruire îi motivează şi îi susţin. Cu un plus de admiraţie, nu doar în ce mă priveşte, pentru rezistenţa eroică a membrilor Corului „Dragoş Vodă” al Societăţii pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuţi în vremurile atât de grele de azi, de prigonire a Limbii Române, vremuri care, de fapt, nu au mai fost niciodată cu adevărat uşoare după 28 iunie 1940 pentru românii rămaşi în Bucovina înstrăinată.

Şi de asemenea trăiesc ca pe o mare bucurie personală Premiul Eminescu pentru ziaristul român care a ajuns la Cotul Donului, însemnând cu o cruce, cu Tricolorul şi cu o carte locul bătăliei în care şi-au pierdut viaţa 150 000 de români, universitarul Vasile Şoimaru, ambasador al românilor de pretutindeni prin arta sa fotografică, prin publicistica şi construcţiile sale culturale, între care, în operă, admirabilul proiect „Românii din jurul României”. Refuzând trei distincţii de stat fără teama că o să-i jignească pe cei trei preşedinţi care au semnat acordarea acestora, iată-l pe Vasile Şoimaru din Chişinău acceptând, onorat, „Teiul de Aur”, ca să nu-l supere pe Eminescu, însă numai drept „avans”, având încă atâtea de făcut pentru apropiata comemorare a celor 130 de ani de la trecerea lui Eminescu la cele veşnice.

Şi colonelul (r) Doru Pogoreanu din Dorohoi a adus un dar frumos sărbătorii, o sumă de diplome care certifică participarea la a XVII-a ediţie a Premiilor Eminescu „Teiul de Aur” şi „Teiul de Argint” în anul împlinirii unui veac de la Marea Unire. Cu una din acestea aşezată peste cele două prime volume ale antologiei „Basarabia – pământ românesc” pe care le-am primit de la Vasile Şoimaru, antologie din colecţia „100 de cărţi despre Basarabia la 100 de ani de la Unire” care apare în proiectul său „Românii din jurul României”, văd o clipă cu ochii moşilor şi strămoşilor noştri întotdeauna deschişi în florile şi frunzele Teilor Eminescu imaginea Ţării pe care vocile puternice ale coriştilor o înalţă până la cer: Aveam o ţară scumpă şi mândră, /Aveam şi iarăşi vom avea! / Duşmanul care astăzi râde /Va tremura privind la ea…”

CRAI NOU, 23 IUNIE 2018

 

https://www.crainou.ro/2018/06/23/despre-eminescu-in-structura-de-rezistenta-a-neamului-nostru/

 

IN MEMORIAM: Din nou despre CRUCEA de la Cotul Donului

Din nou despre CRUCEA de la Cotul DonuluiAm amintit într-un articol precedent (http://www.justitiarul.ro/despre-patriotismul-asa-zisei-case-regale/) despre prima cruce, improvizată în vara anului 2012 din două crăci uscate, de patriotul basarabean Vasile Șoimaru (ar fi bine să rețineți acest nume, nu avem prea mulți astfel de patrioți).

De Ziua Înălțării și Ziua Eroilor, am văzut această cruce zăcînd într-un ungher din Mausoleul din curtea Mănăstirii Comana.

Un alt patriot (unul dintre cei care nu au nevoie și nici nu-și doresc să le fie făcut public numele) a luat inițiativa și a făcut o casetă din lemn lăcuit, cu geamuri, în care să fie adăpostită crucea. În jurul acesteia, ar urma să fie împrăștiată țărînă adusă de le Cotul Donului tot de Vasile Șoimaru (țărînă care, cum spune acesta, conține molecule de sînge românesc, din milionul de litri de sînge pe care ostașii români l-au vărsat pe acele locuri). Caseta va fi instalată pe un soclu constituit dintr-o buturugă. În sfîrșit, inițiatorul a dorit  să existe și un scurt istoric al crucii care să fie plastifiat și anexat.

Astăzi, fratele Vasile mi-a trimis acest scurt istoric (deși vorbește despre el la persoana a treia, textul îi aparține). Cred că merită citit.

                                                                                                           Dan Cristian IONESCU

 

PRIMA CRUCE INSTALATĂ LA COTUL DONULUI ÎN MEMORIA CELOR 156 MII DE OSTAȘI ROMÂNI CARE S-AU PRĂPĂDIT ACOLO ÎN NOIEMBRIE 1942-FEBRUARIE 1943 ÎN TIMPUL TRAGICEI BĂTĂLII A STALINGRADULUI…

În vara anului 2012 odată cu venirea vacanței mari basarabeanul Vasile Șoimaru a plecat pentru a doua oară la Cotul Donului, primul pelerinaj având loc în iulie 2009.

„…Ajungând acolo pe 17 august, unde toată vara n-a căzut un strop de ploaie, dar când am  ajuns în central orășelului Kletskaia s-a pornit o ploaie de parcă s-a spart cerul deasupra mea; nu puteam deschide ușa la mașină să intru în curtea casei autorului monografiei staniței Kletskaia pentru a procura un exemplar de carte. A ținut ploaia 45 de minute încontinuu. Când s-a terminat și am vrut să deschid ușa, intra apa în mașină. Acesta a fost un moment de mare mirare pentru mine, pentru că după o secetăcumplită, de trei luni, când ajung eu acolo se pornește o ploaie torențială de pomină!…Probabil, a plans și Dumnezeu de bucurie că, în sfârșit, după șapte decenii de la tragicul eveniment, a venit, posibil, primul roman să-i “viziteze” pe cei 150 de mii de frați care zac acolo pe vecie…

Dar nu numai ploaia m-a surprins. Când ea s-a terminat, și s-au scurs apele de pe dealurile de cretă ale staniței Kletskaia, m-am urcat pe dealul cel mai mare unde stăteau ostașii români în 1942, am făcut cu cuțitul o cruce dintr-un copăcel uscat, legând-o cu lipici, am rupt ultima pagină din albumul meu Poeme în imagini, care reprezintă fotografia Tricolorului Independenței  (cu semnăturile deputaților din Primul Parlament al R. Moldova, care au votat pe 27 august 1991 Declarația de Independență, inclusiv semnătura mea, noi crezând că votăm independența față de Rusia). Am prins poza tot cu lipici, de cruce, pe care am înfipt-o cât mai adânc posibil în pământul alb ca varul răzmuiat de ploaie și am fotografiat-o, am destupat o sticluță-suvenir de coniac ”ȘtefanVodă” (Călărași), am turnat în dopul sticluței câteva picături de coniac și le-am sorbit de sufletul și în memoria celor 150 de mii de români care zac, acolo, în creta de la Cotul Donului, am pornit muzica din automobil cu excelenta trupă K 1 Band și superbul său șlagăr “Toți ca unul orice ar fi, pentru România, pentru România!”, precum și excelentul cor al elevilor de la Liceul Prometeudin Chișinău, cu emoționantul lor “Îndemn la Unire” și am început să strig ca un apucat de bucurie că am ajuns și am făcut lucrul acesta că, în sfârșit a apărut o cruce cu un tricolor românesc la Cotul Donului.

Dacă mă auzea și mă vedea cineva, credea că-s unul scăpat din casa de nebuni. Eram atunci cel mai fericit român din lume de parcă am aterizat primul astronaut pe Marte… Nu cred că până în acel moment am simțit o victorie mai mare în viața mea, în cei peste 60 de ani…” (Fragment din cartea lui Vasile Șoimaru, „Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare”, 2012, p.6-7)

La a treia venire a lui V. Șoimaru la Cotul Donului, pe 26-27 septembrie 2013, împreună cu preotul de la Mitropolia Basarabiei, Viorel Cojocaru, a fost adusă o nouă Cruce fabricată și sfințită la Chișinău. Ea a fost înfiptă pe un vărf de deal mai aproape de rămășițele pământești ale celor 800 de ostași români căzuți și înmormântați în cătunul căzăcesc, Gromki, distrus până la temelie în zilele de 19-24 noiembrie 1942… Vechea Cruce a fost adusă atunci la Chișinău și păstrată în locuința ctitorului ei până la transmiterea pentru păstrare Sfintei Mănăstiri Comana, pe 29 octombrie 2017, împreună cu o cutie de țărână adusă de la Gromki, de către V. Șoimaru la rugămintea Generalului Radu Theodoru, în cel de-al patrulea pelerinaj al său la Cotul Donului (20-27 august 2017).

 http://www.justitiarul.ro/din-nou-despre-crucea-de-la-cotul-donului/

A DEVENIT OARE ILAN ȘOR PRIETEN AL STATELOR UNITE?  DAR VLAD PLAHOTNIUC?…

 

 

Ex-premierul Ion STURZA despre hoțul de miliarde Ilan ȘOR, apărând-o pe Maia SANDU: „Prea din cale-afară… când un parvenit, hoț de miliarde, bănci, sindicate, palate, aeroporturi și multe altele de la concetățenii mei, pe care le vom achita noi și urmașii noștri zeci de ani (!!!), ne dă lecții și umilește o doamnă care a devenit simbol al rezistenței și al onoarei naționale, nu pot să tac! Bă nemernicule, neam al nimănui, vei răspunde! Vei întoarce până la ultimul bănuț! Vei fi pus la pușcărie. Nu azi-mâine, dar neîndoielnic vei fi pus. Crimele împotriva omenirii nu se prescriu! Tu și toți complicii tăi veți răspunde! Te bucuri de J(or)a? Rușine celor din J(or)a! Ne dai pâine?! Ești salvator? Nu! Îți spun eu cine ești – un ciorditor și un „pisateli” necărturar!”…

Îi mulțumesc lui Ion Sturza pentru curajul de a-i spune pe nume SOR-icelului de la Tel-Aviv: „hoț de miliarde, bănci, sindicate, palate, aeroporturi”… I-a spus-o știind prea bine că poate fi învinuit de antisemitism de către tovarășii de la Institutul de tristă faimă „Elie Wiesel”.
În 1990 am fost martor la revenirea „acasă”, de la Tel-Aviv la Chișinău, a tatălui micuțului ȘOR, Miron… Am scris despre acest episod din viața mea acum 5 ani după ce am fost umilit în Piața Marii Adunări Naționale, eu și mulți alți moldoveni, inclusiv alegătorii din Orhei și cei din Jora de Mijloc, care volens nolens, au nimerit în capcana parveniților…

http://adevarul.ro/…/9-mai-2013-ziua-victoriei-c…/index.html

A spus-o tare premierul dar n-a spus totul: ori nu știe totul ori știe și nu spune totul. Încerc eu să completez această informație formulând câteva gânduri pe care le port în mine de luni de zile ca pe o grea povară. 
Toată lumea știe că Șor a furat și este principalul HOȚ DE MILIARDE împreună cu alți câțiva complici de la noi, dar nu doar de la noi… Și mai știe lumea că primul care ar trebui să stea la DUBĂ este tot Șor. A trecut însă o perioadă prea îndelungată iar procesul judiciar cu Șor nu se mișcă din loc. A încetinit acest proces mai ales după vizita lui Plahotniuc de acum un an la Washington după care nici Raportul Kroll-2 nu este publicat și nu se știe dacă va fi publicat vreo dată.
Presa de acum un an a scris despre vizita lui Plahotniuc în capitala americană, cu un avion de lux, care l-a costat pe pasager circa un milion de dolari SUA. Nu știe însă nimeni câte milioane de dolari din miliardul furat de Șor au mai zburat cu pasagerul iscusit și câte au mai rămas pentru alte zboruri… Ceea ce se vede bine însă este că după acea vizită enigmatică Șor este păzit bine de bodyguarzii săi sau cei ai lui Plahotniuc, se plimbă unde dorește, participă la alegeri și alte activități politice, se pregătește intens de viitoarele alegeri parlamentare, după care, devenind deputat, ar scăpa de orice răspundere în fața legii acestui stat neisprăvit, furat și umilit, de cui nu-i este lene. Stat pentru nașterea căruia am votat și eu acum 27 de ani, pe 27 august 1991, ca să le fac unor astfel de parveniți un „rai” de îmbogățire rapidă, fără muncă și fără lege, în defavoarea moldovenilor suprasărăciți de ei!
La două luni după revenirea acasă de la Washington Coordonatorul a pus la cale o așa zisă „reformă a administraţiei publice centrale”, cu un scop măreț și nobil de a băga sub „gestiunea” directă a celui mai docil ministru a unui uriaș potențial care a mai rămas de furat în domeniul educației, culturii și, atenție (!!!), al cercetărilor. Se vede de la o poștă că și alți tovarăși hoți au prins la curaj după ce a scăpat neatins Dumitru Diacov care a pus mânuța sa de înger pe importante obiective din potențialul cultural al R. Moldova și după ce Gheorghe Duca a fost „ușurel ” constrâns să accepte împrăștierea potențialului Academiei noastre pentru viitoarele hoții de noi miliarde…
A dat de bănuit și graba cu care Ambasadorul Statelor Unite a lăudat „reforma administrației centrale” de trei parale inițiată și coordonată de către Vlad Plahotniuc după vizita sa istorică în SUA…

Ar mai fi ceva de zis aici: umilinţa la care am fost supuşi noi, în ziua de 9 mai a fost mare… Dar batjocura la care zilnic este supus poporul rus este astronomică……
 
ADEVARUL.RO|DE VASILE SOIMARU
 

Vlad POHILĂ: „Sper să vedem în acest an şi făclia mult aşteptatei schimbări…”

 Centenarul Unirii

 „Sper să vedem în acest an şi făclia mult aşteptatei schimbări…”

Interviu cu Vlad Pohilă,  publicist, lingvist, scriitor

Domnule Vlad Pohilă, ca publicist, ca lingvist, ca om de cultură, toată viața ați consacrat-o promovării ideii naţionale, al cărei scop este – și despre aceasta se vorbește azi cu voce tare – revenirea la țara noastră de glorii și de dor. În martie am sărbătorit un secol de la unirea Basarabiei cu România,  iar în decembrie vom marca un secol de la desăvârşirea Marii Uniri din 1918. Cum apreciați evenimentele desfășurate cu simbolul tricolor acum 100 de ani și cum ar trebui să folosim acest eveniment istoric pentru ca la 1 Decembrie, la Alba Iulia, să dansăm entuziasmați Hora Unirii?  

Ar fi o vădită exagerare să spun că toată viaţa mi-am consacrat-o ideii naţionale. În realitate, am început să promovez şi să apăr românismul atunci când am înţeles cât de mult sunt prigonite la noi toate aspectele cauzei naţionale: prin rusificare acerbă, prin falsificări penibile, prin restricţii absurde, prin intimidări în stil stalinist, în fine – prin propagarea unei nepermise agramaţii şi a unei indiferenţe crase, ba chiar a unei atitudini duşmănoase faţă de ideea românească… Gândul de a lămuri importanţa şi splenoadrea valorilor noastre naţionale mi s-a întărit atunci când în discuţii cu prieteni, colegi, rude, mi-am dat seama că am în faţă mulţi conaţionali de treabă, dar rătăciţi, din varii motive, iar eu parcă deţin un set de cunoştinţe şi argumente greu de respins; când am observat că “pledoariile” mele au efect, sunt capabile să îndrepte ori chiar să schimbe unele viziuni tributare propagandei sovietice.

Nu-mi asum nici un fel de merite deosebite, decât poate faptul că, biblic vorbind, mi-a plăcut să cercetez, să citesc, să studiez, să caut răspuns la întrebări ce mă frământau, dar pe care şi le puneau şi alţii din anturajul meu. Meritul cel mai mare îl au părinţii mei, Ion şi Ileana Pohilă (mama, născută Prisăcaru, în satul Cubolta al lui Pan Halippa) – nişte ţărani cu patru clase româneşti, care s-au dovedit a fi suficiente pentru a se ataşa exclusiv şi definitiv de ţara în care şi-au trait copilăria, adolescenţa, tinereţea şi în care au pus temelia casei şi marii noastre familii, cu cinci fiice şi patru fii, eu fiind al şaptelea şi mezinul. În plus, ambianţa, atomosfera din şcoala generală din Putineşti – Floreşti, care avea numeroşi profesori de excepţie, unii cu studii la Iaşi, la Bucureşti şi chiar la Paris! Plus, tot ce am putut lua mai bun de la Secţia de jurnalism a Facultăţii de Litere a Universităţii de Stat din Chişinău. Nu pot să nu menţionez şi meritul, cu totul deosebit, al rudelor noastre din România, o soră (tanti Liuba) şi doi fraţi (unchii Anton şi Leonid) de-ai lui tata care, refugiaţi în 1944, după 1958 au beneficiat de dreptul de a veni la noi destul de des, aducându-ne nu numai ceva îmbrăcăminte, încălţăminte, dulciuri, dar şi cărţi, discuri cu muzică populară şi uşoară, însă esenţial – unchii, mătuşa, verişorii de la Bucureşti: Virgil, Doina, Gigi, Cătălin – ne povesteau diferite episoade din viaţa lor, din istoria şi din cultura românească. În plus, ne antrenau în discuţii fireşti, nepretenţioase despre limba română,  despre identitatea noastră românească, or, aceste discuţii au avut, pentru noi, rudele lor din Basarabia, un rol esenţial, decisiv, pentru a înţelege nişte lucruri findamentale, pentru a ne forma ca români.  

În anul Centenarului Marii Uniri au avut loc la noi mai multe evenimente spectaculoase, şi aş numi aici declaraţiile a circa 160 de primării din R. Moldova de a se uni cu România. Da, aceste decizii poartă un caracter mai mult simbolic, dar în istoria noastră multe au început de la acţiuni simbolice: şi revoluţia de la 1848, şi “Mica Unire” din 1859, şi activitatea Sfatului Ţării, din anii 1917-1918, ba chiar şi anii de renaştere a demnităţii naţionale a basarabenilor şi nord-bucovinenilor, din 1988-1991. Efectele acestor şi altor acţiuni cu caracter simbolic au fost întru totul concrete, palpitante, eficiente şi benefice pentru noi. Dincolo de simboluri, aş aminti, în context, numeroase apariţii editoriale remarcabile (numai cât fac volumele “Basarabia, pământ românesc”!), multe conferinţe, emisiuni radio şi TV, alte diferite evenimente culturale cu un puternic impact asupra concetăţenilor noştri.

Cunosc oameni, şi de la Chişinău, şi de la Bucureşti sau Iaşi care consideră că în acest an centenar s-au acumulat premisele pentru reunirea Basarabiei sau măcar a Republicii Moldova cu România. Tot aşteptând acest miracol de prin 1990-1991 – tocmai atunci mi se părea oportună, reală, şansa Reunirii! – astăzi am ajuns un sceptic în această problemă, oricât de mult mi-aş dori realizarea ei. Scepticismul meu se întemeiază şi pe adevărul incontestabiul că în aceste aproape trei decenii de aşteptare, prin faţa ochilor noştri s-au perindat numeroase proiecte, dar nu şi mai puţini profitori de acestea, care într-o ultimă instanţă au renunţat la ideea Reunirii, unii devenind adversari deschişi ai românismului. Este adevărat că numărul adepţilor Reunirii e în continua creştere, deşi, după cum se vede, nu e în descreştere nici hoarda adversarilor unionismului. Pe de altă parte, însă, mă bucur că în acest răstimp s-au făcut foarte multe “mici reuniri”: căsătorii, alte forme de înrudire, înfrăţiri de localităţi şi instituţii, firme mixte, încadrări, angajări în diferite programe culturale şi economice, ba chiar şi impuneri, ale multor basarabeni la cele mai diferite proiecte spirituale, economice şi politice lansate de la Bucureşti sau din alte mari centre din Ţară.

După absolvirea în 1975 a studiilor de ziaristică la Universitatea de Stat din Moldova, ați lucrat, timp de vreo şase ani, în calitate de ghid şi interpret în turism, specializat pentru marile muzee de artă din Moscova şi Sankt Petersburg. Deci, ați avut ocazia să comunicaţi cu grupuri de turiști români care vizitau Uniunea Sovietică. Pe atunci, pentru noi era o adevărată minune, dar și un mare risc, să întâlnești și să vorbești cu un român din dreapta Prutului. Cu care dintre oamenii de cultură din România ați făcut cunoștință în timpuri sovietice, ca să continuați contactele cu ei și după destrămarea URSS?  

Am lucrat atunci ghid şi translator, ca să zic aşa, „pe două paliere”, primul fiind ghidajul în marile muzee din Moscova şi Petersburg, când, după absolvirea unor temeinice studii de specialitate, prezentam turiştilor din România, dar şi din Bulgaria splendori muzeistice precum Tezaurul Rusiei (numit „Orujeinaia palata”, adică Sala armelor) şi cele trei catedrale din Kremlin, Galeriile de artă rusă „Tretiakov”, Muzeul de arte occidentale „Puşkin”,  faimosul Ermitaj… A fost o experienţă nemaipomenită, căreia m-am consacrat cu multă pasiune. Pe al doilea „palier” activam mai ales iarna, la Chişinău, aici având ocazia unică să le „suflu” anumite adevăruri despre noi turiştilor din ţări ale căror limbi le cunoşteam (bulgari, iugoslavi, polonezi, francezi), dar şi multor excursionişti din Rusia sau din alte republici ce formau pe atunci URSS. Am avut marea satisfacţie de a lucra cu numeroşi turişti baltici, oameni extrem de inteligenţi şi curioşi, receptivi la orice informaţii ce nu cadrau cu stilul oficial.

Deşi mi-au fost dragi toţi turiştii pe care-i însoţeam, fireşte, cu românii am avut o relaţie mai strânsă şi    

o comunicare mai de suflet. Fac aici o precizare: a fi român în Rusia era cu mult mai simplu decât la Chişinău, respectiv, şi comunicarea cu românii din Ţară era practic nestingherită – acolo, „marele pericol” îl prezentau alţii: americanii, britanicii, francezii, RFG-iştii… În anii cât am lucrat ghid şi translator am cunoscut foarte mulţi români extraordinari, oameni inteligenţi, fini cunoscători ai istoriei, literaturii, artelor – şi române, şi universale. Am beneficiat din plin şi de faptul că în acea perioadă aveam zilnic alături DEX-ul, un DEX viu, uman! Cu mulţi din turiştii mei am stabilit relaţii cordiale de-a lungul anilor. Dacă ar fi să pun deoparte trei persoane cu totul deosebite din acea galerie imensă de foşti turişti ai mei, aş aminti, în primul rând, de Raoul Şorban, profesor de istoria artelor la Institutul „N. Grigorescu” din Bucureşti; apoi de  inginera bucureşteană Lia Sandu, devenită ulterior, prin căsătorie Lia Roberts şi… multimilionară, la Las Vegas, SUA, apoi şi candidată la postul de preşedinte al României, din partea diasporei, la începutul anilor 2000; în fine, de Nicu Ceauşescu… – da, fiul mai mic al conducătorului de atunci al României.

Sunteți unul dintre intelectualii basarabeni care au luptat și au riscat cel mai mult pentru readucerea și oficializarea alfabetului românesc în Moldova sovietică. În 1989, înainte de a fi instituționalizat oficial acest alfabet, în RSS Moldovenească, Dvs.,  împreună cu alţi câțiva neînfricaţi de la Chișinău, ați mers la Riga, în Letonia, și ați editat clandestin prima publicație cu grafie latină din Basarabia sub ocupaţie sovietică – Glasul. La ce riscuri v-ați expus atunci? Ce soartă a avut Glasul, dar și acei care au lansat și realizat această idee?    

Şi datorită revistei Glasul am avut parte de o experienţă nemaipomenită, nesperată, aş zice. Şi cum lucrurile – poate mai ales cele bune – se uită prea repede, mă văd nevoit să precizez că ideea editării Glasului a fost lansată de Ion Druţă, în toamna lui 1988, fiind preluată de Leonida Lari şi de Viorel Mihail, fiecare din aceştia având câte o echipă care într-o fază iniţială au conlucrat destul de armonios.    

În Letonia, la Riga, am fost în februarie – martie 1989, cu ziaristul Virgil Zagaievschi şi cu Horia Zava (Iurie Zavadschi), ziarist şi pictor, Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească, s-a prăpădit prea devreme şi prea osândit de soartă la mijlocul acestui April. Zava era autorul machetei, redactorul artistic al acestei publicaţii din care putea să apară doar un singur număr şi tot una era să rămână în istoria noastră recentă. Tipărirea revistei noastre în Letonia a fost destul de anevoioasă, şi din cauza prudenţei excesive sau poate indiferenţei letonilor, dar şi din nişte motive ce ţin de orgoliile moldovenilor – acele orgolii atât de fin surprinse şi atât de aspru condamnate de Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei”. La un moment dat, ni s-a cerut să schimbăm vreo patru pagini din cele 12, câte avea Glasul, şi dacă eu am zis „Vom vedea…”, Zava, om cu un suflet ca pâinea cea caldă, dar şi cu un caracter foarte puternic  a spus categoric: „Nu schimbăm nimic…” Şi tot Zava a purces la căutarea unor şanse oneste de a publica revista în care făcuse cu o neţărmurită dragoste nu numai fiecare pagină, fiece coloană, fiece titlu, dar şi fiecare literă românească! (am în vedere literele cu semne diacritice). În fond, datorită lui Zava a şi fost tipărit primul număr al revistei Glasul la Jelgava, un oraş la vreo 50 km de capitala letonă, chit că a apărut sub auspiciile Societăţii de cultură românească „Dacia”, fondată la Riga de cuplul Leons Briedis, poet şi faimos traducător din literatura română, şi poeta şi traducătoarea Maria Macovei-Briede. La Vilnius, în Lituania, unde am fost în luna iulie 1989, din nou cu Zava, şi cu Dan Borş-Spătaru, totul a decurs mai altfel, inclusiv sau poate exclusiv datorită faptului că am beneficiat de sprijinul dezinteresat şi extrem de călduros al conaţionalei noastre Lica Melnic-Žalakevičienė şi al soţului ei, celebrul regizor Vytautas Žalakevičius – generaţiile mai în vârstă ţin bine minte filmul său „Nimeni nu voia să moară”, despre rezistenţa antisovietică a lituanienilor.

În ambele republici baltice am simţit cum plana aerul primenirilor, cu mult mai puternic, mai impresionant decât la noi. La Statuia Libertăţii din centrul Rigăi, am semnat şi noi, trei basarabeni, pe o listă enormă prin care se adunau semnături pentru condamnarea Pactului Molotov-Ribbentrop. Tot acolo, se deschisese o cantină pentru nevoiaşi (care, conform propagandei oficiale, nu existau în URSS!). Curiozitatea gazetărească ne-a împins şi pe noi acolo, era deja „la spartul târgului”, adică atunci când cantina se golise – şi de bucate, şi de vizitatori. Am întrebat-o pe doamna directoare câţi beneficiari a avut cantina în acea primă zi, şi cam câţi să fi fost ruşi, şi câţi letoni. Ne-a răspuns că în trei ore au luat masa vreo 400 de persoane dar, a adăugat şefa, fiţi siguri că au fost numai rusolingvi: „Nici un leton nu ar mânca din mila ocupanţilor, asupritorilor… Poate vor veni când vom fi independenţi, atunci nu ne vom ruşina de sărăcia noastră, deşi, desigur, ar fi mai bine ca letonii să nu ştie niciodată de sărăcie, de comunism, rusificare, represiuni, deportări şi alte umilinţe…”.

La Vilnius, schimbările, mai exact, spasmele prăbuşirii imperiului sovietic le-am simţit chiar a doua zi după sosire, când Lica şi Vytautas ne-au dus la editura… Comitetului Central al Partidului comunist din Lituania (sic!), unde a şi fost tipărit nr. 2 al Glasul-ui. Acolo, la CC-ul comuniştilor lituanieni, am trăit un episod memorabil: regizorul V. Žalakevičius ne-a introdus în biroul secretarului al treilea al CC, adică la funcţionarul de partid responsabil cu munca ideologică. „Frate, i s-a adresat regizorul, tinerii aceştia sunt din Moldova şi au nevoie de ajutorul nostru…” „Cu ce-i putem noi ajuta, maestre?”, întrebă liderul de partid. „Vezi, tu, frate, lor, moldovenilor, ruşii le-au luat mai mult decât nouă…”, făcu nu ştiu cum ambiguu Vytautas. „Dar ce puteau să le ia ruşii mai mult decât nouă?!”, întrebă derutat ideologul comuniştilor din Lituania. „A-be-ce-le…”, spuse pe silabe maestrul. „Abecele” înseamnă în lituaniană alfabet… „Ah, da, mi-am amintit, citisem undeva despre această nebunie, despre această crimă…”, a rostit brusc întristat secretarul CC-ului lituanian. „Fireşte, îi vom ajuta cu tot ce putem, le punem la dispoziţie imediat strictul necesar: garnituri de litere, un linotip, meşteri tipografi, hârtie…”  Voiam să-i spun acelui străin o vorbă, dacă nu un răcnet de mulţumire, de recunoştinţă, de admiraţie, însă mă copleşiseră nişte emoţii atât de puternice încât nu-mi venea atunci în cap nici o frază în română, nici în rusă ori în franceză, nu că în lituaniană, chit că o vorbeam în genere binişor. Peste câteva zile, când nr. 2 al Glasului a fost tipărit, am căutat un prilej să-i mulţumesc, totuşi, în frumoasa lui limbă maternă, pentru înţelegere, solidaritate şi inteligenţă, spunându-i şi despre drama lui Lucreţiu Pătrăşcanu, despre osânda la care a fost supus, în fond, doar pentru că se considera mai întâi român, apoi şi comunist. „A suferit, probabil, şi pentru că era singur, acest român. La noi, în republicile baltice, cred că fiecare al doilea membru de partid comunist ştie că trebuie să fie mai întâi fiu al poporului său, apoi – posibil – şi ostaş al partidului…”, a zis la despărţire acel tânăr lituanian care peste un an era să fie în rândurile fruntaşilor mişcării de eliberare naţională din patria sa.    

Fireşte, ştiam că ne expunem unor riscuri făcând aceste „escapade”, dar, vă rog să mă credeţi, ne gândeam atunci cel mai puţin la foarte posibile necazuri sau chiar represiuni din partea autorităţilor. În plus, orice temeri s-au şters din suflete şi din memorie la vederea, în seara sosirii la Chişinău, cu nr. 1 al Glasul-ui, în special, cum sute de persoane luau câte un exemplar de revistă ca pe o lumânare aprinsă în noaptea Învierii… Îmi stăruie şi acum în faţa ochilor zeci de basarabeni: tineri, femei şi bărbaţi mai în vârstă, cu lacrimi în ochi, ducând revista Glasul  în braţe ca pe un prunc…

 De altfel, în același an, 1989, ați pregătit și editat îndrumarul „Să citim, să scriem cu litere latine”. Cine v-a susținut atunci și cu care dintre lingviștii redutabili ai acelor vremuri ați colaborat?

Acest „abecedar pentru adulţi” l-am elaborat de capul meu, dar am fost „instigat” de Chiril Vaculovschi, un patriot fervent, redactor-şef la editura didactică „Lumina”. Am beneficiat de concursul Vitaliei Pavlicenco, pe atunci redactor la editura Academiei, ea era printre puţinii intelectuali de la Chişinău care deţinea legal maşină de dactilografiat cu litere latine. Nu pot să nu amintesc de redactorul de la editura „Lumina”, Natalia Suruc, care, citind manuscrisul îndrumarului meu, a declarat că astfel, iată, „a dădăcit poate cel mai scump prunc”. În 1989, deja după 31 August, am participat la întocmirea, în cadrul Institutului de Filologie al AŞM, a îndreptarului Norme ortografice ale limbii române, o lucrare ce nu şi-a pierdut valoarea nici astăzi. La elaborare au participat mai mulţi lingvişti de seamă: Silviu Berejan, Anatol Ciobanu, Ion Dumeniuk, George Rusnac, Ion Eţcu, Nicolae Mătcaş ş.a. După cum menţionează într-un articol recent, dna dr. Maria Cosniceanu, subsemnatul era unicul autor fără titlu ştiinţific sau grad didactic, cum am şi rămas, de altfel, până acum, ceea ce nu mi-a creat vreodată complexe.  

  În 2010 vi s-a înmânat cea mai înaltă distincție de stat – „Ordinul Republicii”, iar în 2014 Președintele României v-a decorat cu Ordinul „Meritul Cultural” – în grad de Ofiţer. De fapt, mie întotdeauna mi-a plăcut să spun că Vlad Pohilă este ofițerul limbii române în Basarabia… Care, totuși, dintre aprecierile pentru ceea ce faceți vă este mai aproape de inimă?

Desigur, m-au emoţionat aceste distincţii, cu atât mai mult cu cât ele mi-au fost acordate cu nişte formulări îmbucurătoare: pentru măiestrie jurnalistică în promovarea limbii române şi a altor valori naţionale –  redau din memorie esenţa acelor motivaţii. Aprecierea supremă a muncii de gazetar este, în opinia mea, atunci când promovezi valori nerecunoscute sau pe nedrept neglijate ori date uitării, talente aflate în germinaţie, profesionişti şi pur şi simplu oameni de omenie ale căror fapte nobile merită a fi cunoscute şi preţuite de mai multă lume. Pentru un propagator al limbii române, la noi, în Basarabia, nota maximă este atunci când auzi tot mai mulţi conaţionali vorbind şi scriind mai îngrijit, mai corect, mai fluent graiul matern. Este o notă ce se obţine tot mai greu, tot mai rar, şi nu e la mijloc lipsa de generozitate a conaţionalilor, ci efectul dezastruos al ocupaţiei, al cruntei rusificări, al violentei sovietizări la care am fost expuşi.

Toți acei care vă cunosc, menționează modestia, cumsecădenia și generozitatea Dumneavoastră, pe care le manifestați mereu și în orice împrejurări. Știu că nu numai grație cunoștințelor și talentului de care dați dovadă, dar și datorită acestor calități umane mulți oameni de cultură, dar și din alte domenii se bucură de prietenia Dumneavoastră. Cu care dintre ei v-ați porni oricând prin focul și para propagandei antiromânești?  

Am mulţi oameni dragi, şi nu numai în spaţiul românesc, ci şi în lumea largă, oameni de diferite etnii şi religii, purtători ai celor mai diferite culturi şi mentalităţi. Am fost întrebat cândva, într-un interviu radiofonic, de către o colegă de breaslă, Emilia Gheţu, dacă îmi ajunge prietenie, simpatie, căldură pentru mulţimea de oameni apropiaţi sufletului şi i-am răspuns exact ceea ce cred şi acum: teamă mi-e că anii câţi mi-i va slobozi Cel de Sus nu îmi vor ajunge să le dăruiesc din dragostea mea, din căldura sufletului meu.

Dacă e să ne referim la lucruri majore, cum ar fi, primordial, protejarea valorilor naţionale, asemenea acţiuni se realizează eficient de către echipe bine consolidate, care au în frunte lideri oneşti, puternici, implacabili. Tocmai aici apare la noi o mare problemă: vechiul regim, sovietic, a avut grijă să promoveze prioritar lideri doar în aparenţă puternici şi rezistenţi, dând preferinţă mai ales unor demagogi, farisei, ipocriţi, carierişti, profitori.  Practica aceasta nefastă a marcat, în linii majore, şi etapa de după 1989, şi nu numai în Basarabia, ci şi în întregul spaţiu românesc. Este cumplit ceea ce vreau să spun, dar nici să tac nu pot: şi la Bucureşti, şi la Chişinău, se face simţită o gravă criză de lideri pe care am putea să-i urmăm necondiţionat, după care să mergem cu convingerea că, lăsând pe altarul Neamului oricâte jertfe s-ar cere, într-un final am putea ajunge şi la izbânda noastră românească…

Ca om de cultură, v-ați manifestat pe multiple planuri – literatură, publicistică, lingvistică, traduceri, bibliologie etc. – și asta a făcut, consider eu, să pierdem un scriitor de piscuri carpatine. Pe când o surpriză de operă literară semnată de Vlad Pohilă?

Am scris, în ultimele trei-patru decenii câteva zeci de nuvele, vreo zece am publicat, câteva dintre ele bucurându-se de aprecierea unor scriitori de seamă ca Alexandru Cosmescu, Aureliu Busuioc sau Nicolae Rusu. Am scris proză scurtă numai atunci când subiectul nu-mi dădea pace, mă chinuia, parcă dorindu-se a fi înşirat pe hârtie. Prin anul 2005 sau 2006 am adunat în calculator vreo 12 nuvele, cu gândul de a scoate o primă carte de proză. Tocmai atunci blocul în care locuiesc a fost prădat şi în garsoniera mea, negăsind nimic de valoare (hoţii, evident, nu s-au uitat la cărţi sau la cele câteva tablouri!), mi-au furat calculatorul, cu toată arhiva. Mi-am zis atunci că cineva a hotărât să mai îngădui cu tipărirea prozelor… Cred că voi reveni la această preocupare, numai că deocamdată nu-mi pot permite luxul de a scrie proză, atâta timp cât trebuie să-mi asigur o existenţă cât de cât decentă din publicistică, din redactări, din traduceri. Mă consolez şi la gândul că am o publicistică, în genere, beletristică, literară – asta mi-a spus-o la finele anului 1989 şi maestrul Aureliu Busuioc, atunci când m-a îndemnat să depun dosarul pentru calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor. O colegă de breaslă, cercetătoare şi publicistă, nici nu numeşte eseuri, ci povestiri sau nuvele, unele scrieri de ale mele cum ar fi cele despre Maria Tănase, Aniţa Nandriş-Cudla, Nicolae Iorga, Mircea Vulcănescu, Constantin Brâncuşi, Nichita Stănescu, Raoul Şorban, Nicu Ceauşescu; Feodor Dostoievski, Lilli Promet, Gabriel  García Márquez, Edith Piaf, Vladimir Vîsoţki, Salvatore Adamo…

Urmăriți viața politică? În anul curent ea este marcată de două mari evenimente – alegerile locale în capitală și alegerile parlamentare. Pot fi ele de cotitură în soarta Republicii Moldova? O altă cotitură de labirint în care ne buimăcim de aproape 30 de ani…

Nu pot să nu urmăresc şi viaţa politică de la noi, oricât de ticăloşită ar fi ea – şi în Basarabia, şi în România, şi în Rusia, şi în lumea întreagă, am impresia. Alegerile locale, din luna mai curent, vor fi, în opinia mea, un preludiu, o uvertură, pentru scrutinul din toamnă. Surprize pot fi cu totul dezolante, dezarmante, devastatoare pentru cei care speră la o cotitură spre lumină în labirintul în care ne bălăcim de trei decenii. Pe de altă parte, însă, istoria noastră a fost mereu marcată de segmente temporale dramatice, tragice, catastrofale chiar, ca, într-un final, să se vadă şi o rază de speranţă, şi o făclie a schimbării în bine. Actuala situaţie politică de la noi aminteşte, în multe privinţe, starea de lucruri din Basarabia anilor 1917-1918: acelaşi haos, aceeaşi derută, deznădejde, sărăcie, încrâncenare, divizarea comunităţii în adepţi ai Unirii cu România şi aprigi adversari ai acesteia… Cine acceptă această paralelă cronologică, va merge mai departe cu gândul, obligatoriu, la inteligenţa şi patriotismul majorităţii membrilor Sfatului Ţării, poate şi la înţelepciunea ţăranilor noştri, foarte posibil – şi la extraordinarul spirit de solidaritate al altor români, fie ei ostaşi şi intelectuali ardeleni, fie lideri de la Bucureşti. Aş vrea să evoc, în context, încă un amănunt: contribuţia cu totul originală, dar neglijată nu ştiu cum, a doi fruntaşi ai mişcării basarabene de eliberare naţională de atunci: Vasile Stroescu şi Nicolae Alexandri. Ei nu s-au impus prin fulminante luări de cuvânt şi de atitudine, ci mai ales prin aceea că fiind nu numai patrioţi, dar şi oameni foarte înstăriţi, şi, ceea ce se întâmplă rar în această categorie umană – şi generoşi, au avut perspicacitatea de a contribui financiar la rezolvarea unor momente-cheie, la ajutorarea unor luptători fermi, energici, motivaţi, dar lipsiţi de mijloace materiale, ca şi la ajutorarea unor rătăciţi de a merge pe calea cea dreaptă. Astfel, V. Stroescu şi N. Alexandri, alături de unii semeni de-ai lor din Transilvania, Bucovina şi Vechiul Regat, şi-au ocupat nişte locuri cu totul distincte în istoria noastră de la începutul secolului XX. Acum suntem la începutul altui secol, ba şi al altui mileniu, şi istoria are toate şansele să se repete. Să se repete astfel ca să ne bucure pe cei cu aspiraţii democratice, general-umane dar şi naţionale şi să-i arunce la groapa cu gunoaie a istoriei pe cei cu cravate şi steaguri ba roşii, ba cu cele trei culori ale hoardelor din Răsărit.

Consemnare: Gheorghe BUDEANU

Chișinău, Revista NATURA, mai 2018