75 DE ANI DE LA TRAGICA BĂTĂLIE DE LA COTUL DONULUI, NOIEMBRIE-DECEMBRIE 1942: O REMEMORARE NECESARĂ.

Radu Theodoru. REMEMORARI

Comemorarea de la Mînăstirea Comana – 75 de ani de la bătălia de la Cotul Donului 1942

Comemorarea de la Mînăstirea Comana –
75 de ani de la bătălia de la Cotul Donului 1942, de Mihai Floarea

După slujba duminicală din biserică, procesiunea și parastasul cuvenit, emoționanta ceremonie din fața mausoleului închinat eroilor neamului a debutat duminică, 29 brumărel 2017, cu un cuvînt al starețului Mînăstirii Comana, arhimandritul dr. Mihail Muscariu.
Dintre cuvîntările celor invitați, o menționez pe aceea a profesorului universitar Vasile Șoimaru, patriot român care, aflat anul acesta pentru a patra oară pe locul groaznicului măcel de acum 75 de ani de la Cotul Donului, a adunat într-o urnă pămînt amestecat cu sîngele eroilor jertfiți pentru cauza întregirii teritoriului patriei. Peste 150 000 de ofițeri și ostași au pierit în toamna lui 1942. Mai precis, pe 19 brumar, surprinsă de iarna rusească fără echipament adecvat (așa cum declara cu ani în urmă, la întrunirile organizate de Fundația creștină „Părintele Arsenie Boca“, dr. Iosif Niculescu, participant ca medic militar la confruntări: „Efectele noastre militare erau la acea oră pantaloni de vară și bluze cu mîneci scurte“), Armata a treia a fost înfrîntă în condiții astăzi clare de sabotaj și trădare. Emoționantă a fost și înmînarea crucii improvizate starețului mînăstirii, care a fost adusă special de la Cotul Donului de profesorul-călător. Eroismul conaționalilor noștri uitați în stepa rusească de peste șapte decenii a fost luminat acolo de simbolul creștin din 2012, iar din 2015, din curtea Mînăstirii Comana, și de o Troiță.
De cînd am cunoscut, în 2013, pe inimosul Vasile Șoimaru și i-am citit cartea Cotul Donului 1942 , am inițiat o petiție on line și am sugerat preoțimii și mirenilor din toată România să comemoreze pe 19 brumar jertfa de la Cotul Donului. Pr. Sorin Ovidiu Mititean, pr. Emanuel Florin Ganciu și alți slujitori ai altarelor au răspuns cu promptitudine îndemnului meu și sper ca exemplul lor să fi fost urmat de cît mai mulți. Din fericire, din 2016 oficialitățile românești au reacționat și ele pozitiv, așa încît am putut citi recent un articol cu un titlu semnificativ: Eroii de la Cotul Donului sînt înmormîntați creștinește după 74 de ani .
Momentele culminante ale comemorării de la Mînăstirea Comana de anul acesta au fost aducerea urnei și, sub acordurile imnului național, depunerea coroanelor de flori. Parcă spre a-mi aminti de manifestarea fastuoasă din 2015 , Andreea, o fetiță de șapte ani, a interpretat cu talent un cîntec patriotic, pe versurile soldatului mort pe muntele Sorica din Carpați: Nu plînge, Maică Românie, / Că am să mor neîmpărtășit! / Un glonț pornit spre pieptul tău, / Cu pieptul meu eu l-am oprit… // Nu plînge, Maică Românie! / E rîndul nostru să luptăm / Și din pămîntul ce ne arde / Nicio fărîmă să nu dăm! / Nu plînge, Maică Românie! / Pentru dreptate noi pierim; / Copiii noștri, peste veacuri, / Onoare ne vor da, o știm! // Nu plînge, Maică Românie! / Adună tot ce-i bun sub soare; / Ne cheamă și pe noi la praznic, / Cînd România va fi mare! Din înalturi, un bimotor decolat de pe aerodromul din apropiere a survolat curtea mînăstirii dînd onorul, iar de pe pămînt veteranul Ion Paiu, care a împlinit în primăvară 97 de ani, a evocat cu luciditate bătălia de la Cotul Donului, stimulat de dl general Radu Theodoru, nonagenar și veteran, la rîndul d-sale („Iată modelul soldatului român: curajos, rezistent, perseverent!…“).
Au urmat depunerea urnei în incinta amenajată special, scurtele cuvîntări ale personalităților participante și, simetric debutului, procesiunea spre biserică.
Apoi s-a desfășurat un simpozion închinat tematicii.
Am plecat convins că am fost părtași la momente istorice.
Mulțumesc pe această cale gazdelor noastre de la Mînăstirea Comana, organizatorilor și îndeosebi bunului prieten Vasile Șoimaru din Chișinău, căci fără strădania sa pilduitoare din 2012-2017, uitarea ar fi continuat să învăluie pe nedrept eroismul românilor din al doilea război mondial care au făcut să se întregească pentru un scurt timp patria în străvechile fruntarii…
Avem de dus în continuare, fiecare după cît ne stă în puteri, lupta reîntregirii!
Doamne ajută!
Mihai Floarea
Din revista „Noul euxin”, Nr.9, 2017

IN MEMORIAM AUREL PREDA

IN MEMORIAM AUREL PREDA

A fost înmormântat, cu onoruri militare, în urmă cu o săptămână, Excelența Sa Ambasador AUREL PREDA, general, profesor universitar doctor, diplomat de carieră, fost director la Direcția Juridică și Tratate, din Ministerul Afacerilor Externe, ministru-consilier, consul general al României la Milano, membru al Subcomitetului ONU pentru definirea agresiunii și președinte al Asociației Române de Politică Externă.
A părăsit acestă lume curajosul diplomat roman, AUREL PREDA, fiind cel care a redactat Declarația de Independență a Republicii Moldova la 27 iulie 1991, a negociat Unirea cu Basarabia, a denunțat trădarea României prin tratatul cu Ucraina, si nu numai…
Ceremonia de înmormântare a avut loc în comuna natală, Mătăsaru, după o scurtă oprire din dumul de la București, la casa Sa din sat, care i-a fost toata viata, atât de dragă, si după savarsirea slujbei religioase in biserica ce L-a găzduit, și la ultima-i plecare.
I-au fost alături, la ceremoniile de înmormântare familia, rudele apropiate, militari ai Garnizoanei Târgoviște, foști colegi, săteni și prieteni care, prin cuvinte puține, innecate in lacrimi și focuri de armă, I-au adus un emoționant onor, luptătorului pentru România și un ultim omagiu, pe o vreme tristă, în care si lacrimile cerului curgeau șiroaie, udând iubitii sai -din totdeauna- militarii, prezenți pentru ONOR, astfel ca nimeni să nu-l poată uita, niciodată.
În ziua înmormântării sau după, cu durere, anunțând moartea Sa, prin valoroase și ample postări pe “ ZIARIȘTI ONLINE TAG. AUREL PREDA “, prin analize, interviuri șI sinteze, din sensibila și dificila Sa activitate diplomatică, i-au adus CEL MAI FRUMOS și VALOROS OMAGIU, Consiliul director al Asociației Române de Politică Externă și mari personalități precum dr.Vasile Șoimaru, Victor Roncea, Viorel Patrichi.
Poate, L-au uitat sau, poate, timpul de reacție a fost scurt, pentru “ învățăceii Săi din diplomație“, pentru foștii miniștri de externe, premieri, fosti președinți ai României, sau colegi de studenție la Facultatea de Drept, cărora le-a fost șef de promoție și care, pentru devotamentul și remarcabila Sa activitate diplomatică, nu au dat nici un semn, măcar, familiei indoliate, la trista plecare a celui care a luptat cinstit, responsabil și din răsputeri, pentru ȚARĂ, find un exemplu de urmat, neacceptând, nicicand, să facă “diplomație în genunchi”.
Excelența Sa Ambasadorul AUREL PREDA, generaÎul, profesorul universitar dr., care “a dat strălucire diplomației și învățământului superior românesc”, își doarme somnul de veci in comuna MATASARU satul TETCOI, aproape de biserica, în cripta modestă a familiei Sale, care a dat 12 ofițeri eroi pe cîmpurile de luptă, lângă merituosii Sai părinți, din neamul PREDA ȘI MOGOȘANU.
După cum însuși, din convingere si cu modestie spunea, și-a “făcut datoria de român, având și profesia de diplomat“, care, in negocierile sale, nu a acceptat capitularea pe timp de pace, luptandu-se, ca un erou, precum bravii Sai inaintasi.
Parafrazându-l, venindu-I VREMEA, probabil că, va trece ușor prin VAMA, despre care, sugestiv, scria pe coperta exceptionalei sale cărți de Memorii, putandu-se prezenta acum, cu faptul ca, in calitatea Sa de diplomat, A ALES INTERESELE TARII, si putand arata cât de mult “a făcut el pentru TARA, fara a cere ceva, si de la care a primit…” atât de putin…
Poate că, urmașii Săi din Diplomațiia română, vor continua și vor lupta, cu arme specifice, pentru a-I indeplini visele si pentru a rezolva, problemele sensibile, dorite, initiate, dar nefinalizate de marele diplomat roman, din motive care nu-I sunt imputabile, copiind din stilul Său de negociere, de masurare “cu sublerul” a oricarui cuvant, pentru ȚARĂ și pentru toți românii “de la Nistru până la Tisa“.
Parafrazand versul eminescian, CURAJOSULUI DIPLOMAT ȘI MARE PATRIOT ROMÂN, AUREL PREDA, am vrea acum, la o saptamana de la inmormantare, si pentru totdeauna, cu pioșenie, să-I spunem:
FIE-TI SOMNUL LIN ȘI VISUL, PENTRU ȚARĂ, APROAPE !
Familiei sale îndurerate, Dumnezeu să-i dea puterea de a trece peste aceasta mare durere, care, de fapt, nu se va vindeca niciodata.

Elena ONOFIE BARBU

Ostaşii români căzuţi la Cotul Donului, omagiaţi comemorativ la M-rea Comana, judeţul Giurgiu

Ostaşii români căzuţi la Cotul Donului,
omagiaţi comemorativ la M-rea Comana, judeţul Giurgiu

Duminică, 29 octombrie a.c., s-a desfăşurat la M-rea Comana un simpozion comemorativ, prilejuit de împlinirea a 75 de ani de la Bătălia de la Cotul Donului, tragicul episod subsegvent participării Armatei Române la cel de-al Doilea Război Mondial.
Comitetul de iniţiativă i-a avut ca principali componenţi pe generalul de flotilă aeriană (r), veteran de război Radu Theodoru şi arhim. dr. Mihail Muscariu, părintele stareţ al Mănăstirii.
Contextualizat temei simpozionului s-a desfăşurat şi o procesiune solemnă la Mausoleul Eroilor Căzuţi în Primul Război Mondial (iniţial, locul momentului solemn trebuia să fie la Troiţa-Monument edificată în 2015 în memoria eroilor de la Cotul Donului, dar condiţiile meteo – vânt puternic – au impus această modificare în program).
Ceremonialul a debutat cu ridicarea pavilionului şi intonarea Imnului de Stat. A urmat un Te-Deum oficiat de părintele stareţ. S-au depus apoi coroane şi jerbe de flori la Mausoleu.
Un moment de maximă emoţie al ceremonialului l-a constituit depunerea în incinta Mausoleului a unei urne conţinând un eşantion de ţărână adus în august de la Cotul Donului (din fostul cătun Gromki, staniţa Kletskaia) de conf. univ. dr. Vasile Şoimaru, ţărână având în alcătuire elementele biologice ale sângelui ostaşilor jertfitori.Totodată a depus la Mausoleu şi prima cruce improvizată de el şi înfiptă la locul jertfei cu cinci ani în urmă, la a doua călătorie, readusă acasă, lăsând acolo una nouă meșterită la Chișinău… Un grup de militari aviatori şi un avion în survol au dat onorul.
S-au depus coroane şi jerbe de flori şi a fost prezentat invitaţilor (şi publicului constituit ad-hoc) veteranul de 98 de ani Ion Paiu din satul Soci, comuna Mirosloveşti, judeţul Iaşi, care a povestit* odiseea sa de luptător la Cotul Donului, grav rănit în încercuirea din care a scăpat ca printr-o minune.
O fetiţă deosebit de talentată, în vârstă de şapte ani, participantă la ceremonie ca expresie a preluării ştafetei patriotismului de la generaţia veteranilor, a interpretat melodic versurile poeziei „Nu plânge Maică Românie”, creaţie găsită în raniţa unui soldat participant la Războiul Reîntregirii Neamului.
Simpozionul, moderat de energicul şi şarmantul general nonagenar Radu Theodoru, s-a desfăşurat în incinta Bisericii Mănăstirii. Şi-au susţinut disertaţiile prof. univ dr. Jipa Rotaru, istoric şi comandor (r), co-autor al volumului de curând tipărit “Stalingrad şi istoricul unei armate sacrificate: Armata a III-a română”**, generalul de armată (r) Mircea Chelaru, orator de excepţie, fost şef al Marelui Stat Major al Armatei Române, dr. Vasile Şoimaru şi alţi invitaţi.
Basarabeanul Vasile Şoimaru, care a călătorit de patru ori (2009, 2012, 2013, 2017) pe urmele odiseei Armatei Române în îndepărtata Rusie, a subliniat tragismul Bătăliei care a avut drept consecinţă pierderea a peste 156 000 de ostaşi (şi încă 100 000 de ostaşi de origine română din partea ocupată a Transilvaniei, mobilizaţi de Horty în armata maghiară, căzuţi şi ei pe malul drept al Donului, în regiunea Voronej) ceea ce ar fi însemnat îmbibarea acelor locuri cu un milion de litri de sânge aparţinător codului biologic al Neamului nostru. Profesorul de la Chişinău se arată profund îndurerat şi revoltat de indiferenţa oficialităţilor române privind datoria sacră, impusă de legile morale, de a se îngriji de memoria eroilor de pe Frontul de Răsărit. O inerţie sau poate chiar o “politică” de indiferenţă faţă de acest episod al istoriei noastre, ţinut la index de regimul comunist.
Ilustrul om de cultură Mircea Coloşenco, şi dânsul cu origini basarabene, a săvârşit, în intervenţia sa, şi un gest-surpriză, cu nuanţe ironice asupra contrariilor ce bântuie istoriografia noastră incertă de după Războiul care a făcut obiectul simpozionului: a oferit comandorului Jipa Rotaru, autorul cărţii care glorifică aportul ostaşilor români pe Frontul de Est, o carte din 1955, în care Valter Roman prezintă o variantă răsturnată, anume teza sa de glorificator al aportului armatei sovietice în acelaşi contex al amintitului Război.
Au mai avut intervenţii ofiţeri superiori şi redactori ai revistei giurgiuvene “Valahia”.
În finalul simpozionului, ca şi la începututul său, a luat cuvântul părintele stareţ, arătând că Biserica a fost şi este mereu într-o bună relaţie cu istoria Neamului celor care îi sunt închinători. Mănăstirea Comana, având în custodia sa un Mausoleu al Eroilor, satisface pe deplin această misiune duală. Părintele a înmânat o Diplomă de vrednicie moderatorului ceremonialului solemn, respectiv sponsorul principal al evenimentului, arh. Adrian Grigoriu.
Din discursurile participanţilor la eveniment s-a desprins necesitatea reconsiderării semnificaţiei participării Corpului expediţionar român pe Frontul de Est, alcătuit din Armatele a 3-a si a 4-a. România ducea atunci un război sfânt, de recuperare a teritoriilor pierdute – şi nu unul de cucerire. Prezenţa ostaşilor români în îndepărtata Rusie răspundea unor constrângeri, anume spiritului războiului purtat în alianţe.
A urmat o agapă în trapeza Mănăstirii.

Gheorghe Pârlea
_______________________
*Mărturiile sale de oştean sunt inserate în cartea “Cotul Donului 1942 – eroism jertfă, trădare”, coord. dr. Vasile Şoimaru, Ed. Serebia, Chişinău, 2012 (ediţia I), Ed. Balacron, 2013, Chişinău (ediţia a II-a), lucrare care a constituit imboldul iniţiativei generalului Radu Theodoru de a realiza Troiţa-Monument de la Comana în 2015.
** “Stalingrad şi istoricul unei armate sacrificate: Armata a III-a română”, Jipa Rotaru, Cornel Carp, Ed. Serebia, Chişinău, 2017

MIRCEA VULCĂNESCU, CORNOVA MEA ȘI REÎNTREGIREA NOASTRĂ (1)

MIRCEA VULCĂNESCU, CORNOVA MEA
ȘI REÎNTREGIREA NOASTRĂ (1)

Anul 2017 este unul comemorativ. În urmă cu 65 de ani, în data de 28 octombrie 1952, a trecut la cele veșnice, la vârsta de doar 48 de ani, Mircea Vulcănescu, economistul, filosoful, sociologul, filologul, publicistul, teologul, profesorul de etică, subsecretarul de stat în cadrul Ministerului de Finanțe în Guvernul Ion Antonescu și, plus la toate, membru marcant al Echipei monografice conduse de profesorul Dimitrie Gusti, la Cornova basarabeană, în vara anului 1931. Marele patriot român a fost condamnat, pe 9.10.1946, la opt ani temniță grea, ca pe un dușman al poporului pe care l-a iubit prea mult, judecat fiind de către un tribunal antiromânesc, zis “al poporului”, pentru încă nu se știe nici azi, care crime săvârșite de el în cel de al Doilea Război Mondial. Dar a murit Vulcănescu bolnav de plămâni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus în temnița comunistă din Aiud.

Tot în acest an comemorativ, în data de 15 iunie, Consiliul local al comunei Cornova, Ungheni, R. Moldova, a decis să acorde titlul de cetățean de onoare al comunei, post-mortem, unor foști membri marcanți ai școlii românești de sociologie, participanți activi la cea de-a șaptea ediție a expediției sociologice de la Cornova din 1931. Este vorba de: Mircea Vulcănescu, Anton Golopenția, Iosif Berman și Henri H. Stahl.
Numai că numele lui Mircea Vulcănescu din această listă a stârnit o mare furtună pe mapamond, de la Washington-DC, până la București, Chișinău, Ungheni și Cornova. Sărmanii cornoveni care au luat decizia dată nu mai au odihnă și nu-și pot căuta de treburile gospodăriilor lor în această frumoasă și bogată toamnă aurie. Iar pentru regretatul Mircea Vulcănescu a început o nouă Golgotă, asemănătoare celei din pușcăria din Aiud, când mai era în viață…
La aceste fapte neocominterniste vom reveni în perioada următoare. Azi, însă am dori să ne amintim de Mircea Vulcănescu, să-l comemorăm așa cum a meritat-o el și nu cum ar dori-o Florianii, Ioandidii, Wieselii ș.a., care au făcut prea mult rău imaginii națiunii române după venirea lui Iliescu la putere, și care n-o duc rău nici azi, acolo unde activează (pe unii deja i-a iertat Dumnezeu…).
Știu că numele lui Mircea Vulcănescu nu are nevoie de apărarea mea. Au făcut-o alții, mult mai importanți și mult mai bine, decât aș face-o eu. Dar decizia sătenilor mei cornoveni de ai acorda post-mortem lui Mircea Vulcănescu titlul onorific de cetățean de onoare al Cornovei lui Dimitrie Gusti, Henri Stahl, Anton Golopenția, Iosif Berman, Paul Mihail și încă vreo 50 de mari valori ale științei și culturii românești, voi încerca să o apăr cu toată puterea pe care, sper eu, o mai am…
Marele Mircea Eliade, l-a caracterizat, în noiembrie 1961, la New York, pe regretatul său prieten, coleg și tiz cum n-a putut s-o facă nimeni altul mai bine, mai exact și mai frumos: “…Mircea Vulcănescu fusese dăruit cu toate darurile: era frumos, avea o sănătate de fier, nu fusese niciodată sărac, era înconjurat de prietenii săi admiratori, nu fusese încercat de nicio tragedie personală sau familială; triumfase întotdeauna, și pe toate planurile, chiar dacă uneori nu i se dăduse locul pe care-l merita (bunăoară, la 35 de ani nu era decât asistentul de etică la Universitatea din București). Dar era destul să-l cunoști mai bine ca să-ți dai seama că Mircea Vulcănescu privea toate însușirile și succesele lui ca niște dăruiri ale Vieții pe care le îngăduise Dumnezeu, și că dacă ele i-ar fi fost retrase nu i-ar fi schimbat nici deplina lui încredere în viață, nici marea lui credință. Toate astea i se păreau de altfel firești. Căci, spunea, oamenii uită de obicei că darurile, ca și încercările, vin tot de la Dumnezeu.
Când au venit încercările, Mircea Vulcănescu le-a primit senin și încrezător; într-un anumit fel, misterios, se integrau vieții lui religioase. În câteva zile – a pierdut tot: avere, glorie, situație socială și academică, familie, libertate. Dar a rămas același. Nu s-a îndoit si nici n-a tăgăduit; a continuat să mărturisească cu aceeași senină fermitate credința și încrederea lui de totdeauna.
Alții, care i-au fost mai aproape, vor povesti în de-amănuntul, aici sau altădată, viața pe care a trăit-o Mircea Vulcănescu în temniță. Ce știm cu toții, ne e de-ajuns ca să înțelegem cât de totală i-a fost victoria. Victorie împotriva călăilor, desigur, dar mai ales victorie împotriva Morții.
Pentru că știm cum a murit! Iar ultimul lui mesaj în temniță, adresat fiecăruia din noi, a fost acesta: “Sa nu ne răzbunați!”.(Text publicat în revista “Prodromos”, nr. 7, 1967).

Am descoperit în arhiva doamnei Măriuca Vulcănescu, mezina martirului , două imagini fotografice ale lui Mircea Vulcănescu la Cornova, din vara anului 1931, care corespund întru totul celor spuse de Mircea Eliade la New York, trei decenii mai târziu.
Recent, tânărul sociolog dr. Ionuț Butoi, a publicat într-o serioasă revistă on line de specialitate, “Cooperativa GUSTI”, un articolul foarte “cuminte” http://www.cooperativag.ro/mircea-vulcanescu-biografie-de-lucru/, articol în care autorul menționează printre altele:
“…Mircea Vulcănescu a fost receptat, în România postcomunistă, ca o mare personalitate interbelică de factură filosofic-metafizică. Reprezentarea sa mai degrabă ca filosof-eseist, decât ca sociolog, economist sau cercetător al fenomenelor culturale se explică prin personalitățile și filierele intelectuale prin care a fost recuperat și reintrodus în circuitul public. Alături de această dimensiune, s-a reprodus și impus, treptat, și reprezentarea sa ca martir al închisorilor comuniste, îndeosebi prin cuvintele testamentare care îi sunt atribuite (și care reflectă, de altfel, concepții împărtășite și de soția sa): „Să nu ne răzbunați”. Scrierile sale sunt publicate și republicate în continuare [45], există străzi și școli ce îi poartă numele, au fost ridicate câteva busturi în cinstea sa. Statutul său în memoria publică a fost contestat, recent, sub auspiciile Legii 217/2015, sub motivul că aceste acte de recunoaștere publică ar constitui cult al unui „criminal de război”. Abordările instituționale de până acum, destul de hazardate și inutil de polarizante, riscă să producă mai degrabă confuzie decât clarificare și să fie prilej de antagonizare mai degrabă decât prilej de asumare a unor tragedii și crime din trecutul recent”.
Dar iată încă un articol magistral la temă, “Patimile postume ale lui Mircea Vulcănescu” semnat de Răzvan Codrescu și publicat în revista LUMEA CREDINȚEI, nr. 08/2017, pe care îl preiau fără prescurtări.

Patimile postume ale lui Mircea Vulcănescu

Dintre țările fostului lagăr socialist, România este singura care s-a pricopsit, pe mâna ex-președintelui Ion Iliescu (2005), cu o oficină inchizitorială de genul Institutului Național (sic) „Elie Wiesel”, iar pe mâna „opoziției” liberale (Crin Antonescu) cu o Lege 217/2015 care dă apă la moara tuturor idiosincraziilor antiromânești. După ce ostilitățile au început cu Valeriu Gafencu („sfântul închisorilor”) și Ion Gavrilă Ogoranu (eroul legendar al rezistenței armate din munți), astăzi principalii „cai de bătaie” par să fi devenit poetul Radu Gyr și filosoful martir Mircea Vulcănescu (al cărui caz îl prezentăm în cele de mai jos).

Cine a fost Mircea Vulcănescu?
Născut în 1904, filosof (din şcoala lui Nae Ionescu, căruia i-a alcătuit şi o primă monografie – Nae Ionescu, aşa cum l-am cunoscut, editată la Humanitas în 1992, sub îngrijirea lui Alexandru Badea) şi economist (a fost, ca şi Petre Ţuţea, înalt funcţionar ministerial în timpul guvernării antonesciene), vârât de comunişti în închisoare încă din 1946 şi mort de plămâni, la Aiud, pe 28 octombrie 1952 (trimis la izolare, împreună cu alţi 12 deţinuţi, dezbrăcaţi în pielea goală, pe un frig cumplit, se făcuse de bunăvoie „saltea” pentru un tovarăş de suferinţă epuizat, spre a-i salva viaţa), lui Mircea Vulcănescu îi sînt atribuite, ca rostite în ajunul morţii, cuvintele: „Să nu ne răzbunați!”. E o legendă sau un adevăr atestabil? Greu de spus şi greu de documentat. Nu e oare un mesaj convenabil de minune opresorilor înşişi? Să fie atât de neîntemeiată bănuiala, formulată deja de alţii, că securiştii înşişi ar fi lansat formula, pentru a preîntâmpina reacţia ostracizantă a posterităţii? Trebuie însă spus că, chiar de va fi fost aşa, martirajul lui Mircea Vulcănescu nu iese cu nimic umbrit: el rămâne martir autentic prin suferinţa şi moartea lui jertfelnică, fie că a rostit, fie că n-a rostit cuvintele respective.
Cărţile lui Constantin Noica Rostirea filosofică românească, din 1970, şi Creaţie şi frumos în rostirea românească, din 1973 (reunite în 1987 – anul morţii sale – în volumul Cuvânt împreună despre rostirea românească) e sigur că nu ar fi fost scrise niciodată fără precedentul Mircea Vulcănescu (cf. mai ales Dimensiunea românească a existenţei, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1991, publicată mai întâi în al doilea volum al Izvoarelor de filosofie: 1940 1944). Noica, de altfel, nu ascundea acest lucru: „Făcusem, sub patronajul lui Mircea Vulcănescu, o asociaţie filosofică la care se ţineau lecţii de greacă şi simţeam că el suferă să stea în minister, în loc să discute la nesfârşit cu noi. În cele două numere din Izvoare de filosofie, anuarul asociaţiei, el era cel care dădea, alături de postumele lui Nae [Ionescu], contribuţia originală. A publicat în primul număr studiul despre augustinism şi tomism, Două tipuri de filosofie medievală (datat plin de fantezie: 1928 1942!), din care desprinsesem cu interes cât spirit scolastic bun era în omul acesta al marii dezordini; apoi, în al doilea volum, a publicat admirabilul studio-conferinţă Dimensiunea românească a existenţei, fără lecţia căreia, poate, n-aş fi scris niciodată Rostirea românească”.

Presiune și rezistență
„Dracul”, s-a spus, „are atâta putere câtă îi dăm noi”. Lăsând la o parte mișcările indigne ale unor politicieni patibulari, adevărata putere a Institutului „Elie Wiesel” e dată chiar de indolența și/sau oportunismul nostru. Atunci când găsim resursele de a ne mobiliza și a opune o rezistență principială, abuzurile inchizitoriale se poticnesc de la sine și se acoperă de propriul lor ridicol. Dacă lui Ion Antonescu i s-a scos statuia din curtea bisericii de el însuși ctitorite, iar lui Valeriu Gafencu i s-a retras până la urmă cetățenia de onoare a orașului Tg. Ocna, iată că la Cluj-Napoca strada Radu Gyr își păstrează (încă) numele, iar la București statuia lui Mircea Vulcănescu (sectorul 2) rămâne la locul ei, strada Mircea Vulcănescu (sectorul 1) îşi păstrează numele şi asupra deciziei pripite de schimbare a denumirii Liceului Tehnologic „Mircea Vulcănescu” s-a revenit (ba chiar cu o scrisoare de scuze a consilierilor primăriei sectorului 4 către fiica acestuia, distinsa doamnă Măriuca Vulcănescu). În acest ultim caz, s-au mobilizat exemplar profesorii liceului, elevii și părinții acestora, dar și un important număr de intelectuali (s-au adunat deja mii de semnături, iar lista rămâne deschisă).
Absurdul demersului inițiat de Institutul „Elie Wiesel” este că pentru incriminarea lui Mircea Vulcănescu ca „criminal de război” (?!) este invocată decizia dată de… Tribunalul Poporului în 1948, considerat ca „instanță legitimă”!!! Dar nici măcar Tribunalul Poporului nu a reușit să-i găsească o vină personală, fapt atestat de dosarele CNSAS („Nici declararea, nici continuarea războiului, nici politica generală a Guvernului și nici deportările nu se dovedesc a fi fost hotărâte de vreun Consiliu de Miniștri din cele la care învinuitul a participat”, ba „dimpotrivă, toate faptele sale au fost exact potrivnice celor sancționate de aceste texte, învinuitul apărând cu competență și îndârjire interesele românești ce-i fuseseră încredințate, împotriva oricăror încercări de aservire față de străini” – Arhiva CNSAS, Alexandru Marcu și alții, DP 000232, vol. 15, ff. 253 255), el fiind în cele din urmă condamnat – abuziv și ilegal – pentru… o vină colectivă: „Totuși această calitate [de tehnocrat – n. n.] nu-l poate apăra de responsabilitate, deoarece răspunderea ce se degajează în cadrul legii 312/1945 [referitoare la urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război – n. n.] privește pe aceia care au participat la opera de guvernare și această participare nu este în funcție de calitatea în virtutea căreia a intrat și a făcut parte din guvern, ci este legată exclusiv de participarea la guvern” (ibidem, f. 189).
Iar în ce privește strict raportarea la evrei, chiar instanțele comuniste au recunoscut intervenţia lui Mircea Vulcănescu „în favoarea populației evreiești, ca aceasta să-și recapete dreptul de a-și desfășura […] activitatea profesională ce le fusese răpită de legile rasiale anterioare”, existând chiar mărturii indubitabile despre sprijinul acordat, bunăoară, unui Mihail Sebastian (ibidem, f. 129). Care „antisemitism”?!
Deocamdată acuzatorii n-au reușit decât să fie penibili. Discuțiile pe această temă se vor relua în toamnă. E greu de anticipat cum vor evolua lucrurile, dar rămâne de sperat că elita „opiniei publice” și autoritățile locale nu vor ceda, iar Institutul cu pricina nu va încerca să forțeze o ostilitate nedorită a românilor față de frații lor evrei (care nu trebuie în nici un caz confundați, prin generalizare abruptă, cu „uscăturile” lor maniacale).
Răzvan CODRESCU, Revista: LUMEA CREDINȚEI, 08/2017”.

http://www.lumeacredintei.com/reviste/lumea-credintei/37329-2/patimile-postume-ale-lui-mircea-vulcanescu/
Subsemnez la acest articol, argumentat până la refuz, și, dacă ar fi posibil și necesar, l-aș contrasemna, fără nicio frică șă ajung la vreun zis “Tribunal neokominternist”, format prin Ordonanțe de Guvern… Și dacă va avea loc acest proces să se întâmple asta doar după multașteptatul proces al comunismului, NURNBERG-2. Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu!!!
În final zic: Dumnezeu să-L ierte pe Mircea Vulcănescu, să-L odihnească în pace și să-I ocrotească numele măcar pe lumea cealaltă!
(Va urma)

Dr. Vasile Șoimaru, deputat în Primul Parlament și semnatar al Declarației de Independență a Republicii Moldova pe data de 27 august 1991.

Chișinău-Cornova-București-Comana
Octombrie 2017

NEDREPTATEA DE LA LEOVA

NEDREPTATEA DE LA LEOVA:
Muzeul fraților Teodorovici de ani de zile în ruini – Biblioteca ICR-istului V. Matei arătând ca o Casă Mare…

Ion Leașenco mă invită să particip la comemorarea celor doi mari patrioți și interpreți basarabeni, Doina și Ion Aldea-Teodorovici, la 25 de ani de la urcarea lor la Cerurii. Comemorarea va avea loc la monumentul de la intrarea în Valea Morilor din Chișinău, pe 29 octombrie. Aș fi dorit să mă aflu și eu acolo dar nu am nicio posibilitate. Mă cheamă la drum alte locuri. În acea zi voi trece pe la Coșereni, în drum spre Mănăstirea Comana, unde voi participa la o altă comemorare, a celor 156 de mii de ostași români căzuți la Cotul Donului, Stalingrad și Câmpia Calmucă, în noiembrie 1942-februarie 1943. (La Comana, pe 24 octombrie 2015, a fost dezvelită prima pe teritoriul României, Troiță consacrată memoriei Eroilor Români, căzuți în Bătălia Stalingradului). Dar dacă n-ar fi avut loc această coincidență totuna aș fi preferat să merg mai întâi de toate, la Leova, la baștina celor doi frați, talentați compozitori și interpreți, patrioți și minunați români, regretații Ion și Petre Teodorovici. De ce? Am motivele mele pe care nu le ascund, ele pot deveini și ale voastre.
Astă vară, pe 5 iulie, s-au împlinit 20 de ani de la trecerea în neființă a lui Petre Teodorovici, după o operație chirurgicală nereușită efectuată de către un chirurg-politician și proaspăt academician, din echipa lui Plahotniuc, operație care s-a terminat exact de nefericit ca și cele făcute de aceleași mâini regretaților Andrei Vartic și Maria Iovu. Iar pe 30 octombrie se vor împlini 25 de ani de la moartea soților Doina și Ion Aldea Teodorovici după un tragic accident automobilistic lângă Coșereni, România. (E de menționat faptul că de cercetarea circumstanțelor morții acestor trei mari patrioți basarabeni încă nimeni nu s-a ocupat serios, bănuielile apărute în ultimii 20-25 de ani de la moartea lor tragică intensificându-se de la an la an, devenind mai multe).
Ori de câte ori trec prin apropierea orașului Leova, plecând sau revenind de la Balcic, Constanța, Brăila, Galați, fac un scurt popas la baștina celor doi frați. Doar în acest an am făcut trei astfel de popasuri, an în care comemorăm aceste regretate personalități. Și de fiecare data aici admir strada centrală cu frumoșii ei castani, mai ales când sunt înfloriți, stejarul secular din curtea Cadastrului, toate monumentele leovene etc. Dar îmi stă inima în loc atunci când ajung în dreptul Școlii de arte pentru copii, în care este amplasat și Muzeul de istorie și etnografie cu o secțiune dedicată celor doi frați leoveni, Ion și Petre Teodorovici. Starea acestui sediu este jalnică și frații leoveni n-au meritat aceasta.
Cei care conduc urbea, școala și raionul se plâng că nu le ajung surse bugetare pentru astfel de cheltuieli. Dar dacă treci strada pe cealaltă parte vezi clădirea Bibliotecii raionale care arată cu totul altfel, ca o Casă Mare. De ce? Poate de aceea că poartă numele altui leovean, a poetului născut în Cazangic, Valeriu Matei? Acesta, slavă Domnului, este în viață, și gestionează cu succes un buget de milioane al ICR-ului Chișinăuean. Nu sunt la curent din ce bani s-a reparat Biblioteca, bine că s-a reparat, dar mă mir cum de nu s-au găsit câteva sute de mii de lei la ICR, sau la Ministerul Culturii, sau la cel al Educației, sau bani din niște fonduri europene, ca să se repare și clădirea care amintește de cei doi frați talentați leoveni?
Pentru că eu nu cred că frații Teodorovici au făcut mai puțin pentru slava acestei urbe, acestui stat și acestui Neam decât toți frații Matei împreună luați cu soțiile lor. Nici măcar n-am înțeles care a fost rostul schimbării numelui Bibliotecii raionale din “Maxim Gorki” în “Valeriu Matei”, pentru că opera scriitorului Maxim Gorki, în afară de 2-3 titluri, nu a fost aruncată la grămada de gunoi a istoriei literare. Dar dacă chiar ar fi fost așa mă întreb cum de a rămas strada din preajmă cu numele lui Gorki așa ca pe timpuri și n-au schimbat-o în stada V.Matei ca să fie ambele cu același nume de legendă leoveană?
Dar cea mai importantă întrebare care mă frământă este, totuși, următoarea: CÂT VA MAI RĂMÂNE ÎN ACEST HAL FĂRĂ DE HAL BIATA ȘCOALĂ DE ARTE PENTRU COPII, DIN CARE AR PUTEA SĂ MAI IASĂ VREUN COMPOZITOR, INTERPRET SAU PATRIOT DE TALIA CELOR DOI FRAȚI TEODOROVICI?…
Cel puțin acum o săptămână situația nu era schimbată și vă puteți convinge de acest lucru privind atent la unele imagini de mai jos…

V.Ș.
25 octombrie 2017

P.S. -Interesantă coincidență: 25.10.2017, ziua centenarului de când komuniștii bolșevici au răsturnat lumea cu fundul în sus și nici azi n-au fost judecați pentru asta într-un proces numit NURNBERG-2!!! De ce oare?

REPUBLICA MOLDOVA AR MAI PUTEA INTRA ODATĂ ÎN CARTEA GUINESS, nu doar cu numărul de sticle de vin păstrate în beciurile din Mileștii Mici, ci și cu numărul de generali, cavaleri ai ordinului suprem, academicieni, pe cap de locuitor…

REPUBLICA MOLDOVA AR MAI PUTEA INTRA ODATĂ ÎN CARTEA GUINESS,
nu doar cu numărul de sticle de vin păstrate în beciurile din Mileștii Mici,
ci și cu numărul de generali, cavaleri ai ordinului suprem, academicieni, pe cap de locuitor…

Pe data de 18 decembrie 2015, după ce Președintele Academiei Române Ionel-Valentin Vlad mi-a înmânat premiul Academiei pentru monografia etnofotografică Românii din Jurul României, am ieșit din AR nu doar cu Premiul ci și cu o xerocopie a Statutului Academiei Române, aprobat la 14 septembrie 2009, cu modificările din 22 iunie 2011 (despre alte modificări nu am informații). Am solicitat acest document nu pentru că m-aș fi pregătit să candidez pentru vreo funcție academică ci pentru că mă interesa procesul de „academizare” fără de sfârșit din societatea noastră moldovenească. Mai bine zis, de afișare a unui număr infinit de „academicieni” sau cum se mai autoîntitulează ei, de „Acad.”, unii chiar autoîntitulându-se „Dublu Acad.”… Despre unul din ei am scris un material de vreo 30-50 de pagini A 4, pe care l-am publicat pe Blogul meu și după care s-a mai domolit omul. Și regretatul Ion Borșevici a nimerit în capcana mișcării browniene a „Acazilor” organizându-i și lui o diplomă de „Acad.” la „Kievskaia Academia Narodnogo Hoziastva”. Probabil M.P. i-a organizat acea diplomă pentru că și mie mi-a propus-o, eu, refuzând-o amabil, zicându-i, dacă n-am acceptat cele trei distincții ale Statului moldav, inclusiv, Ordinul Republicii, doar pentru meritul de a vota și semna Declarația de Independență a RM, fără niciun risc, de a fi împușcat de dușmanii independenței moldave de ce aș accepta o astfel de onoare din partea haholilor?
Sărmanul Ion Borșevici cu această diplomă a nimerit odată într-o situație stupidă când trebuia să intre cu CV-ul său într-un dicționar enciclopedic și i s-a cerut să prezinte diploma de „Acad.”, făcându-se de râs bietul Om și onorabilul Domn când a arătat ce document păstrează în casă…
Am văzut și auzit mai mulți astfel de „Acazi” dar nu mă deranjează acei care nu-și afișează titlurile date. Mă deranjează cei care n-au elaborat în viața lor o teză de doctorat, n-au scris și n-au publicat o monografie sau chiar o carte mai solidă (nu ca volum!), n-au creat mari lucruri dar când îi prezintă undeva simplu ca „Domnul Cutărică” ei protestează făcundu-le observație să fie numit „Dl. Acad. Cutărică”, „Dl. Dublu Acad.” sau chiar„Triplu Acad.”
Dar să revin la Statutul Academiei Române: În articolul 7, p-t 1, al documentului dat este scris negru pe alb: „Academia Română se compune din membri titulari, membri corespondenți, membri de onoare și membri post-mortem”, iar ceva mai jos, în articolul 10, p-t 3, este scris absolut clar pentri toți „Acazii” noștri: „NUMAI MEMBRII TITULARI AU DREPTUL DE A PURTA TITLUL DE ACADEMICIAN”, adică doar titularii au dreptul de a se numi/prezenta în față oricui cu titlul de academician, sau dacă tare dorește, și de Acad. Am convingerea că și în Statutul Academiei de Științe de la Chișinău este fixat acest moment și mă mir că cei care conduc această Academie nu citesc Statutul pe care l-au scris cu mâna lor și l-au votat.
Cât privește numărul de cavaleri ai Ordinului Republicii nici nu-i nevoie de numărat, este mult mai ușor să numărăm faptele lor, iar numărul TOTAL de generali nu este posibil de numărat fiind ținut în mare secret ca să nu deducă dușmanii RM numărul prea mic de soldați pe care îi are sărmana noastră Armată Națională…

V.Ș.

DORESC OARE UNIREA UNIONIȘTII CARE O ATACĂ PE MAIA SANDU RISCÂND SĂ PIARDĂ VOTURILE SUSȚINĂTORILOR EI? SAU POATE DE ATÂTA ȘI-O ATACĂ, CA SĂ LE PIARDĂ?…

Zilele trecute am revenit în mare grabă de la o conferință din MAIA-Catarji ca să onorez invitația MAIEI Sandu la Congresul PAS, alături de alți câțiva semnatari ai Declarației de Independență a RM, din 27 august 1991, și ai Declarației de fondare a Consiliului Național al Reîntregirii, din 1 Decembrie 1991.
La lucrările congresului am asistat până la prima pauză, bucurându-mă de buna organizare cu puținii bani pe care PAS-ul îi are (congresul având loc în Teatrul SATIRICUS, local accesibil ca plată pentru închiriere), bănuind că va trezi nelimitată invidie din partea unor partide cu bani mulți dar cu puține șanse de vot. În următoarele zile m-am aflat pe drumurile românimii despre care voi scrie neapărat nu mai târziu de 19 noiembrie curent.
Revenind acasă și deschizând PC-ul mi-am pus mâinele în cap: mai întâi pentru declarația neunionistă a Maiei, apoi, când am citit și comentariile unor unioniști accelerați la această declarație, m-am simțit ca după un duș rece.
Unii postaci care niciodată nu s-au pronunțat pentru Unire, transpirând din greu pentru unionalistul Dodon, pentru un pumn de bobi, i-au sărit în cap Maiei pentru declarația ei neunionistă… Alții, care ne demonstrau cât de bun și necesar este UNINOMINALUL lui Plahotniuc, ne amintesc să-i mulțumim Maiei Sandu că ni l-a adus pe Dodon în fruntea R. Moldova… Iar unioniștii lui Plahotniuc o atacă împingând-o să treacă de partea acceleraților Pro-UNIRE ca voturile ei să se înghesuiască în cele 20-30 la sută de voturi unioniste pentru ca Unirea să fie votată …la paștele cailor.
Însă cel mai tare din parcare a fost Gheorghe Mârzenco, măscărind-o pe Maia cât o întreagă șatră. Iată un fragment dintr-o postare de-a lui: „…Încă veți vedea ce ”perle europene” veți auzi din gura acestei NEfete-NEfemeie… E omul Moscovei, prieteni. Trimisă pe altă ușă…”. Recunoasc, această postare m-a șocat mai tare decât declarația Maiei. Niciodată n-aș fi crezut că din gura unui bărbat, jurnalist și creștin, poate ieși astfel de „perle” lingvistice care corespund calificativelor: „NEeducat”, „NEbăiat” și „NEbărbat”, asemănătoare celor din arsenalul său lingvistic. Nici socialista komunistă, Zina-Karabina, n-a fost onorată vreodată de unioniști cu astfel de cuvinte.
Îmi cer scuze de la Maia pentru această ofensă adusă ei de către un reprezentant al genului din care fac parte și eu!
Este cunoscut faptul că postările dure pe FB costă mult: cu unele din ele te poți învrednici de PREMIUL NAȚIONAL al RM, acordarea căruia depinde întrutotul de coordonator și omul său de la cultură. Dacă la banii câștigați de la postările care provoacă sute de comentarii acide mai adaugi niște economii făcute cu anii, poți construi o casă departe de patria mică, dezbinată și sărăcită, de unde nu vei dori să te mai întorci nici măcar în viitoarea Patrie Reunită, chiar unionist fiind, și nici să lași un testament ca rudele să-ți aducă oasele să putrezească aici, ACASĂ…
Dar postarea lui GM am păstrat-o ca să-i amintesc de ea după alegerile viitoare parlamentare sau după desfășurarea unui referendum pe tema reunirii și numărarea voturilor Pro-UNIRE din partea sprijinitorilor lui Plahotniuc, Ghimpu și Șalaru…
Nu știu de unde vine declarația Maiei, că din sufletul ei nu poate ieși așa ceva: fiind născută pe malul stâng al Prutului, cu TVR-ul și Radio Iași în Casa părintească, 24 din 24 de ore, nu putea naște o astfel de enormitate. Doar dacă declarația dată este una nereușită, pur politică, cu scopul de a mai zmulge niște voturi de la tovarășii din stânga sau de la cei din centrul eșichierului politic al RM. S-o spună politologii numai nu cei de la Curtea lui „El Coordonatore”.
Ea, probabil, și-a amintit cine și, mai ales, de ce, au „consultat-o” la tema dată chiar dacă nu mai are vreo importanță pentru că zecile de comentarii acide vorbesc de la sine; ele par a fi întocmite înainte ca Maia să-și facă publică declarația sa neunionistă…
Și acum, după cele spuse, mă întreb și vă întreb: DORESC OARE UNIREA UNIONIȘTII CARE O ATACĂ PE MAIA SANDU RISCÂND SĂ PIARDĂ VOTURILE SUSȚINĂTORILOR EI? SAU POATE DE ATÂTA ȘI-O ATACĂ, CA SĂ LE PIARDĂ?…
V.Ș.
17.09.17

Inginerul condamnat la zbucium pentru istorie şi adevăr

Inginerul condamnat la zbucium pentru istorie şi adevăr
De Ion Cernei, Cuvântul.md, 8 Septembrie 2017

Eugen Statnic afirmă că se consideră sufleteşte „răzeş din Orhei”. După cum mărturisea într-o scrisoare către săptămânalul CUVÂNTUL, „exact după 80 de ani (1931-2011) am revăzut locul naşterii, satul Pripiceni-Răzeşi, pe care îl purtam în suflet aşa cum l-am cunoscut din povestirile mamei mele, Nadejda (1900-1997)”.
Anul trecut CUVÂNTUL a publicat un interviu cu Domnia sa la rubrica ”30 de întrebări de-acasă”. Iar săptămâna trecută dl Eugen Statnic a poposit iarăși în Republica Moldova. În cadrul sărbătorilor naționale a participat La Chişinău la lansarea câtorva cărți noi editate cu concursul financiar al dumnealui, inclusiv lucrarea Domniei sale „Istorie şi adevăr”. Pe 1 septembrie, însoțit de doctorul în economie, scriitorul și ex-deputatul moldovean Vasile Șoimaru, sora sa Victoria și familia nepotului său, Dan Dobrea, a vizitat iarăși satul natal Pripiceni-Răzeși, unde a avut întâlniri de suflet cu elevii și corpul didactic de la gimnaziu, parohul bisericii unde a slujit pe vremuri tatăl său şi cu mai mulţi localnici.

Electrotehnician de talie mondială şi istoric autodidact

Eugen Statnic s-a născut pe 30 iunie 1929 în sa-tul Pripiceni-Răzeşi, acum raionul Rezina, în familia parohului acestei comune, preotul Arcadie. A crescut în sudul Basarabiei, la baștina părintească. Învață la Liceul ”B.P. Haşdeu” din Chișinău, apoi, refugiat în 1944 peste Prut, își continuă studiile la Liceul Ortodox din Cluj și la Facultatea Electrotehnică a Institutului Politehnic din Timișoara. Activează în România, obținând succese remarcabile în construcția de televizoare (1960-80). Apoi – și în Apus (1982-2011), devenind un specialist de talie mondială în electronică, domeniul „surse şi sisteme de lumină”. A lucrat la firma ”Siemens”, de unde s-a pensionat.
În continuare a scris mai multe cărți unde, în baza unor cercetări profunde a diferitor surse, își expune punctul de vedere asupra istoriei zbuciumate a Basarabiei.
Istoric autodidact (cu o bibliotecă unicat, dar şi cu abilităţi şi cunoştinţe unice în domeniu), a publicat în România (2014) şi în Republica Moldova (2015) sinteza istorică „Părinţii războaielor”. Este inițiatorul și susținătorul financiar al editării lucrării de populari-zare „Din istoria veche a Basarabiei” (Bacău, 2014), un tiraj aparte al căreia a fost editat pentru ca să ajungă cu titlu de donație în toate bibliotecile din R.Moldova. Cartea a generat un mare interes, fiind apreciată cu premiul Salonului de Carte de la Chişinău (2015).
După ce dl Eugen Statnic a acordat un vast interviu săptămânalului CUVÂNTUL, răspunzând la „30 de întrebări de-acasă” (vedeţi pe www.cuvintul.md interviul „Pentru mine mai importantă a fost Țara, şi nu regimul”) şi am citit cartea ”Din istoria veche a Basarabiei”, i-am spus profesorului universitar Vasile Șoimaru, unul din puținii adevărați militanți pentru cauza românească din Basarabia, că aș dori foarte mult să mă întâlnesc cu autorul. Or, viziunea dumnealui asupra istoriei ținutului nostru mi s-a părut deosebită, mai profundă decât chiar a savanților autohtoni de după 1991.
Și iată că la 1 septembrie c. ne-am aflat, împreună cu dl Eugen Statnic, în vârstă de 88 de ani, acum cetățean al Germaniei, la Gimnaziul Pripiceni-Răzeși. Dar mai întâi oaspeții au făcut o promenadă prin sat, s-au întâlnit cu localnicii, lăsându-se pradă amintirilor.

”Am văzut războiul şi moartea cu ochii…”

Eugen Statnic este un bărbat pentru care timpul parcă s-a oprit undeva pe la indicele 65 de ani: mobil ca argintul viu și iute la cuget, cu o memorie de invidiat. ”Tare ca fierul”, spun la noi despre această categorie de oameni. Vorbește liber opt limbi, inclusiv o rusă veche, pe care doar descendenții din familiile de conți ruși, rămași pe la Paris, o mai practică. Limbile studiate – germana, franceza, spaniola, poloneza l-au ajutat să facă o carieră impresionantă oriunde ar fi activat: în România, Germania, Spania, Mexic în calitate de consultant economic în cadrul CAER…
Primul epizod pe care ni l-a povestit a fost o istorie despre staționarea forțată dincolo de stația Bahmut, în a. 1944, a ultimului tren spre România, în care într-un vagon se aflau elevii Liceului ”B.P. Haşdeu” din Chișinău:
”Trenul s-a oprit fiindcă diversioniști ruși deterioraseră un tronson de cale ferată între stațiile Bahmut și Cornești. În partea stângă a trenului era o vale, unde se vedea infanteria rusească pornită în ofensivă. Singura noastră protecție era o mașină blindată germană pe semișenile cu patru soldați şi un feldfebel. În timp ce trupele rusești se apropiau, feldfebelul se bărbierea liniștit cu un brici, privindu-se într-un ciob de oglindă. Când avangarda celor care înaintau a ajuns la o anumită distanță, dânsul a comandat: ”Foyer!”(foc). Trei mitraliere au vărsat foc neîntrerupt timp de vreo 20 minute, până ce pe vale nu se mai mișcă nimeni. Peste un timp, acelaș feldfebel ne-a anunțat că drumul a fost reparat și că trenul poate pleca. ”Astfel, la 14 ani, am văzut un epizod de război adevărat și moartea cu ochii… Ultimul tren spre România ne-a dus la Cluj. În Basarabia era să revin doar după desprinderea ținutului de la imperiul sovietic”, ni s-a destăinuit dl Statnic.

Invenții revoluționare în electrotehnică

Prima sa invenție introdusă în uz a fost bateria cu acumulatori pentru blitzul de la aparatul foto. Pe atunci acele baterii pentru blitz erau aduse în România de către militarii sovietici din grupul de trupe dislocate acolo. După plecarea lor, în 1958, fotografii solicitau ca această baterie să fie produsă de către industria românească. Tânărul Eugen Statnic a fost printre inginerii care au elaborat o asemenea baterie.
”Astfel, în baza elemen-telor cu nichel și mangan am reușit să facem o baterie care era de trei ori mai ușoară ca cea de origine sovietică. Chiar am reușit să–i mărim un pic durata de exploatare, deși nu cu mult. Chestia e că rușii la acel moment aveau mult mangan, dar și o tehnologie mai superioară de purificare a acestui element”, spune dl Statnic.
O invenție revoluționară pentru televizoarele de concepție românească a fost înlocuirea rotactorului de canale a televizorului ”Electronica” cu un selector de canale pe bază de tranzistori:
”De fapt, rotactorul era piesa cea mai vulnerabilă în televizorul nostru, adică se defecta des și utilizatorul schimba canalele cu ce-i nimerea sub mână, înclusiv cu cleștele-patent. Selectorul pe bază de tranzistori era de trei ori mai ieftin și de 10 ori mai fiabil. Cam tot atunci am întrodus și schemele integrale, fără de care acum nu funcționează niciun televizor sau computer”, susține în continuare inginerul.
Însă cea mai revoluționară invenție a lui Eugen Statnic este lampa fluorescentă compactă, elaborată în cadrul companiei „Siemens”:
”Conceptul unui bec, care ar fi de cinci ori mai econom decât becul clasic, era elaborat demult, dar nimănui nu-i reușea să stabilizeze temperatura corpului de iluminat, care până la urmă reducea durata de funcționare a acestuia. Au încercat firme renumite să depășească acest handicap, dar fără succes. Noi, cei de la „Siemens”, am întrodus în schema becului un ineluș de ferită, adică pulbere de magnet presat. La temperatură înaltă acesta își pierde calitățile magnerice, astfel dirijând căldura în paramentri optimi. Becul nu se încălzește, iar durata exploatării lui este de până la 10 000 de ore. Inovația a adus companiei ”Siemens” un profit de peste 1 miliard de euro”, ne-a relatat nu fără mândrie dl Statnic.

”Țineți-vă de carte, fiindcă numai cartea vă va schimba viața”

Ludmila Negară, directoarea Gimnaziului Pripiceni-Răzeși, ne-a spus că poate să ne ofere doar 20-25 de minute din orarul școlii pentru prezentarea cărții ”Istorie și Adevăr”. Dl Statnic s-a încadrat perfect în timpul oferit, reușind să-și împărtășească amintirile despre locurile unde s-a născut și a copilărit, să le vorbească elevilor în special despre importanța învățării și acumulării unor cunoștințe profunde, fără de care niciun om, niciun popor nu are șanse să prospere. La finele întâlnirii Domnia sa, dar și dl Vasile Șoimaru au donat bibliotecii gimnaziului câte un set solid de cărți.
În continuare oaspeții au fost invitați la părintele Serghei Botnari, parohul bisericii din localitate, unde s-a vorbit mult şi despre destinele altor personalități născute pe această vatră și care au dus hăt departe faima baștinii.
Ion Perciun, arhitect, poet și jurnalist, originar din Pripiceni a demonstrat oaspeților o bună cunoaștere a istoriei localității natale, mai multor generații de consăteni.
Eugen Statnic a făgăduit că va veni de fiecare dată încoace ”atât cât îmi va permite Dumnezeu” și că va continua să contribuie la reabilitarea istoriei acestui meleag.
”Toate personalitățile, de la Nicolae Iorga până la Corneliu Z. Codreanu, Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu, trebuie să-și găsească locul lor, cu toate cele bune și rele, în istoria noastră, ca românul să-și cunoască istoria adevărată, reală și astfel să-și poată croi un viitor prosper” spune Eugen Statnic.
Ion Cernei

20 IULIE 2017…

20 IULIE 2017…
Pe 20 iulie, din cauza unui chirurg minunat care m-a ținut legat o jumătate de zi într-o clinică din capitală n-am reușit să ajung la timp la protestul ANTI VOTUL MIXT din fața Parlamentului. Tot ieri a fost și ziua regretatului meu Prieten, Poetul Adrian Păunescu, și n-am reușit să postez pe FB o modestă surpriză pentru prietenii lui din Chișinău. O fac azi pentru că niciodată nu-i târziu să pomenești de bine un Om Drag și Talentat plecat la Domnul, care prin activitatea sa în Cenaclul FLACĂRA a ținut trează conștiința românească a multor basarabeni din trista perioadă a dictaturii comuniste…

Un autograf de la Adrian Păunescu aşteptat un sfert de veac
(Un articol publicat în anul 2008)

Era începutul lunii iunie 1983 când îmi făceam valiza pentru a reveni la Chişinău de la un stagiu ştiinţific la ASE Bucureşti. Zilnic intram în magazinul „Muzica” din Calea Victoriei şi prin librăriile capitalei României în căutarea discurilor Cenaclului „Flacăra” şi măcar a unui volum de versuri al poetul Adrian Păunescu, conducătorul cenaclului. Mai visam şi la un autograf de la poet. Un mic succes am avut abia în penultima şi ultima zi a aflării mele la Bucureşti. Mai întâi mi-a cedat discurile sale o ruda de a mea. Apoi familia conducătorului meu ştiinţific, prof. dr. Constantin Bărbulescu m-a invitat la o cină la restaurantul „Cina” din centrul capitalei. La despărţire profesorul a scos din caseul său volumul mult dorit „Rezervaţia de zimbri” în care erau inserate şi strălucitele versuri «Rugă pentru părinţi» şi „Dor de Eminescu”, pe care le cânta întreaga Românie şi mulţi români din Basarabia. Pe foaia de titlu am observat o dedicaţie dar nu era a poetului ci a profesorului care s-a lipsit de acest volum, şi lui drag, numai să-mi facă mie o plăcută surpriză ca să am o amintire pentru toată viaţa. Conţinutul dedicaţiei era următorul: „Tov.conf.dr. Vasile Şoimaru. Citind această carte de versuri a unuia dintre cei mai talentaţi şi controversaţi poeţi români contemporani, să-ţi aminteşti cu plăcere de Bucureşti, de România şi de prietenii tăi prof.univ.dr. Constantin Bărbulescu, economist Cezarina Radu-Bărbulescu şi medic Nicu Radu, 9.VI.1983”…
A tercut un sfert de veac şi iată că pe 26 iunie 2008 am avut norocul să-i calc pragul casei şi să-i înmânez poetului ultimul meu album. După ce a parcurs albumul şi-a spus părerea despre el pe care a şi publicat-o în următorul număr al revistei sale „Flacăra”. Dar cel mai important că la acea întâlnire m-am ales, însfârşit, după un sfert de veac, cu un autograf de la poet şi nu pe o carte obişnuită, ci chiar pe „Cartea cărţilor de poezie” a Domniei sale (1776 pagini) cu următoarea dedicaţie: „Domnului Vasile Şoimaru cu fraternă iubire. A.P.”…
A câta oară în viaţa mea mă conving că dacă ai multă răbdare, odată şi odată se împlineşte orice dorinţă… Aşa se v-a îmlini şi cea mai mare dorinţă a mea şi a poetului de revenire acasa a întregii Basarabii, în ciuda tuturor nepoftiţilor… Şi nici măcar nu v-a fi nevoie de un nou sfert de veac pentru aceasta…
În zilele următoare poetul va rotungi 65 de ani de la naştere, văzând lumina zilei în data de 20 iulie 1943 la Copăceni, judeţul Bălţi. Îi doresc poetului drag mulţi ani rodnici în continuare alături de Neamul său şi de familia sa pe care o iubeşte ca pe tatăl său spiritual, Mihai Eminescu. La multi ani, prietene şi, multumesc lui Dumnezeu că mi te-a scos în cale măcar după 25 de ani de viaţă.

Literatura și Arta, 17 iulie 2008; Flacara lui A.P., 2009.01.17-23.

Albumul familiei românești
(Un articol de Adrian Păunescu)
Întâlnirea , fie și târzie, cu Vasile Șoimaru mi-a luminat orizontul către Basarabia crucificată. Am cunoscut un om de valoare, un iubitor de neam și de țară, un caracter inflexibil, un frate.
Albumul cu așezări românești și cu români de dincolo de granițele actuale ale României are multe semnificații și e făcut cu profesionalism și jertfelnicie. Dar rostul lui cel mai adânc e să strângă într-o unitate pe cei care o istorie criminală și cinică i-a despărțit și i-a risipit prin lume.
Așa cum arată cartea lui Șoimaru ar trebui să arate- nu târziu- neamul. Albumul este o repetiție generală a unei realități încă nedeslușite. Ne simțim bine între copertele acestei capodopere a simțirii și speranței românești.
Cartea lui Vasile Șoimaru miroase a viscolul nopții de 30 noiembrie spre 1 decembrie 1918. Doamne-ajută! Albumul familiei românești ne încurajează.

Adrian Păunescu,
Literatura și Arta, 30 aprilie 2009

Mai vezi: http://www.romaniidinjurulromaniei.ro/galerie-foto/nggallery/paunescu-70-ani/paunescu-adrian-70-de-imagini-la-70-de-ani-de-la-nastere