… LA: Cu ce sentimente vă despărțiți de anul 2011? Ce așteptați de la anul 2012?

V.Ş.: Răspund la aceste întrebări cu riscul de a nimeri „sub incidenţa” proverbului românesc despre „Lauda de sine…”, pentru că ultimile 12 luni calendaristice au fost cele mai rodnice din viaţa mea, lansând 6 cărţi în calitate de autor sau/şi coordonator, prefaţator, autor de imagini, în patru cazuri, chiar fiind şi sponsor alături de prietenii, care nu şi-au pierdut încrederea în mine. Poate de aceea, spre marea mea surpriză şi bucurie, am fost onorat de primirea în termen record în legendara Uniune a Scriitorilor basarabeni? În cele cinci pauze dintre lansări am reuşit să-mi îndeplinesc “norma” anuală obişnuită de 40 mii de kilometri la fraţii români din afara României, descoperind încă patru insule româneşti, absolut noi pentru mine, în Nordul Greciei, Vestul Slovaciei, Centrul Sloveniei, Nord-Estul Maramureşului Mic şi în partea înstrăinată a Bucovinei. Tot în aceste pauze reuşeam să-mi repar TOYOTA şi sănătatea…

După 20 de ani de la proclamarea independenţei R. Moldova am descoperit şi am intervievat autorul principal al textului Declaraţiei de independenţă, pentru care am votat şi eu “cu ambele mâini”, la 27 august 1991. Dintre marile bucurii ale anului 2011 face parte şi uşurarea pe care am simţit-o după ce m-am debarasat de Ordinul de onoare, decorat pe nemerit pentru că doar am votat Declaraţia de Independenţă, rămânând, astfel, în minoritatea deputaţilor primului Parlament care n-au fost decoraţi cu ordine şi medalii pentru acest merit.

Tot timpul liber din anul care vine voi fi preocupat de pregătirea celei de a doua ediţii a Albumului-monografie Românii din jurul României în imagini, de două ori mai mare faţă de prima ediţie, pentru care mai am de achitat datorii de 3900 de Euro, dar care, de la apariţie, a avut circa 50 de prezentări şi 140 de recenzii şi cronici publicate în întreaga lume. Mă gândesc să scriu şi să public în următoarele luni un studiu cu genericul „Căderea democraţilor sau Imposibila independenţă”…

De multe ori cînd auzim despre succesele pe care le are o persoană sau alta, ne gîndim în mod automat că omului acesta i-a surîs norocul. Însă, în realitate, de cele mai multe ori norocul nu are nicio legătură cu ceea ce a realizat persoana respectivă, iar la baza succesului acesteia au stat alţi factori, precum încrederea în propriile puteri, voinţa mare de a realiza ceva cu totul excepţional, perseverenţa de a rămîne ferm şi constant la o idee, gîndirea pozitivă despre ceea ce se întîmplă în jur şi – de ce nu? – disciplina exemplară de muncă. În cele ce urmează vom aduce în prim-plan un model clasic de persoană de succes care a reuşit să realizeze (pînă la ora actuală) tot ceea ce şi-a propus, datorită voinţei sale de fier şi graţie faptului că nu a cedat niciodată în faţa vicisitudinilor pe care le-a întîlnit în viaţă. E vorba de românul total (căci anume aşa îl caracterizează prietenii şi toţi cei ce îl cunosc pe dumnealui), doctorul în economie, conferenţiarul universitar, editorul şi maestrul în ale fotografiei Vasile Şoimaru. Şi, spre norocul nostru, în dificila sarcină de a ne descurca în problema dată ne va ajuta o carte binevenită în acest scop – Un om al faptelor: Vasile Şoimaru. Biobibliografie[1], apărută anul curent sub auspiciile Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”. E un volum de specialitate ce ne spune aproape totul despre acest Om (cu literă mare), pe care l-a dat meleagul basarabean şi avem bucuria de a-i fi companioni în timp şi în spaţiu. Ediţia a fost îngrijită de conf. univ. dr. Lidia Kulikovski, aportul la apariţia biobibliografiei sus-numite se atribuie Centrului de Informare şi Documentare „Chişinău” şi Filialei „Transilvania”: alcătuitor – Ludmila Capiţa; redactor bibliograf – Taisia Foiu; contribuţii – Parascovia Onciu, Tatiana Donţu, Maria Staver; lectori – Vlad Pohilă, Genoveva Scobioală; concepţie grafică – Svetlana Munteanu.

Ca orice lucrare de acest fel, Biobibliografia se adresează unui spectru larg al publicului cititor: savanţi, scriitori, publicişti, profesori, studenţi şi altor categorii. Volumul se deschide cu explicaţii sumare privind folosirea şi alcătuirea lui. Astfel, după un cuvînt către cititor urmează: Tabel cronologic; Studii introductive; Ediţii aparte (Vasile Şoimaru – coordonator, autor de proiecte, traducător, editor); Articole ştiinţifice şi de popularizare a ştiinţei; Publicistică (atitudini economice, politice, sociale); Articole şi referiri la viaţa şi activitatea lui Vasile Şoimaru; Dialoguri, interviuri cu Vasile Şoimaru; Fotografii de Vasile Şoimaru (în ediţii aparte, pe coperte, în ediţii periodice); Confesiuni. Referinţe. Aprecieri, impresii. Dedicaţii. Scrisori. În anexe au fost incluse capitolele: Vasile Şoimaru – organizator şi participant la diferite activităţi: congrese, simpozioane, conferinţe ştiinţifice, colocvii, mese rotunde etc.; Lansări şi prezentări de carte; Vernisaje foto; Cărţi cu dedicaţii (din colecţiile BM „B.P. Hasdeu”); Diplome, menţiuni, premii, distincţii; Afişe, avize.

În mod telegrafic expunem curriculumul vitae al protagonistului nostru folosind Tabelul cronologic din biobibliografie. Vasile Şoimaru s-a născut pe 30 aprilie 1949 în s. Cornova, r-nul Ungheni. Învaţă la şcoala de opt ani (azi, Gimnaziul „Paul Mihail”) din satul natal şi la Tehnicumul electromecanic (azi, Colegiul Politehnic) din Chişinău, pe care îl absolveşte cu menţiune. Urmează studiile la Facultatea de Economie a Institutului Politehnic (azi, Universitatea Tehnică din Moldova), pe care o absolveşte – de asemenea cu menţiune – la specialitatea economia muncii. În 1978 ia doctoratul la Catedra economia şi organizarea muncii a Institutului (azi Universitatea) de Economie şi Finanţe din Sankt Petersburg, susţinînd teza pe tema Prognozarea productivităţii muncii în industria RSSM. Lucrează ca asistent, lector superior, conferenţiar universitar, prodecan al Facultăţii de Economie a Universităţii de Stat din Chişinău. Din 1990 pînă în 1994 este deputat în Parlamentul Republicii Moldova, fiind şi vicepreşedinte al Comisiei pentru economie şi buget. Concomitent deţine funcţia de vicerector al nou-formatei Academii de Studii Economice din Moldova. În 1995-1998 este consultant superior în Parlamentul RM. În 1998-2001 devine preşedinte al Asociaţiei Economiştilor din R. Moldova. În aceeaşi perioadă este ales a doua oară deputat în Parlamentul RM, încredinţîndu-i-se şi funcţia de vicepreşedinte al Comisiei pentru economie, industrie şi privatizare. Din 2002 pînă în prezent este conferenţiar universitar la Catedra management social a ASEM. Este căsătorit, are doi copii şi doi nepoţei.

Munca bibliografică nu este presărată cu flori. Putem spune cu siguranţă că fascinaţia ei se simte abia la sfîrşit, cînd toate sursele (cărţi, articole, materiale ilustrative etc.) sînt legate la un loc şi emană atracţia irezistibilă a unei vieţi concrete.  Directorul general al BM, conf. univ. dr. Lidia Kulikovski, a remarcat în studiul introductiv Vasile Şoimaru: dorinţă, dor şi căutare: „În volumul biobibliografic, fiecare detaliu, fiecare dată înregistrată este capătul unui fir ce te poate conduce în orice punct al vieţii protagonistului. Biobibliografia îl transformă pe profesorul Vasile Şoimaru în profil statistic (vorbind în vocabular economic). Cele 885 înregistrări sînt prezente în mass-media tipărită de 1430 de ori. Această cifră ne spune că 541 de articole (de şi despre), recenzii, interviuri, imagini fotografice au fost publicate în mai mult de o sursă. Unele, şi de cîteva ori preluate de diverse publicaţii din străinătate, fapt ce denotă interesul, calitatea şi necesitatea lor. Rămînînd în dimensiunea economico-statistică, putem spune că acesta este factorul de impact al scrierilor sale.”

Finalitatea lucrării de faţă constituie pentru colectivul de elaborare şi pentru editori obţinerea bucuriei, împlinirii, satisfacţiei, reuşitei şi – nu în ultimul rînd – a fericirii autorului. Scriitorul şi jurnalistul Vlad Pohilă, un prieten din aceeaşi plămadă a românismului, a observat la eroul scrierilor sale „maximum de fapte concrete – acestea din urmă constituind adevărata esenţă a modului de viaţă, a raţiunii însăşi de a fi a lui Vasile Şoimaru”. Şi are multă dreptate, căci, de îndată ce şi-a identificat scopul suprem în viaţă, „Şoimarul” nostru a făcut tot posibilul pentru a-şi atinge obiectivul rîvnit, ajungînd, conştient, la o victorie pe merit. A făcut cel mai bun lucru pe care-l putea face într-un anumit moment. A acţionat cum poate mai bine, luînd în consideraţie perceperea realităţilor subtile ale vieţii.

V. Şoimaru chiar din tinereţe şi-a manifestat interesul prin a cunoaşte din ce în ce mai mult pentru a avea cît mai multe posibilităţi de alegere. Primele lucrări editoriale aparte sînt strict ştiinţifice: despre prognoza de dezvoltare social-economică a regiunii, despre sporirea productivităţii muncii ca sarcină economică principală a colectivelor de muncă din industria RSSM, despre managementul afacerilor mici şi mijlocii etc. Dar adevărata performanţă de condeier vine începînd cu anul 1999, cînd apare Căderea premierilor, o carte pe teme şi economice, dar şi vizînd alte sfere de interes al autorului. De aceea, ea este bine cunoscută unui cerc larg de cititori, care aşteaptă cu nerăbdare materiale scrise într-o manieră nestandardizată. Odată cu aceasta, se observă o creştere a vizibilităţii pe plan naţional a autorului. Cartea cuprinde opinii înregistrate pe parcursul a unui deceniu despre hrăpăreaţa caracatiţă aflată la guvernare care a ţinut dezvoltarea ţinutului basarabean în poziţie de şah. Poporul nu a văzut nici bunăstarea, dar nici stabilitatea promisă electoratului. Toate jocurile murdare din politică sînt date pe faţă. Apoi, în 2000, a urmat volumul Cornova – o adevărată enciclopedie a satului de baştină. Andrei Vartic, prietenul de idei, scria: „Pe Vasile Şoimaru îl cunosc de mult: am fost colegi de Parlament, camarazi de aceeaşi formaţiune politică, îmi părea că ştiu totul despre el, dar a fost suficient să-mi doneze cartea Cornova, şi apoi o alta: Neamul Şoimăreştilor, şi încă una: Românii din jurul României în imagini, ca să-mi dau seama că nu-l cunosc deloc.” Cronica neamului Şoimăreştilor începe acum 500 de ani. Astfel, Vasile Şoimaru, împreună cu Alexandru Furtună, consultînd documentele de arhivă, au refăcut arborele genealogic al acestei familii legendare. În 2004 apar Poeme în imagini – un album cu fotografii de V. Şoimaru. Arta fotografică l-a pasionat într-atîta că în 2008 scoate la lumină albumul-monografie Românii din jurul României în imagini – o capodoperă a genului, care cuprinde 272 pagini cu 850 de imagini. În opinia publicistei Ludmila Bulat aceasta este „cartea vieţii lui Vasile Şoimaru”, în cea a poetului, prozatorului şi publicistului Nicolae Dabija – „o carte de zile mari”, iar în cea a lui Andrei Vartic – „o carte de aplaudat pînă la lacrimi”. Albumul e un fel de reportaj al călătoriilor, întreprinse cu autoturismul pe cheltuiala proprie, prin locurile unde locuiesc comunităţi de români… în afara graniţelor României: Basarabia, Nordul Bucovinei, Serbia, Bulgaria, Grecia, Croaţia, Macedonia, Albania, Cehia, Slovacia, Caucazul de Nord ş.a. Sînt imagini care au eternizat nu numai chipul consîngenilor noştri din acele locuri, dar şi căldura sufletească, bunătatea inimii lor. E un cadou extraordinar pentru toţi românii care, trăind relativ departe sau chiar cu totul departe de patrie, se zbat să întreţină, după spusele marelui patriot şi scriitor Dumitru Matcovschi, „focul din vatră”. E o carte unică în întreg arealul românesc. Prin ea V. Şoimaru a ilustrat o realitate afirmată cîndva de istoricul român Nicolae Iorga, care se rezumă la aceea că România e o ţară incomparabilă cu alta de pe glob, fiindcă este înconjurată din toate părţile de români. Astfel, avem panorama întregului Neam românesc surprins de inimosul fotograf şi cercetător ştiinţific la răscruce de milenii: case de locuit, porţi, fîntîni, biserici, mănăstiri, instituţii de învîţămînt, peisaje, chipuri de români şi românce în haine de sărbătoare şi în viaţa lor de toate zilele. E un volum impunător, o confirmă şi cele 27 de recenzii semnalate în bibliografie sub denumirea acestuia.

În 2010, ca o urmare logică a „căderilor” precedente, dar şi ca o anticipare, vede lumina tiparului o altă carte de publicistică angajată, vehementă – Căderea comuniştilor. E o urmărire pe parcurs de aproape un deceniu a guvernării (de fapt – neobrăzniciei!) neokominterniste pe teritoriul dintre Prut şi Nistru – de la triumful ei trîmbiţat pe tot continentul pînă la prăbuşirea ruşinoasă şi, să sperăm, pentru totdeauna în groapa de gunoi a istoriei. Volumul bine documentat a fost primit ca un leac salvator de întreaga suflare românească – o eliberare de camarila nesăţioasă a clanurilor mafiotice care au adus Republica Moldova în pragul falimentului, căci datele financiare şi cele statistice prezentate de autorităţi s-au dovedit a fi escamotate, falsificate.

Fiind un atent observator al fenomenului economic şi politic de pe ambele maluri ale Prutului şi aşteptînd dărîmarea regimului odios, Vasile Şoimaru nu a stat cu mîinile în sîn: îl vedem încadrat plenar în opera de redeşteptare şi de aducere la matcă, la izvoare, la rădăcini a conaţionalilor basarabeni. Dacă întoarcem filă cu filă Biobibliografia sus-amintită, observăm că mărinimosul patriot şi unionistul consecvent V. Şoimaru de un şir de ani apare în ipostaza de coordonator şi autor de proiecte (Strămoşii de V. Ciubucciu şi C. Robu; Litanii pentru trei stări de M. Vulcănescu; Cugetări de N. Iorga; Născut în Cornova: omagiu lui Paul Mihail; Satul Şoimăreşti: cinci veacuri de existenţă demnă de V. şi A. Preutu;  Şi totuşi, limba română de Vl. Pohilă; 155 de cărţi într-o carte de Z. Mihail; Atitudini în ani de restrişte de V. Muravschi; Departe – aproape: 100 de poezii româneşti din Kazahstan de S. Plămădeală; Hagi Curda / Camîşovca – un sat românesc din Basarabia istorică de T. Iordăchescu; Cornova. 1931), face parte din colegiul de redacţie al unor reviste (Iniţiativa privată, revistă de promovare a sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii şi a clasei de mijloc;  BiblioPolis, revistă de biblioteconomie şi ştiinţe ale comunicării; Dacoromania, Fundaţia „Alba Iulia 1918, pentru unitatea şi integritatea României”); scrie articole ştiinţifice şi de popularizare a ştiinţei (Progresul tehnico-ştiinţific – pîrghia principală a accelerării; Proiectul programului de privatizare – denaturare extraordinară a legii; Dezindustrializarea Republicii Moldova – principala „performanţă” a agro-intersocialiştilor; Dinamizarea reformelor – ca factor de redresare economică ş.a.).

Cele 168 de articolele publicistice – înşirate după ani de la nr. 139 pînă la nr. 306 – dezvăluie atitudinile economice, politice şi sociale ale autorului. Chiar şi denumirile lor vorbesc de la sine despre intransigenţa, adică neacceptarea unor concilieri sau compromisuri pe direcţia aleasă în viaţă: Cine calamitează mai mult: natura sau agrarienii?; Terminatorii Academiei de Studii Economice; Cine subminează Preşedinţia?; E capabil oare actualul Parlament să întoarcă statului cele 2 500 000 000 lei sustraşi de fosta guvernare?; Ca o redută, biblioteca…; Transnistria deja a fost furată; Înălţimea românească a unei actriţe basarabene; Datoria externă de pe obrazul comuniştilor; „Hora Unirii” la moldovenii din Caucaz; Nu în saci se află marea fraudă electorală;

Votul emigranţilor şi frica guvernanţilor; Aromânul, frate cu românul; Balticii noştri; Turnul dezrobirii Basarabiei: renaştere necesară ca şi revenirea Basarabiei la Patria-Mamă etc. Majoritatea publiciştilor de la noi suferă de orbire ideologică, încît ne prezintă o imagine schimonosită a realităţii. Publicistica lui V. Şoimaru însă are o probă de maturitate, care reuşeşte să surprindă pozitiv pe cei care îi caută cuvîntul scris prin cărţi, reviste, ziare. Totodată, V. Şoimaru este un român autentic (cu toate că dumnealui personal se socoteşte român numai aici, la Chişinău, dar la Bucureşti îşi zice doar moldovean basarabean), care promovează în publicistica sa spiritul naţional. În toate scrierile lui primează naţiunea, ce reprezintă, indubitabil, şi chintesenţa existenţei sale pe pămînt. Nu în zadar, ori de cîte ori are ocazia, el critică cu duritate politicianismul şi guvernarea iresponsabilă, care a adus majoritatea păturilor sociale la o stare dezastruoasă. V. Şoimaru dă dovadă că are conştiinţa marilor înaintaşi ai Neamului românesc. Trebuie să spunem că acest deziderat îl confirmă şi cei care au scris cu referire la viaţa şi activitatea „Şoimului”: L. Ardelean, L. Bacalu, V. Bahnaru, G. Belostecinic, C. Bobeică, P. Bran, Gh. Budeanu, L. Bulat, Th. Codreanu, N. Dabija, I. Dragotă, M. Gafton, T. Gorincioi, A. Grosu, I. Hănţulescu, E. Hrişcev, I. Iachim, Z. Mihail, A. Mitru, I. Moraru, I. Nechit, A. Păunescu, Gh. Pârlea, G. Petcu, Vl. Pohilă, Cr. Pohrib, I. Popescu, I. Proca, Gh. Reabţov, R. Rogac, N. Roibu, N. Rusu, A. Sârbu, V. Ştir, M. Toacă, M. Tonu, A. Vartic şi mulţi, mulţi alţii (a se vedea capitolul respectiv din Biobibliografie, nr. 307-613), precum şi cei care au întreţinut dialoguri ori au realizat interviuri cu protagonistul: L. Bacalu, Vl. Beşleagă, O. Diaconu, L. Druguş, I. Erhan, T. Gorincioi, N. Hadârcă, I. Login Popescu, C. Lupu, D.-D. Maxim, D. Mihu, V. Pavlicenco, Vl. Pohilă, A. Reniţă, N. Roibu, V. Trofăilă, A. Ţurcanu ş.a. (a se vedea nr. 624-677).

În completare menţionăm că V. Şoimaru îşi face datoria de cetăţean cu onestitate deplină. Dumnealui încearcă să spună adevărul crud şi prin intermediul aparatului de fotografiat. Fotografiile, apărute în diverse surse mass-media şi înregistrate între nr. 678 şi 885, au şi ele un rol eminamente mobilizator – parcă te trezesc dintr-o amorţeală, dintr-o aşteptare pasivă şi lipsită de vigoare. Cînd le privim parcă nu ne vine a crede că aşa frumuseţe există pe Terra. Enumerăm mai jos cîteva titluri din acest capitol – mai ştii, poate cineva dintre entuziaşti, asemeni eroului naraţiunii noastre, se va hotărî să pornească şi să vadă aceste locuri cu ochii proprii: Biserica „Sfîntul Gheorghe” din Cornova; Cetatea Hotinului; Cetatea Tighina; Podul peste limanul Nistrului la Bugaz – extremitatea estică a României interbelice; Stejarul lui Ştefan cel Mare şi Sfînt din Codrii Cosminului – Dumbrava Roşie; Casa memorială „Gheorghe Asachi” din Herţa; Mănăstirea Sihăstria; Cimitirul românilor din Tabăra, Orhei; Centrul Boianului de azi; Puntea peste Ceremuş, care lega România şi Polonia interbelică, la Zahariceni, azi – Pidzaharici; Ruinele Curţii domneşti de la Baia, ridicată de Alexandru cel Bun; Ruinele castelului din Ocna Bucovinei; Ceremuşul la Iabloniţa; Un însemn pe locul Bătăliei de la Valea Albă; Statuia lui Mihai Eminescu de la Cernăuţi; Oraşul Panciova, de pe Dunăre  etc. Sînt edificatoare şi chipurile oamenilor, caracterele şi stările lor descoperite prin surprindere:  Piticul cu tricolor; Două frumoase bucovinence din Mahala, suburbie a Cernăuţilor; Românaşii din Maramureşul Mic, Transcarpatia, Ucraina; Soţii Nina şi Victor Bobeico din Martonoşa, de lîngă Novomirgorod, Kirovograd; Andrei Crivoi, tobarul satului Moldovanskoe, Krîmsk, Krasnodar; Vasile Bizovi, autorul monografiei Boianului; Părinţii poetului Ion Vatamanu; Vasile Iovu cîntă pentru familia Preutu din Şoimăreşti; Grigore Vieru şi Mihai Cimpoi la aniversarea poetului bucovinean Vasile Tărîţeanu şi se mai poate continua…

Întregesc prezentarea reuşitelor şi izbînzilor acestui om animat ca argintul viu unele confesiuni, referinţe, aprecieri, impresii, dedicaţii, scrisori etc. din capitolul respectiv de la pagina 147. Aici vom găsi mărturisiri ale unor fapte, ale unor gînduri sau sentimente intime (de exemplu, cînd a fost întrebat ce culori preferă, V. Şoimaru a răspuns: „ROŞUL de Purcari, GALBENUL de Odobeşti şi ALBASTRUL de Voroneţ”; iar întrebat ce ţară încă nu a văzut, dar ar dori să o vadă, a răspuns la fel de abil: „România Mare”); informaţii despre raporturile, relaţiile sale cu savanţi, scriitori, jurnalişti, deputaţi, profesori etc.; note de preţuire (de exemplu, Gr. Vieru pe foaia de titlu a cărţii Taina care mă apără a scris: „Fratelui Vasile Şoimaru, pentru că-şi merită numele de familie şi pentru că în preajma lui mă simt mai tare şi mai apărat…”);  versuri dedicate (Vasile Bota şi Eleonora Bizovi din Boianul bucovinean: „Din Bucovina mare, / Am strîns floare lîngă floare / Să vă facem o urare / Cu prilejul jubileu: / Viaţă lungă şi frumoasă, / Mult belşug şi tihnă-n casă, / S-aveţi parte de ani mulţi / Cîte pietre sînt în munţi, / Cîte pietre în Carpaţi / S-aveţi prieteni şi fraţi!”); scrisori de recunoştinţă, telegrame de felicitare.

Biobibliografia, pe ansamblu, e remarcabilă prin faptul că ne permite să-l privim pe Vasile Şoimaru mai de aproape. Un bogat aparat ajutător înlesneşte folosirea datelor biobibliografice: Anexe, Index de nume, Index de titluri (articole ştiinţifice şi de popularizare a ştiinţei, publicistică), Index de subiecte, Index de fotografii, Index geografic, Index de ediţii periodice. Încheie lucrarea compartimentul File de album, care include fotografii vechi şi mai noi din arhiva personală a familiei.  Foiletînd ai senzaţia că, pe de o parte, îl descoperi pe omul căutat, iar pe de altă parte, te impresionează puternic caracterul neînduplecat al acestuia.

Fără doar şi poate, o biobibliografie reprezintă procesul de acumulare a unei bogate experienţe, a multor cunoştinţe de către o personalitate. Prin prelucrarea datelor biografice răzleţe, ni se face mai uşor înţeleasă cariera devenirii a unui om concret, este scoasă în evidenţă unicitatea, deosebirea principală a lui într-o lume atît de pestriţă, cum e cea de la începutul mileniului al treilea. Comentariile la adresa prezentei biobibliografii se prea poate că vor fi diferite, dar sînt convins că tot ce a creat V. Şoimaru cîştigă inimile românilor de pretutindeni. Exemplul personal, verticalitatea şi demnitatea – iată cheia succesului acestui om îndrăgostit pînă peste poate de plaiul natal. Convingînd prin fapte (anume prin faptele realizate, după cum am menţionat mai sus!), a cîştigat simpatia şi încrederea tuturor. Îl fascinează realmente orice subiect ce îi înalţă Ţara. Priveşte la lume prin ochii calzi ai iubirii, pe care o răspîndeşte fiecăruia care îi iese în cale. Îşi alege pe potrivă prietenii, acţionează în baza cunoaşterii vieţii sociale, ceea ce îl face să se menţină în linie cu scopurile şi dorinţele sale. Lecturînd biobibliografia Un om al faptelor: Vasile Şoimaru, le putem deduce cu uşurinţă pentru a le aplica în cursul propriei vieţi, dacă dorim să o trăim cu succes: să facem planuri de viitor, să acţionăm în interesul nostru şi al comunităţii, să facem lucruri bune şi foarte bune, să fim cinstiţi cu noi înşine şi cu cei din jurul nostru, să spunem întotdeauna adevărul, să respectăm cuvîntul dat, să fim punctuali, să fim darnici, mărinimoşi etc. Şi, ca să avem pace în suflet, să nu uităm să ascultăm glasul intuiţiei noastre şi să credem în Dumnezeu!

Valeriu RAŢĂ,

P.S. Cînd revista noastră era predată la editură, am aflat cu bucurie că dr. V. Şoimaru a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Iată încă o treaptă urcată în calea succesului de care am vorbit mai sus. Sincere felicitări din partea noastră! La mai mult şi la mai mare!

V.R.

BIBLIOPOLIS, 2011, nr. 4

Proaspăta apariţie editorială, mai păstrând încă mirosul de vopsea tipografică, Dimitrie Gusti şi colaboratorii. Cornova. 1931[1], înmănunchează în filele sale rezultatele unei cercetări vaste, atotcuprinzătoare.

Cercetarea sociologică dela Cornova, pe atunci judeţul Orhei, s-a desfăşurat între 25 iunie – 13 august 1931, fiind organizată de către Secţia sociologică-monografică a Institutului Social Român în colaborare cu Seminarul de sociologie, etică şi estetică dela Facultateade Filosofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti. Echipa era alcătuită din 55 de persoane, cu vârsta între 20 şi 35 de ani şi a fost condusă de profesorul Dimitrie Gusti, iar din ea făceau parte monografişti ca: Henri H. Stahl, Gheorghe Focşa, Anton Golopenţia, Emil Turdeanu, Traian Herseni, Ernest Bernea, Mihai Pop, Ştefania Cristescu, Ion Zamfirescu etc. şi un singur basarabean – profesorul Petre Ştefănucă. Unii monografişti aveau o veche experienţă deoarece participaseră la campaniile anterioare din localităţile: Goicea Mare – Dolj (1925), Rusetu – Brăila (1926), Nerej – Vrancea (1927), Fundul Moldovei – Bucovina (1928), Drăguş – Făgăraş (1929), Runcu – Gorj (1930).

Pentru mulţi este o enigmă, un mister de ce a fost ales anume satul Cornova, „acest colţ dosit al Basarabiei”, cum l-a numit Anton Golopenţia.

Răspunsul îl aflăm dintr-o scrisoare adresată de către prof. D. Gusti lui Ştefan Ciobanu la 21 iunie 1931, în care acesta îl roagă: „Dorim un sat vechi răzăşesc cu săteni, care să se cheme între ei Căpitane şi situat lângă o mănăstire.” Satul Cornova întrunea toate aceste condiţii: este situat lângă mănăstirile Hârjauca şi Frumoasa şi era format din mazili, răzeşi şi ţărani. În privinţa adresării „căpitane” găsim explicaţia unui cetăţean din sat, Vladimir Popa: „Nu-i zici unui om gospodar mă, căci e vorbă proastă, îi zici căpitane. Numai la oamenii mai de seamă, mai numiţi. Înainte, căpitan era un post peste mai multe sate, om ales de mazili, care lucra pentru mazili, acum nu mai e.”

Pornind de la importanţa evenimentului, marele preot cărturar Paul Mihail, fiu al Cornovei, notá cu o nestăvilită satisfacţie sufletească: „Scrisoare de la sora Nadejda, prin care-mi vesteşte că la Cornovalucrează Seminarul de sociologie din Bucureşti, cu profesorul D. Gusti, la monografia satului. Ce bucuros sunt că tocmai satul natal va fi cercetat, acolo unde s-a descoperit Cazania mitropolitului Varlaam şi Vieţile sfinţilor, ale mitropolitului Dosoftei şi avem în casă manuscrisul Cronicii lui Neculce. Scrie că satul va fi vizitat de mari personalităţi şi oficialităţi. Satul Cornova! de sute de ani de când există, n-a văzut astfel de oaspeţi. Răzeşii, mazilii, ţăranii şi ţiganii cornoveni vor fi cunoscuţi de ţara întreagă. Asistentul Henri Stahl i-a spus că mă numără printre monografiştii satului şi eu voi lucra cadrul istoric al Cornovei.”

Fiecare monografist a avut domeniul său de cercetare. Ion Zamfirescu a cercetat o gospodărie ţărănească din sat, Traian Herseni – categoriile sociale cornovene, Ştefania Cristescu – agentul magic, Ernest Bernea, care a venit special dela Parispentru a participa la cercetarea dela Cornova, a studiat botezul, Anton Golopenţia – procesul de orăşenizare etc.; monografiştii au cutreierat satul în lung şi-n lat, au intrat în fiece casă. Un monografist, Henri H. Stahl, care a mai rămas în sat după plecarea echipei, în toamnă a participat la şezători de ales pene, de bătut răsărita, de tors; a văzut satul la vremea culesului viilor, când locuitorii sunt mai mult ameţiţi decât treji, cum se întâmplă în mai multe sate din Moldova. Acelaşi H.H. Stahl menţiona: „Pentru Basarabia nu şi-a dat nimeni osteneala s-o cunoască. La sate, sub haina rusească, se găseşte un suflet şi o cultură românească puternică.” Mulţi cercetători s-au împrietenit cu acest sat, s-au ataşat de el. Anton Golopenţia, despre care colegii spuneau că era un sociolog nativ, mărturisea în acest sens: „Cred şi ştiu că mulţi dintre cei ce au lucrat în cercetările monografice au prieten astfel un sat, o problemă. În privinţa mea, îmi amintesc câtă trudă îndărătnică mi-am dat în jumătatea a doua a anului 1931 ca să pricep Cornova, satul întâiei mele campanii monografice. De când am simţit că o ştiu cât poate fi ştiută, mi-a rămas prieten, cu care pot sta de vorbă în amintire, cum stau de vorbă cu amintirea oamenilor vii pe care i-am apropiat. Întorsla Bucureşti, după o şedere de câteva luni în această Cornovă şi gătindu-mă să mă întorc din nou într-însa, s-o văd cum e când bate bruma, am simţit că-i datorez o apologie ca unei fiinţe de seamă ce mi-a îngăduit să mă apropii de ea.”

Petre Ştefănucă a descoperitla Cornovao sută cinci scrisori pe care le-a scris părinţilor de pe frontul Primului Război Mondial soldatul Ştefan Micu. Mama acelui băiat, timp de trei ani cât a durat războiul, a strâns una câte una toate scrisorile, le-a legat teanc şi le-a păstrat pe coardă în casa cea mare, între steble de busuioc şi garoafe. Scrisorile sunt scrise într-un dulce grai moldovenesc, presărat cu rusisme: „Poftim mamă şi tată, dacă mai eşti acasă, de primiţi hârtie de la feciorul Dumneavoastră Ştefan. Mă-nchin de sănătate la mata, mamă, şi la mata, tată, şi la ţăţaca Mărioara, şi la băieţii ei, şila Ghiaghea Pavăl, şi la mahalagiii mei şi vă rog multă sănătate dela Dumnezeu Sfântulşi de la mine la toţi. Şi îţi spun, mamă, dacă ai şi rămas singură, apoi să ţii gospodăria cum vei putea; să nu vinzi nimic, numai vitele să le mai împuţinezi. Şi vă spun c-am primit priseagă [jurămîntul] la 16 Avgust, Duminica, şi-am sărutat crucea şi sfânta Evanghelie, şi znamea [drapelul] iar am sărutat-o. Of, Doamne, tare mi-a mai fost jale, când am sărutat znamea.”

Scrisorile descriu greutăţile prin care treceau soldaţii moldoveni, sunt pătrunse de dragoste profundă faţă de părinţi, de oamenii mai în vârstă, de casa părintească…

Monografistul Emil Turdeanu, căruia colegii îi spuneau „vechist”, deoarece studia literatura veche românească, s-a pomenit într-o situaţie mai delicată. Prof. D. Gusti i-a dat misiunea să studieze un manuscris vechi, pe care acestuia i l-a dat preotul Derevici dintr-un sat vecin cu Cornova – Ghiliceni. Întors la Bucureşti, E. Turdeanu a simţit o mâncărime de piele, dar studiind acel manuscris a scris articolul Un manuscris miscelaneu necunoscut, pe care l-a publicat într-un volum de prestigiu. După aceea s-a autoconsolat: „Râia trece, articolele rămân.”

Un personaj care a lăsat o urmă adâncă în viaţa Cornovei a fost preotul Ion Zamă, care în1932 aţinut o conferinţăla Institutul SocialRomân din Bucureşti, fiind prezentat de prof. D. Gusti. Acolo le-a povestit cum a învăţat buchile scriind pe o masă presărată cu cenuşă, cum săruta fiecare pagină când a citit prima carte a lui Nicolae Iorga; a adus în sat civilizaţia: plugul de fier, treierătoare; când au prins a se îmbolnăvi viile, a început a le stropi cu soluţie de piatră-vânătă; oamenii, fiind sub influenţa inochentiştilor, ziceau că-i de la diavolul, dar el turna aghiasmă în soluţie şi i-a convins că trebuie s-o folosească. A deschis în sat şcoală, biserică, bancă. Era un om sfătos, mucalit. A fost un cărturar reprezentativ al satului, avea darul de povestitor al lui Creangă.

…La popa Ion Zamă a venit în vizită prof. D. Gusti şi părintele l-a ospătat cu o ciorbă de fasole de post foarte gustoasă. D. Gusti a întrebat cum o face şi părintele i-a explicat: alegi o găină cât mai grasă, o tai, o fierbi, apoi scoţi carnea şi fierbi în zeama ceea fasolele. Iese o foarte bună ciorbă de fasole „de post”. Îi plăcea şi mitropolitului dela Chişinău!

Pe acele timpurila Cornovaerau foarte pronunţate categoriile sociale: o fată de boier nu juca la horă cu un băiat de rang inferior. Dar ea putea să ia modele de covoare de la o fată de ţăran… În biserică un copil de mazili avea dreptul să stea înaintea celui mai bătrân ţăran.

În anii postbelici, sociologia în România, ca şi în alte ţări comuniste, a fost denigrată ca ştiinţă, fiind calificată drept o „pseudoştiinţă burgheză”. Majoritatea monografiştilor au făcut ani grei de puşcărie, mulţi au fost schingiuiţi şi au pierit în închisorile comuniste.

În 1948 Dimitrie Gusti, prin desfiinţarea sociologiei ca disciplină universitară, profesie şi instituţie, este scos din învăţământ şi exclus din Academia Română. Şi-a trăit bătrâneţile într-o sărăcie cumplită.

(Ca să fiu sinceră, pentru prima dată am auzit de Dimitrie Gusti prin anii 1994-1995, pe când lucramla Editura„Universitas”. Istoricul Ion Ţurcanu, fiind director al editurii, a introdus în planul tematic o lucrare de-a renumitului sociolog, lucrarea a ajuns până la stadiul de corectură, dar n-a mai văzut lumina tiparului, editura fiind distrusă.)

Rezultatele cercetării de la Cornovaau apărut în articole, broşuri, comunicări, dar adunate într-o carte au apărut abia peste 80 de ani: Dimitrie Gusti şi colaboratorii. Cornova. 1931. Meritele pentru apariţia acestui volum de excepţie revin în totalitate celor trei cercetători deosebit de inimoşi: Maria Diaconu, Zoltán Rostás şi Vasile Şoimaru. Prin elaborarea şi editarea cărţii recenzate aceşti trei intelectuali de marcă ne-au dat o frumoasă lecţie de vibrant patriotism, pentru care le mulţumim felicitându-i din suflet.

Ludmila BULAT,

publicistă

BIBLIOPOLIS, 2011, nr. 4

Pînă la început de brumărel, toamna – zîna cu straie aurii, arămii, ruginii – s-a arătat blîndă şi cu mult soare. Gospodarii de la sate în această perioadă a anului adună pe la casele lor roadele cîmpurilor mănoase, iar orăşenii fac şi ei, cît le stau în puteri, lucrări bune şi utile societăţii. În această atmosferă a avut loc, la Chişinău, Conferinţa ştiinţifică cu genericul Şcoala monografică românească în Basarabia interbelică, consacrată împlinirii a 80 de ani de la celebra cercetare monografică a satului Cornova, judeţul Orhei (azi, raionul Ungheni), efectuată de Şcoala sociologică de la Bucureşti, condusă de ilustrul sociolog român Dimitrie Gusti (1880-1955). Manifestarea a început vineri, 7 octombrie a.c., în incinta Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”, avînd continuarea, pe 8 octombrie, la Biblioteca comunală „Dimitrie Gusti” din Cornova. Coordonator şi moderator al acestui eveniment cultural de rezonanţă a fost dr. în economie Vasile Şoimaru, comoderator – dna conf. univ. dr. Lidia Kulikovski, director general al BM „B.P. Hasdeu”. Au participat istorici, sociologi, oameni de ştiinţă, de cultură şi artă, jurnalişti, bibliotecari, cadre didactice, studenţi, locuitori ai satului Cornova ş.a. În cadrul conferinţei s-a vernisat o expoziţie de cărţi şi documente în domeniu. S-a lansat volumul Cornova. 1931, autori – Dimitrie Gusti şi colaboratorii (ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Zoltán Rostás şi Vasile Şoimaru; Chişinău, Editura „Quant”, 2011, 852 p.). E de menţionat că manifestarea s-a desfăşurat sub patronajul Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”, Academiei de Studii Economice din Moldova, Asociaţiei Economiştilor din Moldova şi al Primăriei comunei Cornova, Ungheni.

Un mesaj de salut a fost rostit de către dna dr. Lidia Kulikovski, după care s-a purces la prezentarea nemijlocită a comunicărilor: Opt decenii de la magnifica monografie a Cornovei basarabene de dr. Vasile Şoimaru; Alegerea satului Cornova pentru cercetări sociologice de Grigore Botezatu; Cornova în istoria orală a şcolii gustiene de Zoltán Rostás; Trei dialoguri cu Cornova de Sanda Golopenţia.

„Ce ştiu despre Cornova? Ce ştie lumea din jurul meu despre Cornova?”, se întreba retoric dr. Lidia Kulikovski. „Am intuit că puţini ştiu unde se află şi cum trăieşte Cornova. E un sat relativ mic (aproximativ o mie două sute de locuitori) de prin părţile Unghenilor, nu se deosebeşte cu nimic de Nicorenii mei din raionul Drochia – oamenii locului fac aceleaşi lucrări în gospodăriile particulare şi la cîmp, respectă aceleaşi tradiţii în cursul anului şi aceleaşi obiceiuri la diferite ocazii din viaţa omului, ţin la datinile lăsate din bătrîni. Dar Cornova e un sat nu ştiu cum mai norocos ca altele din împrejurime sau chiar din întreaga regiune a Codrilor, dat fiind că în anii ’30 ai sec. XX a fost cercetat de o impunătoare expediţie monografică de la Bucureşti, iar începînd cu ziua de azi are o impresionantă monografie, un volum impunător al istoriei sale. Nici Chişinăul nu are aşa lucrare ştiinţifică…”, a mai spus conducătoarea instituţiei-gazdă, încheind astfel: „Volumul Cornova. 1931, apărut prin osteneala zilnică a lui Vasile Şoimaru, cel fascinat la nebunie de Cornova, cel care m-a făcut să mă îndrăgostesc şi eu de Cornova, în primul rînd, vorbeşte despre faptele oamenilor simpli ai locului care, prin actele lor de cetăţeni exemplari ai Ţării lor, au dat un renume satului. Tot aici găsim secvenţe din viaţa şi activitatea lui Paul Mihail… Felicit pe cei care au muncit la această noutate editorială, pe cei care au contribuit financiar la apariţia ei. Prin astfel de cărţi poporul nostru îşi afirmă conştiinţa naţională fragilă, ele servesc un excelent instrument de cunoaştere, dar şi de promovare a valorilor culturale basarabene în lume.”

Comuna Cornova are în prezent foarte mulţi prieteni: şi de partea stîngă, şi de partea dreaptă a Prutului. Dr. Vasile Şoimaru – originar din această aşezare de oameni harnici şi pricepuţi la lucruri frumoase – a specificat că membrii Şcolii sociologice dela Bucureşti, venind în 1931 pe aceste locuri,  în descrierile lor au luat totul în seamă: orice copăcel, orice căsuţă, orice drum şi cărăruie, orice cuvînt sau expresie mai nuanţată a localnicilor ş.a.m.d. În sat nu se ştia că va veni expediţia, care era a şaptea campanie pentru savantul Dimitrie Gusti şi colaboratorii săi. Băştinaşii i-au primit pe cercetători cu bunăvoinţă. A fost una din cele mai reuşite investigaţii în cariera multora dintre ei. Moştenirea lui D. Gusti dela Cornova trebuia să cuprindă trei volume, o parte din materiale au fost publicate, dar marea lor majoritate abia acum, peste 80 de ani, şi-a găsit sponsorii şi oamenii care s-au interesat de editare. V. Şoimaru este preocupat de 20 de ani de fenomenul ştiinţific Cornova. Cu părere de rău, nu a reuşit să includă în volumul elaborat încă vreo şapte articole găsite de curînd pe diferite căi. În ziua cînd se lansează această operă a înaintaşilor culturii şi ştiinţei noastre, dumnealui s-a adresat cu rugămintea către ascultători să caute cartea oriunde ştiu, căci, spunînd în glumă, „se citeşte mai bine ca un roman poliţist”.

Ca autori, în afară de Dimitrie Gusti, între coperţile cărţii îi găsim pe: N. Argintescu-Amza, Ernest Bernea, Xenia C. Costa-Foru, Ştefania Cristescu, D.C. Georgescu, Anton Golopenţia, Traian Herseni, Ion I. Ionică, Domnica I. Păun, Mihai Pop, Henri H. Stahil, D. Şandru, Petre V. Ştefănucă, Emil Turdeanu, Ion Zamfirescu; iar în calitate de colaboratori pe: Iosif Berman, Petru Comarnescu, Al. David, Ana Dominic, I.I. Fărcăşanu, Adrian Maniu, Paul Mihail, Emil Popa, arhim. Scriban, I. Simionescu, Ion Zamă, Grigore Botezatu, Lina Codreanu, Iordan Datcu, Iancu Filipescu, Sanda Golopenţia, Iulia Mărgărit, Dora Mezdrea, Zamfira Mihail, Dinu-Ioan Nicula, B.T. Rîpeanu,  Tudora Şandru-Mehedinţi ş.a. La sfîrşitul cărţii este inclusă o galerie de fotografii, care au fost descoperite în Muzeul Satului de la Bucureşti, în presa periodică a acelor vremi, precum şi din filmul documentar Cornova, realizat în 1931. Tot în premieră, în volumul respectiv au fost incluse biografiile celor care au cercetat satul la acea dată. „Din păcate, despre aproape o jumătate din cei 57 de membri ai acelei expediţii nu am găsit nicio informaţie, nici măcar unde s-au născut sau unde au murit. Ştim doar că o bună parte dintre ei au pierit în puşcăriile comuniste din România”, a menţionat Vasile Şoimaru.

Folcloristul Grigore Botezatu a adus la cunoştinţa auditoriului că în 1931 Cornova era un sat izolat de răzeşi, aşezat aproape de mănăstirile Hîrjauca şi Frumoasa, ţăranii se adresau unul altuia cu formula de politeţe „căpitane”. S-au propus spre cercetare 40 de localităţi din zona Codrilor – ca, pînă la urmă, să se aleagă doar una. La selectare a fost atras şi istoricul Ştefan Ciobanu – membru al Academiei Române din 1918. Norocul a căzut pe Cornova. Cercetările au coborît în istorie cu circa 400-500 de ani, iar în ceea ce priveşte aria investigaţiilor aceasta a fost amplă, cuprinzînd traiul, datinile, folclorul, muncile agricole, limba, religia etc., etc. Familia Şoimaru este un exemplu grăitor de dăinuire a zeci de generaţii pe aceste meleaguri. Din documentele elaborate s-au publicat ulterior aproximativ o pătrime. După 1945, în România comunizată sociologia a fost desconsiderată ca ştiinţă, iar D. Gusti – scos din circuitul academic. Şi atitudinea puterii sovietice faţă de rezultatele expediţiei a fost degradantă, chiar înjositoare. Doar revista Sovetskaia etnografia din Moscova a publicat prin 1981 un articol mai mult sau mai puţin obiectiv despre sociologul şi filozoful Dimitrie Gusti, cu ocazia jubileului acestuia.

Din Statele Unite ale Americii a venit şi ne-a onorat cu prezenţa prof. dr. Sanda Golopenţia, lingvistă, fiica lui Anton Golopenţia, unul dintre cercetătorii Cornovei la 1931. Dumneaei a adus multe cuvinte de laudă editorilor volumului dedicat cornovenilor şi şi-a dat pe faţă gîndurile despre activitatea tatălui şi a mamei sale în componenţa echipei din 57 de colaboratori care a lucrat în acest sat cu adevărat legendar. Cei mai tineri aveau un stagiu de muncă de doar doi-trei ani, majoritatea erau în vîrstă de la 25 pînă la 35 de ani. Anton Golopenţia avea pe atunci 22 de ani, la fel şi Ştefania Cristescu, a fost prima lor campanie de echipă. Cornova a devenit pentru părinţii ei şi pentru alţi membri ai expediţiei sociologice un loc de revenire. Unii au reluat ulterior cercetările începute. Relaţiile dintre echipă şi cornoveni erau excelente. Pe cercetători îi interesau, mai ales, obiectele ce înconjurau oamenii locului în traiul de zi cu zi, dar şi preţul acestora. Cînd A. Golopenţia a plecat în Germania, nu a uitat nici pe o clipă prietenii din Cornova. Acest sat i-a însoţit reflecţiile sale peste mulţi ani trecuţi de la eveniment.

E locul să spunem că doctorului în lingvistică Sanda Golopenţia, în cadrul prezentei conferinţe, dar care a avut continuitate a doua zila Cornova, i s-a conferit titlul de Cetăţean de Onoare al acestei comune. De aceea, pentru a o cunoaşte mai bine pe distinsa urmaşă a unei dinastii de savanţi, aducem în cele ce urmează cîteva date biografice din viaţa şi activitatea Domniei Sale.

Sanda Golopenţia (născută pe 2 martie 1940 la Bucureşti) între 1956 şi 1961 urmează cursurile Facultăţii de limba şi literatura română a Universităţii din Bucureşti. Lucrează în diverse funcţii la Institutul de Folclor, la Centrul de Cercetări Fonetice şi Dialectale, la Universitatea din Bucureşti, unde devine profesor universitar şi doctor în lingvistică. În 1980 se stabileşte în Statele Unite ale Americii. Actualmente este profesor la Departamentul de studii franceze al Universităţii Brown (Providence, Rhode Island). Sanda Golopenţia este autoarea a numeroase studii şi articole în domenii precum lingvistica structurală, poetică şi semiotică, filozofia limbajului, teoria literaturii, alte studii culturale. Începînd din 1982, a publicat materiale referitoare la activitatea Scolii Sociologice de la Bucureşti din perioada interbelică, cu referinţe directe la activitatea părinţilor săi, membrii marcanţi ai Şcolii, precum şi numeroase articole referitoare la comunitatea românească de pe continentul american. Din scrierile sale amintim: Mitul pagubei (1986), Cartea plecării (1995), America, America (1996), Vămile grave (1999), Chemarea mîinilor negative (2002), Limba descîntecelor româneşti (2007), Emigranţii (2008), România globală (2009). În 2009 la Editura „Curtea Veche” din Bucureşti îi apare volumul Viaţa noastră cea de toate zilele, care o reprezintă în aceeaşi măsură ca scriitoare şi cercetătoare. Cartea scoate la lumină notele de supraveghere a familiei Golopenţia, făcute de securişti la sfîrşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50 ai secolului trecut. Îi admirăm vitalitatea şi bucuria de a avea posibilitatea, de după 1990, de a vizita Ţara. Sanda Golopenţia face parte din acea categorie a românilor despre care trebuie să vorbim mai des în mass-media noastră.

„Cei mai fericiţi ani – şcoala sociologică: o şcoală a amiciţiei! O familie! Ce durere, desfiinţată!”, scria cu amărăciune în suflet D. Gusti.

„Tatăl lui Guguţă”, adică scriitorul Spiridon Vangheli, adoratul picilor, care a fost prezent la manifestare, a spus fără ocolişuri că asistăm la un mare eveniment cultural şi ştiinţific. „Cea mai mare bucurie din toamna aceasta este faptul că ţin în mîini această carte valoroasă – Cornova. 1931. Parcă m-am întîlnit cu mama şi tata, cu buneii, cu ţăranii din sat… Am fost acolo de nenumărate ori la nunţi, la şezători, la hore. Am fost în vizite împreună cu Grigore Vieru şi la Cornova, şi la Năpădeni, un sat învecinat. De acolo am pornit în lume. Acolo trebuie să ne întoarcem. Însă, în perioada ocupării Basarabiei de către URSS, aproape toate lucrurile bune s-au distrus, istoria noastră începea cu «homo sovieticus». Abia acum revenim cu încetul la normal. Devine clar: fără o temelie trainică nu există nimic durabil. Veşnicia se naşte acolo unde are o bază spirituală puternică, unde relaţiile etice, morala sînt sănătoase. Trebuie să conştientizăm cît de scumpi ne sînt ţăranii. Bravo lui Vasile Şoimaru şi celorlalţi prieteni ai lui, care au contribuit la apariţia acestei surse de lumină.” În încheiere scriitorul a rugat să ţinem minte şi să tragem învăţămintele necesare din cuvintele clasicului literaturii române din Basarabia Alexei Mateevici: „Limba noastră-i o comoară / În adîncuri înfundată, / Un şirag de piatră rară / Pe moşie revărsată…”

Din însemnările lui D. Gusti mai cităm: „Precum e nevoie de o tehnică industrială pentru a pune în valoare bogăţia pămîntului – tot astfel e nevoie de o tehnică culturală pentru a valorifica zăcămintele de preţ ale sufletului românesc.” Unul din cei care valorifică opera ştiinţifică a marelui savant este Zoltán Rostás (după caracterizarea moderatorului – „cel mai bun ungur din Transilvania”), născutla Odorheiul Secuiesc, jud. Harghita, profesor universitar, licenţiat în filozofie, specializarea sociologie, filozofia valorilor, a culturii şi a istoriei,la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Oaspetele din România a expus pe scurt situaţia Cornovei la 1931 şi cum s-a ajuns la istoria orală a şcolii gustiene. Prin anii ’80 ai secolului trecut interesul faţă de Şcoala sociologică al lui D. Gusti aproape că a dispărut. A fost nevoie să înceapă să facă legătura cu cercetătorii care au activat în această şcoală. Ideea era să nu dubleze documentele. Un ajutor incontestabil a servit imensa corespondenţă a lui Anton Golopenţia. Au fost adunate patru volume de istorie orală (a cerut să se povestească despre ce au făcut oamenii la cercetări, care au fost relaţiile cu locuitorii satului ş.a.).La Cornova cercetătorii au învăţat foarte multe lucruri utile de la oameni neştiutori de carte. Aceştia nu au dispărut din memoria lor nici peste ani de zile, aveau foarte mult de povestit, trebuia să ştii să asculţi oamenii, să faci transcrierile mot-à-mot ale convorbirilor.

Sociologia constă în studiul vieţii sociale umane, a grupurilor şi societăţilor. Este o ştiinţă de mare responsabilitate, întrucît studiază propriul nostru comportament ca fiinţe sociale. Rezultatul muncii sociologice depinde de alegerea metodelor de investigare. Nicolae Dabija, parafrazîndu-l pe poetul şi filozoful transilvănean Lucian Blaga, a menţionat cu o bună doză de adevăr că „veşnicia s-a născut la Cornova”, că „această localitate a fost aleasă de Dumnezeu, care ştia că cineva o va scoate din anonimat”. Sîntem întru totul de acord cu dumnealui, mai cu seamă că ştim şi preţuim acele personalităţi ale Cornovei care au făcut-o vestită în lume: Dimitrie Gusti, Anton Golopenţia, Paul Mihail, Vasile Şoimaru ş.a. Autorul Temei pentru acasă a continuat să-şi exprime sentimentul de stimă şi apreciere: „Cornova. 1931 este o monografie extraordinară, apărută cu insistenţa surprinzătoare a lui Vasile Şoimaru. El şi cei care l-au susţinut au lucrat ca nişte arheologi, adunînd vestigiu cu vestigiu, astfel reconstituind imaginea Cornovei din secolul trecut. Pentru noi faptul constituie un prilej de satisfacţie că aflăm ce popor minunat am avut în perioada interbelică. Dacă m-ar întreba cineva în ce perioadă din istoria României aş dori să trăiesc, cu siguranţă aş alege perioada interbelică, perioadă în care România Mare a cunoscut o înflorire culturală la cel mai înalt nivel, dar şi o dezvoltare economică pe potrivă (a împărţit cu Danemarca locul 6 şi 7 în Europa în ceea ce priveşte mărimea produsului intern brut). Vasile Şoimaru este un mare practician, spre deosebire de alţii care operează mai mult cu vorbele… Am văzut şi cunosc mult despre România, dar nu atît de mult cît a văzut şi cunoaşte acest entuziast al nostru care a pornit în călătorie pe urmele descălecătorilor de ţară, ale căpitanilor de pe vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfînt şi a ajuns (cu aparatul de fotografiat în mînă, adăugăm noi) pe la toţi românii din jurul României. ASEM trebuie să se mîndrească atîta timp cît îl are pe acest savant, publicist şi editor în statele de personal.” N. Dabija şi-a adus aminte apoi de urcuşul în munţii Rarău, de alte locuri pitoreşti vizitate în compania protagonistului nostru, completînd că avem foarte mulţi martiri – să amintim doar de Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu – despre care trebuie să vorbim în permanenţă, iar volumul de faţă împlineşte acest gol resimţit şi este o mare victorie a compatriotului nostru în susţinerea cauzei noastre comune – de a ne păstra sufletul român aici, în Basarabia.

Vorbind de sociologie, putem remarca, în primul rînd, că ea este studiul oamenilor, ea permite observarea şi reflectarea asupra vieţii sociale, descoperirea disfuncţionalităţilor şi crizelor sociale de la nivelul individului şi comunităţilor umane, propunînd soluţii rezonabile la problemele cu care se confruntă societatea. Vlad Pohilă, scriitorul, lingvistul şi redactorul-şef al revistei de biblioteconomie şi ştiinţe ale informării BiblioPolis, a menţionat că opera lui Dimitrie Gusti şi a colaboratorilor săi, care se lansează atît de solemnla BM „B.P. Hasdeu”, este de conotaţie civică şi se încadrează perfect în acţiunile de reconstituire a trecutului nostru nu atît de îndepărtat. „Cornova a fost un fenomen cu totul deosebit, un sat exemplar al României Mari, iar echipa de cercetători a renumitului savant român – o echipă de excepţie. Dacă analizăm mai atent, observăm că toţi au avut biografii extraordinare, care fac cinste Ţării. Din nefericire, după instalarea regimului comunist, care «avea alergie» la investigaţii de felul acesta, aproape toţi au fost nimiciţi. Solidul volum despre Cornova anului 1931 este un monument celor care au crezut în viitorul ţării şi o palmă dată celor care au vrut intenţionat să se piardă, să se dea uitării truda lui Dimitrie Gusti.” Sîntem cu speranţa că lucrurile vor reveni la firesc, iată că unele planuri se nasc, altele se răstoarnă. Acest spirit trebuie să ne mobilizeze să promovăm orice efort de sprijinire a românismului pe scumpul nostru meleag.

Dr. hab. prof. univ. Ion Buga a reiterat că volumul Cornova. 1931 este unic în felul său despre celebra cercetare a Şcolii sociologice gustiene, editată cu o întîrziere de 80 de ani de la fenomenul ce se produce atît de rar în fapt.  „Scrierile de natură ştiinţifică, elaborate în acel an fericit, sînt dovada prezenţei de secole pe aceste teritorii ale românilor. Ele formează un legămînt dintre generaţii, epoci, milenii. Avem în faţă o mostră de arheologie vie, de prezenţă vie de secole a spiritului românesc în Basarabia. Un neam, un popor nu va dăinui pe teritoriile lăsate în folosinţă de Cel de Sus, dacă nu are destulă demnitate, dacă nu îşi cunoaşte istoria. În acest sens, fapta lui Vasile Şoimaru şi a susţinătorilor acestuia este un model demn de urmat pentru alţii”, a evidenţiat istoricul şi omul politic I. Buga. „Cu ce mergem noi în Uniunea Europeană?”, se întreba cu semnificaţie vădită dumnealui. Şi pe loc a dat răspunsul: „Avem cultură, avem ştiinţă – ne dovedesc documentele… Nu ne ducem în UE cu cerşitul. Mai mult decît atît: Europa datorează acestui popor că a fost şi este un contrafort în calea neprietenilor… Trebuie de studiat documentele de arhivă ale lui Dimitrie Gusti, ale fundaţiilor regale ş.a.m.d. Trebuie să desfăşurăm activităţi în susţinerea cultului muncii (acela pe care îl aveau strămoşii noştri, imortalizaţi cu veridicitate în studiile publicate de curîndla Chişinău), să consolidăm neamul prin acţiuni practice de explicare a misiunii familiei ca celulă economică în viaţa noastră, căci dacă ea va dispărea, pămîntul acesta roditor va deveni al nimănui.”

Pe aceeaşi undă cu antevorbitorii a fost şi absolventa Facultăţii de relaţii internaţionale, ştiinţe politice şi administrative a USM Oxana Popa, în prezent masterandă la această instituţie de învăţămînt superior, care îşi trage rădăcinile de la Cornova Unghenilor. Venind la BM „B.P. Hasdeu”, ea a vorbit în numele sătenilor, care spun într-un glas că V. Şiomaru pentru ei reprezintă un adevărat tezaur. Tot ea prin observaţiile sale a dedus că în toate faptele bune săvîrşite de consăteanul ei persistă respiraţia baştinei, că el este permanent cu gîndul la cornoveni, la grijile acestora, la buna imagine a lor în Ţară şi, de ce nu, în lume. „Cînd vine Vasile Şoimaru în sat e o nemaipomenită sărbătoare pentru mic şi pentru mare. Aşa oameni trebuie numai de apreciat, de invidiat şi de stimat”, a spus fără tăgadă tînăra ce bate insistent la uşile ştiinţei. Despre aceeaşi grijă părintească faţă de consîngenii săi de la est de Nistru a vorbit Maria Golubenco, preşedinta Societăţii culturale a moldovenilor din Ananiev şi Balta, Transnistria. Dumneaei, fiind o colaboratoare veche a ziarului Cuvînt moldovenesc, care la începuturi apărea cu alfabet rusesc, iar în prezent a trecut la cel latin, cunoaşte amănunţit doleanţele pămîntenilor săi şi ţine legături strînse cu malul drept al rîului ce ne desparte.

Ştefan Roşca, primarul actual al comunei Cornova, ca să avem o închipuire deplină a ceea ce reprezintă acest sat de harnici şi oneşti gospodari, a invitat pe cei prezenţi în sală să viziteze la diferite ocazii satul, în care acum 80 de ani îşi începeau munca, apreciată abia în ultimii ani, sociologul Dimitrie Gusti şi colaboratorii lui. Ocazii se găsesc destule: 120 ani de la deschiderea şcolii, 100 de ani de la sfinţirea bisericii ş.a. Cornovenii au devenit oameni moderni, civilizaţia din jur îşi spune cuvîntul, dar V. Şoimaru, conform spuselor primarului, continuă să-i scoată în lume (acesta însă a replicat cu energie zicînd că, de fapt, e meritul lui Dimitrie Gusti, care a înveşnicit satul în analele istoriei). La finele manifestării Ş. Roşca împreună cu V. Şoimaru au înmînat celor care au sponsorizat şi au favorizat apariţia într-un timp-record a volumului Cornova. 1931 diplome de gratitudine în semn de profundă recunoştinţă pentru contribuţia deosebită la buna imagine a satului Cornova şi cu prilejul împlinirii a 80 de ani de la cercetarea monografică a satului, în vara anului 1931, în cadrul Şcolii româneşti de sociologie, condusă de Dimitrie Gusti. Printre fericiţii cărora li s-a strîns prieteneşte mîna şi li s-a spus un sincer „Mulţumesc!” se numără: Dumitru Sclifos, Lidia Cojocaru, Pavel Tostogan, Marin Diaconu, Zoltán Rostás, Nicolae Jantovan, Lidia Ciumac-Şoimaru, Alexei Şoimaru, Vasile Benderschi, Stefan Iacomachi, Mihaela Ştefan-Ciufu, Lidia Kulikovski, Vlad Pohilă ş.a.

Dar ceea ce a însufleţit şi a încurajat asistenţa la fapte măreţe chiar în aceste zile, cînd criza economică de pe toate continentele încă nu se dă bătută, a fost exclamarea celor doi codreni: „Cornova a scăpat de comunişti!” O bucurie mai mare pentru toată lumea de parcă nici nu a existat. Pe cînd exemplul acestui sat cu adevărat legendar din inima Codrilor îl vom vedea în toate satele basarabene? E o sarcină de viitor. Şi vrem să credem că e o sarcină realizabilă, dacă la faţa locului se vor găsi eroi de acţiune precum acei de care am vorbit mai sus. A fost un mare înţelept din popor acel care a spus pentru prima dată că „omul sfinţeşte locul”. Să luăm aminte şi faptul că Dumnezeu îi ajută pe cei care fac mai mult pentru alţii decît pentru sine. Numai în felul acesta vom reuşi!

Andrei BUTUCENEANU

Ne-am întors din România, din Basarabia, din Ucraina. Zdrobiţi de oboseală, de zborul peste fusele orare, năuciţi de cele văzute, impresionaţi de oamenii întâlniţi.

De unde aş începe? Poate că de la ceea ce trebuia să fie punctul culminant al călătoriei, drumul la Cetatea Albă. Vasile Şoimaru, ghidul nostru cu o inimă mare cât ţara, ne ia de dimineaţă, vesel, hotărât să mă readucă în copilărie şi să mă iniţieze în tainele oraşului meu natal, să-mi arate baştina, cum zice. Şoseaua, luminată de soarele toamnei, e bordată de nuci care cresc pe ambele laturi de-a lungul a mulţi kilometri. Din loc în loc poţi să vezi câte un om ori doi în şanţul din marginea drumului. Târziu îmi dau seama că adună nucile căzute din pomi.

După mai bine de două ceasuri ajungem la Vamă, locul unde se termină astăzi Republica Moldova. E greu de definit starea de tensiune care ia locul liniştii de până atunci. Contribuie la schimbare uniformele străine ale vameşilor, limba pe care o vorbesc, gesticulaţia militară, controlul meticulos al maşinii în care ne aflăm. Amfitrionul se supune, dar, după ce totul se încheie, înjură vârtos şi apasă pe accelerator. O jumătate de ceas mai târziu intrăm în oraşul în care revin după aproape şaptezeci de ani. Mergem de-a dreptul la cetate, o fortăreaţă impresionantă, care trebuie să fi inspirat teamă cotropitorilor vreme de multe generaţii. În cetate nu se poate intra. O maşină a poliţiei blochează de altfel accesul la poteca ce duce spre poartă. Revăd mormântul sfântului Ioan cel Nou, cel ale cărui oase se află la Suceava. Mi-l aminteam pe malul Nistrului, mormânt simplu, protejat de un gard scund de metal, cu o cruce de piatră. Îl găsesc aşezat într-o capelă, alături de biserica grecească. Între timp i s-a schimbat şi naţionalitatea. Citesc şi aflu că este un sfânt… ucrainean. Casa părinţilor mamei, a bunicii, pe care am apucat-o în viaţă, era în preajma acestui mormânt. Când ieşeai în curte, după ce treceai pe sub sârma pe care se uscau la soare peşti săraţi prinşi în cioace, ca ciorapii, şi străbăteai o potecuţă nisipoasă peste care dădeau năvală buruieni înalte, ajungeai la malul limanului. Fluviul ajuns aproape de vărsarea în mare se întindea grandios, cât puteai cuprinde cu ochii. O barcă neagră, trasă pe uscat, se legăna când valurile loveau, ca o inimă, ţărmul. O casă ţărănească, scundă, probabil din chirpici, albă, cu un pridvor scund din lut galben pe toată întinderea zidurilor din faţă, cu un mic hol şi două odăi, bucătăria în stânga şi camera de zi. Îmi amintesc o după amiază în care am fost lăsaţi, – sora mea, de vreo nouă ani pe atunci, şi eu, de cinci ani –, în grija unchiului Vania, fratele mamei. El primise misiunea să ne hrănească. A pregătit o mulţime de sandviciuri minuscule, pe care le-a înşirat în lungul laturilor lungi ale mesei din bucătărie, după care a dat startul ca la o competiţie atletică. Primul care isprăvea de mâncat căpăta un premiu. Nu mai ştiu în ce anume consta şi nu ţin minte să-l fi primit. Casa, aşa cum mi-o amintesc, nu mai există. În locul acela s-a ridicat o fabrică, o construcţie de ciment zugrăvită într-un roz obosit. I-am dat ocol, am căutat în spatele colţurilor, dar nu mai e nimic. Nu departe de cetate se află şi biserica şi cimitirul armenilor, o minoritate etnică vizibilă în trecut, de vreme ce lăcaşul datează din sec. XIV şi este prima biserică ridicată de armeni în spaţiul locuit de români. Mai este acolo o clădire scufundată în pământ până într-atât, încât primul rând de ferestre se află la nivelul solului. În jurul ei, copleşit de copaci şi buruieni înalte cât omul, se află cimitirul. Mai zăreşti câte o cruce. Singurul loc din care o poţi privi este poarta încuiată şi ferecată cu lanţ. Lăcaşul continuă totuşi să fie cunoscut. O adolescentă care visa pe un pietroi în mijlocul străzii ne-a îndrumat fără greş.

A urmat căutarea nespornică a casei părinteşti pe străzi înghesuite, cu mulţi oameni. Reperele cu care am plecat la drum s-au dovedit nefolositoare. Vechiul parc central al oraşului a fost de negăsit, ca şi fostul Liceu de băieţi „Mircea cel Bătrân”. Ca să nu mai spun de vechea adresă a casei, str. Dragoş Vodă nr. 3. Trecătorii nu pot fi întrebaţi în niciun caz în română, o limbă pe care nu o mai auzi vorbită pe stradă. Percepi o anume stare de vigilenţă şi surescitare la cei pe lângă care treci, care mi-a evocat teama pe care o încercau bucureştenii la vederea unui străin în timpul aproape uitat al comunismului. Atât de evidentă, încât însoţitorul nostru nu a îndrăznit să întrebe unde s-a aflat pe vremuri Tribunalul Judeţean, un loc de la care puteam porni în căutarea casei în care am văzut lumina zilei. Am dat în schimb peste monumentele regimului sovietic, amplasate în locuri vizibile. Între ele, un obelisc gigantic, dedicat victoriei sovieticilor în ultimul război, flancat de statuile aurite ale unor ostaşi cu piepturile proiectate în afară, un soi de îngeri înarmaţi cu puşti mitraliere. Întregul ansamblu a fost ridicat pe fundalul apelor Nistrului. Sau, la marginea oraşului, alt monument, ridicat întru amintirea unui grup de comunişti executaţi cândva, în deceniul al doilea al secolului trecut de autorităţile Ţării. Aflăm din inscripţie că gruparea ilegalistă lupta împotriva „ocupaţiei româneşti”. Un detaliu care mi-a atras luarea aminte, nu lipsit de semnificaţie: casele scunde apărate de garduri de ciment sau tablă vopsită, înalte de doi metri, prin care nu poţi vedea nimic din ceea ce se petrece în bucătărie sau în dormitor. Coroanele copacilor îi ascund şi ele pe cei dinăuntru. De bună seamă un sistem de protecţie împotriva unei îndelungate supravegheri a semenilor.

Lunga şi întortocheata preumblare prin oraş am asemuit-o cu întoarcerea unui mort de pe cealaltă lume să caute locul în care s-a aflat cândva la adăpost.

Prin comparaţie, Chişinăul şi satele vizitate mi-au părut locuri încărcate de sevă şi de lumină. Spre deosebire de sate, integral sau aproape integral româneşti, populaţia capitalei se împarte în segmente aproape egale între vorbitori de limbă românească şi vorbitori de rusă, fie ei ruşi, ucraineni sau găgăuzi. Asta face ca alegerile să fie mereu strânse, iar tensiunile dintre adepţii Moscovei şi cei care privesc spre România şi spre Europa să fie mereu în pragul exploziei. La ultimele alegeri pentru conducerea Primăriei Chişinău, consumate în luna iunie, liberalul Dorin Chirtoacă a câştigat, într-un al doilea tur de scrutin, la o diferenţă de numai 4422 de voturi din cele aproape 370 000 exprimate şi asta graţie voturilor unui sat românesc aflat în suburbia capitalei. Înfricaţi, oamenii făceau predicţii sumbre asupra a ceea ce avea să se întâmple în eventualitatea victoriei contra-candidatului comunist: întreaga conducere a oraşului urma să intre pe mâna ruşilor, limba oficială avea să fie din nou rusa, la fel rusa era să prevaleze în emisiunile posturilor de radio şi televiziune, iar perspectiva intrării în Uniunea Europeană anulată pentru cine poate spune câtă vreme. Se pare că starea de incertitudine privind viitorul ţării va persista. Ruşii aduşi în RSS Moldovenească, în anii comunismului, pentru a prelua conducerea statului, refuză încă să accepte că dominaţia lor a luat sfârşit, că ei reprezintă o minoritate, iar limba statului Republica Moldova este româna. Vei întâlni încă pe stradă maturi, dar şi tineri care-ţi vor răspunde la o întrebare oarecare printr-un arogant, aproape jignit: „Ia ne znaiu!” (= Nu ştiu [româneşte]!).

Conflictul ia adesea forme greu de definit. În zilele în care ne-am aflat la Chişinău, a venit în vizită oficială Chiril, patriarhul Rusiei. Însoţit de şaizeci de bodyguarzi, de doctor, bucătar şi chelner. Şeful Bisericii Ruse a ţinut o slujbă în care le-a dat de înţeles credincioşilor – să fi fost acolo şi o ameninţare? – că Biserica Rusă va fi mereu prezentă în viaţa Basarabiei şi a lansat volumul Noi suntem un singur popor în faţa lui Dumnezeu, în care, în cuvântul introductiv, se adresează gazdelor astfel: „Ne rugăm astăzi pentru Moldova, pentru prosperitatea poporului moldav, pentru ca orientarea politică a Moldovei să contribuie la păstrarea unităţii Sfintei Rusii.” Patriarhul urma să depună o coroană de flori şi la monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, dar acolo venise deja un grup de protestatari cu pancarte pe care scria că religia nu este politică sau că Basarabia e pământ românesc şi nu poate fi supusă spaţiului spiritual rusesc. Informat de ceea ce se petrece, Preafericitul a ales să renunţe la ceremonie. Vizita a fost interpretată, pe drept cuvânt, ca fiind una politică, menită să dea un imbold nou comuniştilor lui Voronin et Comp., patriarhul Chiril fiind un vechi şi binecunoscut slujitor al lui Putin. Ce alt sens putea avea această vizită, din moment ce, din punct de vedere şi istoric, şi canonic, Biserica din Basarabia ţine de Patriarhia de la Bucureşti?

Iar uneori conflictul ia aparenţe legitime. Cum ar fi acţiunea iniţiată de organizaţia „Liga tineretului rus” din Chişinău, care doreşte ca o stradă din oraş să poarte din nou numele unui militar sovietic, Belski, iar nu Alexandru Ioan Cuza, cum se numeşte acum. Motivul pentru care se cere acest lucru ar fi, nici mai mult, nici mai puţin, acela că domnitorul român ar fi contribuit la introducerea grafiei latine, străină societăţii moldoveneşti (?!). Ca să nu mai vorbim de conflictele deschise, întreţinute decenii la rând de comuniştii din Transnistria, cu sprijinul deschis al Moscovei.

În centrul istoric al oraşului un parc majestuos adăposteşte Aleea scriitorilor, cu o dispunere mai generoasă a statuilor decât în rondul dedicat oamenilor de litere din Cişmigiul bucureştean. În lungul parcului, alături de creatori basarabeni ca Alexandru Hâjdău, Alecu Russo sau Alexei Mateevici, poţi vedea chipul lui Mircea Eliade, G. Călinescu sau Nichita Stănescu, acestea din urmă apărute în anii care au urmat independenţei. În scuarul de la intrare statuia lui Ştefan cel Mare veghează asupra tuturor. Monumentul a trecut şi el prin timpuri grele. Pentru a-i suprima caracterul de simbol, guvernanţii i-au scos din mână crucea, au făcut pierdută spada şi au mutat ce a mai rămas 18 metri în desişul parcului. A trebuit să treacă o generaţie pentru ca, reconstituită, statuia să-şi reocupe locul care-i fusese destinat.

Alături de blocurile comuniste cu înfăţişarea lor dezolantă, poţi vedea clădiri vechi, martore ale unei epoci prospere.

Sunt apoi oamenii. Deschişi, calzi, gata să-ţi dea mai mult decât le ceri. Cafeaua vine însoţită de o gustare şi de vestea că la bucătăria restaurantului a fost scoasă chiar atunci de pe plită o ciorbă, tocmai bună după un drum lung cu trenul. O bunăvoinţă pe care opresorul a confundat-o lungă vreme cu disponibilitatea la supunere. Cei care rezistau apăreau de aceea mai vizibili şi trebuiau pedepsiţi cu mai multă asprime. Dramele lor ies acum la iveală în presa de largă circulaţie. Astfel, cu titlul Condamnat că a „românizat” basarabenii, ziarul Adevărul din 6 octombrie publică dosarul unei asemenea victime, Grigore Celac, din satul Drăgăşeni, jud. Chişinău. Om de 47 de ani în 1940, atunci când ruşii ocupă Basarabia, preotul Grigore Celac este arestat, acuzat de activitate antirevoluţionară în perioada interbelică, declarat „duşman al poporului” şi condamnat la cinci ani de lagăr în Kazahstan. Ştirile se opresc aici, semn că deţinutul nu a supravieţuit temniţei. În anii din urmă a devenit cunoscută povestea vieţii şi morţii lui Petru Ştefănucă, unul din reprezentanţii străluciţi ai şcolii sociologice de la Bucureşti, fost director al Institutului Social Român din Basarabia. Asemeni altor intelectuali, este şi el arestat şi acuzat de toate relele pământului, între altele, că ar fi „aghent” al românismului, aceasta pentru că în cadrul sectorului de limbă şi literatură de la Institutul de istorie, limbă şi literatură de pe lângă Consiliul Sovietului Comisarilor poporului al RSS Moldoveneşti la care se angajase după ocuparea provinciei, a militat pentru scrierea cu caractere latine şi pentru folosirea limbii literare în procesul de comunicare, dar şi antisovietic, antisocialist, fascist, antisemit. Mai mult, jignire fără seamăn, în timpul procesului a refuzat să vorbească ruseşte, cerând traducător. Pentru toate aceste crime a fost condamnat la moarte prin împuşcare, condamnare comutată la zece ani muncă silnică într-un lagăr din Tataria. Nici acest condamnat nu a rezistat privaţiunilor şi moare înainte să împlinească vârsta de 36 de ani. Soţia lui, acuzată într-una din multele delaţiuni ataşate la dosar de a fi „jidoafcă”, a avut şi ea parte de un tratament asemănător. Adevărul despre cele petrecute a ieşit la iveală abia după o jumătate de secol, mulţumită investigaţiilor dlui prof. dr. Grigore Botezatu, unul din cărturarii de bună tradiţie din Basarabia. Şcoala din Ialoveni, care-i poartă astăzi numele, a izbutit să organizeze un muzeu care-i evocă personalitatea. Într-o dimineaţă de toamnă văratecă am vizitat acest spaţiu care se doreşte recuperator, dar pe care îl simţi încărcat de tragism.

Acestea sunt doar două din multele drame individuale. Am putea adăuga la aceasta cei peste 300 000 de morţi de foame de la mijlocul deceniului patru, îndată după ocuparea sovietică a Basarabiei. Secetei devastatoare a anului 1946 i s-au adăugat cotele impuse ţăranilor. Supravieţuitorii îşi amintesc încă de activiştii partidului veniţi să le ridice cerealele, cartofii şi morcovii, măturând podul şurii şi de ultimele boabe de grâu. Fenomenul foametei provocate, împreună cu toate consecinţele ei, sutele de mii de morţi, actele de sălbăticie şi canibalism, a fost una din specialităţile regimului, experimentată cu puţini ani înainte în Ucraina. Lucrurile au devenit cunoscute abia în anii din urmă, ca şi ceea ce s-a petrecut aproape de noi, aceasta din urmă şi datorită apariţiei cărţii lui Alexei Vakulovski, În gura foametei, o descripţie pe cât de exactă, pe atât de înfricoşătoare a faptelor.

Un merit în relevarea acestor realităţi îi revine presei de limbă română, prin ziare ca Literatura şi arta, Timpul, Jurnal de Chişinău, Adevărul, Ziarul de gardă şi unei generaţii noi, tinere şi îndrăzneţe de gazetari şi, nu mai puţin, radioului şi televiziunii. Am ascultat postul de radio Vocea Basarabiei, postul Arena FM, am cunoscut-o pe Stela Popa şi pe Maria Bulat-Saharneanu, două comentatoare de forţă ale noii clase politice care mi-au creat sentimentul că particip eu însumi la viaţa politică. Aceştia sunt oamenii ce vor schimba ţara.

Unul din obiectivele propriu-zise ale scurtei călătorii în Basarabia a fost lansarea volumului Cornova. 1931, lucrare care adună în cele 852 de pagini peste 150 de fotografii – cam tot ce a realizat echipa condusă de Dimitrie Gusti în timpul cercetării monografice de acum 80 de ani. Ocazia ne prilejuieşte vizita la Cornova, un sat care a rămas neschimbat de-a lungul deceniilor, cu case mici, împrăştiate peste un teren râpos, greu accesibil. Acolo, într-o sală de clasă, asist la unul din cele mai neaşteptate evenimente culturale, pentru că el se produce în prezenţa mai tuturor copiilor satului, de la şcolari de 13-14 ani, la copii de grădiniţă, mai toţi îmbrăcaţi de sărbătoare, conştienţi că în lucrarea care le e prezentată este vorba despre străbunii lor şi, într-un fel, despre ei înşişi. De altfel, situaţie puţin obişnuită în lumea cărţilor, ţăranii au fost cei care au contribuit, cu atât cât au putut, la publicarea volumului. Un act de cultură datorat unui om al locului, Vasile Şoimaru – fost deputat în primul parlament al ţării, cel care a votat independenţa Basarabiei, actualmente profesor universitar – şi al colectivităţii săteşti.

Iar cel de-al doilea obiectiv a fost lansarea operei folcloristului, publicistului şi scriitorului Gheorghe Madan, de data aceasta în satul lui natal, Truşeni, din fostul judeţ Lăpuşna. Cele două volume de Scrieri, au apărut recent în Editura „Ştiinţa” de la Chişinău, prin grija lui Mihai Papuc, a Tamarei Apostol-Macovei şi a lui Grigore Botezatu, cu o introducere a lui Iordan Datcu. Gh. Madan este un alt intelectual care a trăit toată viaţa într-o relaţie tensionată cu autorităţile ocupante, pe rând ţariste şi sovietice. Pentru vederile lui pro-româneşti, intră în vizorul ohranei imperiale, drept care se vede silit să treacă clandestin Prutul, să-şi continue studiile, să intre în contact cu scriitori din România acelei vremi, să revină în Basarabia, doar pentru a fi interogat din nou, de data asta de NKVD-ul sovietic. Neavând de ales, fuge iar în România, de data asta definitiv, fiindcă aici îşi va găsi sfârşitul. Între timp, va culege folclor, va scrie despre oamenii satului, va publica proză. Gh. Madan ilustrează în chip exemplar destinul unui scriitor hotărât să nu-şi abandoneze neamul, să nu-şi uite limba, decizii asociate în colţul acela de lume cu mari riscuri. În biserica nouă, clădită în anii din urmă, tot aşa, din contribuţiile sătenilor, şi apoi într-o sală de clasă a gimnaziului au fost evocate personalitatea şi epoca trăită de unul din semenii lor. Totul s-a desfăşurat în prezenţa sătenilor, căci neamul Madanilor, am înţeles, este mare şi mai fiecare se înrudeşte cu toţi ceilalţi.

Ce poţi spune la capătul unei asemenea experienţe, altceva decât să le urezi să nu se lase traşi în groapa din care abia au ieşit. Atâţia îi vor înapoi acolo. Atât de puţini le vin în ajutor. Cei mai mulţi nici nu-i aud. Parcă mai nepregătiţi sufleteşte să-i asculte sunt confraţii de pe malul celălalt al Prutului.

Constantin ERETESCU,

scriitor, Providence, SUA

Verşeniul e satul de pe cursul inferior al râului Moldova în al cărui peisaj auroral şi-a petrecut o parte din copilărie cel ce avea să devină „Ştefan cel Mare al literaturii române din sec. XX”.

Mama scriitorului, Profira Ursachi, avea în „mezalianţa” cu Alexandru Sadoveanu, avocatul din Paşcani, o „poziţie […] ciudată”, după cum mărturiseşte chiar fiul. În vremea când „iniţierea în tainele vieţii vechi încă nu se desăvârşise” asupra Profirei, „târgul o smulse din lumea ei printr-un accident năprasnic. Accidentul acesta era iubirea – ale cărei roade de multe ori sunt amare şi otrăvite”. Aşadar, „ţăranca” din Verşeni „nu putea fi fericită în mediul orăşenesc”. Legătura directă cu satul natal era o terapie pentru ea. Acest contact, început precoce, cu mediul fizic şi spiritual al Verşenilor mamei avea să-i producă scriitorului următoarea reflecţie: „Dacă maică-mea nu şi-ar fi trăit copilăria […] în satul sărac ce se cheamă Verşeni şi dacă nu veneam cu ea din când în când dela Paşcanila bătrânii noştri, şi dacă n-aş fi ascultat despre împrejurări şi oameni de odinioară, tot ce-a fost durere şi iubire, asupriri şi răzbunări, ar fi rămas pururi închis sub stânca uitării.”

După moartea mamei, când Mihail avea doar paisprezece ani, în durerea deznădăjduită ce l-a cuprins, s-a întors la ai săi, cei din care descindea mama, sub impulsul unei chemări interioare irezistibile. „Dintr-o dată, bătrânii mi-au fost mai scumpi ca orice”, recunoaşte el. Acum,la Verşeni, se simţea dator să-i răscumpere mamei „viaţa ei distrusă şi pustiită prin dezrădăcinare”. Justifica mai târziu această datorie de răscumpărător, punându-şi sie însuşi întrebarea: „Nu-mi dăduse ea oare privirea, auzul şi zâmbetul păstorilor din veac?” Bunicii Gheorghe şi Anghelina Ursachi dela Verşenişi unchiul Vasile (fratele mamei, reprezentantul „păstorilor din veac”) aveau să aibă o influenţă covârşitoare asupra scriitorului ce urma să devină. Şi aceasta pentru că, în înţelesul criticilor literari, „reevaluarea rădăcinilor, a descendenţei”, care „capătă forma unei anamneze” (a unei pierderi de memorie) avea să însemne o „autentică renaştere spirituală” pentru scriitorul în devenire.

Aşadar, Verşeniul nu poate fi disociat de biografia şi opera sadoveniană. Acest fapt e consacrat atât de scriitor, în scrierile sale de natură autobiografică, cât şi de exegeţii săi. De aceea, la Verşeni, manifestările omagiale intitulate generic Zilele Sadoveanu au avut mereu anvergură, profunzime. Deşi casa bunicilor nu mai este, şcoala din Verşeni a preluat o parte din funcţiile unei imaginare (şi necesare) case memoriale, zeci de ani primind oaspeţi iubitori de slovă sadoveniană şi organizând serbările comemorative anuale. Cartea de Onoare a şcolii e plină de semnăturile unor personalităţi notorii din lumea literară. Pelerinajele literare anuale îl aveau mereu ca „ghid literar” pe regretatul academician Constantin Ciopraga, cel mai important istoric şi critic literar al celui supranumit „Ceahlăul literaturii române”.

Trebuie spus că efectele curentelor resentimentare („corecte politic”) l-au atins, cu grave consecinţe, şi pe Sadoveanu, cel considerat „un miracol” care nu s-a mai petrecut decât cu Eminescu. De aceea, în ultimii 15 ani Zilele Sadoveanu deveniserăla Verşeni doar modeste medalioane literare ale şcolarilor din partea locului.

Anul acesta, însă, manifestarea omagială care a încheiat ciclul de acţiuni din prima decadă a lunii noiembrie a recăpătat consistenţa pierdută. Gazdele (Primăria comunei Mirosloveşti şi cadrele didactice) au organizat pe 11 noiembrie un simpozion la care au participat oaspeţi din Basarabia (profesorul universitar Vasile Şoimaru, publicist, coautorul monografiei Neamul Şoimăreştilor – 500 de ani de istorie, scriitorul şi publicistul Vlad Pohilă şi celebrul naist Vasile Iovu, Artist al Poporului), prof. Ana Nazarov (directorul Casei Memoriale „Mihail Sadoveanu” din Fălticeni) şi poetul fălticenean Alexa Paşcu, prof. Carmen Dumitriu (directorul Colegiului „Mihail Sadoveanu” din Paşcani; doi scriitorii veniţi de pe meleagurile lui Avram Iancu – Mihai Barbu şi Marian Boboc, împreună cu vicepreşedintele Consiliului Judeţean Hunedoara, fiu al Verşeniului, Costel Avram; primarul oraşului Flămânzi, jud. Botoşani, Constantin Pitorac, însoţit de publicistul Gabi Gomboş. E de menţionat că la manifestare au fost prezenţi mai mulţi Şoimăreşti din Ţară, toţi invitaţi speciali ai prof. univ. Vasile Şoimaru dela Chişinău: cuplul Mitrică şi Maria Şoimaru din Piatra-Neamţ, viceprefectul de Hunedoara de care am amintit deja – dl Costel Avram, şi el Şoimar; Gelu Şoimaru cu fiul din Verşeni şi consăteanul lor moş Alecu, cel mai bătrân dintre Şoimăreştii localităţii.

Manifestarea a derulat cu un număr de o emotivitate ieşită din comun: corul elevilor din Mirosloveşti a interpretat piesa Îndemn la Unire, care este şi imnul Forului Democratic al Românilor din R. Moldova. Astfel, acest superb imn, al cărui autor este prof. Aurelian Silvestru (director al Liceului „Prometeu”, scriitor, filozof, compozitor…) a fost interpretat şi de românaşi de pe malul drept al Prutului. Gazdele (prin reprezentanţii lor, primarul comunei, Ionuţ Gospodaru şi înv. Gheorghe Pârlea) au prezentat asistenţei un expozeu detaliat privind legăturile fizice şi spirituale ale prozatorului cu satul bunicilor. Înv. Gh. Pârlea de la Mirosloveşti a adus la cunoştinţa auditoriului numeroase amănunte frapante despre copilăria şi tinereţea lui M. Sadoveanu, aflate într-o relaţie strânsă cu Verşenii şi satele din împrejurimi, referindu-se şi la ecourile, depistate în opera sadoveniană, care dovedesc ataşamentul scriitorului faţă de aceste locuri şi oamenii ei. Mai mulţi invitaţi au avut intervenţii legate de opera şi viaţa marelui prozator, remarcându-se, credem, oaspeţii de la Chişinău. Scriitorul Vlad Pohilă a relevat însemnătatea cărţilor lui M. Sadoveanu pentru basarabeni în timpul ocupaţiei bolşevice, venind cu date privind titlurile editate la Chişinău, tirajele acestora, ce au atins un milion de exemplare. Format din elevi, învăţători şi profesori (din comuna Mirosloveşti, dar şi de la Paşcani), publicul a fost surprins să afle că în anii ’50 ai secolului trecut două cărţi de M. Sadoveanu au apărut în „moldoveneşte” cu specificarea „[traducere] din limba română”, ceea ce a stârnit fireasca mânie a Maestrului. Profesorul universitar Vasile Şoimaru a vorbit despre felul cum l-a marcat, în copilărie, romanul Neamul Şoimăreştilor, despre monografia sa dedicată Neamului Şoimăreştilor (dovedind existenţa reală a dregătorilor domneşti cu acest nume, unii dintre ei cu moşii şi pe meleagurile verşenene), despre colecţia sa din 22 de ediţii ale faimosului roman sadovenian, apărute în Ţară, în Basarabia sau chiarla Moscova, unele dintre acestea prezentându-le publicului dela Verşeni. Poetul fălticenean a citit din poeziile sale inspirate de locuri atinse de condeiul Maestrului, iar publicistul hunedorean Mihai Barbu a subliniat întâmplarea de a fi şi el un reprezentant al unui loc devenit „un Sadoveanu” (Valea Frumoasei) şi a citit publicistică inspirată de o vizită anterioarăla Verşeni.

Elevii de la şcolile din Verşeni şi Mirosloveşti au prezentat scenarii după texte sadoveniene (Baltagul, Dumbrava minunată, Hultanul), iar excepţionalului artist Vasile Iovu, intermediat de naiul adus cu sine, a impresionat asistenţa cu arta sa.

Oaspeţii satului Verşeni au participat şi la un Te-Deum oficiat de pr. prot. Pavel Postolache împreună cu un sobor de preoţi din satele comunei. Ceremonialul religios dedicat scriitorului s-a desfăşurat în Biserica seculară în a cărei cristelniţă a fost creştinat copilul Mihail Ursachi (numele scriitorului până la vârsta de 12 ani).

Scriitorii-oaspeţi au oferit localnicilor cărţile lor, cu dedicaţii şi autografe. Astfel, originala (poate şi unica în Ţară!) „Biblioteca basarabeană” din Mirosloveşti, „ctitorită” de V. Şoimaru şi de înv. Gh. Pârlea, cu valoroase contribuţii ale unor mari scriitori români dela Chişinău, s-a completat cu încă vreo câteva zeci de titluri… Ziua omagială s-a încheiat cu o vizită a oaspeţilorla Hanu Ancuţei, locul scos din anonimat de condeiul „celui mai mare narator de istorisiri din literatura noastră”.

Gheorghe NĂVRĂPEANU,

 comuna Mirosloveşti, jud. Iaşi

Aciuat într-o vale, pe râul Cula, satul Cornova din raionul Ungheni îşi duce liniştit viaţa de sute de ani.

„E vechi satul nostru, foarte vechi, dar câţi ani are – nimeni nu ştie. Nu am găsit nicăieri date ce ar confirma vârsta localităţii”, spune primarul Ştefan Roşca. Totuşi, se presupune că localitatea ar avea peste 550 de ani.

Oamenii din partea locului nu au avut niciodată prea mari pretenţii de la viaţă. Au acceptat-o aşa cum este, şi cu bune, şi cu rele. În timp ce sute de mii de moldoveni au luat calea pribegiei în căutarea unui câştig mai mare, cornovenii, în marea lor majoritate, au rămas acasă. „Nu-s hapsâni după avere şi lux”, explică primarul, menţionând că poţi să-i numeri pe degete pe cei plecaţi în străinătate după bani lungi.
„Oamenii de pe aceste meleaguri au o naturaleţe şi simplitate debordantă”, susţine directorul gimnaziului din localitate, Ion Bodrug. Dar simplitatea, potrivit dânsului, nu este egală cu naivitatea. „Cornovenii au ştiut dintotdeauna care le este locul şi rolul în istorie. Ei au ştiut când trebuie să cedeze, când să se impună”, subliniază directorul.

De la Ungheni până la Cornova sunt 56 de kilometri. E satul ce se află la cea mai mare distanţă de centrul raional. De aceea, i-a mers vestea că ar fi ultimul sat. „Noi nu suntem ultimii. Dimpotrivă, suntem primii, dacă începem numărătoarea de la frontiera cu raionul Călăraşi”, spune cu mândrie primarul.

Drumul spre Cornova e lung şi anevoios. Pentru a-l parcurge, ai nevoie de multă răbdare. Dar, odată ajuns aici, îţi dai seama că a meritat efortul. În faţa ochilor ţi se deschide un peisaj mirific: dealuri acoperite cu viţă de vie, păduri, iar pe undeva, prin preajmă, îşi duce lin apele la vale râuleţul ce a dat numele unei întregi regiuni – Cula. Viaţa aici îşi are farmecul său. Deşi satul se confruntă cu foarte multe probleme, iar sărăcia e ca la ea acasă, nu ai să auzi pe nimeni plângându-se. Au ei, adevăraţii cornoveni, filosofia lor: „Cât îi trebuie unui om? Oricum, cu tine nu ai să iei nimic”. Şi mai au cornovenii o mândrie a lor, de neam de mazili. Îşi cinstesc strămoşii, îşi cinstesc trecutul.

O tânără mândră de satul în care s-a născut

Gimnaziul din localitate, unul foarte mic, cu doar 141 de elevi, poartă numele preotului savant Paul Mihail. Exact cu 120 de ani în urmă, tatăl lui, dascălul Iustin Mihail, deschidea la Cornova, în casa proprie, prima clasă pentru copiii satului. Feciorul, Paul Mihail, a fost nevoit să fugă de urgia roşie, în anul 1940, chiar pe 28 iunie, ziua pe care a numit-o „Vinerea Patimilor României Mari”, stabilindu-se cu traiul la Iaşi. De atunci, nu şi-a mai văzut niciodată satul de baştină, dar a fost în permanenţă cu gândul la el. Acum zece ani, fiica acestuia, Zamfira Mihail, profesor universitar la Bucureşti, a instituit premiile „Zamfira Mihail”, pe care le acordă anual celor mai buni elevi de la Gimnaziul din Cornova. Până la ora actuală, de premiile respective au beneficiat 49 de copii.

Printre ei – şi Oxana Popa, în prezent masterandă la Universitatea de Stat din Moldova, o tânără care susţine că are suficiente motive de a fi mândră de satul în care s-a născut. „Cornova a devenit un fenomen. E o localitate norocoasă, pentru că a avut parte mereu de oameni cu suflet mare, harnici şi gospodăroşi. Cornova e o localitate norocoasă şi prin faptul că a avut parte, la 1931, de o cercetare monografică fără precedent. E norocoasă şi pentru că are patru cetăţeni de onoare de o certă valoare”, spune dânsa.

Primul titlu de cetăţean de onoare al satului Cornova a fost conferit în anul 1931, pe 9 august, profesorului universitar din Bucureşti, Dimitrie Gusti, părintele sociologiei moderne, „pentru munca depusă cu ocazia campaniei monografice întreprinsă în satul Cornova, precum şi pentru meritele deosebite prin înfiinţarea unui cămin cultural şi a unei biblioteci”. Al doilea titlu i-a fost conferit, peste aproape şapte decenii, Zamfirei Mihail, despre care am pomenit deja. Al treilea titlu s-a îndreptat spre prof. Vasile Şoimaru, cu o lună şi jumătate în urmă. „Dacă nu era domnul Şoimaru, nu mai ştia nimeni despre Cornova. Dânsul a făcut foarte multe pentru sat”, a spus primarul Ştefan Roşca. Chiar recent, pe 9 octombrie, i s-a conferit titlul de cetăţean de onoare al satului Cornova şi Sandei Golopenţia, profesor la Universitatea Brown (Providence, Rhode Island, SUA), fiica sociologului Anton Golopenţia şi folcloristei Ştefania Cristescu, membri ai echipei lui Dimitrie Gusti, care a realizat cercetările sociologice la Cornova în anul 1931.

„Nu avem mulţi cetăţeni de onoare, dar sunt cei care merită cu adevărat. Pentru oameni, pentru imaginea satului este ceva extraordinar. Cred că nu am greşit că am oferit aceste titluri”, a remarcat primarul Ştefan Roşca.

Cornovenii nu prea au motive de fericire

În completare, directorul Ion Bodrug a menţionat: „Premergătorii noştri ne obligă să ne facem datoria astfel, ca imaginea satului Cornova să fie una cât mai bună”.

„Cei ce s-au născut la Cornova sunt oameni fericiţi. Trebuie să recunoaştem: puţine localităţi din Republica Moldova se pot mândri cu asemenea înaintaş, cu asemenea personalităţi de valoare”, avea să remarce vicepreşedintele raionului, Petru Langa.
Alte motive de fericire nu prea au cornovenii. În sat nu există până în prezent un cămin cultural, biblioteca este amplasată într-un colţ al sălii de festivităţi din primărie. Instituţiile culturale, deschise acum 80 de ani, prin strădaniile echipei lui Dimitrie Gusti, se pare că nu au prins rădăcini la Cornova.

La ora actuală, satul numără 1080 de suflete. E mult, în comparaţie cu anul 1931, când numărul populaţiei era de 320 de persoane. Dar, anul trecut, la Cornova s-au născut doar cinci copii, fiind înregistrate 22 de decese. Nici pentru acest an nu se prefigurează o situaţie mai bună.

Locurile de muncă sunt limitate. Gimnaziul, grădiniţa, biblioteca, centrul de sănătate, poşta – cam acestea sunt instituţiile ce activează aici. În rest, munca la pământ îi salvează pe cornoveni.

Fiind la un capăt de raion, locuitorii Cornovei au fost lipsiţi şi de dreptul de a obţine permisul de mic trafic la frontieră. Este adevărat, această decizie nu prea i-a afectat pe oameni, n-au ei dor de ducă. Nemulţumirea totuşi există: este nedrept ca unicul sat din Republica Moldova care a fost studiat în lung şi-n lat de echipa lui Gusti să nu fi fost inclus în lista localităţilor ce cad sub incidenţa Acordului privind micul trafic la frontieră. Linia de demarcare a zonei de frontieră cu raza de 50 kilometri trece chiar pe alături.

Lucia Bacalu,
Ungheni

TIMPUL, Ungheni 21 Octombrie 2011